Capitolul II

Raskolnikov nu era obişnuit cu lumea şi, după cum am mai spus, fugea de

oameni, mai ales în ultima vreme. Acum, însă, se simţea atras de ei. În sufletul

lui se petrecea ceva nou parca, şi totodată se trezea în el nevoia de a fi printre

oameni. Ultima lună, plină de tristeţe, de încordare şi de apăsătoare nelinişte

îl obosise atât de mult, încât dorea să răsufle măcar o clipă într-alt mediu,

oricare ar fi fost, şi de aceea, cu toată murdaria ce-l înconjura, rămase cu

placere în cârciumă.

Cârciumarul nu sta în sala, dar una-două intra în local, coborând

dintr-altă încăpere pe o scară interioară, aşa că i se vedeau mai întâi cizmele

elegante unse cu dohot, cu căptuşeala roşie răsfrântă peste carâmb. Purta o

podiovcă şi o jiletca de atlaz negru, neînchipuit de soioasă; cravata nu avea,

iar obrazul lui părea uns cu ulei, ca un lacăt de fier. La tejghea stătea un

băieţandru de vreo paisprezece ani; altul, mai mic, servea muşteriii. Pe tejghea

se zăreau nişte castraveţi tăiaţi mărunt, felii mici de peşte şi pesmeţi de pâine

neagră; toate acestea răspândeau un miros greu. Aerul era înăbuşitor,

aproape de nesuferit; duhnea atât de puternic a băutură, încât te puteai

îmbăta numai de duhoare după cinci minute petrecute acolo.

6

Se întâmpla uneori în viaţa să întâlneşti oameni cu desăvârşire

necunoscuţi care te interesează nitam-nisam de la prima vedere, mai înainte

chiar de a fi schimbat o vorbă cu ei. Această impresie o făcu asupră lui

Raskolnikov acel muşteriu care şedea singur la masa şi părea un fost slujbaş.

Măi târziu, amintindu-şi de această primă impresie, o luă drept presimţire. Se

uită mereu la el, poate din pricină că şi omul îl privea stăruitor şi părea dornic

să intre în vorbă. Pe toţi ceilalţi din local, cu cârciumar cu tot, slujbaşul acesta

îi privea cu nepăsare, ba chiar plictisit şi cam de sus, ca pe nişte oameni

inferiori ca situaţie şi cultură, cu care nu ai ce vorbi. Omul acesta era trecut de

cincizeci de ani, de statură mijlocie, îndesat, cu părul cărunt şi o chelie măre;

avea obrazul buhăit şi gălbejit, aproape verzui, de beţiv inveterat, cu pleoapele

umflate de sub care străluceau nişte ochişori roşii, mici ca două crăpături, dar

plini de vioiciune; ceea ce te izbea în înfăţişarea lui era că în acei ochi

inteligenţi, cu privirea plina de bun-simţ, se aprindeau uneori licăriri de

exaltare vecina cu nebunia. Era îmbrăcat într-un frac negru, vechi, jerpelit şi

fără nasturi; unul singur se mai ţinea, cu care îşi încheiase haina, voind,

pesemne, să păstreze buna-cuviinţă. Jiletca de nanchin lasa sa se vada un

plastron mototolit, murdar, pătat de băutura. Ca toţi slujbaşii, nu purta

barbă, însă obrajii lui nu mai fuseseră bărbieriţi de multe zile, aşa încât erau

năpădiţi de ţepi deşi, cenuşii. Până şi mişcările lui păstrau ceva din gravitatea

funcţionărească. Părea însă tulburat; îşi ciufulea părul şi, uneori, parca prada

unei nemărginite tristeţi, îşi sprijinea pe masa uda şi năclaită coatele rupte

şi-şi lasa capul în palme. În sfârşit, omul se uita ţinta la Raskolnikov şi-i spuse

cu glas tare, răspicat:

— Pot să-mi permit, stimate domn, să intru în vorbă cu domnia voastră?

Căci sub haina modestă, ochiul meu încercat recunoaşte în persoana

dumneavoastră un om cult şi neobişnuit cu băutură. Eu am preţuit

întotdeauna cultura îmbinată cu sentimentele înalte, de altminteri sunt

consilier titular. Mă numesc Marmeladov, consilier titular. Îmi îngăduiţi

întrebarea: aţi fost funcţionar?

— Nu, eu studiez... răspunse tunarul; oarecum surprins de tonul ciudat,

pompos al interlocutorului său şi de făptui că îi vorbea aşa, de-a dreptul.

Şi cu toate că numai cu câteva clipe în urmă simţise în treacăt dorinţă de a

se apropia de oameni, oricine ar fi ei, la primul cuvânt ce-i fu adresat se trezi în

el vechea senzaţie neplacută de enervare şi dezgust pe care o simţea de câte ori

un străin intră sau numai încerca să intre în vorbă cu el.

— Aşadar, sunteţi student, sau aţi fost student! exclamă funcţionarul.

Eram sigur! Experienţa, stimate domn, vechea mea experienţa! Şi, mulţumit

de sine, îşi atinse fruntea cu degetul. Aţi fost student sau v-aţi ocupat în

general de chestiuni ştiinţifice! Permiteţi...

El se scula, clatinându-se pe picioare, îşi lua sticluţa şi paharul şi se aşeză

pieziş la măsuţa lui Raskolnikov. Era afumat, dar vorbea destul de vioi şi chiar

emfatic, numai din când în când se încurca niţeluş sau lungea frazele. Se

repezise spre Raskolnikov cu atâta aviditate de parcă nici el, de o luna

întreagă, nu mai vorbise cu nimeni.

— Stimate domn, începu Marmeladov aproape solemn, sărăcia nu este un

viciu, acesta este un adevăr. Mai ştiu, şi asta nu este mai puţin adevărat, că

nici beţia nu este o virtute. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu.

În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie,

7

însă, nu le mai păstrează nimeni şi niciodată. În mizerie, omul nici nu este

măcar alungat din societatea umană cu băţul, ci măturat cu târnul, ca să fie şi

mai umilitor. Şi pe bună dreptate, fiindcă în mizerie, chiar eu, cel dintâi, sunt

gata orişicând să mă insult pe mine însumi. De aici — cârciuma! Stimatul meu

domn, acum o lună de zile domnul Lebeziatnikov a bătut-o pe soţia mea şi

soţia mea nu-i de teapa mea! Pricepeţi? Şi apoi, permiteţi-mi să vă întreb, aşa,

din pura curiozitate: aţi avut vreodată ocazia să vă petreceţi noaptea pe Neva,

în şlepurile cu fân?

— Nu, n-am avut acest prilej, răspunse Raskolnikov. Ce sunt aceste

şlepuri?

— Ei bine, eu vin de acolo, de cinci nopţi acolo dorm... Omul îşi umplu

paharul, îl dadu pe gât şi căzu pe gânduri.

De hainele lui şi în păr se prinseseră, într-adevăr, ici-colo fire de iarbă

uscată. După cât se vede, de cinci zile nu se dezbrăcase şi nu se spălase. îi

erau murdare măi ales mâinile, roşii, unsuroase, cu unghiile îndoliate.

Toată sala ascultă vorbele lui, deşi nu cu prea multă atenţie. Băieţii

începură să chicotească în dosul tejghelei. Cârciumarul coborî din odaia de

sus, pesemne înadins ca să asculte ce va spune „măscăriciul", şi se aşeză

deoparte, căscând alene, cu ifos. Măimeladov părea binecunoscut prin partea

locului. De altminteri, şi felul lui de a vorbi, pompos, îl căpătase desigur în

urmă numeroaselor discuţii cu diverşii necunoscuţi pe care-i întâlnea prin

cârciumi. La unii beţivi acest obicei ajunge o necesitate, mai ales la beţivii care

acasă la ei sunt ţinuţi din scurt, cu asprime. Şi tocmai de aceea, în societatea

tovarăşilor de chef ei parcă încearcă mereu să se justifice şi, dacă se poate, să

trezească chiar stimă.

— Măscăriciule! zise tare cârciumarul. De ce nu munceşti, de ce nu te duci

la slujbă, dacă eşti funcţionar?

— De ce nu mă duc la slujbă, stimatul meu domn? răspunse Marmeladov,

adresându-se lui Raskolnikov, ca şi cum acesta i-ar fi pus întrebarea. Pentru

ce nu mă duc la slujbă? Credeţi oare că nu mă doare inima că mă târăsc fără

rost ca un vierme în ţărână? Oare n-am suferit eu când, acum o lună, domnul

Lebeziatnikov a snopit-o în bătaie pe soţia mea, iar eu zăceam beat — n-am

suferit eu oare? Permiteţi, tinere, vi s-a întâmplat vreodată... hm... de pilda, să

cereţi un împrumut fără nici o speranţă?

— Mi s-ă întâmplat... adică, cum fără nici o speranţă?

— Cu desăvârşire fără speranţă, ştiind dinainte că nu vă veţi alege cu

nimic. De pilda, ştiţi cât se poate de bine că cutare cetăţean, loial şi folositor

societăţii, pentru nimic în lume n-o să vă dea băni, căci, permiteţi-mi să vă

întreb, de ce vi i-ar da? Ştie prea bine că nu-i va mai vedea niciodată. Din

mila? Dar domnul Lebeziatnikov, care e la curent cu ideile noi, ne-a explicat

deunăzi că, în vremea noastră, mila este interzisă chiar de ştiinţa şi că se

obişnuieşte acest lucru în Anglia, unde se aplica economia politică. Şi atunci,

daţi-mi voie să vă întreb, pentru ce mi-ar da bani? Şi, uite, cu toate că ştii

dinainte că n-are să-ţi dea nimic, totuşi te duci şi...

— La ce bun să te măi duci? îl întrerupse Raskolnikov.

— Păi, dacă nu ai la cine, daca nu ai unde să te duci? Căci orice om trebuie

să aibă măcar un loc pe lume unde să se poată duce! Fiindcă vine o clipă când

îţi trebuie neapărat o ieşire... Când propria mea fiică s-a dus pentru cea dintîia

oară cu condicuţa, atunci m-am tot dus şi eu... (ştiţi, fie-mea are condicuţa...),

8

adaugă el, în paranteză, aruncând o privire cam neliniştită tânărului. Nu-i

nimic, stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să declare numaidecât, cu linişte

prefăcută, în timp ce băieţii de la tejghea pufneau de râs şi însuşi cârciumarul

surâdea. Nu-i nimic! Nu mă ruşinez când văd că lumea da din cap, fiindcă

lucrul e cunoscut de toţi, şi tot ce este ascuns se da în vileag; iar toate acestea

nu mai trezesc în sufletul meu dispreţ, ci smerenie. Fie şi aşa! „Iată omul!"

Permiteţi, tinere: aţi putea dumneavoastră... Dar nu, trebuie să exprim în

cuvinte mai tari, mai plastice, nu — aţi putea, ci — aţi îndrăzni, uitaţi-vă acum

la mine, să afirmaţi că nu sunt porc?

Tânărul nu răspunse.

— Bine, urmă grav oratorul, căutând să ia un aer cât mai demn cu putinţa

şi aşteptând să se stingă în odaie chicoteala stârnită de vorbele lui. Fie, sunt

un porc, dar ea e o cucoana! Eu sunt un animal, dar Katerina Ivanovna, soţia

mea, este o persoana culta şi fiica de ofiţer de stat-major. Fie, eu sunt un

ticălos, dar dânsa are un suflet mare, plin de sentimente nobile, este o

persoană cu educaţie. Şi cu toate acestea... o, daca i-ar fi mila de mine! Bunul

meu domn, bunul meu domn, trebuie doar ca omul să aibă măcar un singur

locşor unde să găsească mila! Katerina Ivanovna, însă, cu toate că e o doamnă

plină de mărinimie, este nedreaptă... Şi, cu toate că îmi dau seama singur că

atunci când mă trage de păr o face din bunătatea inimii dumisale (căci, repet

fără să mă ruşinez, nevasta mea mă trage de păr, tinere, stărui Marmeladov cu

un aer şi mai demn, auzind aceleaşi chicoteli), dar, Doamne, ce s-ar întâmpla

dacă măcar o data s-ar îndura... Dar, nu! Nu! Toate acestea sunt vorbe

zadarnice şi nu face să mai vorbim! Ce sa mai vorbim!... Căci nu o singura

data am avut ce mi-am dorit şi nu o data i-a fost mila de mine, dar... aşa sunt

eu, sunt o bruta.

— Ba bine că nu! spuse cârciumarul, căscând. Marmeladov izbi hotărât cu

pumnul în masa.

— Aşa sunt eu! Ştiţi dumneavoastră, domnul meu, că eu i-am băut până şi

ciorapii? Nu pantofii, căci asta poate că ar părea mai firesc, dar ciorapii! I-am

băut ciorapii! I-am băut şi salutul din lână de angora, şăluţul care i-a fost

daruit demult, şăluţul care era numai al ei şi nu al meu! Locuim într-o

magherniţa friguroasă, şi în iarna asta ea a răcit şi a început să scuipe sânge.

Avem trei copilaşi. Katerina Ivanovna munceşte din zori până în seara —

freacă, spala, curăţă copilaşii, fiindcă din tinereţe a fost învăţata cu curăţenia;

şi are pieptul slab, e predispusa la oftica, şi eu simt toate acestea. Credeţi

poate că nu le simt? Şi cu cât beau mai mult, cu atât simt mai tare. Tocmai de

aceea beau, fiindcă băutura mă face sa simt şi să compătimesc... Beau, ca să

sufăr mai tare! Şi, cuprins parca de deznădejde, omul îşi pleca fruntea pe

masa. Tinere! urma el, ridicându-şi din nou capul. Pe chipul dumitale citesc o

oarecare durere. Am citit-o de cum ai intrat şi de aceea ţi-am vorbit

numai-decât. Căci, spunându-ţi povestea vieţii mele, n-am făcut-o ca să mă

condamn la stâlpul infamiei în faţa acestor derbedei ce vor să se distreze şi

care, de altminteri, cunosc povestea mea, ci fiindcă eu caut un om sensibil şi

cult. Afla deci că soţia mea a fost crescută într-un pension aristocratic şi că la

terminarea şcolii a dansat cu şalul în faţa guvernatorului şi a altor

personalităţi oficiale, fapt pentru care a fost distinsa cu medalia de aur şi o

diploma de onoare. Medalia... medalia am vândut-o... demult... Hm!... Cât

despre diploma de onoare, o mai are şi astăzi şi o păstrează în sipet; chiar

9

acum câteva zile a arătat-o gazdei noastre. Ele două se cearta mereu, dar i-a

arătat-o, bucuroasă să se poată lauda şi ea în faţa cuiva şi sa vorbească

despre zilele fericite de altădată. Eu n-o condamn, nu, căci e singurul lucru

care i-a mai rămas — amintirea, pe când din toate celelalte s-a ales praful şi

pulberea. Da, da, este o doamnă ce se aprinde uşor, mândră şi neînduplecata.

Spala pe jos, mănâncă pâine neagra, dar nu admite să se poarte cineva

necuviincios cu dânsa. Tocmai de aceea n-a vrut sa înghită grosolania

domnului Lebeziatnikov, şi când el a snopit-o în bătaie, a căzut la pat, dar nu

din pricina bătăii, ci din pricina jignirii. Am luat-o văduva cu trei copii, unul

mai mic decât celalalt. Se măritase întâia oara, din dragoste, cu un ofiţer de

infanterie, şi fugise cu el din casa părinteasca, îl iubea nespus de mult, dar el

a început să joace cărţi, a fost dat în judecata şi din asta i s-a tras şi moartea.

Către sfârşitul vieţii o bătea; dar dânsa nu se lasa mai prejos, ştiu sigur, şi

chiar am documente; totuşi, şi azi îl mai pomeneşte cu lacrimi în ochi, mă

mustră din pricina lui şi mi-l da de pilda, iar eu mă bucur, mă bucur nespus,

că măcar în închipuire crede că a fost fericita odată... După moartea lui, ea a

rămas cu trei copii mici, într-un judeţ îndepărtat şi sălbatic, unde mă aflam şi

eu pe vremea aceea: trăia într-o mizerie atât de neagra, că eu, care am văzut

multe în viaţa, nu-s în stare s-o descriu. Familia o renegase. Şi apoi, era

mândră, prea mândră... Atunci, bunul meu domn, eu, care eram văduv, ca şi

dânsa, şi aveam de la prima soţie o fata de paisprezece ani, am cerut-o în

căsătorie, căci n-am putut să trec nepăsător pe lângă atâta suferinţă. Va

puteţi închipui cât de mare i-a fost nenorocirea, daca dânsa, instruită, bine

crescută, dintr-o familie nobila, a primit să mă ia de bărbat! Şi m-a luat!

Plângând, blestemând şi frângându-şi mâinile dar m-a luat! Căci n-avea unde

să se ducă. înţelegeţi, stimate domn, ce înseamnă asta, sa nu mai ai unde te

duce? Nu. încă nu puteţi înţelege ce înseamnă asta... Un an întreg mi-am

făcut datoria cu sfinţenie şi nu m-am atins de... (el arata cu degetul litra de

vin) căci am şi eu simţire. Dar nici aşa nu i-am putut fi pe plac; apoi mi-am

pierdut postul şi nu din vina mea, ci fiindcă s-a redus schema, şi atunci am

început iar!... E un an şi jumătate de când, după multe peregrinări şi

nenoroace, am ajuns, în sfârşit, în această capitala măreaţa, împodobită cu

nenumărate monumente. Şi aici am găsit un post... L-am găsit şi l-am pierdut.

Înţelegeţi? De data asta l-am pierdut din vina mea, fiindcă m-a biruit

năravul... Azi stăm într-un ungher pe care-l închiriem de la Amalia Lipevehsel,

dar din ce trăim şi ce platim — nu ştiu. Acolo, în afara de noi, mai stă şi alta

lume... O Sodoma respingătoare... hm... da... între timp a crescut şi fie-mea

din prima căsătorie; cât a îndurat dânsa, fie-mea, din pricina mamei sale

vitrege, am să trec sub tăcere. Căci, deşi Katerina Ivanovna e însăşi

personificarea mărinimiei, este o fiinţă irascibila, se aprinde din te miri ce şi

apoi da-i cu gura... Da! Ei, ce să mai vorbim despre toate astea!

După cum va puteţi lesne închipui, Sonia n-a învăţat mai nimic. Am

încercat — sunt patru ani de atunci — sa-i dau lecţii de geografie şi istorie

universala; dar fiindcă nici eu nu eram prea tare în aceste materii şi-mi

lipseau şi manualele potrivite, iar cărţile pe care le-am avut... hm... ei bine,

acele cărţi nu le mai avem astăzi; aşa că ş-a isprăvit şi cu învăţătură ei. Ne-am

oprit la Cirus, regele Persiei. Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a citit câteva

romane, iar acum, de curând, graţie domnului Lebeziatnikov, a mai citit o

carte: Filozofia lui Lewes — o cunoaşteţi? A citit-o cu mult interes, ba ne-a

10

împărtăşit şi nouă frânturi din această lectură. Asta e toată cultura ei. Şi

acum, bunul meu domn, să vă pun o întrebare, cum s-ar zice, particulara:

mult poate să câştige o fata săracă şi cinstită muncind cinstit?... Chiar

muncind din zori până în noapte, domnul meu, dacă este cinstita şi nu are

cine ştie ce talent, nu poate câştiga nici cincisprezece copeici pe zi! Şi pe

deasupra consilierul de stat Klopstok, Ivan Ivanovici — poate-l cunoaşteţi? nu numai ca nu i-a achitat nici până astăzi cusutul celor şase cămăşi de

olanda, dar a insultat-o, a alungat-o, bătând din picior, şi i-a aruncat un

cuvânt necuviincios, fiindcă — zicea dânsul — gulerul n-a fost croit pe măsura

şi e strâmb. Iar acasă copilaşii sunt flamânzi... Katerina Ivanovna umbla prin

odaie, frângându-şi mâinile, şi pe obraz îi apar pete roşii, cum se întâmpla la

boala dumneaei, şi o ocărăşte: „Leneşo, stai aici la căldurică, mănânci şi

bei!"... Da' ce mâncare, ce băutură, când uneori câte trei zile în şir nici

copilaşii nu vad o coaja de pâine uscata?! Zăceam atunci... ei da, ce mai!

Zăceam beat mort, şi am auzit-o pe Sonia mea întrebând (e tăcută din fire, nu

răspunde niciodată şi are un glascior blajin... e bălaioară, cu obrăjorul slabuţ,

palid): „Ce să fac, Katerina Ivanovna, cum să mă hotărâsc pentru treaba

aceea?" Căci Daria Franţevna, o femeie stricata, binecunoscuta de poliţie, i-a

pus gând rău; de vreo trei ori i-a tot trimis vorba prin gazda noastră. „Ei şi? i-a

răspuns Katerina Ivanovna în bătaie de joc. Mare comoara, n-am ce zice! Ce

s-o păzeşti atâta?!" Dar n-o învinuiţi, n-o învinuiţi, stimate domn! Ea nu

judeca atunci, era nervoasă, bolnava, vedea copiii plângând de foame... a

spus-o ca s-o jignească pe Sonia şi nicidecum ca s-o îndemne la rău... Aşa e

firea Kaţerinei Ivanovna; daca, de pilda, copiii plâng, fie chiar de foame, ea îi ia

la bătaie... Pe la orele şase, am văzut-o pe Sonia cum s-a sculat, şi-a pus

băsmăluţa, pelerina şi a plecat de acasă, iar la nouă s-a întors înapoi. A venit,

s-a apropiat de Katerina Ivanovna şi, fără o vorba, a pus pe masa în faţa ei

treizeci de ruble. Măcar gura să fi deschis, măcar să se fi uitat la dânsa —

nimic; a luat broboada noastră verde, de ştofă subţire (avem noi o broboada de

familie), şi-a tras-o peste cap, peste ochi, şi s-a culcat în pat, cu faţa la perete,

numai umeraşii şi trupuşorul îi tresăreau uşor... Iar eu, ca şi măi înainte,

zăceam beat mort... Şi am văzut atunci, tinere, am văzut-o pe Katerina

Ivanovna apropiindu-se de patul Sonecikăi, tăcută, şi ramînând toata seară în

genunchi la picioarele ei, şi sărutându-i picioarele, şi nevoind cu nici un preţ

sa se scoale, şi le-am mai văzut până la urmă adormind amîndoua...

îmbrăţişate... da... iar eu... eu zăceam beat mort...

Marmeladov amuţi, de parcă i s-ar fi pus un nod în gât. Apoi îşi umplu

grăbit paharul, îl bău pe nerăsuflate şi plescăi din limbă de placere.

— De atunci, stimate domn, urmă el după această tăcere, în urma unei

împrejurări neplacute şi din pricina denunţului unor persoane răuvoitoare, la

care a contribuit şi Daria Franţevna, pentru că, pretindea ea, nu i s-a arătat

respectul cuvenit, fiică-mea, Sofia Semionovna, a fost silită să-şi scoată

condicuţă şi n-a mai putut să rămână cu noi. Gazda noastră, Amalia

Feodorovna, n-a vrut să admită sa mai stea cu noi (deşi tot ea fusese de partea

Dariei Franţevna altădată), şi nici domnul Lebeziatnikov... hm... Tocmai din

pricina Soniei s-a întâmplat şi povestea aceea dintre el şi Katerina Ivanovna.

Pe vremuri, chiar domnul Lebeziatnikov i-a tot aţinut calea Sonecikăi, acum,

însă, s-a pus deodată la ambiţie; zicea: „Cum adică, eu, un om cult, să stau în

aceeaşi casă cu una ca ea?" Katerina Ivanovna n-a tăcut, i-a luat apărarea

11

Soniei... şi atunci... Acum Sonecika vine pe la noi numai seara, de o ajută la

treabă pe Katerina Ivanovna şi-i da cele de trebuinţă pentru trai, pe cât

poate... Locuieşte la croitorul Kapernaumov, a subînchiriat la el o odaiţa;

Kapernaumov e şchiop şi gângav, are o familie foarte numeroasa, şi toţi copiii

lui sunt gângavi ca el... Până şi nevastă-sa e bâlbâită... Stau înghesuiţi într-o

singura încăpere, iar Sonia îşi are acolo colţul ei, despărţit printr-un perete de

scânduri... Hm... Sunt săraci lipiţi şi gângavi... da... A doua zi dimineaţa m-am

sculat, mi-am pus zdrenţele, am întins mâinile către cer şi m-am dus la

Excelenţa sa Ivan Afanasievici. Îl cunoaşteţi pe Excelenţa sa Ivan Afanasievici?

Nu?... Ei, atunci nu ştiţi ce înseamnă pâinea lui Dumnezeu. Ceara, curata

ceara în faţa Domnului nostru; se topeşte ca ceara!... După ce a binevoit să mă

asculte, i-au venit lacrimi în ochi. „Fie, Marmeladov, mi-a zis, cu toate ca mi-ai

înşelat încrederea... te iau încă o dată pe răspunderea mea personala, chiar

aşa a spus, nu uita asta, şi acum — du-te!" Am sărutat praful de pe picioarele

lui, în gând, fireşte, căci în realitate n-ar fi îngăduit aşa ceva, el fiind un

demnitar cult şi cu idei moderne; m-am înapoiat acasă şi când am anunţat că

din nou am un post şi voi primi leafa... Doamne, ce-a mai fost atunci!...

Marmeladov tăcu foarte tulburat. în clipa aceea, un grup de cheflii, beţi

turta, intrau în local; în prag răsună o flaşneta, tocmită de ei, şi un glas de

copil de şapte ani îngânând răguşit Sătucul. Cârciuma se umplu de larma.

Cârciumarul şi băieţii se grăbiră să servească muşteriii. Fără să-i pese,

Marmeladov îşi urma povestirea. Alcoolul i se urcase la cap şi, cu cât se afuma

mai tare, cu atât era mai vorbăreţ. Amintirea succesului avut de curând la

serviciu îl însufleţea şi-i lumina obrazul. Raskolnikov îl asculta cu atenţie.

— Asta a fost acum cinci săptămâni, stimate domn... da. Katerina

Ivanovna şi Sonecika — cum au aflat, Doamne! — parcă ne-am văzut în

împărăţia cerului! Altădată zăceam ca un animal şi nu auzeam decât vorbe

grele! Acum, însă, umblau pe vârfuri, căutau să astâmpere copiii, cică:

„Semion Zaharîci a ostenit la slujba, se odihneşte, ssst!" Când plecam la

serviciu, îmi dadeau cafea cu caimac. Auzi dumneata, au făcut rost de caimac

adevărat! Şi de unde au luat cele unsprezece ruble şi cincizeci de copeici ca să

mă echipeze ca lumea — nu ştiu! Mi-au luat cizme, plastroane de percal —

de-o frumuseţe! — uniforma, şi astea toate în cea mai buna rânduiala, pentru

unsprezece ruble şi cincizeci de copeici. În prima zi, când m-am înapoiat de la

serviciu, Katerina Ivanovna a pregătit două feluri de mâncare: supă şi carne

sărata cu sos de hrean, lucru nemaipomenit! Rochii nu are... n-are de nici

unele, şi totuşi s-a gătit de parcă avea de gând să se ducă în vizită; şi nu cine

ştie ce lucru mare, dar se pricepe să facă orice din nimic; se piaptănă, îşi pune

un guleraş curat, manşete, şi parcă-i alta, întinereşte, se face mai frumoasa.

Sonecika, porumbiţa tatii, ne ajuta numai cu banii; zicea că, până una alta,

nu se cade să vina pe la noi mai des, doar poate pe înserate, ca să nu o vada

nimeni. Auzi dumneata?! într-o zi, când am venit la prânz să mă odihnesc,

m-am culcat şi — ce credeţi? Pe Katerina Ivanovna n-a mai răbdat-o inima, abia

trecuse o săptămână de când se certase rău de tot cu gazda noastră, cu

Amalia Feodorovna, şi acum o poftise la o cafea. Doua ceasuri au tot stat şi au

tot şuşotit amândouă. Acu, zicea Katerina Ivanovna, Semion Zaharîci e la

serviciu şi are leafă, ba s-a prezentat şi Excelenţei sale, iar Excelenţa sa a ieşit

să-l întâmpine, a poruncit ca toată lumea să aştepte, şi pe Semion Zaharîci l-a

condus de mână, înaintea celorlalţi, în cabinetul lui. Auzi, auzi dumneata?

12

„Eu, fireşte, nu ţi-am uitat meritele, Semion Zaharîci, a spus Excelenţa sa; cu

toate ca te-ai ţinut de patima aceea uşuratică, fiindcă îmi promiţi să te laşi de

ea şi pentru că, pe deasupra, în lipsă dumitale, treburile au mers prost (auzi,

dumneata!) am încredere, a zis, în cuvântul dumitale de onoare." Toate

acestea Kăterina Ivanovna le-a născocit, drept să vă spun, dar nu din uşurinţă

sau ca sa se laude, nu! Credea tot ce spunea, se alina cu născocirile ei, zău

aşa! Şi eu n-o condamn, nu, n-o condamn!... Iar acum şase zile, când i-am

adus prima mea leafă, douăzeci şi trei de ruble şi patruzeci de copeici (leafa

mea întreagă) mi-a zis: „Drăgălaşul meu"! — aşa a zis. Şi asta între patru ochi,

mă înţelegi? Ce mai drăgălaş a găsit, ce soţ sunt eu? Şi totuşi, m-a ciupit de

obraz şi mi-a zis „drăgălaşul meu"!

Marmeladov se opri, voi să zâmbească, dar bărbia începu deodată să-i

tremure. Se stăpâni. Cârciuma, aspectul lui de om decăzut, cele cinci nopţi pe

şlepurile cu fân, litra de votcă şi, totodată, dragostea lui bolnăvicioasă pentru

nevastă, pentru familie, îl năuceau pe Raskolnikov. Îl asculta cu încordare,

dar şi cu durere. Îi era ciuda că se rătăcise în localul acela.

— Stimate domn, stimate domn!... exclamă Marmeladov, după ce îşi măi

stăpâni tulburarea. Toate acestea poate că au să vă pară vrednice de râs, aşa

cum le par şi altora; poate că vă plictisesc numai, povestindu-vă amănuntele

stupide şi nenorocite ale vieţii mele de familie, dar pentru mine n-au nimic de

râs! Căci eu le simt pe toate... Toată ziulica aceea ruptă din rai, toată seara

aceea am visat lucruri minunate: cum am să le orânduiesc toate, cum am sa-i

îmbrac pe copilaşi şi am sa asigur liniştea neveste-mii, cum am să-mi smulg

copila din braţele desfrâului şi am s-o readuc în sânul familiei... Şi multe,

multe altele... Visurile astea nu pot fi condamnate, domnule! Ei, după toate

astea (Marmeladov tresări deodată, ridica fruntea şi se uita ţintă la

Raskolnikov), exact a două zi după ce am făurit aceste visuri (adică acum cinci

zile şi cinci nopţi), pe înserate, am şterpelit prin vicleşug şi înşelaciune, ca un

tâlhar de drumul mare, cheia de la sipetul Kăterinei Ivanovna, am luat de

acolo tot ce a mai rămas din leafa (cât anume nu-mi amintesc), şi acum,

priviţi-mă: asta-i tot! Sunt cinci zile şi cinci nopţi de când am fugit de acasă şi

sunt căutat; s-a isprăvit cu slujba, uniforma a rămas la cârciuma de la Podul

Eghipetski, în locul ei am căpătat zdrenţele astea... şi totul s-a sfârşit!

Marmeladov se izbi cu pumnul în frunte, scrâşni din dinţi, strînse

pleoapele şi se sprijini greu cu cotul de masa. Dar, peste o clipă, chipul i se

schimbă pe neaşteptate, el se uita la Raskolnikov cu un fel de şiretenie forţată,

râse şi adaugă:

— Azi am fost la Sonia, m-am dus să-i cer bai de votca, să-mi treacă

mahmureala! He-he-he !

— Şi ţi-a dat? striga unul dintre nou-veniţi, de la masa vecină, izbucnind

într-un râs zgomotos.

— Litra astă am cumpărat-o pe banii ei, zise Marmeladov, adresându-se

numai lui Raskolnikov. Mi-a dat cu mâna ei treizeci de copeici, tot ce mai avea

în casa, am văzut-o cu ochii mei... Nu mi-a spus nimic, m-a privit în tăcere,

nimic mai mult... Nu pe pământ, colo sus... sunt asemenea ochi care îi plâng

şi-i jelesc pe oamenii păcătoşi, îi plâng fără să-i dojenească, fără să-i

dojenească! Şi când nu eşti dojenit te doare, te doare mai rău... Treizeci de

copeici! Da. Şi doar avea nevoie de ele, nu-i aşa? Ce crezi dumneata, dragă

domnule? Acum ea trebuie să fie curăţică. Şi curăţenia asta deosebita costa

13

bani, pricepi dumneata? Pricepi? Trebuie să-şi cumpere şi ea dresuri, altfel nu

se poate; are nevoie de fuste scrobite, de pantofiori mai acătării, să-şi poată

arata picioruşul când trece peste o băltoacă. Pricepi, pricepi oare dumneata,

domnule, ce înseamnă această curăţenie? Ei, şi eu, tatăl ei, i-am stors treizeci

de copeici ca să-mi treacă mahmureala! Şi îi beau! Ba i-am şi băut!... Spune

acum, spune, cui să-i fie mila de unul ca mine? Hai? Dumitale ţi-e mila de

mine? Da sau ba? Spune, îţi este mila? He-he-he!

Făcu o mişcare să-şi umple paharul, dar nu mai avea cu ce.

Sticla era goala.

— De ce i-ar fi mila de tine? striga cârciumarul, răsărind alaturi. Răsunară

râsete şi chiar înjurături. Râdeau şi înjurau şi cei care ascultaseră şi cei care

nu ascultaseră, văzând numai cum arata fostul funcţionar.

— Să-i fie mila! Pentru ce să-i fie mila? striga deodată Marmeladov,

sculându-se în picioare, cu braţul întins înainte, cuprins de exaltare, ca şi

cum abia ar fi aşteptat aceste cuvinte. De ce să-i fie mila de mine, zici tu? Ai

dreptate, nu merit mila! Ar trebui să fiu răstignit, răstignit pe cruce şi nu

daruit cu mila! Dară tu, judecătorule, răstigneşte-l pe păcătos, dar

răstignindu-l, da-i mila ta! Atunci eu singur am să vin la tine ca sa fiu

răstignit, căci nu mi-e sete de veselie, ci de lacrimi şi durere mi-e sete! Tu,

negustorule, crezi poate că m-am înveselit cu litra ta de votca? Durere, durere

am căutat în fundul cănii, durere şi lacrimi, şi le-am găsit şi le-am sorbit cu

nesaţ! Iar mila are să aibă de noi acela carele pre toţi îi daruieşte cu mila lui şi

carele pre toţi şi pre toate le înţelege, el, singurul judecător. Va veni ziua de

apoi si el mă va întreba: „Unde este copila care s-a jertfit pentru mama ei

vitregă, ofticoasă şi rea, şi pentru nişte copilaşi străini? Unde este copila care

nu s-a îngrozit de netrebnicia tatălui ei pământesc, un beţiv fără căpătâi, şi a

fost milostiva cu el?!" Şi va mai spune: „Vino în împărăţia mea. Te-am iertat o

data... Te-am iertat o dată... Şi-ţi iert şi acum păcatele tale multe, pentru ca

mult ai iubit..." Şi o va ierta pe Sonia mea, o va ierta, ştiu bine... Am simţit-o în

inima mea când am fost deunăzi la ea!... Şi are să-i judece pre toţi si are sa-i

ierte pre cei buni şi pre cei răi, şi pre cei înţelepţi şi pre cei smeriţi... Iar când va

fi isprăvit cu toţi ceilalţi, va grăi către noi: „Veniţi şi voi, va spune, veniţi, voi

beţivanilor, veniţi, voi cei slabi de înger, veniţi, voi păcătoşilor!" Şi noi vom ieşi

şi ne vom opri în faţa lui fără frică. Şi va spune el: „Sunteţi nişte porci! Aveţi

chip de animale şi apucături aidoma lor, dar veniţi şi voi în împărăţia mea!"

Atunci vor grăi cei preaînţelepţi, vor grai cei deştepţi: „Doamne, pentru ce-i

primeşti şi pe aceştia?" Şi va răspunde el: „Ii primesc, v-o spun vouă,

preaînţe-lepţilor, îi primesc, v-o spun vouă celor cu minte multa, fiindcă nici

unul dintre ei nu s-a crezut vrednic să fie primit...". Şi va întinde către noi

braţele, şi ne vom arunca în braţele lui şi vom plânge... şi vom înţelege totul!

Atunci abia vom înţelege totul!... Şi toţi vor înţelege... şi Katerina Ivanovna...

va înţelege şi dânsa... Doamne, vie împărăţia ta!

Marmeladov se lasă pe banca, istovit, frânt, fără sa se uite la nimeni;

uitase şi unde se afla şi rămase cufundat în gânduri. Vorbele lui făcură

oarecare impresie; o clipa domni tăcerea, apoi răsunară aceleaşi râsete şi

sudalmi de măi înainte:

— Ce mai deştept!

— Bate câmpii!

— Zi-i funcţionar şi pace! S.a.m.d., ş.a.m.d.

14

— Să mergem, domnule, îi zise deodată Marmeladov lui Raskolnikov,

ridicând capul. Du-mă acasă... Casa lui Kosel, în curte. Trebuie sa mă duc...

la Katerina Ivanovna.

Raskolnikov ar fi vrut să plece mai de mult şi se gândise si el să-l

însoţească pe Marmeladov. Picioarele acestuia se împleticeau mai rău decât

limba şi el se sprijini greu de braţul tânărului. Nu aveau de făcut măi mult de

două-trei sute de paşi. Dar, pe măsura ce se apropia de casă, ruşinea şi teama

puneau tot mai mult stăpânire pe sufletul beţivului.

— Eu nu mă tem de Katerina Ivanovna... îngâna el, neliniştit. Nu mă tem

că are sa mă tragă de păr. Ce e trasul de păr? Un fleac! Ţi-o spun eu!... Ar fi

chiar mai bine să mă înhaţe de păr; nu de asta mi-e frica... mă sperie... mi-e

frica de... ochii ei... da... şi de petele roşii care îi ies în obraji mă tem... şi de

respiraţia ei... Ai auzit vreodată cum respiră un bolnav de boala ei... când e

tulburat? Şi mă mai tem de plânsul copiilor... Dacă Sonia nu le-a dus de

mâncare, atunci... nu ştiu! Nu ştiu!... Dar de bătaie nu mă tem... Să ştii,

domnule, ca pe mine nu mă doare când mă bate, nu, nu... mă bucura... Nici

nu m-aş putea lipsi de bătaie... E mai bine. Să mă bata, să-şi aline durerea... e

mai bine aşa... Iată casa. Casa lui Kosel, un lacătuş, un neamţ bogat... Du-mă

acolo!

Pătrunseră în curte şi urcară la catul al treilea. Era aproape unsprezece

seara şi cu toate că, în acel anotimp, la Petersburg nopţile sunt albe, cu cât

urcau, cu atât scara era mai întunecoasă, iar sus de tot domnea bezna.

Uşa mică şi afumată din capătul scării eră deschisă. Un muc de luminare

lumina o cămăruţă sărăcăcioasă, lungă de zece păşi; o vedeai toată de pe

palier. Înăuntru era dezordine; zdrenţe de ale copiilor trântite peste tot, un

cearceaf rupt atârnat în ungherul din fund, unde, pesemne, se afla patul. În

odaie erau doua scaune şi un divan jerpelit, îmbrăcat în muşama, iar în faţa

divanului o masă veche de bucătărie, din lemn de brad, nevopsită şi

neacoperită. Pe marginea mesei — un sfeşnic de metal cu un muc de luminare

de seu, gata să se stingă.

Aşadar, familia Marmeladov nu avea un

ungher, ci o odaie, însă această odaie eră de trecere. Uşa spre celelalte

încăperi, sau cuşti, în care era împărţit apartamentul Amaliei Lipevehsel era

întredeschisă. De acolo se auzeau gălagie şi strigăte. Cineva râdea în hohote.

Se vede că jucau cărţi şi beau ceai. Uneori răzbăteau expresii ţări.

Raskolnikov o recunoscu numaidecât pe Katerina Ivanovna. Era o femeie

firavă, destul de înaltă şi mladioasă, dar grozav de slabită; avea părul

blond-închis, încă foarte frumos, şi obrajii învăpăiaţi de două pete roşii. Umbla

de colo până colo prin odaia aceea strimtă, cu mâinile strânse la piept, cu

buzele arse şi răsuflarea scurtă şi grea. Ochii îi străluceau că de friguri, dar

privirea era aspră şi fixă: la lumina ultimelor pâlpâiri ale mucului de luminare,

chipul acesta ftizie şi frământat făcea o impresie dureroasă. Raskolnikov

socoti că ea nu are mai mult de treizeci de ani şi că nu se potriveşte deloc cu

Marmeladov... Femeia nu auzi, nu băgă de seamă sosirea lor: părea că umbla

în neştire, fără să vada şi fără să auda. Aerul din odaie era înăbuşitor, dar ea

nu deschidea fereastra; de pe scara venea un miros nesuferit, dar uşa dinspre

scara rămânea deschisă: din încăperile din fund, prin uşa crăpată,

pătrundeau valuri de fum: femeia tuşea, dar nu închidea uşa. Cea mai mică

dintre fetiţe, de vreo şăşe ani, adormise chircită pe jos, cu capul înfundat în

divan.

15

Un băieţel, cu un an măi mare, tremura şi plângea într-un colţ; pesemne

abia fusese bătut. O fetiţă mai mărişoară, de vreo nouă ani, înăltuţă şi subţire

ca un chibrit, într-o cămăşuţă zdrenţăroasă, iar pe umerii goi cu o pelerinuţă

de postav, cusută cu vreo doi ani în urmă, probabil, căci nu-i mai acoperea

genunchii, se afla în acelaşi colţ, lângă frăţiorul ei, şi-l ţinea de după gât cu

braţu-i lung, uscat că un băţ. Se vede ca încerca sa-l potolească, îi şoptea

ceva, îl alinta să nu măi plângă şi, în acelaşi timp, cu ochii ei mari şi negri,

care păreau enormi pe obrăjorul slab şi speriat, o urmarea cu teama pe

maică-sa. Fără să intre, Marmeladov îngenunche în prag şi-l împinse înainte

pe Raskolnikov. Femeia, văzând un om necunoscut, se opri o clipa distrata în

faţa lui, trezindu-se parcă şi cereînd să înţeleagă: ce căută el acolo? Apoi îşi

închipui, pesemne, că se ducea la locatarii din fund, odaia lor fiind una de

trecere, şi, fără să-i măi pese de prezenţă lui, se îndreptă spre uşă de la scară

ca s-o închida şi, deodată, zărindu-l în prag pe bărbatul ei îngenuncheat,

scoase un ţipat.

— A! striga ea ca scoasa din minţi. Te-ai întors! Ocnaşule! Călaule!... Unde

sunt banii? Arată, ce ăi în buzunare?! Şi hainele sunt schimbate! Unde-ţi sunt

hainele? Unde sunt banii? Vorbeşte!...

Se repezi să-l caute prin buzunare. Marmeladov, supus şi ascultător, îşi

desfăcu braţele ca să uşureze percheziţia. Nu mai avea nici o leţcaie.

— Unde sunt banii? răcni femeia. O, Doamne, i-ai băut pe toţi! Mai erau

douăsprezece ruble în sipet!...

Şi, deodată, cuprinsa de furie, îl apuca de păr şi-l trase în odaie. Ca să-i

cruţe efortul, Marmeladov se târa, smerit, în genunchi după ea.

— Asta îmi face placere! Nu mă doare, mă bu-cu-ră, sti-ma-te domn! striga

el, în timp ce ea îl trăgea de păr, scuturându-l, ba îl şi izbi cu capul de podea.

Copilul care dormea pe jos se trezi şi începu să plângă. Băieţelul nu se măi

putu stăpâni în colţul lui, tresări, ţipa şi se repezi, îngrozit, la soră-sa, aproape

zvârcolindu-se de spaimă. Fetiţa mai mare tremura ca varga.

— A băut! A băut tot, tot! ţipa femeia, deznădajduită. Şi hainele-s

schimbate. Sunt flamânzi, lihniţi! (Şi frângându-şi mâinile, arătă spre copii).

O, viaţă blestemată! Şi dumitale, nu ţi-e ruşine obrazului, se năpusti ea

deodată asupra lui Raskolnikov. Vii de la cârciumă! Ai băut cu el, nu-i aşa? Ai

băut cu el! Afară!

Tânărul se grăbi să plece, fără să scoată o vorbă. De altfel, uşa din fund se

dadu la perete şi în prag se iviră câteva mutre curioase, batjocoritoare şi

rânjite, cu ţigări şi lulele în gură, şi tichii în cap. Unii erau în halate

descheiate, alţii atât de sumar îmbrăcaţi, că aproape sfidau buna-cuviinţă,

câţiva ţineau în mână cărţile de joc. Ce-i distra şi-i făcea să râda pe toţi era că

Marmeladov, în timp ce-l trăgea nevastă-să de păr, zbiera că asta îi face

placere. Câţiva intrară chiar în odaie; în sfârşit, răsună o voce ascuţită şi

ameninţătoare: însăşi Amalia Lipevehsel încerca să răzbească prin mulţime,

ca să restabilească ordinea, aşa cum ştia dânsa! Adică pentru a suta oară s-o

sperie pe biata femeie, poruncindu-i, printre înjurături, să părăsească chiar a

două zi casa. Înainte de a pleca, Raskolnikov vârî mână în buzunar, scoase

câteva monede de aramă, care-i rămăseseră din rubla schimbată la cârciuma,

şi le puse, fără să fie văzut, pe prichiciul ferestrei. Ceva mai târziu, pe scară, îi

păru rău şi voi să se întoarcă.

„Ce prostie, gândi el, ei o au pe Sonia, iar de bani am şi eu nevoie." Dar

16

după o clipă de gândire înţelese că nu era cu putinţă să ia bănii înapoi şi ca în

nici un caz n-ar face-o; dadu din mână a lehamite şi porni spre casă. „Sonia

are nevoie de dresuri, se gândea el mergând pe strada şi zâmbind cu venin,

curăţenia asta costă bani... Hm! Şi când te gândeşti că Sonecika s-ar putea să

fi rămas şi ea cu mâna goala azi, fiindcă e vorba de noroc, ca la vânătoare... ca

la minele de aur... şi atunci, fără banii mei, ar bate cu toţii din buze mâine...

Bravo, Sonia! Ce izvor nesecat au descoperit totuşi. Şi se folosesc de el! Se

folosesc! S-au obişnuit. Au plâns la început, şi apoi s-au obişnuit! Ticălosul de

om se obişnuieşte cu toate!"

Căzu pe gânduri. „Dar dacă greşesc?! exclamă el deodată, fără să vrea.

Dacă, în realitate, omul nu este ticălos — omul în genere, seminţia umană

-atunci toate celelalte nu sunt decât prejudecăţi, temeri scornite de mintea

noastră, şi atunci nu mai este nici o stavila, toate sunt aşa cum trebuie să

fie!"...