Capitolul VI

Mai tîrziu, Raskolnikov afla, din întâmplare, pentru ce anume tîrgoveţul şi nevasta-sa o invitaseră pe Lizaveta în ziua aceea. Nu era nimic neobişnuit, afacerea fiind dintre cele mai simple. O familie venită din provincie scăpătăse şi-şi vindea unele lucruri, haine etc, numai îmbrăcăminte de femeie. Şi fiindcă nu era avantajos să le vînda în piaţa, familia respectiva căuta o precupeaţă, iar Lizaveta se ocupa de afaceri de acest fel: lua comisioane, ducea tratative şi avea clientela mare, fiindcă era foarte cinstita şi spunea ultimul preţ, nu se tocmea. Vorbea puţin, după cum am mai spus, şi era o femeie supusă şi sperioăsă...

În ultima vreme, însă, Raskolnikov devenise superstiţios, şi aceasta tendinţa stărui în el multa vreme. Iar mai apoi, era totdeauna înclinat să creada că se întîmplase datorita unor influenţe şi coincidenţe ciudate şi misterioase. Încă în iarnă, Pokorev, un student pe care-l cunoştea, plecând la Harkov, îi daduse adresa bătrînei Aleona Ivanovna, în cazul că ar vrea să amaneteze ceva. Multa vreme Raskolnikov nu se dusese la adresa indicata fiindcă mai avea meditaţii şi izbutea să facă faţa cumva cheltuielilor. Numai cu o luna şi jumătate în urmă îşi adusese aminte de bătrîna; avea doua obiecte de amanetat: un ceas vechi, de argint, al tatălui său şi un ineluş de aur, cu trei pietricele roşii, pe care i-l daduse ca amintire sora lui. Se gândi să duca ineluşul; găsi bătrîna şi, de la prima vedere, fără să ştie încă nimic despre ea, simţi ca se naşte în el o Puternica aversiune; luă de la dînsa doua „bumăşti" şi, la înapoiere, "intra într-un local de mână a treia. Ceru un ceai, se aşeză la masa şi căzu pe gînduri. O idee ciudata îşi făcea loc în mintea lui şi-l frămînta în întregime.

Alaturi de el, la o măsuţă vecina, şedea un student, pe care nu-şi amintea să-l fi cunoscut, şi un tânăr ofiţer. Cei doi făcuseră o partida de biliard şi acum se aşezaseră să bea ceai. Deodată, Raskolnikov îl auzi pe student vorbind ofiţerului despre o cămătăreasă, Aleonă Ivănovna, văduva de arhivar şi îi dadu adresa ei. Până şi acest fapt îi păru destul de ciudat; tocmai venea de la femeia aceea şi deodată auzea vorbindu-se despre dînsa. O simpla coincidenţă, fireşte, totuşi, se întâmpla că el este obsedat de o impresie foarte stranie şi iată cineva, parcă anume, ar vrea să-i bătă în strună: studentul începe să vorbească despre această Aleona Ivănovna şi să-i dea prietenului său fel de fel de amănunte asupra ei.

— E mare lucru femeia asta! spunea studentul. Poţi oricând să-ţi faci rost de bani de la ea; e putred de bogată, ar putea sa dea şi cinci mii dintr-o data, cu toate astea primeşte şi amanete de o rubla. Mulţi studenţi se duc la dînsa. Dar e şi scorpie...

Începu să povestească cât e de rea şi cu toane, că e de ajuns să întîrzii o zi şi obiectul amanetat e pierdut. Da numai un sfert din preţul obiectului şi ia cinci, sau chiar şapte la suta pe lună... etc... Studentului nu-i măi tăcea gura: povesti, între altele, că bătrîna are o soră, Lizaveta, pe care ea, aşa pirpirie şi pricăjita cum este, o ţine ca pe o sclava, o bate din te miri ce, ca pe un copil mic, deşi Lizaveta e înalta de un stînjen.

— Şi Lizaveta asta este un tip! spuse studentul, rîzînd tare.

Şi convorbirea urmă numai despre Lizaveta. Studentul vorbea cu vădita placere şi rîdea întruna, iar ofiţerul îl asculta cu mult interes şi-l ruga s-o trimită la el să-i cîrpească rufăriă. Raskolnikov nu scăpă nici un cuvânt din ce vorbeau cei doi tineri şi afla multe lucruri: Lizaveta era sora mai mică, vitregă (de la alta mama) a bătrînei; trecuse de treizeci şi cinci de ani. Muncea zi şi noapte pentru sora ei, îi ţinea loc şi de bucătăreasa şi de spălatoreasă şi, în afară de aceasta, cosea pentru negustorii de haine gata, ba chiar se ducea să spele pe jos, şi tot ce cîştiga îi dadea soră-sii. Nu îndrăznea să ia o comanda sau sa primească ceva de lucru fără învoiala bătrînei. Iar bătrînă îşi făcuse testamentul, fapt pe care Lizaveta îl ştia, şi prin acest testament nu-i lasa nici o para chioara, ci numai mobila, scăunele etc; toţi banii îi lasa unei mînăstiri din gubernia N., pentru veşnica ei pomenire. Lizaveta n-avea cinul de nevasta de arhivar, ca soră-sa. înalta ca o prăjină, prost alcătuita, cu picioare enorme, lungi şi parcă răsucite, purta nişte ghete scîlciate, de piele de capra, nu se găsise nimeni s-o ia de nevastă şi rămăsese o simpla tîrgoveaţă, dar întotdeauna foarte curăţică. Ceea ce îl miră şi stîrnea mai ales ilaritatea studentului era că Lizaveta rămînea mereu însărcinata...

— Păi zici că e urîtă! spuse ofiţerul.

— E negricioasă, ca un soldat costumat în femeie, dar ştii, nu-i de fel urîtă. Are o faţa şi nişte ochi plini de bunătate, şi o privire blînda. Dovada — place multora. E liniştita, blînda, sfioasă, supusa, poţi să faci cu ea tot ce vrei. Şi are un zîmbet frumos chiar.

— Mi se pare că-ţi place şi ţie? rîse ofiţerul.

— Da, de ciudata ce e. Cât despre blestemata aceea de bătrînă, aş ucide-o şi aş jefui-o şi te încredinţez că nu m-ar mustra conştiinţă nici ătîtica, adaugă studentul cu înflacărare.

Ofiţerul se porni pe rîs, iar Raskolnikov tresari. Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gîndurile lui!

— Stai, da-mi voie să-ţi pun o întrebare serioasa, spuse studentul, tot mai întărîtăt. Fireşte, am glumit adineauri, dar gîndeşte-te; pe de o parte avem o babă tîmpită, inutila, o fiinţa de nimic, răutăcioasa şi bolnava, de care nimeni nu are nevoie şi care, dimpotrivă, mai face şi rău tuturora, care nu ştie nici ea pentru ce trăieşte şi care azi, mâine o să moară de moarte naturala. înţelegi?... Ai înţeles?

— Înţeleg, raspunse ofiţerul, privindu-şi ţinta tovarăşul tot mai înflacărat.

— Ascultă acum: pe de alta parte, avem forţe tinere, pline de vlagă, care se prăpădesc de pomană, fără sprijin, şi asta cu miile, peste tot locul! Câte fapte bune nu s-ar putea face, câte lucruri nu s-ar putea înfăptui sau îndrepta cu banii pe care bătrînă i-a hărăzit mînăstirii! Sute, poate chiar mii de existenţe îndreptate pe calea cea buna; zeci de familii salvate din ghearele mizeriei, din desfrîu, de la pieire, de la viciu, de la spitalele de boli venerice — şi toate acestea cu banii batrînei. S-o omori, să-i iei banii, ca mai tîrziu, cu ajutorul lor, să te consacri binelui omenirii şi cauzei comune; nu crezi tu că mii de binefaceri ar justifica o crimă, o singură crimă neînsemnată? Mii de vieţi salvate de mizerie şi descompunere cu preţul unei singure vieţi. O singură moarte şi, în schimb, sute de vieţi salvate — nu vezi, e aproape o chestiune de aritmetică! Şi, la urma urmelor, cât trage pe cântarul vieţii existenţa acestei babe ofticoase, proaste şi răutăcioase? Nici cât viaţa unui păduche, a unui gîndac, nici aţîta măcar, căci bătrîna este daunătoare pentru semenii ei. Strică viaţa altora: deunăzi, de pilda, a muşcat-o de deget pe Lizaveta, cîţ pe ce s-o lase fără el.

— Fireşte, ea nu merita să trăiască, răspunse ofiţerul, dar ce vrei, natura...

— Eh, frate, natura o poţi corecta şi îndrepta, altfel ne-am îneca în prejudecăţi. Altfel n-ar fi existat nici un om mare. Zicem: „datorie, conştiinţa" — n-am nimic împotrivă! Dar ce înţeles le dam? Stai, să-ţi mai pun o întrebare.

Ascultă!

— Nu, acum ascultă tu, vreau şi eu să-ţi pun o întrebare. Ascultă!

— Ei?

— Tu vorbeşti, faci pe oratorul, dar ia spune: tu însuţi ai putea s-o ucizi pe bătrînă sau nu?

— Bineînţeles că nu! Am vorbit din punct de vedere al dreptăţii... Nu despre mine e vorba...

— După părerea mea, dacă tu însuţi nu te poţi hotărî la una ca asta, atunci toată vorbăria despre dreptate e de prisos! Hai să mai facem o partida. Raskolnikov era grozav de tulburat. Fireşte, nu erau decât aceleaşi discuţii şi idei tinereşti pe care le auzise adesea, sub altă formă şi pe altă temă. Dar de ce, de ce tocmai acum se întîmpla să auda exprimate aceste idei, tocmai în clipa când şi în mintea lui se năşteau... exact aceleaşi gînduri? De ce tocmai acum, când abia ieşise din odaia batrînei cu germenul acestui gînd se nimerise să auda vorbindu-se despre ea? întotdeauna i s-a părut stranie coincidenţa! Şi, într-adevăr, parca era scris ca discuţia aceasta banala, auzită în local, să aibă o înrîurie covîrşitoare asupra desfăşurării ulterioare a lucrurilor şi a întregii lui sorţi...

Întorcându-se acasă din piaţa Sennaia, Raskolnikov se trînti pe divan şi rămase nemişcat o ora întreagă. Între timp, afară se întunecase; nu avea luminare şi chiar de-ar fi avut nu i-ar fi trecut prin minte s-o aprinda. Mai tîrziu îi fu cu neputinţa să-şi reamintească dacă în timpul acesta se gîndise la ceva sau nu. În sfîrşit, simţind din nou că-l apucă frisoanele, îşi dadu seama cu mulţumire că putea să se întinda pe divan. Peste puţin îl copleşi un somn greu, apăsător, ca de plumb.

Dormi neobişnuit de mult şi nu visa nimic. Nastasia, care intrase a doua zi pe la zece dimineaţa în odaia lui, abia reuşi să-l trezească. Îi aduse ceai şi pîine. Un ceai spălacit, ce mai rămăsese în ceainicul ei.

— Ia te uita cum mai doarme! strigă dînsa, revoltată. Doarme şi iar doarme!

Raskolnikov se săltă cu greu. îl durea capul; se scula în picioare, încerca să se mişte prin odaie, dar căzu din nou pe divan.

— Iar te culci? strigă Nastasia. Nu cumva eşti bolnav? Raskolnikov nu-i răspunse.

— Vrei ceai?

— Mai tîrziu, şopti el cu greu, închizînd ochii şi răsucindu-se cu faţa la perete. Nastasia rămase în picioare alaturi.

— Te pomeneşti că-i bolnav, zise femeia, dar îl lasă şi pleca.

Pe la ceasurile doua se întoarse în odaie şi îi aduse supa. Raskolnikov zăcea pe divan în aceeaşi poziţie. Nu se atinsese de ceai. Nastasia se înfurie şi începu să-l scuture cu răutate.

— Ce tot dormi? striga dînsa, privindu-l în sila. Raskolnikov se ridica, se aşeza în capul oaselor, dar nu-i răspunse nimic şi rămase cu ochii pironiţi în podea.

— Eşti bolnav? întrebă Nastasia, dar nici de data aceasta nu Primi nici un răspuns.

— Barem mai du-te oleacă şi te plimbă, zise eă după o scurtă tăcere, să mai iei aer. Ai să mănînci, au ba?

— Mai tîrziu... rosti el abia auzit. Du-te! şi-i făcu semn să plece. Femeia mai stătu câteva clipe, privindu-l cu mila, apoi ieşi din odaie.

Peste câteva minute Raskolnikov ridica ochii şi privi lung ceaiul şi supa.

Apoi luă pîinea, o lingura şi începu şă mănînce.

Mîncă puţin, abia două-trei linguri, înghiţite fără pofta, aproape mecanic.

Capul nu-l mai durea atât de rău. După ce mîncă, se culcă din nou pe divan cu faţa în jos, dar nu mai putu să adoarmă, ci zăcu nemişcat, cu obrazul înfundat în pernă. Visă întruna nişte vise foarte stranii: se făcea că e în Africa, în Egipt, într-o oază. Caravana se odihneşte, cămilele stau culcate, liniştite; de jur împrejur se înalţă palmierii roată, toată lumea prînzeşte. Iar el bea apa de-a dreptul din izvorul care curge şi şopoteşte alaturi. Ce apă rece, minunată, albastră, proaspătă şi răcoritoare curge pe pietricelele multicolore şi pe nisipul curat, cu scânteieri de aur!... Deodată, auzi limpede bătaia unui ceas. Tresări, se dezmetici, înălţa capul, se uita pe fereastra, cautînd să-şi dea seama cit e ceasul şi, trezit de-a binelea, sări în sus, că şi când cineva i-ar fi dat brînci. Se apropie în vîrful picioarelor de uşă, o întredeschise uşurel şi trase cu urechea. Inima îi bătea cu putere. Pe scară eră linişte, că şi cum toată căsă ar fi adormit... îi păru ciudat, absurd, cum de putuse să doarmă, cufundat într-un fel de amorţeala, din ajun şi pînă în clipa aceea, când mai erau atâtea de făcut şi nimic nu fusese pregătit... Poate că bătuse ora şase? O agitaţie extraordinară, febrila puse stăpînire pe el, luînd locul amorţirii şi toropelii somnului. De altfel, nu avea prea multe pregătiri de făcut. Caută din răsputeri să-şi adune gîndurile, să nu uite nimic; dar inima îi zvîcnea atât de tare, încât răsufla cu greu. În primul rând, trebuia să făcă un laţ şi să-l coasă de pardesiu: asta n-avea să-i ia decât un minut. Vîrî mână sub perna, căută prin rufăria îndesată acolo şi găsi o cămăşă veche, ruptă, nespălată. Rupse din ea o fîşie lată de vreo cinci centimetri şi lungă de vreo treizeci. O îndoi, scoase de pe el pardesiul lung, bun încă, făcut dintr-un material tare, de bumbac (singurul lui palton) şi începu să coasă cele două capete ale fîşiei pe dinăuntru, sub braţul stîng. Mîinile îi tremurau, dar se stăpîni şi-şi duse treaba la bun sfîrşit, aşa încât atunci când îşi puse pardesiul nu se vedea de loc cusătura. Acul şi aţa fuseseră pregătite măi demult şi se aflau în sertarul mesei, într-o hîrtiuţă. Cât despre laţ, era o idee a lui, foarte iscusită: laţul acesta era făcut pentru topor. Doar nu putea să meargă pe strada cu toporul în mînă, iar dacă l-ăr fi ascuns sub pardesiu, ar fi trebuit să-l ţină cu mînă şi aşa ar fi bătut la ochi. Cu ajutorul laţului însă, era de ajuns să introducă înăuntru tăişul şi toporul va atîrna liniştit sub braţ, tot drumul. Daca bagă mână în buzunar poate să ţină toporişca să nu se clatine; şi cum pardesiul era foarte larg, un adevărat sac, nu s-ar observa că ţine ceva prin buzunar. Acest laţ îl născocise cu două săptămîni înainte.

După ce isprăvi pregătirile, vîrî degetele în crăpătură dintre divanul lui „turcesc" şi podea, bîjbîi în colţul stîng şi scoase amanetul demult pregătit şi ascuns acolo. De altfel, nu era vorba de un amanet adevărat, ci de o bucăţică de lemn, bine geluită, de mărimea şi grosimea unei tabachere de argint. O găsise întîmplator într-una din plimbările lui, într-o curte unde, într-o aripă ă casei, se afla un atelier de tîmplarie. Mai tîrziu îi adaugase o bucăţica subţire şi neteda de tabla — o bucăţica ruptă de la cine ştie ce şi pe care o găsise în aceeaşi zi pe strada. Prinsese cele două placuţe una peste cealaltă, cruciş, cu un fir de aţa, cea de fier fiind mai mica decât cea de lemn; apoi le învelise elegant într-o bucată albă de hîrtie şi legase pachetul cu un nod complicat. Asta ca sa ocupe câteva momente atenţia bătrînei şi sa poată prinde clipă prielnică, în timp ce va încerca să dezlege pachetul. Adaugase placuţa de metal pentru ca pachetul să cântărească mai greu şi bătrîna să nu-şi dea seama de la început că „obiectul" era de lemn. Toate acestea le păstrase sub divan pentru momentul oportun. în clipa în care scoase amanetul, cineva striga în curte:

— Ehe, e trecut de mult de şase!

— De mult! Doamne!

Raskolnikov se repezi la uşă, trase cu urechea, îşi luă pălaria şi începu să coboare, atent şi uşor ca o pisică, cele treisprezece trepte ce-l despărţeau de gazda lui. Avea de făcut lucrul cel mai important: sa fure toporul din bucătărie. Ca trebuia s-o facă cu toporul, hotărîse demult. Mai avea şi un cuţit de grădinărie; dar nu se putea bizui pe cuţit şi mai ales pe puterile lui; tocmai de aceea îşi fixase definitiv alegerea asupra toporului. Trebuie sa vorbim în treacăt despre o particularitate ciudată pe care o aveau toate hotărîrile definitive pe care le lua: cu cât erau mai definitive, cu atât păreau mai absurde şi mai monstruoase. Cu toată lupta launtrică, chinuitoare, în tot răstimpul acesta n-a putut niciodată, nici o clipa, să creada că proiectele lui ar putea fi aduse la îndeplinire, cu adevărat.

Şi chiar daca s-ar fi întîmplat ca totul sa fie ticluit şi hotărît pînă la ultimul punct şi n-ar mai fi existat nici un dubiu, probabil ca totuşi ar fi renunţat, parându-i ceva absurd, monstruos şi imposibil. Dar mai rămăseseră o sumedenie de puncte nerezolvate, iar îndoielile persistau. In ceea ce priveşte însă toporul şi procurarea lui, nu se neliniştea câtuşi de puţin, fiindcă era din cale-afară de uşor de rezolvat. Nastasia lipsea întruna de acasă, mai ales seara; dadea fuga ba la o vecina, ba la băcănie, iar uşa o lasa deschisă. Gazda o certa mereu pentru asta. Aşadar, atunci când va sosi clipa hotărîtoare, nu avea decât să intre pe furiş în bucătărie şi să ia toporul, iar mai tîrziu, peste un ceas (când totul va fi sfîrşit), sa intre din nou şi să-l pună la loc. Fireşte, se poate ca totul sa nu meargă pe roate; de pilda, s-ar putea ca, venind peste o oră să pună toporul la locul lui, să dea peste Nastasia care putea să se întoarcă între timp. Atunci trebuia să urce în odaia lui să aştepte pînă va pleca din nou. Dar daca între timp ea are nevoie de topor, observa că lipseşte şi începe să facă gălagie? Ar putea să-l bănuiască, sau, cel puţin, ar avea motiv să-l bănuiască.

Dar toate acestea erau amănunte la care nu voia încă şi nici nu avea timp să se gîndească. Se gîndea la ceea ce era mai important, lasînd amănuntele pentru clipă când se va hotărî definitiv. Dar asta părea absolut irealizabil. Cel puţin aşa credea. De pilda, nu-şi putea închipui că într-o buna zi va înceta de a gîndi, se va scula şi se va duce acolo... Pînă şi repetiţia din zilele trecute (adică vizita pe care o făcuse cu gîndul de a repera definitiv locul acţiunii) nu fusese o repetiţie serioasa, ci doar aşa: „Hai să mă duc, să văd, ce să tot visez!", şi nici nu avusese puterea s-o duca la capăt; se lasase păgubaş şi fugise, indignat de el însuşi. Cu toate acestea, din punct de vedere etic, socotea problema soluţionată: cazuistica lui se ascuţise ca o lama de brici şi nu mai găsea în mintea lui obiecţiuni raţionale; dar, n-avea încredere nici în raţiunea lui şi căuta cu încăpăţînare, ca un rob neputincios, obiecţii din afară, bîjbîind ca şi cum cineva l-ar fi obligat şi împins s-o facă. Ziua din ajun, plină de evenimente neprevăzute şi hotărîtoare, rezolvase dintr-o dată toata problema şi lucra asupra lui aproape mecanic: parca l-ar fi împins de la spate o putere oarba şi neînduplecata, de neînvins. Ca şi cum din nebăgare de seama i s-ar fi prins poalele hainei într-o curea de transmisie şi acum îl trăgea şi pe el sub roata maşinii.

La început — de altfel, era mult de atunci — îl preocupase o întrebare: de ce aproape toate crimele ies la iveala şi se descoperă atât de uşor, de ce urmele lasate de mai toţi criminalii sînţ atîţ de evidenţe? Treptat, ajunsese la diverse concluzii interesante şi — după părerea lui — cauza principala nu consta atât în posibilitatea de a tăinui crima, cât în însăşi persoana criminalului; acesta, adică mai toţi criminalii, în momentul crimei suferă de un fel de paralizie a voinţei şi raţiunii, şi de aceea se poartă cu o neglijenţă şi uşurinţă fenomenala, copilarească, şi asta tocmai în clipele când agerimea minţii şi prudenţa sunt indispensabile. După părerea lui, aceasta eclipsa a raţiunii şi paralizie parţiala a voinţei se datorau unei stări bolnăvicioase, morbide, care se dezvolta treptat şi ajunge la paroxism cu puţin înainte de săvîrşirea crimei, persista cu aceeaşi intensitate în momentul crimei şi câtva timp încă, mai lung sau mai scurt, depinde — de la individ la individ — după crima: mai tîrziu, aceasta stare morbida trece, ca orice boala. În ceea ce priveşte întrebarea dacă boala este aceea care generează crimă, său crima în sine, prin natura ei speciala, este întotdeauna însoţita de fenomene morbide — nu se simţea în stare s-o rezolve. Ajuns la aceste concluzii, hotărîse că el personal, în aceasta Privinţa, nu se va lasa prada acestor fenomene bolnăvicioase, că va rămîne stăpîn pe raţiunea şi pe voinţa lui în tot timpul acţiunii, şi asta pentru simpul motiv că acţiunea lui „nu era o crima"... Vom lasa deoparte procesul datorită căruia ajunsese la aceasta concluzie; şi aşa am făcut destule digresiuni... să adaugam numai că greutăţile efective, pur materiale, în genere, jucau în mintea lui un rol secundar. „Este de ajuns sa-ţi păstrezi prezenţa de spirit şi întreaga putere de voinţa, şi obstacolele vor fi învinse la timpul lor, pe măsură ce le voi studia mai în amănunt..." Dar acţiunea nu începea. El nu înceta de a se îndoi de hotărîrile lui definitive şi, când a bătut ceasul, totul s-a petrecut altfel decât a crezut, întîmplator, aproape pe neaşteptate.

Un fapt mărunt, cu totul neînsemnat, îl încurca grozav încă înainte de a fi coborît scara. Ajuns în dreptul bucătăriei, a cărei uşa era ca de obicei data de perete, trase cu ochiul cu grija, ca să studieze în prealabil situaţia: în primul rând, să se convingă că, în lipsa Nastasiei, gazda nu intrase în bucătărie, iar daca intrase, atunci să vada daca uşa ce da în odaia ei era bine închisă şi dînsa nu putea să-l vada când va intra să ia toporul. Cât de mare îi fu însă mirarea când constată că de data aceasta Nastasia nu numai că era acasă, în bucătărie, dar făcea şi treabă: scotea rufele dintr-un coş şi le întindea pe frînghie! Zărindu-l, femeia îşi întrerupse munca, se întoarse spre el şi-l urmări cu privirea când trecu prin faţa uşii. Raskolnikov se făcu că nu o vede şi trecu că şi cum n-ar fi observat nimic. Dar se isprăvise: nu avea topor! Şi acest fapt îl descumpăni.

„De ce-oi fi crezut eu, se gîndeă el, ajungînd în gang, că tocmai în clipa necesara ea va lipsi de acasă? De ce, de unde mi-a intrat ideea asta în cap?"...

Era profund contrariat, se simţea chiar umilit într-un fel. De ciuda, îi venea să se batjocorească singur. O mînie sălbatică se aprinse în sufletul lui. În gang se opri, îngîndurat. îi era sila să iasă în strada numai de ochii lumii, să se plimbe; şi-i era şi mai sila sa se înapoieze în odaia lui. „Ce ocazie unica am pierdut!", mormăi el, stînd fără nici un rost în gang în dreptul cămăruţei întunecate a portarului, a cărei uşă era larg deschisa. Deodată, tresari. Sub laviţa din dreapta din odaiţa portarului, care se afla la doi paşi de el, strălucea ceva... Se uita împrejur — nu se zarea nimeni.

Pe vîrfuri, se apropie de odaie, coborî două trepte şi-l strigă încetişor pe portar. „Aşa şi este — nu-i acasă. De altfel, trebuie să fie pe undeva pe aproape, prin curte, pentru că a lasat uşa deschisa." Se repezi la topor (ceea ce strălucise eră într-ădevăr un topor), îl trase de sub laviţa unde zăcea între doua bucăţi de lemne, îl prinse pe loc în laţ, vîrî amîndouă mîinile în buzunare şi ieşi din odaie; nimeni nu-l văzuse! „Aici nu raţiunea, ci dracul a fost la mijloc!" se gîndi el, zîmbind ciudat. întîmplarea îi dadu un curaj nemăsurat. Porni la drum, mergînd încet, stăpînit, fără nici o graba, ca să nu trezească vreo bănuiala. Nu se prea uita la trecători, căută chiar să nu-şi oprească ochii pe nici o faţa şi să treacă neobservat. Deodată, îşi aduse aminte de pălaria lui. „Doamne-Dumnezeule! Acum două zile am avut bani şi nu mi-am luat o şapca!" Un blestem îi scăpa printre dinţi.

Se uita întîmplator, cu coada ochiului, într-o prăvălioară şi văzu că pendula arăta şapte şi zece minute. Trebuia să se grăbească şi, cu toate acestea, trebuia să facă un ocol: să se apropie de casă din partea cealaltă... Altădată, când i se întîmpla să-şi închipuie cum aveau să fie toate acestea, se gîndea uneori că-i va fi grozav de frica. Acum însă nu se prea temea, ba chiar nu se temea de fel. În clipa aceasta îi veneau gînduri care nu aveau nici o legătură cu ceea ce făcea; gînduri care nu stăruiau multa vreme. Astfel, trecând prin faţa grădinii Iusupov, îi veni ideea construirii unor fîntîni arteziene şi-şi închipui cât de bine ar răcori ele aerul din toate pieţele. Treptat, ajunse la convingerea că Gradina de Vară ar trebui extinsa peste Cîmpul lui Marte şi chiar unita cu Gradină Mihailovski, a palatului; ar fi frumos şi extraordinar de folositor oraşului. Apoi îl preocupa deodată întrebarea de ce tocmai în oraşele mari, omul, nu din simpla necesitate, ci parcă anume, tinde să se aşeze în acele cartiere unde nu sunt nici grădini, nici fîntîni arteziene, şi unde domnesc murdaria, putoarea şi toate porcăriile din lume. Apoi îşi aminti deodată de plimbările pe care el însuşi avea obiceiul sa le facă prin Piaţa Sennaia şi se dezmetici pentru o clipa. „Ce aiureala! gîndi el. Nu, e mai bine să nu mă gîndesc la nimic!"

„Şi condamnaţii la moarte, când sunt duşi la locul de osînda, poate că se agaţă cu gîndul de toate obiectele pe care le întîlnesc în cale", îi trecu deodată prin minte, ca un fulger; alungă numaidecât acest gînd... Acum se apropia: iată casa, iată poarta. Undeva, cine ştie unde, ceasul bătu o singura data. „Ce-i asta? Să fie şapte şi jumătate? Nu se poate, a luat-o înainte ceasul."

Spre norocul lui, în gang totul merse din nou de minune. Mai mult încă, parca anume, cu o clipa înainte, un car uriaş cu fîn intrase pe poarta, ascunzîndu-l pe Raskolnikov în timp ce străbătea gangul şi, de îndată ce carul intra în curte, el se strecură pe scara din dreapta. De partea cealaltă a carului, câteva glasuri ţipau şi se ciorovăiau, dar nu-l observă nimeni şi nu întîlni pe nimeni în calea lui. Multe ferestre care dadeau în curtea aceea uriaşa, pătrata, erau deschise, dar el nu-şi ridică ochii spre ele; nu se simţea în stare s-o facă. Scara care ducea spre apartamentul bătrînei era aproape, în dreapta gangului. Apuca pe scara...

Răsufla ădînc, îşi apăsă cu mână inima care zvîcnea cu putere, pipăi toporul, îl îndreptă şi începu să urce încet, trăgînd cu urechea la toate zgomotele. Dar şi scara era absolut pustie; toate uşile erau încuiate; nu întîlni pe nimeni. La primul etaj, ce-i drept, uşa unui apartament era dată de perete; acolo lucrau nişte zugravi, dar aceştia nu-i dadură nici o atenţie. Raskolnikov stătu locului, şe gîndi şi sui mai departe. „Fireşte, ar fi fost mai bine daca nu erau aici, dar... mai sunt doua etaje."

Iata şi etajul trei, iată uşa, iată apartamentul de vizavi, cel neocupat. La etajul doi, locuinţa de sub apartamentul bătrînei părea de asemeni neocupata; cartea de vizita bătută în cuişoăre era scoasa, locatarul se mutase!... Raskolnikov se sufoca. Pentru o clipă îi trecu prin minte o idee: „N-ar fi mai bine să plec?" Dar nu-i dadu importanţă şi începu să asculte ce se petrecea în apartamentul bătrînei: acolo domnea o tăcere mormîntala. Trase cu urechea spre scara, asculta mult, atent... Se mai uita o data de jur împrejur, îşi luă inima în dinţi, se îndrepta de spate, controla dacă toporul se ţinea bine în laţ. „N-oi fi prea... palid? se întreba el. N-oi fi prea emoţionat? E bănuitoare... Să mai aştept... să se ăstîmpere inima!"

Dar inima nu se astîmpăra, dimpotrivă, parca dinadins bătea tot mai tare, tot mai tare... Nu se mai putu stăpîni, întinse încet braţul spre clopoţel şi sună. Peşte câteva clipe mai suna o data, ceva mai tare.

Nici un răspuns. N-avea rost să mai sune, de altfel, ar fi fost nepotrivit.

Bătrîna, desigur, era acasă, dar era bănuitoare şi era singura, îi cunoştea întrucâtva obiceiul... şi-şi lipi din nou urechea de uşă. Oare simţurile să i se fi ascuţit într-atât (ceea ce era greu de admis) sau se auzea în adevăr... dar desluşi deodată, de partea cealaltă a uşii, un foşnet uşor, ca şi cum cineva ar fi pus cu precauţie mână pe clanţa şi o rochie s-ar fi atins de uşă. Cineva stătea cu mână pe zăvor, căutînd şă rămînă neobservat şi asculta, pîndindu-l dinăuntru, ca şi dînsul, de afara şi poate cu urechea lipită de uşă...

Dinadins, făcu o mişcare mai zgomotoasa, mormăi ceva ca să nu dea impresia că se ascunde; apoi mai sună o dată, fără grabă, fără nerăbdare, ca un om aşezat. Mai tîrziu, când îşi aducea aminte de toate, aceasta clipă îi rămăsese deosebit de limpede şi de viu întipărită în minte; niciodată nu şi-a putut explica mai tîrziu de unde luase atâta viclenie, cu atât mai mult cu cât, din pricina emoţiei, mintea i se întuneca din când în când şi aproape nu-şi mai simţea trupul... O clipă mai tîrziu auzi trăgîndu-se zăvorul.