Capitolul V

Dar Raskolnikov şi intrase în odaie, cu aerul unui om care căută dinrăsputeri să-şi ţină rîsul şi abia izbuteşte s-o facă. în urmă lui veneaRazumihin, lung, stîngaci, ruşinat la culme, cu obrazul răvăşit de mînie şiroşu ca un rac fiert. Mutra pe care o făcea şi întreagă lui înfăţişare erauîntr-adevăr destul de caraghioase în clipa aceea ca să îndreptăţească rîsul luiRaskolnikov. Acesta, înainte de ă fi prezentat, se înclină în faţă gazdei, care staîn mijlocul camerei şi-l privea întrebător; îşi strînseră mână, şi Raskolnikovpărea să-şi stăpînească cu greu buna dispoziţie în timp ce se prezenta. Darabia îşi luase un aer mai serios şi îngăimase primele vorbe de prezentare când,ca din întîmplare, se uita din nou la Razumihin şi nu şe mai putu stăpîni: rîsulizbucni în cascade, cu atât mai nestăvilit, cu cât îl ţinuse pînă atunci înăbuşit.Expresia de furie turbată cu care Razumihin ascultase acest rîs „din toatainima" dadea scenei o aparenţa de sincera veselie şi, mai ales, o făcea să părăcât se poate de firească. Şi, ca dinadins, Razumihin îi spori efectul fără savrea.

— Of! Diavolul astă! zbieră el, dînd mînios din mînă. Nimeri într-o măsuţarotunda, pe care se afla un pahar cu ceai neisprăvit. Măsuţa şi paharul serăsturnară cu zgomot.

— De ce să spargem lucrurile, domnilor? Facem pagubă statului! strigăPorfiri Petrovici, vesel.

Scenă se prezenta astfel: Raskolnikov rîdea atât, că îşi uită câteva clipemână în mână gazdei, dar ştia că n-ar fi părut firesc s-o lase mai mult şi prinsemomentul potrivit ca ş-o retragă cât mai iute şi mai natural. Razumihin,ruşinat la culme de căderea măsuţei şi de paharul spart, privea, posomorit,cioburile: apoi ridică din umeri, se întoarse brusc la fereastră şi ramase cuspatele la ei, uitîndu-se încruntat pe geam, fără să vada nimic. Porfiri Petrovicirîdea şi el cu poftă, dar era vădit ca aştepta explicaţii. în colţ, pe un scaun,şedea Zametov, care se sculase la intrarea musafirilor cu gura pînă la urechi,dar urmărea nedumerit şi chiar bănuitor întreaga scenă şi se uita, oarecumdescumpănit, la Raskolnikov. Prezenţa neaşteptata a lui Zametov îlimpresiona neplacut pe tânărul nostru.

„Trebuie sa ţin seama şi de asta!" se gîndi el.

— Iertaţi-mă, vă rog, începu el, prefăcându-se a fi foarte ruşinat.Razumihin...

— Vai de mine, îmi face placere. Aţi intrat atât de placut... Apoi ărătîndspre Razumihin: iar el, nici bună ziua nu mai vrea şă deă?

— În adevăr, nu ştiu de ce s-a înfuriat pe mine. I-am spus pe drum căseamănă cu Romeo şi... şi i-am dovedit-o... altceva nimic.

— Porcule! strigă Razumihin fără să se întoarcă.

— Trebuie sa fi avut motive serioase ca să se înfurie într-atât pentru osingură vorbuliţă, spuse, rîzînd, Porfiri.

— Hei, tu, anchetatorule!... Lua-v-ar dracii pe toţi! îl întrerupseRazumihin, apoi deodată izbucni în rîs şi, cu obrazul vesel, ca şi cum nu s-arfi întîmplat nimic, se apropie de Porfiri Petrovici. Ei, gata cu prostiile! Sătrecem la treabă: ăsta-i prietenul meu Rodion Romanovici Raskolnikov; înprimul rând, a auzit vorbindu-se mult despre tine şi doreşte sa te cunoască; înăl doilea rând, are o mică treabă cu tine. A, Zametov! Prin ce întîmplare eştiaici? Vă cunoaşteţi? De când?

„Ce-o mai fi şi astă?" se întrebă, alarmat, Raskolnikov. Zametov păruîncurcat, dar nu din cale-afara.

— Păi, ne-am cunoscut aseară, la tine, răspunse el cu nepăsare.

— Ce potrivire! închipuieşte-ţi, Porfiri, că săptămână trecuta m-a rugat săţi-l prezint, dar văd că v-aţi descurcat şi fără mine... Ai tutun?Porfiri Petrovici era îmbrăcat ca acasă, în halat, papuci scîlciaţi şi rufăriefoarte curata. Era un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, scund, gras, puţinborţos chiar; se purta ras, fără mustăţi, făra favoriţi, cu părul tuns scurt pecapul rotund şi mare, cu o protuberantă spre ceafă. Faţa plină, rotunda şi camcîrnă avea o culoare nesănătoasă, un galben-întunecat, dar era destul devioaie şi chiar vesela. La prima vedere, putea să pară chiar blajin, să nu fi avutochii aceia apoşi, cu licăriri neaşteptate, adapostiţi după genele albicioase,care clipeau mereu, ca şi cum Porfiri Petrovici ar fi făcut cuiva cu ochiul.Privirea aceasta era în stranie discordanţă cu restul feţei, care avea cevafemeiesc; de fapt, însă, expresia era mult mai serioasă decât părea la primavedere.

Cum auzi că musafirul are „treabă" cu el, Porfiri Petrovici îl pofti de îndatăsă ia loc pe divan, se aşeză şi el în celalalt capăt şi-şi aţinti cu mult interesochii asupra lui, aşteptînd sa vada ce are să-i spună; o asemenea atenţie teface, îndeobşte, să te simţi stingherit, mai ales când nu cunoşti destul de bineomul care te ascultă cu ătîta curiozitate şi mai ales când — după părerea ta cele ce ai de spus nu sunt deloc la înălţimea atenţiei deosebite ce ţi se da.

Totuşi, Raskolnikov lămuri pe scurt, în câteva cuvinte clare şi bine legate,foarte desluşit, scopul vizitei sale şi, mulţumit de el însuşi, izbuti chiar să-lobserve destul de bine pe Porfiri Petrovici. Acesta, la rândul lui, nu-l slabea dinochi. Razumihin, care luase loc în faţa lor, la aceeaşi masă, urmărea cuînsufleţire şi nerăbdare expunerea, uitîndu-se mereu când la unul, când lacelalalt, ceea ce oarecum întrecea măsura.

„Idiotul!" îl înjură în gînd Raskolnikov.

— Trebuie să faci o declaraţie la poliţie, zise cu un aer preocupat Porfiri, săscrii că, ăflînd despre cutare şi cutare întîmplare, adică despre acest asasinat,ceri să se aducă la cunoştinţa anchetatorului, căruia i s-a încredinţat cazul, căobiectele cutare şi cutare îţi aparţin şi că doreşti sa le răscumperi... sau sa le...în sfîrşit, au să-ţi spună ei ce trebuie să scrii...

— Tocmai astă e: în clipa de faţă, nu prea stau bine cu banii, spuseRaskolnikov, prefăcându-se că se ruşinează, şi nu pot nici măcar atâtalucru... Vedeţi dumneavoastră, aş dori numai să anunţ că obiectele astea sunt ale mele şi ca atunci când voi avea bani...

— N-are importanţa, răspunse Porfiri Petrovici, ascultînd cu răcealaexplicaţiile privitoare la starea financiară; de altfel, declaraţia mi-o poţi adresachiar mie, dacă vrei, în acelaşi sens, cum că, aflînd cutare şi cutare fapt,declar că obiectele cutare sunt ale mele şi vă rog...

— Pe hîrtie simpla, nu? îl întrerupse grăbit Raskolnikov, părând că seinteresează numai de latura bănească a chestiunii.

— O, pe cea mai simpla!

Şi Porfiri Petrovici îl privi deodată, vădit ironic, printre gene, făcându-iparcă semn din ochi. De altfel, poate că lui Raskolnikov i s-a părut numai,fiindcă acestea s-au petrecut într-o clipita. Totuşi, parcă a fost ceva.Raskolnikov ar fi putut să jure că Porfiri Petrovici i-a făcut cu ochiul, dracu'ştie pentru ce.

„Ştie!" îi fulgeră prin minte.

— Iertăţi-mă că v-am deranjat pentru atâta lucru, urma el camdescumpănit. Obiectele mele nu valorează mai mult de cinci ruble, dar îmisunt scumpe, fiind amintiri de la fiinţe dragi şi, mărturisesc, când am aflat,m-am speriat grozav...

— De aceea ai sărit ca ars ieri, când Zosimov a spus că Porfiri cheamă lainterogator pe toţi debitorii bătrînei! se amesteca Razumihin cu vădităintenţie.

Astă era prea mult. Raskolnikov nu se mai putu stăpîni şi ochii lui negri îlfulgerară, scăpărând de mînie. Dar îşi reveni numaidecât.

— Mi se pare, frăţioare, ca îţi baţi joc de mine? spuse el cu prefăcutăenervare. Recunosc ca poate mă preocupă prea mult nişte lucruri care-ţi parţie fără nici o valoare; dar pentru atâta lucru nu mă poţi socoti nici egoist, nicizgîrcit şi apoi, în ochii mei, aceste doua obiecte nu sunt nişte nimicuri. Ţi-ămmai spus ca ceasul de argint, care nu valorează mare lucru, este singurulobiect care mi-a rămas de la tata. Puteţi sa rîdeţi, dar a venit mama (seîntoarse el deodată către Porfiri Petrovici) şi dacă ăr afla (se întoarse iar iutecătre Razumihin, făcând să-i tremure glasul), că ceasul s-a pierdut, îţi jur căăr fi disperata! De, aşa-s femeile!

— Dar deloc! N-am spus-o în acest sens! Dimpotrivă! striga Razumihin,necăjit.

,,E bine? Natural? N-ăm exagerat? se întrebă, neliniştit, Raskolnikov.

Pentru ce am spus: Aşa-s femeile!"

— A venit mama dumitale? se informa, cine ştie pentru ce, Porfiri Petrovici.

— Da.

— Când?

— Aseară.

Porfiri Petrovici tăcu, pe gînduri.

— Obiectele dumitale nu puteau să se piarda în nici un caz, zise el liniştitşi rece. Te aşteptam de mult.

Şi ca şi cum nu ar fi şpuş nimic, împinse cu grijă scrumiera spreRazumihin, care arunca fără mila scrumul pe covor. Raskolnikov tresari.Porfiri Petrovici însă părea că nici nu se uită la el, îngrijorat de ţigara luiRazumihin.

— Cu-um? L-ai aşteptat? Dar ştiai că el amaneta acolo? strigă Razumihin.

— Cele doua obiecte care-ţi aparţin — inelul şi ceasul — s-au găsit la ea, învelite într-o hîrtiuţă pe care e scris cu creionul numele dumitale, precum şi data când le-a primit...

— Ce straşnica memorie aveţi!... zîmbi, cam stînjenit, Raskolnikov, căutînd anume să-l privească drept în ochi; dar nu se putu stăpîni să nuadauge: Am spus-o fiindcă, probabil, au fost foarte mulţi care au amanetatlucruri... aşa că nu era uşor să-l ţineţi minte pe fiecare... Şi totuşi, vi-i amintiţipe toţi atât de precis şi... şi...

„Slab! Ce prostie! Pentru ce am adaugat asta?"

— Păi îi cunoaştem pe toţi şi dumneata eşti singurul care încă n-ai binevoitsă pofteşti pe la noi, răspunse Porfiri cu o nuanţa abia simţită de ironie.

— Nu prea am fost sănătos.

— Am auzit. Am auzit, de asemenea, că ai fost tare necăjit, nu ştiu de ce. Şiacum mi se pare că eşti cam palid.

— Nu sunt palid câtuşi de puţin... dimpotrivă, sunt sănătos tun! răspunsebrutal şi furios Raskolnikov, schimbînd deodată tonul.Furia clocotea în el şi nu mai putea s-o înăbuşe. „Şi tocmai într-unmoment de furie am să mă trădez! îi fulgeră prin minte. De ce mătorturează?..."

— Nu prea sănătos, se amestecă Razumihin. Auzi ce zice! Pînă mai ieri azăcut în delir... Mă crezi, Porfiri? Ieri, abia se ţinea pe picioare şi n-am apucat,Zosimov şi cu mine, să întoarcem o clipă spatele ca s-a şi îmbrăcat, a şterş-ope ascuns de acasă şi a rătăcit, dracu' ştie pe unde, pînă la miezul nopţii! Şiăsta absolut inconştient, în delir, îţi închipui? Este un caz extraordinar!

— Cum? Absolut inconştient? Auzi dumneata! Porfiri clatină din cap ca obabă.

— Ei, fleacuri! Nu-l credeţi! De altfel, sunt sigur că nu-l credeţi! îi scăpă luiRaskolnikov într-un acces de mînie.

Dar Porfiri Petrovici păru că nu auzise aceste cuvinte ciudate.

— Daca nu erai inconştient, ai fi plecat de-acasă? se înfierbîntă deodatăRazumihin. Pentru ce ai ieşit din casa? Pentru ce?... Şi de ce în ascuns?Recunoaşte şi tu că nu erai în toate minţile! Acum, când primejdia a trecut,ţi-o pot spune deschis.

— Ieri m-au plictisit de moarte, se întoarse Raskolnikov spre Porfiri, cu unzîmbet obraznic şi sfidator, şi am fugit să-mi caut o locuinţă unde să nu mămai găsească, ba am luat cu mine şi o groaza de bani. Domnul Zametov i-avăzut. Ascultă, domnule Zametov, eram aseară în toate minţile sau deliram?Rezolvă dilema!

În clipa aceea l-ar fi sugrumat bucuros pe Zametov, a cărui tăcere şi privirenu-i placeau deloc.

— După părerea mea, ai vorbit ca un om absolut conştient de ce spune, şichiar isteţ, cu multa inteligenţă, numai că erai nervos din cale-afară, declarăpe un ton sec Zametov.

— Nikodim Fomici mi-a spus azi, se amesteca Porfiri Petrovici, că v-aîntîlnit ieri, foarte tîrziu, în locuinţa unui funcţionar care a fost călcat de otrăsura...

— Chiar şi asta! prinse firul Razumihin. Spune, nu te-ai purtat ca unnebun la funcţionarul acela? Ultimii bani pe care îi avea i-a dat văduvei pentruînmormîntare! Dacă ai vrut s-o ajuţi, puteai să-i dai cincisprezece, hai,douăzeci de ruble, să-ţi fi lasat şi ţie măcar trei ruble; dar nu, i-ai trîntit toate douăzeci şi cinci!

— De unde ştii, poate am găsit o comoara şi nu ţi-am spus nimic? Şi deaceea am fost atât de generos ieri... Domnul Zametov ştie că am găsit ocomoara!... Mă scuzaţi, vă rog, spuse el lui Porfiri, cu buzele tremurânde, ca văplictisim de o jumătate de ceas cu vorbăria asta măruntă. V-am obosit, nu?

— Văi de mine, dimpotrivă, dimpotrivă! Dacă ai şti cât de mult măinteresează persoana dumitale! Mă interesează să te văd şi să te ascult... şi,mărturisesc, sunt încântat că ai binevoit, în sfîrşit, sa vii la mine...

— Da-ne măcar un ceai! Mi s-a uscat gîtlejul! striga Razumihin.

— Minunată idee! Poate că şi ceilalţi ne ţin companie? Dar... n-ai vrea să ieiceva mai substanţial înainte de ceai?

— Du-te odată!

Porfiri Petrovici ieşi să comande ceaiul.

În capul lui Raskolnikov gîndurile se învălmăşeau vijelios. Era grozav deiritat.

„Când te gîndeşti că nici măcar nu se osteneşte să se prefacă! Dacă nu măcunoşti defel, ce te-a făcut să vorbeşti despre mine cu Nikodim Fomici? Prinurmare, nici nu mai vor să ascunda că mă urmăresc ca o haită de cîini! Măscuipă în obraz! tremură el de furie. Hai, loviţi-mă, dar nu vă mai jucaţi cumine ca pisica cu şoarecele! Este nepoliticos din partea dumitale, PorfiriPetrovici; s-ar putea să nu-ţi permit să te joci cu mine!... S-ar putea să mă scolşi să-ţi trîntesc de la obraz tot adevărul; atunci o să vedeţi voi cât vădispreţuiesc!..." Răsufla greu. „Dar dacă mi se pare numai? Dacă nu e decâtun miraj şi greşesc, mă înfurii şi, din lipsă de experienţă, nu-mi pot juca rolulmîrşav? Poate că tot ce spun ei o spun fără nici o intenţie? Cuvintele în sinesunt foarte obişnuite, dar ele sunt pline de subînţelesuri... Ar fi putut săspună toate acestea oricând şi totuşi e ceva... De ce a spus Porfiri Petrovicide-a dreptul ea, vorbind despre bătrînă? De ce Zămetov a adaugat isteţ, cumultă inteligenţă? De ce-mi vorbesc pe acest ton? Da... tonul... Cum se face călui Razumihin nu i se pare suspect? Acestui nătărău candid nu i se pareniciodată nimic suspect. Iăr mă apucă frigurile!... Mi-a făcut adineauri Porfiricu ochiul sau mi s-a părut numai? Mi s-a nălucit, desigur; de ce să-mi fi făcutcu ochiul? Vor să mă aţîţe, să mă scoată din fire? Sau toate nu-s decât onălucire — sau ei ştiu tot!... Pînă şi Zametov a fost obraznic... Dar oareZametov a fost într-adevăr obraznic? Şi-a schimbat părerea în cursul nopţii.Ştiam eu că ăre să-şi schimbe părerea. Se poartă ca unul de-ai casei şi totuşivine aici pentru întîia oară. Porfiri nu-l consideră un musafir, stă cu spatele lael. S-au înţeles! S-au înţeles pe socoteala mea! înainte de sosirea mea, auvorbit despre mine, asta-i sigur!... Or fi ştiind despre vizita mea la locuinţabătrînei? Aş vrea să ştiu cât mai repede!... Când i-am spus adineauri că amfugit ca să-mi închiriez o locuinţă, s-a făcut niznai, n-a ridicat mănuşa... Bineam mai întors-o cu locuinţa: poate să-mi prinda bine mai tîrziu!... Deliram, şipace buna!... Ha-ha-ha! Ştie tot ce s-a întîmplat aseară! Numai de venireamamei n-a ştiut!... Auzi, zgripţuroaica scria cu creionul pînă şi data!... Nu, nu,n-ai să mă prinzi! Toate astea încă nu sunt fapte, sunt numai presupuneri!Mie să-mi daţi fapte! Şi nici vizita la locuinţa bătrînei nu este un fapt, seexplică perfect prin delir; ştiu eu ce să le spun... Dar ei ştiu că am fost acolo?Nu plec până nu aflu! De ce am venit aici?... Faptul că sunt furios ar puteadeveni o dovada împotriva mea. Ah, cât de irascibil am ajuns! Poate că totuşi e mai bine aşa: îmi joc rolul de bolnav... Ei dibuiesc încă. Au să încerce să măîncurce. De ce am venit aici?"

Toate acestea îi trecură prin minte cu iuţeala fulgerului.

Porfiri Petrovici se întoarse numaidecât. Părea brusc foarte bine dispus.

— De aseară, de la cheful tău, frate, capul meu... Şi în întregime parcă măsimt deşurubat, începu el să-i spună lui Razumihin, cu un ton vesel pe carenu-l avusese până atunci.

— Ce-a mai fost? Aseară v-am părăsit când era discuţia mai interesanta.

Cine a învins?

— Nimeni, bineînţeles. Au ajuns la probleme eterne, au bătut cîmpii.— Închipuieşte-ţi, Rodea, unde au ajuns ieri: dacă exista sau nu existacrimă. Ţi-am spus că e mare încurcătura!

— Nimic extraordinar. Cea mai obişnuita problemă sociala, răspunsedistrat Raskolnikov.

— Problema n-a fost formulata astfel, observa Porfiri.

— Nu tocmai aşa, ai dreptate, se învoi numaidecât Razumihin,înfierbîntîndu-se după obiceiul lui. Ascultă, Rodion, ascultă şi da-ţi şi tupărerea. Ţin foarte mult. Aseară m-au scos din sărite şi te-am tot aşteptat; lespusesem că ai să vii... întîi au pornit de la punctul de vedere al socialiştilor. Eştiută teoria lor: crima este protestul individului împotriva unei proasteorânduiri sociale, nimic mai mult, asta e tot; ei nu admit alte cauze!

— Nu-i adevărat! striga Porfiri Petrovici.

Părea ţot mai însufleţit şi rîdea mereu, uitîndu-se la Razumihin, ceea ce îlînfierbînta şi mai mult pe acesta.

— Ei nu admit alte cauze! îl întrerupse Razumihin cu foc. Spun adevărul!...

Uită-te în cărţile lor: întreaga vina o poarta „mediul" şi nimic altceva! Asta esteexpresia lor preferata! De aici urmează concluzia că dacă societatea ar fi bineorânduită, crima ar dispărea, fiindcă, nemaiexistînd motive de protest, toatalumea, într-o clipita, ar deveni sfînta. De fire nu se ţine seama, firea estedesconsiderata, ea n-are ce căuta! Teoriile lor nu admit o umanitate care sedezvolta istoric, urmînd o cale vie şi transformîndu-se pînă la urma de la sine,într-o societate bine organizata, ci, dimpotrivă, un sistem social izvorît dincine ştie ce cap de matematician, care organizează umanitatea şi o face într-oclipă să devină sfînta şi lipsita de cusururi, fară să mai treacă prin nici unproces de transformare, fără să urmeze calea dezvoltării fireşti, vii, istorice! Şide aceea, ei, instinctiv, urăsc atât de mult istoria: „Istoria e numaimonstruozitate şi prostie", zic ei, şi pun totul pe seama prostiei! De aceeaurăsc ei atât de mult procesul viu al vieţii: ei nu au nevoie de suflete vii!Sufletul viu cere viaţă, nu vrea să se supună ca un automat, sufletul viu estesuspicios, sufletul viu este retrograd! Pe când la ei, omul poate sa miroasă ahoit, numai să fie suplu, ca de cauciuc — n-are suflet viu, n-are voinţa, e unsuflet de rob şi n-are să se răzvrătească! Pînă la urmă ei reduc totul laaşezarea cărămizilor, la împărţirea coridoarelor şi a odailor în falanster!Poftim: falansterul e gata; atâta doar că firea noăstră încă nu-i coapta pentrufalanster, ea vrea viaţă, ea nu şi-ă desăvîrşit încă procesul viu şi e încă preadevreme s-o înmormîntăm! înarmat numai cu logica nu poţi trece peste fire!Logica prevede trei cazuri, iar ele se numără cu milioanele! Sa tai milioanele şisă reduci totul numai la o problemă de confort! Ce soluţie uşoara! E ispititorde limpede. Nici măcar nu-ţi cere să gîndeşti! Toata taina vieţii se reduce la doua pagini!

— Ia priviţi cum s-a aprins, cum îi turuie gura! Trebuie să-l ţinem de mîini,rîse Porfiri. închipuieşte-ţi dumneata, se întoarse el către Raskolnikov, asearăa fost la fel, într-o singura odaie, pe şase voci, ba ne-a mai dat şi punci înprealabil, îţi poţi închipui ce a fost! Nu, frate, nu-i adevărat: „mediul" face multîn crimă; pot să-ţi afirm acest lucru.

— Ştiu şi eu ca înseamnă mult, dar spune-mi altceva: un bărbat depatruzeci de ani violează o fetiţă de zece. Mediul l-a împins s-o facă?

— Daca vrei, în sensul strict al termenului, poate ca şi mediul, răspunsePorfiri cu mare seriozitate. Crima împotriva fetiţei poate fi foarte, foarte bineexplicata cu ajutorul „mediului".

Razumihin aproape că sări în aer de furie.

— Vrei să-ţi argumentez imediat, zbiera el, că ăi genele albe numai dincauză că biserica Ioan cel Mare are o înălţime de treizeci şi cinci de stînjeni?Am sa-ţi argumentez limpede, exact, progresist, ba chiar cu o nuanţă liberala!Mă prind! Pui rămăşag?

— Primesc! Să auzim cum are să argumenteze!

— Se preface, diavolul! urla Razumihin, sărind de la locul lui şi dînd dinmîini. Nu meriţi să stea cineva de vorba cu tine! Dinadins vorbeşte aşa, tu nu-lcunoşti încă, Rodion! Şi aseară le-a ţinut parte numai ca să ne zăpăcească petoţi. Ce n-a spus el ieri, Doamne! Şi ei nu mai puteau de bucurie!... O, el opoate ţine aşa două săptămîni în şir. Anul trecut ne-a convins, nu ştiu pentruce, că vrea să se călugăreasca: două luni ă ţinut-o una şi bună! Acum, nudemult, i-a venit ideea sa ne încredinţeze că se însoară, că totul e gata pentrununtă. Ba şi-a făcut chiar haine noi. Am început să-l felicităm. Şi când colo,nici tu mireasă, nici tu nimic: pura fantezie!

— Nu-i adevărat! Hainele mi le-am făcut măi înainte. Tocmai din pricinalor mi-a venit ideea să vă duc de nas.

— Chiar atât de prefăcut sunteţi? întreba Raskolnikov nepăsător.

— Credeai că nu? Aşteaptă numai, am să te duc de nas şi pe dumneata,ha-ha-ha! Nu, să vezi, să-ţi spun tot adevărul: în legătură cu aceste probleme,crime, medii, fetiţe, mi-am adus aminte chiar acum — de altfel, m-a interesatîntotdeauna — un articolaş semnat de dumneata: Despre crima... aşa mi separe, am uitat titlul, nu mi-l mai amintesc exact. Acum doua luni am avutplacerea să-l citesc în Cuvînt periodic.

— Articolul meu? în Cuvînt periodic? întreba, uluit, Raskolnikov.într-adevar, acum o jumătate de an, când am părăsit facultatea, am scris unarticol; era în legătură cu o carte; dar l-am dus atunci la ziarul Cuvîntsăptămânăl nu la Cuvînt periodic.

— Şi totuşi acolo a nimerit.

— Pai da, Cuvînt săptămânăl a încetat să apără, tocmai de aceea n-aupublicat articolul...

— Aşa este; dar, încetîndu-şi apariţia, Cuvînt săptămânăl s-a unit cuCuvînt periodic şi de aceea articolaşul dumitale a fost publicat acum două luniîn Cuvînt periodic. Dumneata n-ai ştiut?

Raskolnikov într-adevăr nu ştia nimic.

— Pai atunci le poţi cere banii pentru articol! Ce om ciudat! Trăieşti atât deretras, că nu ştii nici măcar lucrurile care te privesc direct.

— Aşa este.

— Bravo, Rodka! Şi nici eu n-am ştiut nimic! strigă Razumihin. Chiar aziam sa dau o fugă la bibliotecă să cer numărul. Acum două luni zici? Din cedată? Nu-i nimic, îl găsesc eu! Auzi, ce poveste! Şi nici nu spune!

— Dar cum aţi ştiut că este articolul meu? Era semnat cu o singura litera.

— Am aflat întîmplator, acum câteva zile, de la un redactor pe care-lcunosc... Mă interesase foarte mult articolul.

— Pe cât îmi amintesc, analizăm stăreă psihologică a criminalului în timpce săvîrşeşte crima.

— Da, şi afirmai că ucigaşul se afla întotdeauna într-o stare morbida cândsăvîrşeşţe actul criminal. Foarte, foarte original, dar... pe mine, de fapt nu m-ainteresat aceasta latura a articolului dumitale, ci o anumită idee strecurată lasfîrsitul lui, o idee pe care, din păcate, ai schiţat-o numai foarte vag... într-uncuvînt, dacă-ţi aminteşti, lasai să se înţeleagă că sunt unii oameni pe lumecare ar putea... sau, mai bine zis, care ar avea tot dreptul să comită fel de fel denelegiuiri şi crime, fără sa ţină seama de legi.

Această denaturare silita si premeditata a ideii îl făcu pe Raskolnikov sazîmbeasca.

— Cum? Ce? Dreptul la crimă? Şi nu pentru că ,,l-ar copleşi mediul"?întrebă, aproape speriat, Razumihin.

— Nu, nu din pricina asta, răspunse Porfiri. în articolul dumnealuioamenii se împart în „obişnuiţi" şi „deosebiţi". Oamenii obişnuiţi trebuie să sesupună legilor şi nu au dreptul să le calce pentru că, vedeţi dumneavoastră, eisunt oameni obişnuiţi. Iar cei „deosebiţi" au dreptul să comită crime şi să calceorice lege, tocmai pentru că ei sunt oameni „deosebiţi". Aşa spune articoluldumitale, daca nu mă înşel?

— Cum asta? Nu se poate! mormăi, nedumerit, Razumihin. Raskolnikovzîmbi din nou. înţelese numaidecât despre ce era vorba şi unde voiau să-lîmpingă; îşi aducea aminte perfect de articolul lui. Şi hotărî să accepteprovocarea.

— De fapt, articolul meu nu spune asta, începu el cu simplitate şimodestie. Recunosc că aţi redat aproape exact ideea mea, dacă doriţi, chiarfoarte exact... (rosti ultimele cuvinte cu oarecare placere). Singura diferenţaeste că nu afirm deloc că oamenii deosebiţi trebuie neapărat să comită totsoiul de nelegiuiri, după cum aţi spus dumneavoastră. Cred că un astfel dearticol nici nu ar fi publicat în presă. Am lasăt numai sa se înţeleagă că un om„deosebit" ar avea dreptul... nu oficial, ci de la sine putere, ar avea dreptul săpermită conştiinţei sale să treacă... peste unele piedici, şi asta numai cândrealizarea ideii lui (care uneori ar putea fi salvatoare pentru omenire) ar cereacest lucru. Aţi binevoit să spuneţi că articolul meu nu este clar; sunt gata săvi-l lamuresc, pe cât cu putinţa. Poate că nu greşesc, presupunînd că tocmaiasta este dorinţa dumneavoastră. După părerea mea, dacă descoperirile luiKepler sau Newton, din pricina unor împrejurări, nu ar fi putut să ajungă lacunoştinţa oamenilor decîţ jertfindu-se viaţa unui om, a zece, a o sută şi chiara mai multora, care ar întîrziă aceste descoperiri său ar fi piedici în calea lor,atunci Newton ar fi avut tot dreptul sau chiar datoria... să-i înlature pe aceştizece sau chiar o sută de oameni, ca să aducă descoperirea lui la cunoştinţalumii. De aici nu rezultă că Newton ar fi avut dreptul să ucida pe cine i s-ar finăzărit, sau să fure în fiecare zi la piaţa. în cursul articolului meu amdezvoltat, pe cât îmi amintesc, ideea că... legiuitorii şi mării conducători ai omenirii, începînd din timpurile străvechi şi con-tinuînd cu Licurgii, Solonii,Mahomezii, Napoleonii etc, toţi, fără nici o excepţie, au fost nişte criminali,daca n-ar fi decât prin faptul ca, făcând legi noi, le-au călcat pe cele vechi,respectate cu sfinţenie de societate, moştenite din moşi-strămoşi; şi, desigur,ei nu se dadeau înapoi de la vărsări de sînge (uneori cu desăvîrşire nevinovat şivărsat cu vitejie pentru legile cele vechi), dacă acest lucru le putea fi de folos.Trebuie sa ţinem seama de faptul ca mai toţi aceşti mari conducători şibinefăcători ai omenirii au făcut să curgă sîngele cu nemiluita. De unde tragconcluzia că nu numai oamenii mari, dar toţi cei care se înalţă câtuşi de puţindeasupra nivelului obişnuit, cei care sunt în stare să şpună ceva nou, trebuiesă fie neapărat, prin însăşi firea lor, nişte criminali — mai mult sau mai puţin,bineînţeles. Altminteri ei n-ar putea şa se ridice deasupra celorlalţi; iar sărămînă la nivelul celorlalţi, astă desigur ei nu pot să admită, fiindcă nu lepermite însuşi felul în care sunt alcătuiţi şi, după părerea mea, e chiar dedatoria lor să nu admită. într-un cuvînt, după cum vedeţi, pînă aici nimic nouîn articolul meu. Aceste lucruri au fost spuse şi scrise de mii de ori. Cât despreîmpărţirea oamenilor în obişnuiţi şi deosebiţi, pe care o fac, recunosc că estecam arbitrară, de aceea nici n-am insistat asupra cifrelor exacte. Eu cred însăîn ideea mea, şi anume că oamenii, prin însăşi legea firii, se împart în generalîn doua categorii: în inferiori (oameni obişnuiţi), material uman care serveştenumai la procreare, şi în oameni în adevăratul înţeles al cuvîntului, cei care audarul sau talentul de a spune în mediul lor un cuvînt nou. Fireşte, se pot facesubdiviziuni la infinit, dar trăsăturile acestor doua categorii sunt destul decaracteristice: oamenii care fac parte din prima, adică materialul uman,oamenii în genere, sunt prin firea lor conservatori, cumpătaţi, trăiesc înascultare şi le place sa se supună. După părerea mea, ei sunt chiar datori săfie supuşi, pentru că asta este menirea lor, şi aici nu este absolut nimicînjositor pentru ei. Oamenii care fac parte din cea de-a doua — călca legile %au sunt înclinaţi, prin firea lor, sa le calce. Crimele acestor oameni sunt, fireşte, relative şi de diferite grade; cei mai mulţi cer, sub diverse forme, distrugerealucrurilor de azi în numele binelui de mâine. Şi daca un astfel de om, pentruideea lui, ar trebui să verse sînge, să treacă peste cadavre, conştiinţa lui, dupăpărerea mea, ar trebui să-i poată permite s-o facă, proporţional, fireşte, cuideea, cu amploarea ei — va rog să notaţi asta. în articolul meu am vorbit despredreptul lor la crima numai în acest sens. (Daca va amintiţi, am pornit de la oproblemă juridică.) De altminteri, nu trebuie sa ne alarmam: masa aproapeniciodată nu le recunoaşte acest drept, îi spînzură, îi pedepseşte (mai mult saumai puţin) şi, prin asta, îşi îndeplineşte cu perfecta dreptate menireaconservatoare, ceea ce nu împiedica apoi ca, în generaţiile următoare, aceeaşimasă şă-i aşeze pe cei şpînzuraţi pe un piedestal şi să-i preamărească (maimult sau măi puţin). Oamenii din prima categorie sunt totdeauna stapîniiprezentului, cei din a doua — stapînii viitorului. Cei dintîi conserva lumea şi oînmulţesc numeric; cei din a doua categorie o împing înainte şi o duc spre unţel. Şi unii şi alţii au absolut acelaşi drept la existenţa, într-un cuvînt, toţi auaceleaşi drepturi şi — vive la guerre etemelle pînă la Noul Ierusalim, fireşte!

— Deci crezi totuşi în Noul Ierusalim?

— Cred, răspunse cu tărie Răşkolnikov; spunînd acest cuvînt, şi în totcursul lungii şale tirade, îşi ţinea ochii aţintiţi într-un anume punct de pecovor.

— Şi... în Dumnezeu crezi? Iartă-mi aceasta curiozitate.

— Cred, repetă Raskolnikov, ridicându-şi ochii către Porfiri Petrovici.

— Şi... în învierea lui Lazăr crezi?

— Cred... cred. Dar de ce va interesează?

— Crezi literalmente?

— Literalmente.

— Aşa... eram curios să ştiu. Scuză-mă, te rog. Dar, da-mi voie, urmă el,revenind la discuţiile de mai înainte, oamenii aceştia nu sunt totdeauna traşila răspundere, unii, dimpotrivă...

— Triumfă în cursul vieţii? O, da, unii îşi ating ţelul în cursul vieţii şiatunci...

— Atunci trag pe alţii la răspundere?

— Daca este nevoie, şi, la drept vorbind, asta se întîmpla de cele mai multeori. în general, observaţia dumneavoastră este foarte subtila.

— Mulţumesc. Dar spune-mi: cum să-i deosebim pe oamenii aceştiadeosebiţi de cei obişnuiţi? Au un semn din naştere? Cred că ar trebui maimultă precizie, cum s-ar zice, o mai vădită diferenţiere exterioară; iartăaceasta grija firească a unui om practic şi loial, dar nu s-ar putea să le dam, depilda, haine deosebite sau poate vreo insignă speciala?... întrucât, trebuie sărecunoşti că dacă s-ar întîmpla vreo încurcătură, dacă unuia dintr-o categoriei s-ar năzări că aparţine celeilalte categorii şi ăr începe să „înlature toatepiedicile", după cum te-ai exprimat foarte fericit, atunci...

— O, asta se întîmpla destul de des! Aceasta observaţie este şi mai subtiladecât cea precedenta.

— Mulţumesc...

— N-aveţi pentru ce; trebuie însă să ţineţi seama că aceasta greşeala estecu putinţa numai din partea oamenilor din prima categorie, pe care amdenumit-o, poate nu prea reuşit, a oamenilor „obişnuiţi". în pofida înclinaţieiînnăscute pentru ascultare, mulţi dintre ei, printr-un joc al naturii, chiar dacăar fi nişte dobitoci, se complac în a se crede oameni înaintaţi, meniţi sa„distrugă" vechile rânduieli, se cred chemaţi să spună „cuvîntul nou", şi ăstaabsolut sincer. Cât despre adevăraţii inovatori, pe ei adeseori nici nu-i observasau îi dispreţuiesc ca fiind înapoiaţi şi purtători ăi unor idei înjositoare pentruumanitate. După părerea mea, însă, ăsta nu este o primejdie prea mare şi, înadevăr, nu prea aveţi motiv să vă alarmaţi, fiindcă ei nu merg niciodată preadeparte. Fireşte, ar putea fi bătuţi cu vergile, din când în când, ca pedeapsă căau greşit şi ca să fie puşi la locul lor, dar atâta tot; şi nici măcar n-au nevoie deunul care să execute sentinţa, fiindcă se flagelează ei singuri, căci suntoameni foarte morali; uneori îşi fac acest serviciu unii altora, iar alteori sebiciuiesc cu propria lor mînă... Se pocăiesc în public -ceea ce este frumos şi opilda înălţătoare; într-un cuvînt, nu aveţi nici un motiv să vă neliniştiţi dinpricina lor... Există o anumită lege în această privinţă.

— Ei, măcar sub acest raport m-ai liniştit puţin; dar mai e un lucru caremă îngrijorează; spune-mi, te rog, aceşti oameni care au dreptul să-i taie pealţii, oamenii „deosebiţi", se nasc în număr mare? Fireşte, eu sunt gata să măînclin în faţa lor, totuşi, dacă sunt foarte mulţi, trebuie să admiţi ca e oarecumînspăimîntător, nu-i aşa?

— O, nu va alarmaţi nici în aceasta privinţă, urmă pe acelaşi tonRaskolnikov. în general, oamenii înzestraţi cu idei noi, sau măcar capabili săspună cât de cât ceva nou se nasc într-un număr nespus de restrîns, uimitorde restrîns chiar. Este limpede că ordinea apariţiei acestor oameni, trebuie săfie foarte strict determinată de o lege ă naturii. Fireşte, aceasta lege astăzi nune este cunoscută, dar sunt încredinţat ca exista şi că, odată şi odată, vaputea fi cunoscuta. Masa uriaşă de oameni, materialul uman, exista numaică, în cele din urmă, printr-un lung şi misterios proces de încrucişări întrediferitele neamuri şi rase, să facă sforţarea să deă naştere, în sfîrşit, fie şi înproporţie de unul la mie, unui om independent. Oameni cu o independenţămai largă se nasc poate unul la zece mii (vorbesc aproximativ, pentruilustrare). Oameni şi mai independenţi — unul la o suta de mii. Genii se nascunul la câteva milioane, iar marile genii, care schimba faţa lumii, nu se nasc,poate, decât după trecerea a mii şi mii de milioane de oameni pe pămînt. Pescurt, n-am avut ocazia să mă uit în retorta în care se petrec toate acestea.Dar, desigur, exista, şi trebuie să existe, o lege anume, şi nu poate fi vorba deîntîmplare.

— Dar ce faceţi voi, va arde de gluma! striga, în sfîrşit, Razumihin. Văduceţi de nas reciproc? Priviţi-i cum îşi bat joc unul de altul! Vorbeşti serios,Rodea?

Raskolnikov îşi ridica obrazul palid şi trist şi nu-i răspunse nimic. Alaturide acest obraz calm şi întristat, îi păru ciudat lui Razumihin tonul văditsarcastic, insolent, sfidator şi nepoliticos al lui Porfiri...

— Ei, frate, dacă vorbeşti serios, atunci... Fireşte, ai dreptate, spunînd cateoria asta nu e noua şi seamănă cu acelea pe care le-am citit şi auzit de o miede ori; dar partea într-adevăr originala şi care, spre groaza mea, îţi aparţineîntr-adevăr numai ţie, este ca totuşi admiţi vărsarea de sînge. Admiţi iartă-mă, cu un fel de fanatism... ca, în unele cazuri, conştiinţa să dea omuluidezlegarea de a ucide. Asta este ideea principala a articolului tau. Dardezlegarea aceasta de a ucide, data de conştiinţa, este — după părerea mea mult mai îngrozitoare decât o autorizaţie oficiala, legala de a varsă sînge...

— Absolut just, mult mai îngrozitoare, interveni Porfiri.

— Nu, eu cred că te-ai exprimat greşit! N-ai vrut să spui asta. Am să-ţicitesc articolul... Te-ai înfierbîntat! Tu nu poţi să gîndeşti astfel... Am să citescneapărat.

— Articolul meu nu conţine nimic din toate acestea, acolo abia am atinsaceasta chestiune, spuse Raskolnikov.

Porfiri nu-şi găsea astîmpăr.

— Aşa, aşa, acum aproape înţeleg felul dumitale de a privi crima, dar...iartă-mi insistenţa (prea te plictisesc, zău, mă simt chiar prost), vezidumneata: adineauri m-ai liniştit în privinţa greşelilor ce s-ar putea produceîn cazul când cele două categorii s-ar încurca, dar... pe mine mă preocupadiverse cazuri concrete! Ce se întîmpla, de pilda, daca un bărbat, sau un tânăroarecare îşi închipuie că este un Licurg sau un Măhomed (în devenire,bineînţeles) şi începe să înlature piedicile... Am în faţă mea o campanie lungă,îşi va zice el; pentru această Campanie am nevoie de bani... şi se apucă să-şiprocure mijloace pentru ea... înţelegi cum?

La aceste vorbe, Zametov, în colţul lui, pufni dispreţuitor în semn deaprobare. Raskolnikov nici nu-şi ridică ochii.

— Trebuie să recunosc, răspunse el liniştit, că astfel de cazuri într-adevărs-ar putea întîmpla. Oamenii proşti, şi mai ales vanitoşii, trebuie sa se prinda în această undiţă; mai cu seama tineretul.

— Vezi? Şi atunci?

— Atunci, ce? zîmbi Raskolnikov. Eu nu am nici o vina. Aşa este şi aşa vafi. Uitaţi-va, el, de pilda (şi-l ărătă cu capul pe Razumihin), îmi reproşaadineauri ca eu admit vărsarea de sînge. Ei, şi? Nu-i societatea destul de bineapărătă prin deportări, închisori, anchetatori, ocne? Şi atunci, de ce sa nealarmăm? Prindeţi hoţul...

— Şi dacă punem mînă pe el?

— Să-i fie de bine.

— E logic. Bine, şi conştiinţa lui?

— Ce va pasă de ea?

— Totuşi din spirit de umanitate.

— Cine are conştiinţa sa sufere, dacă devine conştient de greşeala lui.Asta-i va fi pedeapsa — în afara de ocna, bineînţeles.

— Dar oamenii cu adevărat geniali, întrebă Razumihin, încrun-tîndu-se,acei care au dreptul să ucida, nu trebuie să sufere defel, nici pentru sîngele pecare l-au vărsat?

— Ce rost are cuvîntul: trebuie? Nu este vorba nici de permisiune, nici deinterdicţie. N-au decât sa sufere, daca le este mila de victimă... Suferinţă şidurerea sunt totdeauna legate de o conştiinţa larga şi de o inimă adîncsimţitoare. Oamenii cu adevărat mari cred că trebuie să se simtă foarte triştipe pămînt, adaugă el deodată visător, pe ălt ton decât cel de pînă atunci.Ridică ochii, se uită gînditor la cei de faţă, zîmbi şi-şi lua şapca. Era multprea liniştit în comparaţie cu felul în care intrase adineauri şi simţea acestlucru. Toată lumea se ridică.

— Ei, ai să mă înjuri ori nu, ai să te superi ori nu, dar tot nu mă pot ţine,spuse Porfiri Petrovici, da-mi voie să-ţi mai pun o mica întrebare (prea teobosesc), n-aş vrea decât să-ţi expun o mică idee, şi numai aşa, ca să nu uit...

— Bine, expuneţi-vă mică idee. Raskolnikov sta în faţa lui în aşteptare,serios şi palid.

— Vezi dumneata... nu ştiu, cum să mă exprim mai bine... ideea mea ecam poznaşă... psihologică... în timpul când ai scris articolaşul acela, nu sepoate — cred eu, he-he! — să nu te fi considerat -măcăr cât de cât — unul dintreacei oameni „deosebiţi", un om care rosteşte cuvîntul nou, în sensul dumitaleadică... Nu-i aşa?

— Se prea poate, răspunse cu dispreţ Raskolnikov. Razumihin făcu omişcare.

— Dar dacă-i aşa, atunci te-ai putea hotărî oare — în virtutea cine ştie cărorinsuccese, greutăţi său pentru a contribui la binele întregii omeniri — să trecipeste acest obstacol... de pilda sa omori sau să jefuieşti pe cineva?...Şi Porfiri parcă îi făcu din nou cu ochiul stîng, rîzînd tăcut, întocmai cumfăcuse mai adineauri.

— Chiar dacă aş trece, fără îndoiala, nu v-aş spune nimic, îl sfidaRaskolnikov cu dispreţ şi trufie.

— Pe mine mă interesează numai în principiu, am întrebat ca să pătrundmăi bine înţelesul articolului dumităle...

„Ah, ce cusută cu ăţă albă este viclenia lui", gîndi Raskolnikov, dezgustat.

— Daţi-mi voie să vă atrag atenţia, răspunse el pe un ton sec, ca nu măconsider nici un Mahomed, nici un Napoleon... sau un alt personaj de acest fel, şi prin urmare, nu vă pot da o lamurire satisfăcătoare asupra felului cumaş proceda.

— Vai de mine, dar cine la noi în Rusia nu se consideră azi un Napoleon?!spuse deodată, cu o neplacută familiaritate, Porfiri.

De data asta pînă şi intonaţia glasului trăda un gînd ascuns.

— Oare nu cumva un Napoleon în devenire a dat-o gata săptămână trecutăşi pe Aleonă Ivanovna a noastră? făcu deodată, din ungherul lui, Zametov.Raskolnikov tăcea, uitîndu-se atent şi dîrz la Porfiri. Razumihin seîncruntă, supărat. Şi înainte i se păruse ca aceasta discuţie ascunde ceva. îşiroti furios privirile asupra lor. O clipă domni o tăcere apăsătoare. Raskolnikovse întoarse să plece.

— Pleci? întrebă amabil Porfiri, întinzîndu-i cât se poate de prietenosmână. Mi-a făcut mare, măre placere să te cunosc. Cât despre rugăminteadumităle, să n-ai nici o grija. Scrie aşa cum ţi-am spus. Ar fi bine să mai trecipe la mine... zilele astea... fie şi mâine. Am să fiu singur pe la unsprezece. O săaranjăm tot... şi mai ştăm de vorbă... Dumneata ai fost acolo printre ultimii,poate ca ne-ai putea spune ceva... adaugă el cu aerul cel mai blajin.

— Doriţi să-mi luaţi interogatoriul în mod oficial, după toate regulile?întrebă tăios Raskolnikov.

— Dar pentru ce? Nu-i vorba deocamdată de aşa ceva. Nu m-ai înţeles.Vezi dumneata, nu vreau să scap nici o ocazie... şi am stat de vorbă cu toţi aceicare amanetau la ea... unora le-am luat declaraţii... dumneata eşti ultimul.Da, propos! striga el, bucuros deodată. Ce bine că mi-am adus aminte! (Şi seîntoarse către Razumihin). Mi-ăi spart urechile cu Mikolaşka acela... ei bine(se răsuci el din nou către Raskolnikov), sunt convins că băiatul e curat calacrima, dar ce să-i faci, a trebuit să-l necăjim şi pe el, şi pe Mitka... latadespre ce-i vorba, unde-i buba: suind scara în ziua aceea... da-mi voie: ai venitpe la opt?

— Da, răspunse Raskolnikov, simţind cu neplacere în aceeaşi clipă că ar fiputut să nu răspunda.

— Ei bine, suind scara pe la oră opt, n-ai văzut dumneata la etajul întîi,într-o locuinţă cu uşile deschise — dacă-ţi aminteşti — doi zugravi, sau măcarpe unul dintre ei? Zugrăveau acolo, nu i-ai văzut? Este de mare, mareimportanţă pentru ei!...

— Zugrăvi? Nu, nu i-ăm văzut... zise Raskolnikov încet, căutînd parcăsă-şi amintească, şi, în aceeaşi clipă, încordîndu-şi întreaga fiinţa într-otensiune chinuitoare, ca să nu-i scape nimic şi să ghicească cât măi repedeunde eră capcana... Nu, n-am văzut şi nici n-am observat ca vreunapartament sa fi fost deschis... dar la etajul trei (în sfîrşit, înţelese unde eracapcana şi triumfa), îmi amintesc că se mută un funcţionar... dinapartamentul care e pe acelaşi palier cu Aleonă Ivanovna... da, da, îmiamintesc limpede... soldaţii tocmai scoteau un divan şi m-au înghesuit înperete... cât despre zugravi, nu, nu-mi amintesc să-i fi văzut... şi pare-mi-se cănici vreo locuinţă deschisă nu eră. Nu, nu eră...

— Ce tot îndrugi! strigă deodată Razumihin, ca şi cum s-ar fi dezmeticit şişi-ar fi dat seama despre ce era vorba. Zugravii au lucrat în ziua asasinatului,iar el a fost acolo cu trei zile înainte! Ce tot întrebi?

— Ptiu! Le-am încurcat! se plesni cu palma peste frunte Porfiri. Dracu' samă ia, m-am zăpăcit rău cu chestia asta! spuse el drept scuză lui Raskolnikov.

Este atît de important să aflam dacă i-a văzut cineva pe la ora opt în locuinţaaceea, încât fără să mă gîndesc, am crezut că dumneata mi-ai putea spuneceva... am încurcat zilele!

— Trebuie să fii mai atent! spuse Razumihin, supărat. Ultimele cuvintefură rostite în antreu. Porfiri Petrovici îi însoţi cu multă amabilitate pînă lauşă. Cei doi ieşiră în strada, întunecaţi şi ursuzi; făcură cîţiva paşi fără să scoată o vorbă. Raskolnikov răsufla din adîncul plamînilor...