Capitolul I

Într-una din zilele dogoritoare de la începutul lunii iulie, un tânăr ieşi pe
înserate din cămăruţa în care sta cu chirie la nişte locatari din ulicioara S. Şi,
ajuns în strada, se îndreptă încet şi oarecum nehotărât spre podul K.
Pe scară avusese noroc să se strecoare fără a se întâlni cu gazda.

Cămăruţa lui se afla la mansarda unei cladiri înalte, cu patru etaje, şi semăna
mai degrabă cu un dulap decât cu o odaie. Iar gazda care-i închiriase această
chilie, cu masa şi curăţenia în preţ, locuia cu câteva trepte mai jos, într-un
apartament separat. De câte ori ieşea din odaie, tânărul eră nevoit să treacă
prin faţa bucătăriei, a cărei uşă era mai întotdeauna larg deschisă spre scară,
şi, de fiecare dată, avea o senzaţie bolnăvicioasă de teamă, de care îi era ruşine
şi care îl făcea să se încrunte. Era dator vândut gazdei şi se temea să dea ochii
cu ea.

Nu că ar fi fost laş sau sfios din fire, dimpotrivă, dar de la o vreme se afla
într-o stare de încordare şi iritare nervoasă vecină cu ipohondria. Se închisese
în el însuşi şi se izolase într-atâta de toată lumea, încât ajunsese să se teamă
nu numai de întâlnirea cu gazda, dar de orice relaţii cu oamenii. Îl copleşea
sărăcia, deşi în ultima vreme nici aceasta nu-l mai apăsa. Nu-şi mai vedea
deloc de ocupaţiile zilnice, mai mult chiar: nici nu voia să mai ştie de ele. De
fapt, nu se temea câtuşi de puţin de gazda, orice planuri ar fi clocit împotriva
lui. Dar decât să se oprească pe scară, să asculte tot soiul de nerozii despre
acele nimicuri ale vieţii de toate zilele, de care nu se sinchisea, şi să auda
cererile insistente de a achita chiria, ameninţările, văicărelile ei, iar el să se
scuze, să mintă, căutând să scape — nu, mai bine să se strecoare ca o pisică
pe scara şi s-o şteargă neobservat.

De altminteri, de astă data, după ce ajunse în strada, el singur se mira de
teama lui de a-şi întâlni creditoarea.

„Când te gândeşti ce faptă pun eu la cale, şi să-mi fie frica de asemenea
fleacuri! se gândi el, zâmbind ciudat. Hm... da... Totul, totul e în mâinile
omului şi el lasă totul să-i scape numai şi numai din pricina laşităţii... asta
este o axiomă... Sunt curios să ştiu: de ce anume se tem mai tare oamenii? Să
facă un pas nou, să rostească un cuvânt nou, nemairostit, de asta se tem ei mai tare!... Dar văd că am început să trăncănesc... Şi de aceea nu fac nimic, pentru că trăncănesc! S-ar putea însă sa fie tocmai pe dos: trăncănesc fiindcă
nu fac nimic. Am ajuns un palavragiu în luna asta din urmă, de când tot zac
zile întregi în ungherul meu şi mă gândesc la... fantasmagorii! Ia să vedem
pentru ce am pornit-o la drum? Sunt eu în stare să fac asta? Să fie asta ceva
serios? Nu, nu este deloc serios. E numai un joc al închipuirii, cu care caut să
mă amăgesc: o nălucire! Da, s-ar putea să nu fie decât o nălucire!"

Afara era o căldură copleşitoare, zăpuşeala, lumea se înghesuia pe
trotuare, pretutindeni se zăreau grămezi de var, de cărămizi, schele, praf, şi
peste tot domnea acea putoare specifică din timpul verii, binecunoscută
oricărui locuitor al Petersburgului, căruia nu-i da mâna să-şi închirieze o vila
la ţara; acestea toate impresionară neplacut nervii şi aşa destul de zdruncinaţi
ai tânărului. Duhoarea nesuferita a crâşmelor, foarte numeroase în acea parte
a oraşului, şi beţivii, pe care-i întâlnea la tot pasul, deşi era zi de lucru,
întăreau coloritul trist şi respingător al priveliştii. O clipa, trăsăturile fine ale
tânărului oglindiră un sentiment de adânc dezgust. Era deosebit de frumos:
înalt, cu trup subţire şi mladios, avea ochi negri, splendizi, şi părul
blond-închis. El făcu doi, trei paşi, apoi căzu într-o adânca visare, sau mai
bine zis, într-un fel de toropeala; mergea înainte fără să vada nimic în jurul lui
şi, de altfel, nici nu voia să vada. Din când în când numai mormăia câte ceva,
căci, după cum recunoscuse el singur mai înainte, luase obiceiul să
monologheze. Totodată era conştient de faptul că gândurile i se încurcau
uneori şi că era grozav de slabit: de doua zile nu mâncase aproape nimic.
Era atât de prost îmbrăcat, încât altul în locul lui, fie chiar un om deprins
cu haine mizere, desigur că s-ar fi ruşinat sa iasă în strada, ziuă, cu astfel de
zdrenţe. De altfel, cartierul era atât de sărăcăcios, încât ar fi fost greu să se
mire cineva de orice fel de straie. Vecinătatea pieţei Sennaia, numeroasele
localuri dubioase şi populaţia, alcătuită aproape numai din lucrători, mici
meseriaşi, îngrămădită în străzile şi ulicioarele acestui cartier din centrul
Petersburgului, scoteau uneori la iveala, împestriţând decorul, figuri atât de
stranii încât nu te mai putea mira să întâlneşti una cât de ciudată. Iar în
sufletul tânărului nostru se adunase atâta amar de dispreţ, atâta ură, încât,
în pofida sensibilităţii sale exagerate, caracteristică la acea vârstă, nu se
ruşina câtuşi de puţin de zdrenţele pe care le purta. Altceva ar fi fost dacă s-ar
fi întâlnit cu prietenii sau cu colegii de altădată, pe care, în genere, îi ocolea...
Cu toate acestea, când un beţiv — care, cine ştie din ce pricina şi încotro, era dus în clipa aceea pe strada într-o haraba cu un cal uriaş de povara — îi strigă:
„Hei, tu, pălarier neamţ!", răcnind cât îl ţinea gura şi arătându-l cu degetul,
tânărul se opri locului şi duse mână la pălarie cu un gest febril. Era un
ţilindru cumpărat de la Ţimmerman, dar ponosit, decolorat, numai găuri şi
pete, fără boruri şi strâmbat caraghios într-o parte. Şi îl cuprinse nu ruşinea,
ci un sentiment cu totul diferit, aproape de spaimă.

„Eram sigur, îngăimă el, zăpăcit, eram sigur! Nici nu se putea ceva mai
rău! O prostie ca asta, un fleac fără însemnătate poate strica toate socotelile!

Da, pălaria asta prea bate la ochi... E ridicola şi tocmai de aceea bate la ochi...

La zdrenţele mele s-ar potrivi o şapca, şi chiar una pleoştită şi veche, în orice
caz nu bazaconia astă. Nimeni nu poartă astfel de pălarii; asta atrage atenţia
de la o poşta şi cine o vede o data n-o mai uita... da, o ţine minte, i se
întipăreşte în cap, şi asta poate fi un indiciu care să te trădeze. Într-o asemenea împrejurare trebuie să fii cât mai şters, să treci cât mai neobservat... Amănuntele sunt foarte importante, da, da, amănuntele!... Ele te
dau întotdeauna de gol şi strică totul..."

Nu avea mult de mers; ştia câţi paşi avea de făcut din poarta casei lui până
acolo: exact şapte sute treizeci. Într-o zi numărase paşii, pe vremea când visa
numai despre acest lucru. Pe atunci, el însuşi nu credea că ar putea înfăptui
acest vis, ci doar se lasa aţâţat de îndrăzneala lui monstruoasă şi atrăgătoare
totodată. De atunci trecuse o lună, începuse să vada lucrurile altfel; şi cu toate
monologurile biciuitoare despre şovăiala şi neputinţa lui, se obişnuise totuşi,
fără voie, să privească visul „monstruos" ca pe ceva cu putinţă de împlinit, deşi
tot se îndoia că ar fi în stare să-l înfăptuiască. De fapt, se ducea acum să facă
o repetiţie a acţiunii sale, şi emoţia creştea în el cu fiecare pas. Tremurând
nervos, cu inima pierită, se apropie de o casă enormă, care cu o latură dadea
spre canal, iar cu cealaltă spre strada X. Era o casă de raport, alcătuită din
apartamente mici, locuite de tot soiul de meseriaşi — croitori, tâmplari,
bucătărese, nişte nemţi, domnişoare fără ocupaţie precisă, mici funcţionari
etc. Oamenii care intrau şi ieşeau mişunau sub cele două bolţi şi în cele două
curţi interioare ale imobilului. Casa avea trei sau patru portari. Tânărul fu
încântat de faptul că nu se întâlnise cu nici unul şi izbuti să se strecoare
neobservat pe poartă şi pe scara din dreapta — o scară îngustă şi întunecoasă,
„de serviciu"; dar toate acestea le ştia mai dinainte, le studiase de mult, şi
ambianţa îi convenea; în bezna care domnea pe scară nu erau de temut nici
privirile cele mai iscoditoare. „Dacă de pe acum mi-e frică, ce-ar fi dacă aş veni
într-adevăr aici pentru ceea ce vreau să fac?"... se întrebă el fără voie, urcând
la etajul trei. Acolo, drumul îi fu tăiat de nişte hamali, foşti soldaţi, care
scoteau mobilele dintr-o locuinţă. Ştia că apartamentul era ocupat de un
funcţionar neamţ, familist. „Aşadar, neamţul se mută, şi la etajul trei, pe scara
şi pe palierul acesta nu va mai rămâne cătva timp alt locatar decât bătrâna. E
bine de ştiut... pentru orice întâmplare...", se gândi el din nou şi sună la uşa
bătrânei. Soneria ţârâi atât de slab, de parcă ar fi fost de tinichea, nu de
aramă. Aproape toate soneriile din apartamentele unor astfel de case sună la
fel. Dar, de când nu mai fusese pe acolo, tânărul nostru îi uitase sunetul, şi
acum clinchetul acesta ciudat îi aminti parca ceva, îl făcu să-şi închipuie
clar... şi tresări: nervii îi erau foarte slabiţi. Peste puţin, uşa se întredeschise
şi, prin crăpătura îngustă, locatara scruta cu vădită neîncredere pe noul venit;
numai ochii îi străluceau în întuneric. Văzând lume multa pe scară, femeia
prinse inimă şi deschise uşa. Tânărul trecu pragul unui antreţel întunecos,
despărţit în doua de un paravan care ascundea o bucătărie minuscula.

Tăcută, bătrâna se înfipse în faţa lui şi-l privea cercetător. Era de vreo şaizeci
de ani, mărunţică, uscăţiva, cu un nas ascuţit şi nişte ochişori ageri, plini de
răutate. Era cu capul gol, iar părul bălan, presărat ici-colo cu fire cărunte, era
uns din belşug cu ulei. Gâtul, lung şi subţire, ca o labă de găină, şi-l
înfăşurase într-o cârpă de flanela, iar pe umeri, cu toată zăpuşeala, i se
bălangănea o scurteică de blană, ponosită şi decolorată. Bătrînica tuşea şi
icnea întruna. Pesemne că tânărul îi aruncase o privire ciudata, căci aceeaşi
neîncredere de mai înainte i se citi o clipă în ochi.

— Sunt Raskolnikov, student. Am fost la dumneavoastră acum o lună, se
grăbi el să îngâne, înclinându-se uşor, fiindcă îşi amintise că trebuie să fie cât mai amabil.

— Ştiu, maica, ştiu, îmi amintesc foarte bine că ai mai fost pe aici, zise bătrâna răspicat, fără să-şi dezlipească privirea cercetătoare de pe obrazul lui.

— Da... Şi am venit pentru o treabă de acelaşi fel... urmă Raskolnikov, surprins şi tulburat de neîncrederea bătrânei.

„Poate că aşa e de felul ei, dar nu mi-am dat seama rândul trecut", se gândi el cu un sentiment neplacut.

Bătrâna tăcea, stând parca în cumpăna, apoi se dadu mai de o parte şi-i arăta uşa care da înspre odaie, făcându-i loc să treacă.

— Intră, maică.

Odaia în care pătrunse tânărul avea tapet galben, perdeluţe de muselina,
muşcate la ferestre şi, în clipa aceea, era luminata din plin de razele soarelui
asfinţit. „Şi, atunci, soarele o sa lumineze tot aşa!"... îi trecu involuntar prin
minte, în timp ce-şi rotea grăbit privirea prin odaie, ca să studieze şi să
memoreze, pe cât era cu putinţa, aşezarea lucrurilor. Camera nu avea însă
nimic deosebit. Mobila de lemn galben, foarte veche, era alcătuita dintr-un
divan cu spătar uriaş, o masă ovala în faţa divanului, o toaleta cu oglinjoara
între cele două ferestre, câteva scaune înşirate de-a lungul pereţilor şi
două-trei poze ieftine, în rame galbene, reprezentând nişte domnişoare
nemţoaice cu porumbei în mâini. Asta era tot. În colţ, în faţa unei icoane mici,
ardea o candela. Era foarte curat: şi mobila şi podelele erau lustruite, totul
strălucea. „Munca Lizavetei", se gândi tânărul. În toata locuinţa nu ai fi putut
găsi un fir de praf. „Numai la văduvele bătrâne şi răutăcioase se vede
asemenea curăţenie", urmă el în gând şi se uită cu coada ochiului, cu
curiozitate, la perdeluţa de stamba care ascundea uşa spre cea de-a doua
odaiţă. în aceasta odaiţă, în care el nu pătrunsese niciodată, se aflau patul
bătrânei şi scrinul. Apartamenul nu avea decât aceste două încăperi.

— Ce doreşti? întreba cu asprime bătrâna, intrând în odaie şi proptindu-se, ca şi mai înainte, în faţa lui, ca să-l poată privi drept în ochi.

— Am adus un amanet, iată-l!

Raskolnikov scoase din buzunar un ceas bătrânesc, plat, de argint. Pe capacul din spate era gravat globul terestru. Lanţul era de oţel.

— Păi şi sorocul celuilalt a trecut. Sunt trei zile de când a trecut luna.

— Am să vă platesc dobânda pe încă o lună; vă rog să mai aşteptaţi.

— Dacă vreau — aştept, daca nu — vând chiar azi amanetul, cum mi-o placea!

— Cât îmi daţi pe ceas, Aleona Ivanovna?

— Numai fleacuri aduci, maica, fleacuri, mai-mai că nu am ce da pe ele.

Rândul trecut ţi-am dat pe inel două bumăşti, şi cu o rubla şi jumătate poţi cumpăra unul nou de la giuvaergiu.

— Daţi-mi patru ruble pe ceas, am să-l răscumpăr, este o amintire de la tatăl meu. În curând trebuie să capăt nişte bani.

— O rublă şi jumătate cu dobânda înainte, dacă vrei.

— O rublă şi jumătate! exclamă tânărul.

— Cum doreşti...

Şi bătrâna îi întinse ceasul. Tânărul îl luă, furios, gata să plece; dar se răzgândi: îşi aduse aminte că nu avea unde se duce şi că nu venise pentru bani.

— Daţi-mi banii! făcu el grosolan.

Bătrână vârî mâna în buzunar sa scoată cheile şi trecu în odaia de alaturi, după perdea. Rămas singur în mijlocul încăperii, Raskolnikov, foarte atent, trăgea cu urechea, urmărind-o în gând. O auzea pe bătrâna descuind scrinul.

„Probabil sertarul de sus, cumpăni el. Cheile, aşadar, le poarta totdeauna în
buzunarul drept... O singura legătură, pe un inel de oţel... Este una de trei ori
mai mare decât celelalte, şi e dinţată; asta nu poate fi de la scrin... Trebuie să
mai fie o cutie sau o ladiţă... Da, da, asta-i interesant de ştiut. Toate ladiţele au
asemenea chei... De altfel, ce ticăloşie..."

Bătrâna se înapoie.

— Ţine, maică: dacă socotim dobânda zece copeici de rubla pe lună,
pentru o rubla şi jumătate, pe o lună înainte, face cincisprezece copeici. Pentru cele două ruble de rândul trecut, socotind la fel, trebuie sa capăt
douăzeci de copeici. Asta face cu totul treizeci şi cinci de copeici, aşa că mai ai
de primit pentru ceas o rubla şi cincisprezece copeici. Na, ţine-le!

— Cum? Am ajuns la o rubla şi cincisprezece copeici?

— Taman atâta.

Raskolnikov, fără să mai discute, luă banii. Se uita ţintă la bătrână şi nu
se grăbea să plece, ca şi cum ar fi vrut să mai spună sau să mai facă ceva, nici
el nu ştia ce anume...

— Zilele acestea s-ar putea să vă măi aduc ceva, Aleona Ivanovna... ceva
bun... de argint... o tabachera... trebuie numai s-o iau de la un prieten... şi
tăcu, încurcat.

— Om mai vorbi când ăi aduce-o, maica.

— Rămâneţi cu bine... Dumneavoastră tot singurica sunteţi acasă...
surioara lipseşte? întreba el cât mai nepăsător, ieşind în antreţel.

— Ce treaba ai cu ea?

— Nimic deosebit. Am întrebat şi eu aşa, într-o doară. Şi dumneavoastră,
gata... Rămâneţi cu bine, Aleona Ivănovnă!

Tânărul părăsi locuinţa, foarte tulburat. Şi această tulburare sporea cu
fiecare clipă. Pe scară se opri de câteva ori, ca şi cum l-ar fi mirat ceva pe
neaşteptate. În sfârşit, ajuns în strada, exclamă:

„O, Doamne! Ce dezgustător!... Se poate ca eu... Nu, nu, este o prostie, o
absurditate! adaugă el cu hotărâre. Cum a. putut să-mi treacă prin minte o
idee atât de monstruoasa? De ce infamie sunt capabil? Esenţial este că e o
infamie, o ticăloşie, e mârşav, mîr-şav!... Şi eu, o lună întreagă..."

Dar nici cuvintele, nici exclamaţiile nu-i puteau exprima emoţia. Senzaţia
aceea de nemărginit dezgust, care-l apăsase şi-l tulburase încă de la venire,
ajunsese la paroxism, era de-o intensitate atât de violenta, încât nu mai ştia ce
să facă sa scape de acest chin. Mergea pe trotuar, clatinându-se ca un om
beat, fără să vada trecătorii, lovindu-se de ei, şi nu se dezmetici decât în altă
strada. Se uita primprejur şi văzu că se afla în dreptul unei cârciumi, un fel de
hrubă, a cărei scara începea de-a dreptul din strada. În clipă aceea, doi beţivi
ieşiră pe uşa şi, sprijinindu-se unul pe celalalt şi înjurându-se unul pe altul,
începură sa urce scara. Fără să stea pe gânduri, Raskolnikov coborî în beci.

Niciodată nu intrase într-o cârciumă, dar acum i se învârtea capul şi-l mai
chinuia şi o sete arzătoare. Avea o poftă de o bere rece, cu atât mai mult cu cât
trecea neaşteptata lui slabiciune pe seama foamei. Se aşeza într-un colţ
întunecos şi murdar, la o masa slinoasă, ceru o sticla cu bere şi sorbi cu nesaţ
primul pahar. Numaidecât îşi simţi inima mai uşoara şi mintea mai limpede.

„Fleacuri! se gândi el plin de încredere. N-avea nici un rost să mă simt ruşinat!
E o slabiciune fizica, nimic mai mult! Un singur pahar de bere, o bucată de
pesmet şi mintea se luminează, gândurile se limpezesc, intenţiile se
precizează! Ptiu, cât de neînsemnate sunt toate!"... Dar în pofida acestui
scuipat plin de dispreţ, se înviorase, eliberat parcă dintr-o data de o povară
îngrozitoare, şi îi privea prietenos pe cei ce se aflau în cârciuma. Şi totuşi,
chiar în clipa aceea, simţea nelamurit ca pornirea aceasta de a interpreta
lucrurile în bine era şi ea ceva bolnăvicios.

În cârciumă rămăsese lume puţina. În afara de cei doi beţivi cu care se
întâlnise pe scara, un grup întreg — vreo cinci bărbaţi şi o femeie, unul dintre
ei cu o armonica — părăsi localul. După plecarea lor se făcu linişte, şi localul
deveni mai spaţios. Nu se mai afla în sala decât un cetăţean cam afumat,
târgoveţ, după înfăţişare, care şedea în faţa unei sticle de bere, şi tovarăşul lui,
un individ gras, de statura uriaşa, cu barbă cărunta şi cojoc lung. Acesta se
întrecuse cu băutura şi aţipise pe bancă; în răstimpuri, ca prin somn, îşi
desfăcea braţele, pocnea din degete, îşi sălta partea de sus a trupului, fără să
se ridice de pe laviţa, şi tot îngâna un cântecel nerod, cercând — cu tot
dinadinsul — sa-şi amintească urmarea...

Of, un an, bătut pe muche, Soaţa mi-am iubit... Of, un an... sau, trezit din
buimăceala, îngăima:

Nimeni însă nu-i împărtăşea veselia; până şi tovarăşul lui îl asculta tăcut,
privind toate aceste explozii de voioşie cu duşmănie şi neîncredere. în afara de
aceştia doi, mai era un muşteriu, un fost slujbaş, după înfăţişare. Şedea la o
altă masă, cu sticla în faţa, sorbind rar băutura şi privind în jur. Omul acesta
părea şi el frământat de ceva.