Capitolul VI

— Nu cred! Nu pot să cred! repeta Razumihin, uluit, căutînd din răsputerisă răstoarne argumentele lui Raskolnikov. Se apropiau de hotelul luiBakaleev, unde Pulheria Aleksandrovna şi Dunia îi aşteptau de mult.în focul discuţiei, Razumihin se oprea întruna în mijlocul drumului,tulburat şi emoţionat şi de faptul ca pentru întîia oară vorbeau deschis despreasta.

— Nu crede!... răspundea Raskolnikov, zîmbind rece şi nepăsător. Tu,după cum ţi-e obiceiul, n-ai observat nimic, dar eu am cântărit fiecare cuvînt.

— Eşti bănuitor, de aceea ai cântărit... Hm... într-ădevăr, recunosc cătonul lui Porfiri a fost destul de ciudat şi, mai ales, ticălosul ăcela deZametov!... Ai dreptate, avea ceva, dar de ce? De ce?

— S-a răzgîndit peste noapte.

— Dar dimpotrivă, dimpotrivă! Dacă ăr fi avut ideea asta absurda s-ar fistrăduit pe cât era cu putinţă să nu ărăte acest lucru, să-şi ascunda cărţile casă te prinda pe urmă... Pe când aşa, s-a purtat cu neobrăzare şi fără tact.

— Dacă ăr fi avut fapte, fapte reale, sau măcar vreo bănuiala întemeiată,atunci într-ădevăr, ar fi încercat să-şi ăscunda jocul în speranţă că va obţine şialte probe (cred că de mult ar fi făcut o percheziţie la mine!). Dar ei nu au fapte,nici un fapt concret, toate-s din imaginaţie, numai presupuneri şi ipotezeneîntemeiate pe nimic real, de aceea încearcă să zăpăceăscă prin obrăznicie.Poate că este furios tocmai fiindcă n-are fapte concrete şi l-a luat gura pedinainte de necaz. Poate însă ăre vreo intenţie anumită... Păre un ominteligent... Poate voia să mă sperie, prefăcându-se că ştie... Are şi el metodelelui psihologice, frate... Dar mi-e scîrbă să explic toate astea. Să le lasăm!

— Şi e jignitor, jignitor! Eu te înţeleg! Dar... fiindcă tot am început săvorbim deschis (şi e foarte bine că am început, în sfîrşit, să vorbim deschis —mă bucură!), trebuie să-ţi mărturisesc că am văzut de mult că au aceasta idee;bineînţeles, abia schiţată, dar şi aşa, umbra asta de bănuiăla, cum de le-avenit în minte? Cum au îndrăznit? Unde, unde şe ascund rădacinile? Dacă aişti ce furie m-ă cuprins! Gîndeşte-te nuniăi: un student sărac, cu sufletulstrivit de mizerie şi ipohondrie, în ajunul unei boli grave, pe care poate o şipurta în el (baga bine de şeamă!), bănuitor, orgolios, conştient de valoarea lui,şi care timp de şase luni a stat închis în casă, fără să vada pe nimeni, îmbrăcătîn zdrenţe, cu cizme fără tălpi, stă în faţa unor nenorociţi de comisari de poliţieşi le îndura batjocură; apoi datoria aceea neaşteptata ce-i cade pe cap, poliţacu termenul depăşit, a cărei achitare o cere consilierul de curte Cebarov, mirosul de vopsea rînceda, treizeci de grade Raumur de căldură, aerul închis,o droaie de oameni, conversaţia despre asasinarea persoanei pe care o vizitaseîn ajun, şi toate acestea pe stomacul gol! Cum să nu leşine! Şi pe ăstaîntemeiază ei totul! De aici pornesc. Lua-i-ar dracu'! îmi dau seama că esupărător, dar sa fi fost în locul tău, Rodka, le-aş fi rîs în nas sau şi mai bine:i-aş fi scuipat pe toţi în obraz şi aş fi împărţit la stînga şi la dreapta vreodouăzeci de palme serioase, aşa cum se cuvine, şi aş fi isprăvit povestea. Da-idracului! Curaj! Mai mare ruşinea!

„Ce bine a expus el toate acestea", se gîndi Raskolnikov.

— Să-i dau dracului? Şi mâine — poftim iarăşi la interogator! zise el cuamărăciune. Sa mă înjosesc, să le dau explicaţii? Şi aşa îmi pare rău că ieri, latractir, m-am înjosit primind să stau de vorbă cu Zametov...

— La naiba! Mă duc eu singur la Porfiri! Şi am să-l descos, că pe o ruda;trebuie să-mi spună tot, pînă la rădacină. Cât despre Zămetov...

„În sfîrşit, ă înţeles!" se gîndi Raskolnikov.

— Stai! striga Razumihin, apucându-l deodată de umăr. Stai! Te înşeli! îmidau seama: te înşeli! Ce capcană vezi tu în asta? Spui că întrebarea cu privirela zugrăvi era o capcană? Ia gîndeşte-te bine: să fi fost tu acela, erai tu prost săspui că ăi văzut pe cineva lucrând în locuinţa aceea... că i-ăi văzut pelucrători? Dimpotrivă: n-ai văzut nimic, chiar dacă i-ai fi văzut! Cine armărturisi împotrivă lui însuşi?

— Dacă ăş fi făcut eu acel lucru, aş fi spus neapărat că i-am văzut pelucrători şi locuinţa aceea, urmă fără chef şi cu vădit dezgust Raskolnikov.

— Dar de ce să vorbeşti împotriva ta însuţi?

— Pentru că numai mujicul sau un om cu totul lipsit de experienţă neagă,la interogator, tot. Un om cât de cât experimentat şi inteligent caută — înmăsura posibilităţilor — să recunoască toate faptele materiale, în afara faptuluiînsuşi, toate amănuntele pe care nu le poate înlatură; numai că le explicăaltfel, le da un sens nou şi neaşteptat, care le schimbă semnificaţia şi le puneîn altă lumină. Porfiri îşi făcuse desigur socoteala că eu îi voi răspunde în acestfel, că-i voi spune neapărat că i-am văzut pe zugrăvi — că să pără mai veridicespusele mele — şi că, totodată, am să dau şi o explicaţie personala faptului că i-am văzut...

— Păi ţi-ar fi spus imediat că în ziua aceea lucrătorii nu erau acolo şi nicinu puteau fi, şi că deci tu ăi fost acolo în ziua asasinatului, la ora opt. Te-ar fiîncurcat cu o nimica toata!

— Cred că tocmai aşa îşi făcuse socoteala, crezuse ca n-am să am timp sămă dumiresc, că am să mă grăbesc să-i dau un răspuns cât mai verosimil şi căam să uit că, venind cu două zile înainte, lucrătorii nu puteau să fie acolo.

— Dar cum sa uiţi?

— Nimic mai uşor! Oamenii cei mai isteţi se încurca tocmai în astfel defleacuri. Cu cât un om este mai şiret, cu atât bănuieşte măi puţin că ar puteafi prins cu un lucru atât de neînsemnat. Omul cel mai isteţ tocmai cu lucrurilecele mai simple este prins. Porfiri Petrovici ştie asta, nu-i atât de prost pe cât îlcrezi...

— Dacă-i ăşă, e un măre ticălos!Raskolnikov nu-şi putu stăpîni rîsul. Şi în aceeaşi clipă se mira de proprialui însufleţire şi de placerea cu care daduse ultima explicaţie, el care îndiscuţia precedentă vorbise în sila, ursuz şi dezgustat şi numai pentru că era nevoit s-o facă.

„Am început să prind şi eu gust!" se gîndi el.

Dar aproape în acelaşi timp îl cuprinse, deodată, o nelinişte, ca şi cum l-arfi săgetat un gînd neaşteptat şi tulburător. Neliniştea creştea mereu în el. întretimp, ajunseră în faţa hotelului Bakaleev.

— Intra singur, zise el deodată, mă întorc număidecât.

— Unde te duci? Nu vezi ca am şi ajuns?!

— Trebuie, trebuie să mă duc; am treaba... vin peste o jumătate de ceas...

Aşa să le spui.

— Fă ce vrei, dar vin şi eu cu tine!

— Nu cumva şi tu ţi-ai pus în gînd să-mi scoţi sufletul? striga el cu atâtaamărăciune, cu ătîtă disperare în privire, că Razumihin nu mai îndrăzni săinsiste. Câtevă clipe rămase în cerdac, privind posomorit în urmă luiRaskolnikov, care se depărta cu paşi mari în direcţia străduţei unde locuia.

Apoi, strîngînd pumnii, încleştîndu-şi dinţii şi jurându-se în sinea lui că chiarastăzi are să-l stoarcă pe Porfiri ca pe o lamîie, sui repede scara ca s-oliniştească pe Pulheria Aleksandrovna, îngrijorată de întîrzierea lor prelungita.

Când Raskolnikov ajunse în dreptul casei lui, tîmplele îi erau leoarcă desudoare şi răsufla greu. Sui în goana scara, intra în odaia care rămăsesedeschisă şi se încuie numaidecât, trăgînd zăvorul. Apoi se repezi ca un nebunîn colţul odaii, la gaura de sub tapet în care stătuseră lucrurile, îşi vîrî mînăînăuntru şi câteva minute scotoci cu grijă, cercetînd toate ascunzătorile şicutele tapetului. Negăsind nimic, se ridica şi răsufla ădînc. Adineauri, pe cândse apropia de casa lui Bakăleev, i se năzări deodată că s-ar putea ca vreunobiect oarecare, un lanţişor, un buton sau poate numai o hîrtiuţa în carefuseseră învelite obiectele şi care era scrisă de mână bătrînei s-ar putea să filunecat în vreo crăpătură, să fi rămas acolo şi să-i fie aruncată odată în faţă cao proba materiala neaşteptata şi de neînvins.

Rămase cufundat într-un fel de visare şi un zîmbet ciudat, smerit şiaproape nătîng îi rătăcea pe buze. în sfîrşit, îşi lua şapca şi părăsi odaia încet.Gîndurile i se învălmăşeau. Coborî scara, îngîndurat, şi ajunse în gang.

— Uite, chiar dumnealui este! striga tare un glas. Raskolnikov ridica ochii.

Portarul sta în faţa odaiţei lui şi-l arata unui bărbat de statură mijlocie, untîrgoveţ după înfăţişare, îmbrăcat într-un fel de halat şi jiletca, şi care dedeparte aducea cu o baba. Capul lui, cu o şapca soioasă, îi cădea nu ştiu cumpe piept, şi avea trupul gîrbovit. Judecind după obrazul lui ofilit şi stafidit,părea trecut de cincizeci de ani; ochişorii mici, umflaţi şi cu pungi sub ei,aveau o privire posaca, aspra şi nemulţumita.

— Ce este? întreba Raskolnikov, apropiindu-se de portar. Tîrgoveţul îl privichiorîş, îl cercetă pe sub sprîncene cu atenţie, fără grabă; apoi se întoarse şi,făra să spună un cuvînt, ieşi de sub bolta în strada.

— Dar ce este? striga Raskolnikov.

— M-a tot descusut daca sade aici un student, v-a spus numele, a întrebatla cine locuiţi. Când aţi coborît, i-am spus că dumneavoastră sunteţi şi cândcolo — uite c-a plecat... Poftim!

Portarul părea şi el oarecum nedumerit, dar nu din cale-afara şi, după cese mai gîndi puţin, se întoarse şi se vîrî înapoi în cămăruţa lui. Raskolnikovalergă în urma tîrgoveţului şi-l zări aproape numaidecât, mergînd pe parteacealaltă a străzii, cu pas mărunt, fără sa se grăbească, cu ochii în pămînt şi parca tot chibzuind ceva. îl ajunse destul de repede, dar câteva clipe merse înurma lui; apoi grăbi pasul şi-l privi dintr-o parte. Celalalt îl observanumaidecât, îi arunca o privire iute, apoi din nou îşi lasă ochii în jos. Un minutmerseră unul lînga altul fără să rostească un cuvînt.

— L-aţi întrebat pe portar... de mine? întreba, în sfîrşit, Raskolnikov, darnu prea tare.

Tîrgoveţul nici nu-i răspunse, nici nu-l privi. Amîndoi tăcură câteva clipe.

— Ce-i asta... vii să întrebi... şi taci... ce înseamnă asta?... urma

Raskolnikov cu glasul întretăiat; parcă-i ieşeau cu greu cuvintele din gura.

De data aceasta, tîrgoveţul îşi ridica ochii şi se uita la el cu o privire ameninţătoare, sinistra.

— Ucigaşule! rosti el încet, dar foarte lamurit... Raskolnikov mergea lîngael. îşi simţi deodată genunchiigrozav de slabi, un fior îi trecu prin spate, inima îi încremeni parca o clipa;apoi începu să bătă cu putere, de parca ar fi vrut să-i sară din piept. Aşafăcură alaturi, în tăcere, vreo suta de paşi. Tîrgoveţul nu se mai uita la el.

— Ce-ai spus?... Cum... cine este ucigaş? bîigui Raskolnikov abia auzit.

— Tu eşti ucigaşul, rosti celalalt, încă mai desluşit şi mai cu tărie, zîmbindparca, cu un fel de răutate triumfătoare, şi uitîndu-se ţinta la faţa palida a luiRaskolnikov şi în ochii lui, care căpătaseră o privire sticloasa, de mort.

Ajunseră la o încrucişare de străzi. Tîrgoveţul coti la stînga şi porni înaintefără să întoarcă o clipă capul. Raskolnikov rămase pe loc, dar îl urmări multtimp din ochi. Văzu cum omul, după ce făcu vreo cincizeci de paşi, se întoarsede data aceasta şi se uită la el cum stătea pironit locului. Nu măi putea să-lvada bine, dar i se păru că zîmbise din nou, cu zîmbetul lui rece, răutăcios şitriumfător.

Încet, încet, abia tîrându-şi picioarele neputincioase, cu genunchiitremurători şi parcă răzbit de frig, Raskolnikov se întoarse acăsa şi se sui înodaiţă lui. îşi scoase şapca, o puse pe masă şi vreo zece minute stătu înpicioare nemişcat. Apoi, vlaguit, se culcă pe divan şi se întinse, gemînd slab,ca un bolnav. Zăcu aşa, cu ochii închişi, o jumătate de ceas.

Nu se gîndea la nimic. De fapt, îi treceau prin minte unele gînduri, maibine zis frînturi de gînduri, nişte plasmuiri dezordonate şi fără nici o legăturăîntre ele, figurile unor oameni pe care îi văzuse în copilarie său pe care îiîntîlnise o singură dată în viaţă, şi de care altfel nu şi-ar fi amintit nicicând;turla bisericii din V...; masa de biliard dintr-o circiumă şi un ofiţer în faţă ei;într-un subsol, o tutungerie cu miros de ţigări de foi; un debit de băuturispirtoase, o scară de serviciu, întunecoasă, plină de laturi şi de coji de ouă, şi, venind de departe, dangătul duminical al clopotelor de la biserici...

Plasmuirile se perindau şi roiau vijelios. Unele îi placeau, se agăţa de ele,dar ele se stingeau şi simţea că-l apasă ceva înlauntrul lui, dar nu prea ţăre.Uneori se simţea chiar bine. Frisoanele uşoare nu-l părăseau, şi senzaţia lorera, de asemenea, uneori aproape placută.

Auzi păşii grăbiţi ăi lui Razumihin şi glasul lui; închise ochii şi se prefăcucă doarme. Razumihin deschise uşa, ramase câteva clipe în prag, parcăneştiind ce hotărîre să iă. Apoi intră încetişor în odaie şi se apropie cu băgarede seamă de divan. Se auzi şoapta Nastasiei.

— Nu-l trezi; lasa-l să doarmă; ăre să mănînce măi tîrziu.

— Ai dreptate, răspunse Razumihin.

Amîndoi ieşiră fără zgomot şi închiseră uşa. Se măi scurse o jumătate deceas. Raskolnikov deschise ochii şi se trînti din nou pe spate, cu braţele subcap...

„Cine este? Cine este acel om răsărit că din pămînt? Unde a. fost si ce ăvăzut? A văzut tot, asta-i sigur. Dar unde a stat şi de unde a văzut? De ce abiaacum a ieşit la suprafaţă? Şi cum a putut sa vada? Este oare cu putinţă?...Hm... (se gîndea Raskolnikov, cuprins de fiori de gheaţa şi tresărind), darcutiuţa pe care a găsit-o Mikolai după uşă? Asta cum a fost cu putinţa? Probe?îţi scapă un mic amănunt, unul la o sută de mii, şi — poftim probă, cât opiramida egipteană de măre! A trecut o muscă în zbor şi a văzut! Dar este oarecu putinţă?"

Simţi cu dezgust cât de prăpădit, cât de slab este fiziceşte.

„Trebuia să ştiu, se gîndea el cu un zîmbet amar, şi cum am îndrăznit,cunoscându-mi firea, presimţind ce are să se întîmple, să iău toporul şi să facvărsare de sînge? Trebuia, eram dator să ştiu dinainte... Ei! Dar am ştiut, amştiut!..." şopti el cu deznădejde.

Uneori se oprea la un anumit gînd:

„Nu, oamenii aceia-s făcuţi din alt aluat; adevăratul cîrmuitor, căruia îi
este permis orice, distruge Toulonul, face un măcel la Paris, uită o ărmătă în
Egipt, pierde o jumătate de milion de oameni în campania din Rusia, scapă cu
un calambur la Vilna; iar după moarte i se înălţă statui, prin urmare, totul îi
este permis. Nu, astfel de oameni nu sunt din carne şi oase, sunt de bronz!"

O idee neaşteptata, de alta natură, căre-i veni deodată în minte, îl făcu să rîda:

„Napoleon, piramidele, Wăterloo — şi văduva aceea prăpădită,
dezgustătoare, bătrîna aceea, cămătăreasă cu sipetul roşu sub pat: cum se
poate digeră această apropiere, chiar şi de un Porfiri Petrovici?!... Nu-i de
digerat!... Se opune simţului estetic: un Napoleon sub patul unei babe! Uf, ce
nerozie!"

În unele clipe simţea că aiurează; dadea într-o stare de exaltare febrila.
„Baba nu înseamnă nimic! repetă el cu înflacărare şi ăvînt. Sa zicem că
batrîna a fost chiar o greşeala, nu despre asta e vorba. Bătrîna n-a fost decât
boala... am vrut să trec mai repede limita... eu n-am ucis un om, am ucis un
principiu! Da, principiul l-am ucis, dar de depăşit limita n-am depăşit-o, am
rămas tot de partea astălaltă! N-am ştiut să făc altceva decât sa ucid! Şi nici
astă n-am izbutit prea bine, după cât se vede... Un principiu? Pentru ce
prostănacul de Razumihin i-ă ocărît deunăzi pe socialişti? Sunt oameni
muncitori şi practici; sunt preocupaţi de fericirea generala... Nu, eu am o
singură viaţă şi ea n-are să se măi repete niciodată; nu vreau sa aştept
fericirea generala. Vreau să trăiesc eu! Altminteri prefer să nu măi trăiesc
deloc. în fond nu voiam să trec prin faţă unei mame flamînde, strîngînd în
buzunar rubla mea, tot aşteptînd fericirea generala. Contribui — adică — şi eu
cu o cărămida la cladirea fericirii generale şi mă simt împăcat. Ha-Ha! Dar
atunci de ce m-aţi omis tocmai pe mine?! Eu nu trăiesc decât o singură dată şi
vreau şi eu partea mea... Eh, sunt un păduche estetic şi nimic mai mult,
adaugă el, izbucnind deodată într-un rîs de dement. Da, ăşă e, sunt un
păduche — urmă el cu o bucurie răutăcioasă, agăţîndu-se de această idee,
sucind-o în tot felul, jucându-se şi distrându-se cu ea -şi un păduche numai
prin asta, în primul rând, fiindcă în clipă de faţă mă gîndesc că sunt un păduche; în ăl doilea rând, pentru că o lună întreagă am necăjit mărinimoasa providenţă, luînd-o că martor că ceea ce vreau să întreprind nu este pentru
mine, pentru satisfacerea placerilor mele personale, ci în vederea unui ţel
măreţ — ha-hă! în al treilea rând, sunt un păduche pentru că, în acţiunea
mea, am hotărît să procedez cu cât măi multă dreptate, cât mai calculat şi mai
cu măsură: am ales dintre păduchi pe cel mai nefolositor şi, după ce l-am ucis,
socoteam să-i iau exact atât cât mi-ăr fi trebuit ca sa-mi asigur primul pas în
viaţă, nici mai mult, nici mai puţin (restul, aşadar, ar fi rămăs pentru
mănăstire, după prevederile testamentului — ha-ha!)... Şi sunt, sunt
indiscutabil un păduche — adaugă el, scrîşnind din dinţi — pentru că eu sunt
poate măi josnic şi măi dezgustător decât însuşi păduchele ucis, şi fiindcă am
presimţit dinainte că am să mi-o spun după ce-am să ucid! Oare se poate asemănă ceva cu oroarea asta?! O, ticăloşie! O, mîrşăvie!... O, cât de bine îl
înţeleg pe prorocul cu săbia în mână, călare pe calul lui: E voia lui Allah, deci,
supune-te, făptură tremurătoare ! Are dreptate, are dreptate prorocul când
aşază de-a curmezişul străzii o baterie bună şi trage şi în cel vinovat şi în cel
nevinovat, fără să catadicsească măcăr sa deă o explicaţie! Supune-te, făptură
tremurătoare, şi nu încercă să ăi voinţă, pentru că astă nu e treabă ta!... O,
n-am sa i-o iert, n-am să i-o iert niciodată babei!"

Părul îi eră ud de sudoare, buzele-i uscate tremurau, privireă-i nemişcată eră pironită în tavan.

„Mama, soră, cât de mult le iubeam! De ce oare acum le urăsc? Da, le
urăsc fiziceşte, nu pot suferi prezenţă lor... Adineauri m-am apropiat şi am
sărutat-o pe mama, îmi amintesc... S-o îmbrăţişez pe mama şi să mă gîndesc
ce-ăr fi dacă ăr afla... să-i spun poate? Aş fi în stare s-o fac... Hm! ea trebuie să
fie că şi mine, ădaugă el, făcând un efort ca să gîndească, luptînd cu delirul
care-l cuprindea. O, cât o urăsc acum pe baba ăceeă! Cred că dacă ăr învia
cumva aş omori-o încă o dată! Biata Lizaveta! Pentru ce s-a nimerit acolo?...
Ciudat: aproape nu mă gîndesc la eă, că şi cum n-ăş fi ucis-o... Lizaveta!
Sonia! Sărmane făpturi blajine, cu ochii blînzi... Cât de dragi îmi sunteţi!...
Oare de ce nu s-or fi plîngînd? De ce nu gem?... Ele dau tot... cu privirea
liniştită, blînda... Sonia! Sonia! Blinda Sonia!..."

Pierdu conştiinţa realităţii; şi-i păru ciudat că nu-şi aminteşte cum a ajuns
în strada. Era seară tîrziu. întunericul se înteţea, luna plină strălucea tot mai
tare; aerul însă era parcă din ce în ce mai înăbuşitor. Străzile erau pline de
lume, meseriaşii şi oamenii ocupaţi cu diverse treburi se întorceau pe la casele
lor, alţii se plimbau; mirosea a var, a praf, a apă stătută. Raskolnikov mergea
trist şi îngrijorat; îşi amintea foarte bine că ieşise din casă cu un anumit scop,
că avea ceva urgent de făcut. dar ce anume trebuia sa facă — uitase. Deodată,
se opri şi văzu că pe partea cealaltă a străzii sta un om şi-i face semn cu mână.

Trecu strada ca să ăjungă la omul acela, dar el întoarse spatele şi porni
înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, cu capul în piept, fără să se uite
înapoi, fără să arate prin nimic că-l chemase într-adevăr. „M-o fi chemat,
oare?" se gîndi Raskolnikov, încercând să-l ajungă din urma. Dar când
distanţa dintre ei nu era decât de zece paşi, îl recunoscu şi -l apucă frica; era
tîrgoveţul de adineauri, cu acelaşi halat şi tot atât de gîrbovit. Raskolnikov
mergea în urma lui; inima îi zvîcnea; cotiră amîndoi într-o ulicioara, dar
celalalt tot nu se întorcea spre el. „O fi ştiind că-l urmăresc?" se gîndi
Raskolnikov. Tîrgoveţul intra sub bolta unei case mari. Raskolnikov se apropie grăbit şi se uita, gîndin-du-se că poate are să-l cheme. Şi într-adevăr,
tîrgoveţul, după ce trecu sub boltă şi ajunse aproape în curte, se întoarse deodată şi făcu iarăşi parcă un semn cu mînă. Raskolnikov intră şi el în gang,
dar tîrgoveţul nu mai era în curte; prin urmare, o luase pe prima scara.
Raskolnikov se repezi după el. Se auzea acum, cu două paliere mai sus, cineva
care urca scara cu paşi măsuraţi, fără să se grăbească. Ciudat, parcă ar
recunoaşte scara asta! Iată fereastra de la parter: cât de tristă şi de
misterioasă răzbate prin geam lumina lunii! Iată etajul întîi! Da! E locuinţa pe
care o zugrăveau lucrătorii... Cum de n-a recunoscut-o imediat? Zgomotul
paşilor care urcau în faţa lui se stinse: prin urmare, s-a oprit sau s-a ascuns
undeva. Iată etajul trei; să meargă mai departe? Ce linişte, te apuca groază...
Totuşi merse înainte. Zgomotul propriilor paşi îl speria şi-l neliniştea.

Doamne, ce întuneric! Tîrgoveţul acela s-o fi ascuns într-un ungher... A! Uşa
apartamentului e larg deschisa; stătu puţin la gînduri şi intra. în antreu era
întuneric bezna, pustiu, nimeni, şi atât de gol, de parca s-ar fi scos tot din
casa; încetişor, mergînd pe vîrfuri, Raskolnikov întră în salon: odaia era
scăldată în razele lunii; nimic nu se schimbase: scăunele, oglinda, divanul
galben, pozele din rame. O luna uriaşă, rotunda, roşie-arămie privea prin
geam. ,,Din pricina lunii e atâta linişte (se gîndi el); ce enigmatica este." Stătea
şi aştepta; şi cu cât aştepta mai mult, cu atât mai mare era tăcerea lunii, cu
atât îi bătea măi tare inima, aproape că-l durea. Linişte. Apoi se auzi deodată
un zgomot sec, ca şi când cineva ar fi frînt în două o surcea, apoi iarăşi totul
încremeni în tăcere.

O muscă trezită din somn izbi din zbor geamul şi zumzăi trist. În aceeaşi
clipa, zări între fereastra şi dulapior, în colţ, o caţaveica atîrnată pe perete. „Ce
caută aici caţaveica? se întreba el. Altădată nu era aici..." Se apropie încet şi
ghici ca după caţaveică se ascunde cineva. Dadu la o parte, cu băgare de
seamă, caţaveica şi văzu un scaun, iar pe scaun, în colţ, şedea ghemuită
bătrîna, cu capul în piept, aşa că nu-i putea vedea faţa, totuşi ea era. Rămase
nemişcata. „Se teme", îşi zise el, scoase încetişor din laţ toporul şi o lovi în
creştet o dată, de două ori. Ciudat: femeia nu se clintea sub loviturile lui, de
parcă era de lemn. Speriat, se apleca spre ea, s-o vada mai bine; dar bătrîna îşi
ascunse şi mai mult faţa. El se lasă în genunchi şi o privi de jos în sus, îi privi
faţa şi înmărmuri de groaza: bătrîna şedea şi rîdea, se prăpădea de rîs, dar
încet, fără zgomot, că să n-o auda el. Apoi i se păru că uşa dormitorului se
crapă uşor şi parcă şi acolo rîde şi şuşoteşte cineva. îl cuprinse furia; începu
s-o lovească cu toată puterea pe bătrînă în cap, dar cu fiecare lovitura de
topor, rîsul şi şoaptele în dormitor răsunau mai tare, iar baba se cutremura
toată de rîs. Fugi, dar antreul era acum plin de oameni, uşile care dadeau pe
scară erau deschise şi pe palier, pe scară şi jos, peste tot, o mulţime de
oameni, cap lîngă cap, şi toţi se uită la el, dar toţi se feresc, stau la pînda,
aşteaptă şi tac... Inima i se strînge, picioarele parcă-s ţintuite de podele... Vru
sa ţipe şi... se trezi.

Răsufla ădînc, dar ciudat: visul parcă tot mai continua; uşa odaii era data
de perete şi în prag se afla un necunoscut care-l privea cu atenţie.
Raskolnikov nu avusese timp să-şi deschida bine ochii şi-i închise
numaidecât la loc. Sta culcat pe spate şi nu făcea nici o mişcare. „O fi fost vis
sau nu?" se întreba el şi-şi întredeschise uşor pleoapele, ca să se uite pe
neobservate la necunoscut. Acesta se afla într-acelaşi loc şi nu contenea să-l
privească. Apoi trecu cu băgare de seamă pragul, închise cu grijă uşa, se apropie de masă, mai aştepta o clipă — toate acestea fără să-şi ia nici un
moment ochii de la el — şi încet, fără zgomot, se aşeză pe scaun alaturi de
divan, îşi puse pălaria pe podea, îşi sprijini mîinile în baston şi bărbia în mîini.
Se vede că se pregătea să aştepte mult. Pe cât putea să-l vada printre gene,
omul nu mai eră tânăr, era gras şi avea o barbă deasă, blonda, aproape alba...
Se scurseră vreo zece minute. Afară era lumină, dar se făcuse tîrziu. în
odaie domnea o linişte deplină. Nici dinspre scară nu venea nici un zgomot.
Doar o muscă măre zumzăia şi se izbea din zbor de geam. în sfîrşit, situaţia
ajunse de neîndurat: Raskolnikov se ridică şi se aşeză pe divan.

— Hai, spune ce vrei?

— Ştiam că nu dormi, că te faci numai, răspunse omul cu un ton ciudat,

zîmbind liniştit. Da-mi voie sa mă prezint: Arkădi Ivanovici Svidrigăilov...