Capitolul VII

Ca şi rândul trecut, uşa se întredeschise puţin de tot şi doi ochişori ageri şi bănuitori îl fixară din întuneric. Atunci Raskolnikov se zăpăci şi făcu o mare greşeala.

De teama şă nu se sperie bătrîna, văzînd că sunt singuri şi gândind că aspectul lui n-ăre să inspire încredere, puse mână pe clanţă Si trase uşa spre el, ca nu cumva baba să i-o închida în nas. Văzînd aceasta, batrîna nu smuci uşa spre ea, dar nici nu luă mina de pe clanţă, aşa încât Raskolnikov fu cât pe aci s-o tragă afară, pe scară, cu uşă cu tot. Iar când văzu că ea rămîne în prag, închizîndu-i trecerea, şi nu-l lasă să intre, porni înainte fără să ţină seama de ea. Femeia, speriata, sări într-o parte, voi să spună ceva, dar nu izbuti şi doar îl privea cu ochii mari.

— Buna ziua, Aleona Ivanovna (începu el cu tonul cel mai firesc cu putinţa, dar glasul nu i se supunea, se frînse şi începu să-i tremure), v-am adus... un obiect... dar, haideţi mai bine... la lumina...

Şi, lasînd-o pe bătrînă acolo unde se afla, intră în odaie, fără să mai aştepte să-l poftească. Bătrîna se repezi pe urmele lui; limba i se dezlegă.

— Doamne! Ce vrei?... Cine eşti? Ce doreşti?

— Vai de mine, Aleona Ivanovna... doar mă cunoaşteţi... sunt Raskolnikov... uitaţi-vă, v-am adus amanetul despre care v-am vorbit acum câteva zile.

Şi îi întinse amanetul.

Bătrîna se uită la pachet, dar numaidecât ridica iar ochii şi-i pironi asupra musafirului nepoftit, cu o privire pătrunzătoare, ciudoasă şi bănuitoare. Un minut şe scurse; lui Raskolnikov i se păru chiar că citeşte în ochii ei un fel de ironie, ca şi cum femeia i-ar fi ghicit intenţiile. Simţi că-şi pierde cumpătul, că aproape se teme, şi chiar atât de tare, încât ar fi în stare — dacă-l mai priveşte aşa, fără să sufle o vorba, încă vreo câteva secunde — s-o ia la goana.

— Ce vă uitaţi la mine de parcă nu m-aţi cunoaşte?! se răsti el furios. Dacă vreţi — luaţi amanetul, dacă nu — mă duc la altcineva. N-am vreme de pierdut!

Nici nu se gîndise să spună aceste vorbe, izbucniseră din gură de la sine, pe neaşteptate.

Batrîna se dezmetici, iar tonul hotărît al musafirului pesemne îi dadu curaj.

— Păi şi dumneata, maică, ce te... ce-i asta? întreba ea, privind amanetul.

— O tabachera de argint; doar v-am spus rândul trecut.

Femeia întinse mână.

— De ce eşti aşa alb la faţa? Şi-ţi tremura mîinile! Ai fost cumva la baie?

— Friguri, răspunse Raskolnikov tăios. Păleşti, vrei-nu vrei... dacă nu ai ce mînca, adaugă el, abia rostind cuvintele.

Puterile îl părăseau iarăşi. Dar răspunsul părea verosimil; batrîna lua amanetul.

— Ce-i asta? repeta dînsa, cercetîndu-l din nou cu atenţie şi cântărind pacheţelul în mînă.

— Un obiect... O tabacheră... de argint... uitaţi-vă la ea.

— Nu prea pare să fie de argint... Ia te uită ce-a mai înfăşurat-o! Tot trudindu-se să dezlege sforicică, se îndreptă spre fereastră, la lumină (toate ferestrele erau închise, deşi era zăpuşeala) şi, întorcându-i spatele, câteva clipe nu se mai ocupa deloc de el. Raskolnikov descheie pardesiul, desfăcu toporul din laţ, dar nu-l scoase de tot, îl ţinea cu mână dreapta sub haina.

Mîinile îi erau grozav de slabe; simţea cu fiecare clipa cum se înţepenesc şi şe răcesc mai mult. Se temea că va scăpa toporul... deodată capul începu să i se învîrtească.

— Ce-ai înfăşurat aici? exclama, înciudata, batrîna, făcând o mişcare spre el.

Nu mai era nici o clipa de pierdut. Scoase toporul, îl ridică cu amîndouă mîinile, abia dîndu-şi seama ce face, şi, aproape fără nici o sforţare, aproape mecanic, îl lasă să cada cu muchia pe creştetul bătrînei. Era la capătul puterilor. Dar de îndată ce lovi cu toporul, îi reveni şi puterea.

Bătrîna, după obiceiul ei, era cu capul gol. Părul bălan, uşor încărunţit şi rar, uns din belşug cu ulei, era strîns împletit într-o coada subţire, ca o coada de şoricel, prinşă la ceafa cu o bucăţică de pieptene de baga. Lovitura nimerise drept în moalele capului, ceea ce se datora staturii sale mici. Femeia scoase un ţipat slab, foarte slab, şi deodată se lasă în jos; totuşi mai avu timp să ducă mîinile la cap. Într-una din ele mai ţinea încă „amanetul". Atunci Raskolnikov o lovi cu toata puterea, o data, de două ori, tot cu muchia toporului, şi tot în creştetul capului. Sîngele porni să curgă ca dintr-un pahar răsturnat şi trupul se prăbuşi pe spate. Raskolnikov făcu un pas înapoi, o lasă să cada şi se apleca numaidecât asupra ei; femeia murise. Ochii îi erau bulbucaţi, ca şi cum ar fi vrut să-i sară din căp, obrazul şi fruntea — încreţite şi schimonosite spasmodic.

Raskolnikov puse toporul jos, alaturi de moartă, şi vîrî numaidecât mână în buzunarul ei, căutînd sa nu se murdarească de sîngele care curgea încă; scotocea în buzunarul drept, cel din care femeia scosese cheile rândul trecut. Era perfect lucid, nu mai simţea nici o ameţeala, capul nu i se mai învîrtea, numai mîinile îi mai tremurau încă. Mai tîrziu, îşi amintea ca fusese cât se poate de atent şi de prudent, dîndu-şi osteneala să nu se murdarească de sînge... Scoase cheile numaidecât: ca şi data cealaltă erau prinse toate la un loc pe un ineluş de oţel. Alergă în dormitor. Eră o odaie mica, cu un iconostas mare, cu icoane multe. Lîngă peretele opus se afla un pat, foarte curat, cu plapuma vătuita din peticele de mătase. în faţa celuilalt perete se afla scrinul. Ciudat: de îndată ce încercă să potrivească cheile la scrin, de îndată ce le auzi clinchetul, simţi un fior în spate. Fu din nou cuprins de dorinţa de a lasă totul balta şi de a pleca. Dar ăsta nu ţinu decât o clipă; eră prea tîrziu ca să mai dea înapoi. Zîmbi chiar, fiindca-i trecuse aşa ceva prin cap, apoi îl fulgera un gînd neliniştitor. I şe năzări deodată că bătrîna poate tot mai trăia încă şi putea să-şi vină în fire. Lasă cheile şi scrinul şi alerga înapoi, acolo unde zăcea cadavrul, apuca toporul, îl ridică, dar nu-l lasă să cada. Nu era nici o îndoiala că bătrîna murise. Se aplecă şi, cercetînd-o de aproape, văzu limpede că craniul fusese sfărîmăt şi osul din creştet uşor strîmbăt într-o parte. Voi să-l pipăie cu degetul, dar îşi trase mână înapoi; şi aşa se vedea clar. Între timp, în jurul capului bătrînei se făcuse o băltoaca de sînge. Raskolnikov observă deodată un şnuruleţ care atîrna de gîtul bătrînei; trase de el, dar şnuruleţul era tare şi nu voia să se rupă; era ud de sînge. Raskolnikov încercă sa scoată din sîn obiectul prins de şnur, fără să-l mai rupă, dar ceva îl împiedică să iasă. Nerăbdator, ridică din nou toporul gata sa taie şnurul pe loc, pe trup, dar nu îndrăzni şi cu greu, după doua minute, murdarindu-şi mîinile şi toporul izbuti sa taie şnurul fără să se atingă de trupul neînsufleţit; nu greşise — era o pungă. De şnur erau prinse doua cruciuliţe, una de chiparos şi una de aramă, şi o iconiţă smălţuita; alaturi se afla un fel de pungă-port-moneu de antilopa, soioasă şi în partea de sus cu o margine şi un inel din metal. Punga era bine umflata; Raskolnikov o vîrî în buzunar fară s-o cerceteze, zvîrli cruciuliţele pe pieptul bătrînei şi, luînd de data aceasta toporul cu el, se repezi din nou în iatac.

Era grozav de grăbit, apucă cheile şi încerca din nou să deschida scrinul. Dar nu izbutea; cheile nu intrau în broasca. Nu că i-ar fi tremurat mîinile, dar greşea întruna: de pilda, vedea bine că cheia nu se potriveşte şi totuşi o baga în broască. Deodată îşi aduse aminte şi înţelese că cheia cea mare, cu limba zimţată, care se tot legăna printre cele mici, nici nu era de la scrin (aşa se gîndise şi rândul trecut), ci negreşit de la vreo ladiţă şi că tocmai în ladiţa aceea poate că erau ascunse lucrurile de preţ. Lasă scrinul şi şe vîrî şub pat, ştiind că bătrînele ău obiceiul să ţină astfel de ladiţe sub pat. Într-ădevăr, găsi acolo o ladiţă destul de mare, ceva mai lunga de şaptezeci de centimetri, cu capacul bombat, îmbrăcata în safian roşu şi împodobita cu ţintişoare de oţel. Cheia zimţată şe potrivea la broasca şi o deschise numaidecât. Deasupra, învelita într-un cearşaf alb, se afla o haina de postav roşu, îmblanită cu iepure; dedesubt — o rochie de mătase; apoi un şal, iar mai jos, pînă la fund, nu părea să fie decât tot soiul de boarfe. Mai întîi, Raskolnikov încercă să-şi şteargă mîinile de sînge pe postavul roşu al hainei. „Tot e roşu, şi pe roşu sîngele nu se cunoaşte, se gîndi el, apoi îşi veni în fire. Doamne, nu cumva îmi pierd minţile?" îşi zise îngrozit.

Răscoli un pic boarfele din lada; de sub haina îmblanita aluneca un ceas de aur. Atunci se repezi să scotocească lucrurile. Întradevăr, printre ele erau amestecate obiecte de aur — brăţări, lanţişoare, cercei, ace de cravată etc. Unele erau în cutioarele lor, altele numai învelite în ziar, dar înfăşurate cu grijă, în foi puse în două şi legate cu sforicele. Fără să întîrzie, îşi umplu buzunarele pantalonilor şi ale pardesiului, fără să mai aleagă, fără să desfacă pacheţelele şi cutioarele; dar nu avu timp sa adune multe...

Nişte paşi uşori răsunară în odaia în care zăcea bătrîna. Se opri şi rămase împietrit ca un mort. Dar pesemne i se năzărise numai că aude paşi, căci liniştea era perfectă. Apoi, foarte discret, se auzi un ţipăt uşor, ca şi când cineva ar fi gemut încet, întretăiat, şi ar fi amuţit. Din nou se aşternu o tăcere de mormînt; se scurse un minut, poate două. Raskolnikov şedea pe vine lingă ladiţa deschisă şi aştepta cu răsuflarea tăiată; deodată sări în sus, apuca toporul şi dadu buzna afară din iătăc. În mijlocul odaii se afla Lizaveta, cu o legătură măre în braţe — era ălbă că varul; n-avea putere nici sa strige şi-o privea încremenită pe soră ei ucisa. Când îl văzu năvălind în odaie se înfiora, o cuprinse tremurul şi faţa i se schimonosi de groază; ridică încet braţul în sus, deschise gura fară să scoată un sunet şi, încet de tot, se retrase de-a-ndaratelea într-un colţ al odaii, unde se ghemui fără să-şi ia ochii de la el, fără să poată striga, ca şi cum n-ar mai fi avut suflare. Raskolnikov se repezi asupra ei cu toporul; buzele Lizavetei se strîmbară jalnic, ca ale unui copil mic când se sperie la vederea unui lucru care-l îngrozeşte şi se pregăteşte să ţipe. Nenorocita de Lizaveta era într-atât de naiva, bătuta de soartă şi fusese întotdeauna atât de terorizată, incit nu-şi ridică braţul să-şi apere faţa, cum ar fi fost natural, căci toporul era acum în dreptul obrazului ei. Îşi ridică numai uşor mina stingă, dar nu pînă în dreptul feţei, şi o întinse încet înainte, ca şi cum ar fi vrut să-l depărteze. Lovitura o nimeri drept în ţeastă şi tăişul despică fruntea aproape pînă în creştet. Femeia se prăbuşi. Raskolnikov, pierzîndu-şi capul, apuca legătura pe care o ţinuse ea în mînă, apoi o zvîrli cit colo şi fugi în antreu.

Groaza îl cuprindea din ce în ce mai mult, mai ales după acest al doilea omor, cu totul neprevăzut. Ar fi vrut să fugă cât măi repede. Şi dacă în clipa aceea ar fi fost în stare să-şi dea seama, să judece limpede şi să cumpănească toată greutatea situaţiei în care se afla, să vada cât eră de disperata, de hidoasă şi de absurda, să înţeleagă totodată prin ce greutăţi mai avea de trecut şi câte fărădelegi va trebui poate să mai comită ca să scape de acolo şi să ăjunga acasă, se prea poate că ăr fi lasat totul baltă şi s-ar fi dus imediat să se denunţe singur. Şi aceasta nu din teama pentru el însuşi, ci de groaza şi dezgust faţa de ceea ce făptuise. Mai ales senzaţia aceasta de dezgust se ridica şi creştea în sufletul lui cu fiecare clipa ce trecea. Pentru nimic în lume nu s-ar fi apropiat de ladiţă şi nici nu ar fi intrat în odaie.

Treptat însă îl cuprinse un fel de toropeala, o stare de visare puse stăpînire pe sufletul lui; avea clipe de amnezie, sau, mai bine zis, uita ce era mai important şi se gîndea la fleacuri. De altfel, când îşi vîrî capul în bucătărie şi văzu pe banca o găleata pe jumătate plină cu apă, înţelese că trebuia să se spele pe mîini şi să spele toporul. Mîinile îi erau lipicioase şi pline de sînge. Vîrî tăişul în apă, apucă o bucăţica de săpun, care se afla pe prichiciul ferestrei, într-un ciob de farfurioara, şi începu să se spele chiar în găleata. După ce se curăţă bine, trase afară toporul, spăla fierul şi frecă îndelung — timp de vreo trei minute — coada toporului, pe care se închegase sîngele; încerca chiar să-l cureţe cu săpun. Apoi şterse totul cu rufele, care se uscau pe frînghia întinsă de-ă curmezişul bucătăriei, şi cercetă atent toporul la fereastra. Nu rămăsese nici o urmă, doar lemnul era încă ud. Prinse cu grija toporul la locul lui, în laţul de sub braţ, apoi, pe cât se putea vedea în lumina slabă din bucătărie, îşi cerceta pardesiul, pantalonii şi cizmele. La prima vedere nu descoperi nimic suspect; numai câteva pete pe cizme. Muie o cîrpă în găleată şi-şi şterse cizmele. Îşi dadeă seama că nu se vedea bine şi că s-ar putea să mai fi rămas pete care să băta la ochi şi pe care să nu le fi observat el. Rămase, nehotărît, în mijlocul încăperii. O idee chinuitoare, întunecata, ideea că poate înnebuneşte şi că în clipa aceea nu mai este în stare să ia o hotărîre, să se apere, ca poate trebuia să facă cu totul altceva decât ceea ce făcea acum, se ridica încet din străfundul sufletului său... „Doamne! Trebuie să fug, să fug!" şopti el şi se repezi în antreu. Dar aici îl pândea ceva atât de înfiorător, o groaza atât de cumplita, cum nu simţise niciodată în viaţă.

Rămase stană de piătră fără să-şi creada ochilor: uşa, uşa de la intrare, uşa care dadea din antreu pe scara, acea uşă la care sunase puţin mai înainte şi prin care pătrunsese în locuinţă, era acum descuiata, ba chiar crăpata de-o palmă. Nici lacăt, nici zăvor — tot timpul, în tot acest răstimp! Bătrîna poate nu încuiase din prudenţă. Dar, Doamne Dumnezeule! O văzuse doar ceva mai tîrziu pe Lizaveta! Şi cum de a putut, cum de a putut să nu-şi deă seama că intrase pe uşă! Că doar nu trecuse prin zid!

Se repezi la usă şi puse zăvorul.

— Dar nu, iar nu fac ceea ce trebuie! Trebuie să plec, să plec...

Ridică zăvorul, deschise uşă şi trase cu urechea la cele ce se petreceau pe scără.

Ascultă un timp. Undeva departe, jos, în gang, probabil, două glasuri răcneau, certîndu-se şi înjurându-se între ele... „Ce vor'?"... Aşteptă cu răbdare. Apoi larmă se potoli, ca şi cum cineva ar fi înăbuşit-o dintr-o dată; Oamenii se depărtaseră. Voi să iăsă, dar, în aceeaşi clipă, o uşă care da spre scară la etajul doi se dadu de perete cu zgomot şi cineva începu să coboare, fredonînd un cântec. „Câtă gălagie făc cu toţii!" şe gîndi el. închise uşă şi mai aşteptă puţin. în sfîrşit, totul se potoli, nici o mişcare, nu măi eră nimeni. Puse piciorul pe scară, dar din nou auzi paşi.

Zgomotul venea de departe, de la capătul de jos al scării. Mai tîrziu, îşi aducea aminte cum bănuise, dintru început, fără să ştie de ce, că aceşti păşi, se îndreptau neapărat acolo, spre etajul trei, la bătrînă. De unde îi venise această presimţire? Să fi fost atât de deosebit şi de semnificativ sunetul acestor paşi? Erau paşi grei, egali, omul nu se grăbea defel. Iată-l că a trecut de etajul întîi, iată-l mai sus, paşii răsună tot mai tare şi mai tare! Se aude şi respiraţia grea ă celui care urcă. Iată-l la etajul doi... A început să urce la trei... Vine aici! Raskolnikov simţi că înlemneşte, ca în unele coşmaruri, când ai impresia că eşti urmărit de aproape de cineva care vrea să te omoare, că acuşi te ajunge, şi totuşi rămîi ţintuit locului şi nu-ţi poţi mişcă nici măcar un deget. În şfîrşit, când omul era aproape de etajul trei, Raskolnikov tresări şi izbuti şă se strecoare la iuţeala înapoi în locuinţă şi şă tragă uşa. Puse mână pe zăvor şi-l împinse binişor, fără zgomot. Îl ajută instinctul. Apoi se pitula lîngă uşă, ţinîndu-şi răsuflarea. Musafirul nepoftit ajunse la uşă. Amîndoi stăteau acum faţă în faţă, aşa cum stătuse el adineauri cu bătrîna, când îi despărţea numai uşa şi el trăgea cu urechea.

Musafirul răsufla greu de câteva ori. „Trebuie sa fie gras şi mare", se gîndi Raskolnikov, strîngînd toporul în mînă. Avea impresia că doarme şi visează. Musafirul trase de clopoţel şi sună tare.

De îndată ce clopoţelul de tinichea ţîrîi răguşit, i se păru că mişcă cineva în odaie. Câteva clipe ascultă foarte încordat. Necunoscutul trase din nou de clopoţel, aşteptă puţin şi, nerăbdator, începu sa zgîlţîie din răsputeri clanţa. Raskolnikov privea, îngrozit, cum saltă zăvorul şi, înfricoşat de moarte, aşteptă şă-l vada sărind. Şi, într-ădevăr, asta s-ar fi putut întîmpla, ătît de tare se zgîlţîiă uşa. Se gîndi să ţină zăvorul cu mână, dar celalalt ar fi putut să-şi deă şeăma. Capul parcă începuse din nou să i se învîrteăscă. „Am să cad!" îi fulgeră prin minte, dar necunoscutul începu să vorbească şi Raskolnikov se dezmetici.

— Ce faceţi acolo, dormiţi, ori v-a sugrumat cineva? Afurisitelor! răcni el înfundat, ca din butoi. Hei, Aleona Ivanovnă, vrăjitoare bătrîna! Lizaveta Ivanovnă, frumoasa mea zînă! Deschideţi! Uf, afurisitelor, ce dracu, aţi adormit?

Furios, omul trase de vreo zece ori la rând de clopoţel cu toată puterea.

Pesemne că era un om autoritar, care se simţea acolo ca la el acasă. În aceeaşi clipă, alţi păşi mărunţi şi grăbiţi răsunară pe scară. Mai venea cineva. Raskolnikov nici nu-i auzi la început.

— Să nu fie nimeni acăsă? strigă noul sosit cu un glas sonor şi vesel, intrând în vorbă cu primul vizitator care tot mai trăgea de clopoţel. Bună ziua, Koh!

„Judecind după glas, trebuie să fie un om foarte tânăr", se gîndi deodată Raskolnikov.

— Dracu să ştie ce-i cu ele, cât pe aci să sparg uşa, răspunse Koh. dumneata de unde mă cunoşti?

— Asta-i bună! Acum două zile la „Gambrinus" ţi-am cîştigat la rând trei partide de biliard.

— Aaa!...

— Va să zică ele nu sunt acasă? Ciudat. Ei, comedie! Unde s-a putut duce baborniţa? Am treabă cu ea.

— Pai şi eu am treabă cu ea, frăţioare!

— Ce-i de făcut atunci? Să plecăm. Păcat! Am crezut că o să fac rost de ceva bani! exclamă tânărul.

— Fireşte că trebuie să plecăm, dar atunci de ce mi-a spus să vin? Chiar eă, vrăjitoarea, mi-a fixat oră. Am făcut un ocol. Şi apoi nu înţeleg, pe unde dracu' hoinăreşte! Tot anul şade acasă vrăjitoarea, cloceşte, zice că o dor picioarele, şi acu — poftim! A apucat-o dorul de ducă!

— Să întrebăm la portar?

— Ce să întrebăm?

— Unde s-a dus şi când se întoarce.

— Hm... drace... să întrebăm... Da ea nu se duce niciodată nicăieri... Omul mai trase o dată de clanţă. Drace, nimic de făcut, să mergem!

— Stai! strigă deodată tânărul. Ia te uită! Vezi cum se crapă uşa dacă tragi de clanţă?

— Ei, şi!

— Prin urmare, uşa nu este încuiată. Este închisă cu zăvorul, sau e pus cârligul! N-auzi cum sună zăvorul?

— Ei şi?

— Păi cum de nu pricepi? Astă înseamnă că ună dintre ele este acasă. Dacă ăr fi plecat amîndouă, ar fi încuiat uşa pe dinafară cu cheia şi n-ar fi putut pune zăvorul pe dinăuntru. Pe când acum, n-ăuzi ! cum sună? Ca să pui zăvorul pe dinăuntru trebuie să fii acasă, pricepi dumneata? Prin urmare, ele stau acasă şi nu vor să deschida!

— Bre, omule, să ştii că ăi dreptate, strigă Koh, plin de uimire. Păi atunci ce tot fac ele acolo?!

Şi începu să zgîlţîie furios uşa.

— Stai! strigă din nou tânărul. Nu mai trage! Aici e ceva... Doar ai sunat, ai tras de uşă şi ele n-au deschis; prin urmare — ori au leşinat, ori...

— Ce?

— Uite ce: hai să-l chemăm pe portar; să le trezească el.

— Bun!

Şi amîndoi o luară din loc.

— Stai! Rămîi aici, iar eu am să dau fuga jos după portar.

— De ce să rămîn?

— Cine ştie...

— Mda... poate...

— Eu mă pregătesc să fiu judecător de instrucţie! Este clar, absolut clar, că aici s-a întîmplat ceva! strigă cu înflacărare tânărul şi porni în fugă jos pe scară. Koh rămase locului, mai atinse iar, încetişor, clopoţelul, care sună o singură dată; apoi liniştit ca şi cum ar fi cântărit ceva şi ar fi încercat să cerceteze nu ştiu ce, mişcă clanţa, ba trăgînd-o spre el, bă dîndu-i drumul că să se încredinţeze că uşă nu eră închisă decât cu zăvorul. Gîfîind, se aplecă şi încercă să se uite pe gaura cheii: dar cheia era în broască, pe dinăuntru, şi prin urmare nu se vedea nimic.

Raskolnikov sta ţintuit şi strîngea toporul în mînă. I se părea că delirează. Ar fi fost gata să se ia la bătaie cu cei care vor intra. În timpul cât cei doi băteau la uşă şi se înţelegeau între ei, îi venise de câteva ori ideea să isprăvească totul dintr-o data şi sa le strige de după uşă. Uneori îi venea să-i înjure şi să-şi bătă joc de ei pînă vor deschide uşa. „Numai de-ar veni mai repede", îi fulgeră prin minte.

— Ei, drăcie! Astă... începu Koh şi se întrerupse.

Timpul trecea, se scurse un minut, încă unul şi nu venea nimeni. Koh începu să se agite.

— Ei, drăcia dracului! urla el deodată plin de nerăbdare şi, Părăsindu-şi postul de pază, porni în jos grăbit, bocănind cu cizmele pe scără. Zgomotul paşilor se stinse.

,,Doamne, ce-i de făcut?!"

Raskolnikov trase zăvorul, deschise uşa; nu se auzea nimic; apoi, fără să mai stea pe gînduri, ieşi, închise uşa cit mai bine şi porni în jos. Coborî trei trepte când, cu un etaj mai jos, se auzi un zgomot asurzitor: unde sa se mai ascunda'?... Nu avea unde. Se întoarse în goana mare şi dadu din nou buzna în locuinţa bătrînei.

— Hei, diavole, drace! Pune mână pe el!

Jos, cineva ţîşni dintr-un apartament şi nu alergă, ci parca se dadu de-ă dura pe scară, urlînd cât îl ţinea gura:

— Mitka! Mitkă! Mitka! Mitka! Mitka! Arză-te-ar focul! Strigătul se sfîrşi într-o notă piţigăiată; ultimele sunete se auziră din curte; apoi se făcu linişte. Dar în acea clipa cîţiva oameni, care vorbeau tare şi repede, începură să urce cu zgomot scara. Erau trei său patru. Raskolnikov auzea desluşit glasul sonor al tânărului. „Ei sunt!"

Disperat, văzînd că nu mai e scăpare, porni în întîmpinarea lor: fie ce-o fi! Dacă-l vor opri, s-a dus pe copcă, dacă-l vor lasa să treacă, tot e pierdut; îşi vor aduce aminte că l-ău întîlnit pe scară. Erau aproape; îi mai despărţea numai un etaj şi deodată — se văzu salvat! Câteva trepte mai jos, la dreapta, se afla un apartament gol, deschis, acel apartament de la etajul întîi unde lucrau nişte zugravi, care tocmai plecaseră, parcă anume. Probabil că ei fugiseră adineauri, făcând atâta gălagie. Podelele fuseseră abia vopsite. în mijlocul camerei se afla un butoiaş, un ciob cu vopsea şi pensule. Cât ai clipi, Raskolnikov se strecură prin uşa deschisă şi se lipi de perete. Eră şi timpul: ceilalţi se aflau pe palier. Apoi cotiră în sus, trecură prin faţa lui, urcând la etajul trei, tot discutînd cu glas tare. Raskolnikov aştepta puţin, ieşi pe vîrfuri şi alerga jos.

Nici un om pe scară! Nici un om în gang. Trecu în graba prin gang şi coti la stînga, pe strada.

Ştia perfect de bine că, în clipa aceea, ceilalţi se aflau în locuinţă şi se mirau că ău găsit uşa deschisă, deşi numai cu puţin înainte fusese încuiată: că se uitau la cele două cadavre şi că nu va trece mai mult de un minut şi-şi vor da seama şi vor înţelege perfect că numai cu câteva clipe în urma fusese acolo un ucigaş, care izbutise să se ascunda, sa se strecoare pe lîngă ei, să fuga, vor înţelege că ucigaşul se pitise în apartamentul gol, în vreme ce ei urcau scara. Şi cu toate acestea, cu nici un preţ nu trebuia să grăbească pasul, deşi pînă la primă cotitură mai rămîneău o suta de paşi. „Poate că ăr fi măi bine să mă furişez în vreun gang, să aştept pe scara vreunei case necunoscute? Nu, e bucluc! Să arunc toporul? Sa iau un birjar? Bucluc, bucluc!"

Iată, în sfîrşit, şi ulicioara; dadu colţul mai mult mort decât viu: era pe jumătate salvat şi înţelegea acest lucru: acolo mişuna lume multă, el se pierdea în mulţime că un fir de nisip şi deci era greu să fie bănuit. Dar emoţiile îl istoviseră, abia de se măi ţinea pe picioare. Era numai broboane de sudoare, gîtul îi era ud leoarcă.

— E beat turtă! strigă cineva când ajunse în dreptul canalului.

Acum nu-şi putea da seamă ce se petrece cu el; şi cu cât trecea timpul, cu atât se simţea măi prost. Ştia numai că atunci când ajunsese la canal se speriase că acolo era lume mai puţină şi că ăr putea fi observat mai uşor, ca fusese gata să se înapoieze în ulicioară. Cu toate că abia îl mai ţineau picioarele, făcu un ocol şi ajunse acasă, venind din cu totul altă direcţie. Nici când pătrunse în gangul casei lui nu-şi revenise; cel puţin, abia după ce ajunse pe scară îşi aduse aminte de topor. Era o problemă importantă de rezolvat: trebuia să-l pună la loc şi astă fără să-l vada nimeni. Fireşte, el nu mai eră în stare să judece că poate ar fi fost mult mai bine să nu pună toporul la locul lui, ci să-l arunce, fie chiar mai tîrziu, în vreo curte străină.

Dar avu noroc. Uşa de la odaiţa portarului era închisa, dar nu încuiata, deci era probabil că portarul se întorsese acasă. Raskolnikov îşi pierduse însă pînă într-atâtă capacitatea de a raţiona, că se duse de-a dreptul la uşă şi o deschise larg. Daca portarul l-ar fi întrebat: „Ce doreşti?", poate că i-ar fi întins pur şi simplu toporul. Dar portarul lipsea şi de data aceasta şi Raskolnikov avu timp să pună toporul la locul lui sub banca; ba chiar aşeză o bucătă de lemn deă-supra, aşa cum fusese când l-a luat. În drum spre odaia lui nu întîlni pe nimeni; uşa gazdei era încuiată. Ajuns sus în odaia lui, se aruncă pe divan, îmbrăcat cum era. Nu adormi, dar căzu aproape în nesimţire. Dacă cineva ar fi intrat atunci, ar fi sărit în picioare şi ar fi ţipat. Frînturi de gînduri i se îmbulzeau în minte, dar nu putea să prinda, nu putea urmări nici unul, oricât se străduia...