VIII

— Mărturisesc, domnilor, că nu mă aşteptam la această vizită, începu prinţul; am fost bolnav pînă mai ieri, însă chestiunea dumitale (se întoarse el către Antip Burdovski) i-am încredinţat-o lui Gavrila

Ardalionovici Ivolghin încă de-acum o lună, lucru despre care te-am înştiinţat la timp. De altfel, nu mă eschivez de la o explicaţie personală, numai că momentul e cam nepotrivit... la o asemenea oră... de aceea propun să trecem în odaia de alături,dacă discuţia nu va ţine prea mult, bineînţeles... După cum vedeţi, acum sunt nişte prieteni la mine în vizită şi vă rog să mă credeţi...

— Prieteni... mă rog, cît poftiţi, dar daţi-mi voie, întrerupse deodată pe un ton hotărît, fără însă a ridica deocamdată glasul, nepotul lui Lebedev, daţi-ne voie să vă declarăm că aţi fi putut proceda mai politicos cu noi şi să nu ne faceţi să aşteptăm două ceasuri în antreu...

— Desigur... şi cu... astea-s maniere de prinţ? Şi asta... dumneata, vasăzică, te consideri un fel de general! Dar eu nu sînt servitorul dumitale!

Şi, şi eu... se bîlbîia Antip Burdovski, cuprins de o emoţie teribilă; buzele-i tremurau, glasul trăda o profundă jignire, vorbele îi ţîşneau din gură cu stropi de salivă, de parcă s-ar fi spart un zăgaz şi puhoaiele i s-ar fi revărsat într-o cascadă de vorbe încîlcite, aşa fel că după primele zece cuvinte nu se mai putu înţelege nimic din toată peroraţia lui.

— Ce vreţi, maniere de prinţ! izbucni strident, cu o voce spartă Ippolit.

— Dacă mi se întîmpla aşa ceva mie, mormăi boxerul, adică dacă chestiunea m-ar fi privit direct şi personal, vreau să spun, ca un om de onoare ce sînt, ei bine, în locul lui Burdovski... eu...

— Credeţi-mă, domnilor, că abia de cîteva clipe am aflat că sînteţi aici, îi asigură încă o dată prinţul.

— Nu ne temem de prietenii dumitale, prinţe, oricine ar fi ei, pentru că sîntem în dreptul nostru! declară nepotul lui Lebedev.

— Cu ce drept, totuşi, dacă ne este permis să întrebăm, ţipă iarăşi

Ippolit, înfierbîntat la culme, cu ce drept supui chestiunea lui Burdovski judecăţii prietenilor dumitale? Dar poate că pe noi nu ne interesează părerea dumnealor; e limpede ce importanţă poate să aibă pentru noi judecata prietenilor dumitale!...

— Mă rog, dacă domnul Burdovski nu doreşte să discute aici, izbuti în sfîrşit să strecoare un cuvînt şi prinţul, uimit de un asemenea început neaşteptat, n-avem decît să trecem în camera de alături, aşa cum v-am mai propus; repet încă o dată că abia acum ani aflat de venirea dumneavoastră...

— Dar n-ai nici un drept, n-ai nici un drept!... prietenii dumitale...

Asta-i!... se agită iarăşi Burdovski, aruncînd priviri bănuitoare şi sălbatice înjur şi pe măsură ce i se părea că este din ce in ce mai ameninţat, mai încolţit, se înfierbînta mai mult. Nici un drept! mai izbuti el să articuleze, apoi se opri brusc, rămînînd nemişcat şi mut, cu trupul aplecat înainte şi holbînd la prinţ ochii lui miopi şi bulbucaţi, împînziţi cu nenumătate vinişoare roşii. La aceasta, mirarea prinţului fu aşa de mare, încît amuţi şi el, uitîndu-se la rîndu-i cu ochii holbaţi la Burdovski.

— Lev Nikolaevici! i se adresă Lizaveta Prokofievna. la citeşte asta îndată, chiar acum; te priveşte direct pe dumneata şi e în legătură cu afacerea asta.

Cu un gest hotărît îi întinse o foaie umoristică săptămînală, indicîndu-i cu degetul articolul cu pricina. În momentul cînd vizitatorii aceştia neaşteptaţi îşi făceau apariţia, Lebedev, care căuta să cîştige cu orice preţ bunăvoinţa generălesei, răsărise lîngă ea şi, fără să spună o vorbă, scosese ziarul din buzunar şi-l pusese în faţa ei, arătîndu-i o coloană însemnată cu creionul. Rîndurile pe care Lizaveta Prokofievna avusese timpul să le parcurgă o uimiseră şi o tulburaseră nespus.

— N-ar fi mai bine să nu citesc cu glas tare? îngăimă buimăcit prinţul. Aş prefera să citesc singur... mai tîrziu...

— Atunci citeşte tu mai bine, chiar acum şi cu glas tare! se întoarse Lizaveta Prokofievna către Kolea, smulgînd ziarul din mîinile prinţului, care abia apucase să-l atingă. Citeşte tare, s-audă toată lumea.

Fire impulsivă şi pasionată, Lizaveta Prokofievna proceda uneori cam pripit, fără să se mai gîndească la urmări. Ivan Feodorovici se foi, cuprins de nelinişte. Şi în timp ce toţi ceilalţi rămaseră nemişcaţi şi aşteptau cu nedumerire, Kolea desfăcu ziarui şi începu să citească pasajul pe care Lebedev se grăbi să i-l arate, plin de zel: Proletari şi odrasle de sînge albastru. O întîmplare de jaf printre nenumăratele tîlhârii din ziua de azi şi din toate zilele! Progres! Reformă! Dreptate!

Se petrec lucruri ciudate în sfînta noastră Rusie, cum se obişnuieşte să i se spună, în veacul nostru de reforme şi de afaceri veroase, în evul acesta de afirmare a naţiunilor, cînd sutele de milioane iau in fiecare an drumul străinătăţii, secolul stimulării industriei şi imobilizării braţelor de muncă ele, etc, n-ai cum să le înşiri pe toate şi de aceea, domnilor, să trecem direct la fapte. S-a întîmplat o istorie cam ciudată, în care este implicat unul dintre vlăstarele defunctei noastre aristocraţii (de profundis!), unul dintre acele vlăstare ai cărui strămoşi s-au ruinat definitiv la ruletă iar părinţii au fost nevoiţi să îmbrăţişeze cariera militară, de obicei ca simpli iuncheri sau locotenenţi, sfîrşind în majoritatea cazurilor pe banca acuzaţilor pentru mînuirea uşuratică a banilor publici, iar copiii acestora ori ies nişte idioţi, aidoma eroului povestirii noastre, ori sînt implicaţi în felurite fapte penale, pentru care, de regulă, juraţii îi achită spre obştească pilduire şi îndreptare; ori, în sfîrşit, se fac de pomină prin una din acele manifestări scandaloase care uimesc publicul şi adaugă o nouă pată de ruşine asupra epocii noastre şi aşa îndeajuns de compromise.

Acum şase luni, cu alte cuvinte iarna trecută, odrasla noastră de sînge albastru se întorcea în Rusia, cu ghetre la picioare după moda străină şi tremurînd de frig într-o pelerină subţire. Venea din Elveţia, unde fusese supus unui tratament special contra idioţiei (sic!). Trebuie să recunoaştem că norocul l-a favorizat, căci, fără a mai vorbi de interesanta lui boală, al cărei leac şi l-a găsit în Elveţia (Cum se poate oare lecui cineva de idioţie?

Ce părere aveţi despre asta?!!), în cazul lui s-a adeverit vechea zicală rusească, după care norocul trage la un anumit soi de oameni! ca să nu le mai zicem pe nume. Judecaţi şi dumneavoastră: rămas orfan încă din faşă de ambii părinţi — în treacăt fie zis, tată-său fusese locotenent în armată şi a murit în timp ce se afla în arest pentru faptul de a fi făcut praf la cărţi toţi banii companiei sau poate chiar şi pentru că întrecuse măsura în aplicarea bătăii cu vergele faţă de un subaltern al său (amintiţi-vă timpurile de atunci, domnilor!) — domnişorul nostru a fost crescut graţie mărinimiei unui foarte bogat moşier rus. Boierul acesta, pe care-l vom numi P., era pe timpurile acelea de aur stăpîn a patru mii de suflete (suflete de iobagi!). Ce-o mai fi însemnînd şi asta, înţelegeţi ceva, domnilor! Eu unul nu înţeleg; trebuie căutat în dicţionar sensul acestei expresii, căci vorba poetului: «Deşi prea veche nu e amintita întîmplare,/ Dar totuşi azi aproape nu-ţi vine să mai dai crezare!» Boierul nostru făcea parte, după cîte se pare, dintre trîntorii şi paraziţii ruşi care-şi petrec în străinătate existenţa lor trîndavă, stînd vara la băi, iar iarna tocîndu-şi bănuţii în sume fabuloase în Paris. Se poate afirma cu toată certitudinea că în buzinutrul patronului de la Château des fleurs se scurgea (ce baftă pe el!) cel puţin o treime din veniturile pe care le aduceau iobagii stăpînului lor. Oricum ar fi fost, fluşturaticul pierde-vară P. îl crescu pe cuconaşul nostru ca pe un prinţ, cu guvernori şi guvernante (drăguţe, se-nţelege) pe care le aducea de la Paris. Dar aristocraticul orfan, ultima mlădiţă a nobilei familii, era idiot. Guvernantele recrutate de la Château des fleurs n-au avut ce-i face şi, ajuns la vîrsta de douăzeci de ani, elevul lor nu ştia să vorbească nici limbi străine şi nici măcar ruseşte. Acest din urmă păcat însă e oarecum scuzabil. La sfîrşit, căpăţîna rusească de stăpîn de iobagi a lui P. fu subit străluminată de o idee năstruşnică: în Elveţia se pricepeau să scoată dintr-un idiot un om deştept. De altfel, fantezia aceasta nu era lipsită de logica ei: parazit şi proprietar de meserie, el trebuia negreşit să-şi închipuie că, dacă ai bani, poţi cumpăra orice pe piaţă, chiar şi inteligenţă, mai cu seamă în Elveţia. Tratamentul, încredinţat unui celebru profesor elveţian, ţinu cinci ani, înghiţind mii de ruble: idiotul, fireşte, n-a devenit inteligent, e de prisos s-o mai spunem, în schimb, vorbind cu indulgenţă, începu oarecum să semene a om. Într-o zi însă, P. moare subit, fără să lase, bineînţeles, nici un fel de testament. Afacerile, cum se întîmplă de obicei, îi rămăseseră foarte încurcate. Se iviră o mulţime de moştenitori lacomi, cărora nici nu le pasa de ultimele vlăstare aristocratice care prin oblăduirea defunctului se tratau în Elveţia de idioţie ereditară. Oricît de cretin era vlăstarul nostru, îl ajută totuşi capul să-şi ducă profesorul de nas şi vreme de doi ani, cică, ascunzîndu-i moartea binefăcătorului său, s-a putut bucura de tratament gratuit. Dar profesorul nu se lăsă mai prejos, fiind şi el un pungaş şi jumătate: văzînd în cele din urmă că nu mai primeşte bani, speriat în special de pantagruelica poftă de mîncare a pacientului său, îi puse în picioare o pereche de ghetre ponosite, îl milui cu o pelerină care nu-i mai era de trebuinţă şi-l expedie nach Russland într-un vagon de clasa a treia. Ducă-se pe pustie, să nu-i mai vadă în Elveţia! S-ar fi putut crede că fericirea i-a întors spatele eroului nostru. Da' de unde!

Fortuna, care omoară prin foamete gubernii întregi, îşi revarsă dintr-o dată toate harurile asupra puiului de aristocrat, ca „Nourul” lui Krîlov, care trece peste ţarinile uscate ca să se reverse deasupra oceanului. (chiar în momentul cînd ajunge el la Petersburg, moare la Moscova o rudă de-a mamei sale (care provenea, bineînţeles, dintr-o familie de mari negustori), un bătrîn negustor, fără urmaşi, un raskolnic bărbos, lăsînd o moştenire de mai multe milioane, sumă rotunjoară, în bani lichizi (unde e norocul acela să ne răsfeţe şi pe noi cititorule!) şi toate în favoarea odraslei cu sînge albastru în vine care se tratase de idioţie într-o casă de sănătate din Elveţia! Ce schimbare de decor! În jurul baronului nostru cu ghetre, căruia i se aprinseră la un moment dat călcîiele după o frumoasă şi celebră curtezană, se adună deodată o mulţime de prieteni (s-au descoperii chiar şi rude) şi mai cu deosebire un roi de tinere fete din lumea selectă, dornice să contracteze o căsătorie legitimă; se putea, într-adevăr, visa o partidă mai avantajoasă? Mă rog: aristocrat, milionar, idiot — toate calităţile la un loc! Un astfel de bărbat nu găseşti chiar de ai căuta cu luminarea, şi nici după comandă nu ţi-l confecţionează nimeni!...

— Asta-i... Asta-i prea de tot! strigă Ivan Feodorovici indignat la culme.

— Opreşte-te Kolea! se rugă prinţul cu voce sugrumată. Din toate părţile se auziră exclamaţii.

— Să citească! Să citească mai departe! porunci Lizaveta

Prokofievna, care de-abia reuşea să se stâpînească. Prinţe, dacă-l opreşti să citească, ne certăm pentru totdeauna!

Vrînd-nevrînd, Kolea a trebuit să continue; tulburat de emoţie, roşu la faţă, el citi mai departe:

Dar în timp ce proaspătul nostru milionar plutea, ca să zicem aşa, în al nouălea cer, interveni un fapt cu totul neaşteptat. Într-o bună zi se prezentă la dînsul un om cu o înfăţişare calmă şi severă, modest, dar distins. Cu o ţinută politicoasă şi demnă, în cuvinte cumpănite şi pline de înţelepciune şi adevăr, vizitatorul, în care se putea ghici imediat un spirit progresist, expune pe scurt motivul vizitei sale: e avocat, i-a fost încredinţat cazul litigios al unui tînăr şi vine din partea clientului său.

Tînărul acesta este de fapt fiul lui P., deşi poartă alt nume. În tinereţe, afemeiatul P. a sedus o tînără fată, săracă şi cinstită, din personalul lui de serviciu; fata, deşi era iobagă, primise o educaţie după moda europeană (cum vedeţi, aşadar, şi aici se amestecară drepturile senioriale ale fostei iobăgii)- Cînd inerentele urinări ale acestei legături deveniră prea bătătoare la ochi, el se grăbi s-o mărite cu un om modest, dar cu caracter nobil, care de multă vreme o iubea pe această tînără. La început i-a ajutat băneşte pe tinerii căsătoriţi. Curînd însă ajutorul i-a fost respins de bărbatul care, pe lîngă că era un om de caracter, avea şi o slujbă destul de bună. Încetul cu încetul, nepăsătorul boier uită de fata pe care o sedusese şi de copilul rezultat din relaţiile lor; pe urmă, după cum se ştie, muri fără să lase testament. Fiul lui P., născut după căsătoria mamei lui, găsi un adevărat tată în omul generos al cărui nume îl poartă. Dar acesta murind, orfanului i-a revenit greaua povară de a se întreţine singur pe el şi pe mama suferindă şi şchioapă. Lăsîndu-şi mama undeva, într-o gubernie îndepărtată, el plecă în capitală şi, printr-o muncă sîrguincioasă, dînd lecţii copiilor de negustori, îşi asigură mijloace care i-au permis întîi să urmeze liceul, iar apoi să frecventeze nişte cursuri practice, ţinînd seama de

ţelurile lui viitoare. Dar ce poţi cîştiga dînd lecţii plătite cu zece copeici ora pe la casele de negustori, cînd trebuie să întreţii pe deasupra şi o mamă bolnavă şi infirmă, încît nici moartea ei acolo departe în gubernie aproape că nu i-a uşurat existenţa. Acum se pune întrebarea: Ce atitudine ar fi trebuit să adopte, de fapt, odrasla noastră aristocratică? Fără îndoială, cititorule, tu îţi închipui că şi-a spus: „Toată viaţa mea am fost copleşit de binefacerile lui P.; acesta a cheltuit mii de ruble ca să mă crească, să-mi dea guvernante, să mă ţină în Elveţia, într-o casă de sănătate, ca să mă lecuiască de idioţie. Acum, iată cu eu dispun de milioane, iar fiul lui P., acest tînăr de caracter, cu nimic vinovat de greşelile unui tată uşuratic şi uituc, se istoveşte dînd lecţii pentru cîteva copeici. Tot ceea ce s-a făcut pentru mine ar fi trebuit, de fapt, să se facă pentru el. Sumele enorme care s-au cheltuit în interesul meu, în fond, nu erau ale mele. Numai printro greşeală a norocului orb, am putut beneficia de ele; i se cuveneau de fapt fiului lui P. El trebuia să profite şi nu eu, de care P. s-a interesat doar dintr-un simplu capriciu, uitînd de obligaţiile lui de părinte; ca om cu adevărat nobil, delicat şi drept, ar trebui să cedez jumătate din moştenirea pe care o capăt fiului binefăcătorului meu; dar pentru că sînt înainte de toate un om calculat iar pe de altă parte fiindcă înţeleg că afacerea aceasta n-are un temei juridic, nu voi renunţa la jumătate din milioanele mele. Totuşi, ar fi prea meschin şi ruşinos din partea mea (boiernaşul uitase că n-ar fi fost nici convenabil pentru el) ducă nu i-aş înapoia fiuluilui P. cel puţin zece mii de ruble pe care tatăl său le-a cheltuit ca să mă vindec de idioţie. E o chestiune de conştiinţă şi de dreptate! În definitiv, ce aş fi devenit eu dacă P. nu s-ar fi ocupat de educaţia mea şi dacă, în loc să se ocupe de mine, s-ar fi îngrijit de fiul său?”

Dar nu, domnilor! Iată că odraslele noastre nobile nu judecă astfel.

Oricît s-a străduit avocatul, care din pură prietenie pentru tînăr şi aproape fără voia acestuia se însărcinase să-i apere interesele, oricît a încercat să-i demonstreze fostului pacient al casei de sănătate elveţiene, invocînd toate consideraţiile de cinste, onoare, dreptate şi chiar de cel mai practic şi elementar calcul, acesta rămase neclintit. Şi asta încă n-ar fi nimic, căci ce-i într-adevăr de neiertat şi ceea ce nici o boală, oricît de originală ar fi ea, n-ar putea scuza, e că milionarul acesta, de-abia ieşit din ghetrele profesorului său, nici n-a fost măcar în stare să priceapă că nobilul tînăr, care se omoară dînd lecţii, nu-i cere pomană şi nici ajutor, ci dreptul şi bunul său, deşi din punct de vedere juridic n-ar putea s-o dovedească şi că, de fapt, nu era o cerere formală din partea lui, ci numai o intervenţie binevoitoare a prietenilor săi. Cu un aer trufaş şi plin de mulţumire că are acum posibilitatea de a-i strivi nepedepsit pe oameni cu milioanele lui, progenitura aceasta de sînge albastru scoate galanton din portofelul său un bilet de cincizeci de ruble şi-l trimite nobilului tînăr ca o pomană umilitoare. Nici nu vă vine să credeţi, nu-i aşa, domnilor? Sinteţi indignaţi, scandalizaţi, cuprinşi de revoltă, şi cu toate astea întocmai aşa a procedat!

Bineînţeles, banii i-au fost imediat restituiţi sau, mai bine zis, i-au fost zvîrliţi în obraz. Şi cum rămîne totuşi cu această chestiune a noastră?

Nefiind de resortul justiţiei, nu rămîne decît s-o supunem judecăţii opiniei publice!O aducem şi cunoştinţa publicului, garantînd exactitatea faptelor.

Se zice că un prea bine cunoscut umorist de la noi, aflînd de acest caz, ar fi ticluit pe loc o epigramă admirabilă, demnă să ocupe loc nu numai în cronica moravurilor provinciale, dar şi a celor din capitală:

Isprăvind de citit, Kolea trecu repede gazeta prinţului şi, fără a rosti un cuvînt, se ghemui într-un colţ, acoperindu-şi faţa cu mîinile. Un copleşitor sentiment de ruşine îl cuprinsese; sufletul său neviciat de copil, nedeprins cu mocirla vieţii, era zguduit peste măsură. I se părea că se întîmplase ceva nemaipomenit de grav, o catastrofă neaşteptată, care a distrus totul, şi că el este cauza celor întîmplate, fie numai pentru faptul de a fi citit cu glas tare pamfletul acela dezgustător.

Un sentiment asemănător păreau că încearcă şi toţi ceilalţi.

Domnişoarele erau vizibil şocate, ruşinate. Lizaveta Prokofievna îşi stăpînea cu greu clocotul de mînie şi în sinea ei poate chiar regreta amarnic că se amestecase în afacerea asta. Prinţul era într-o stare cum se întîmplă adesea în asemenea cazuri cu oamenii din cale-afară de sfioşi: i se făcu atît de ruşine pentru omul care a putut să scrie asemenea lucruri, atît de ruşine pentru musafirii lui, încît în primul moment nici nu îndrăzni să-i privească. Ptiţîn, Varia, Ganea, chiar şi Lebedev — se simţeau jenaţi cu toţii. Lucru şi mai curios însă, atît Ippolit, cît şi „fiul lui Pavlişcev” păreau şi ei cam surprinşi, iar nemulţumirea nepotului lui Lebedev era evidentă.

Singur boxerul şedea plin de importanţă şi perfect calm, răsucindu-şi mustaţa, şi dacă avea privirea plecată în jos, nu era de ruşine, ci mai degrabă dintr-o subită modestie şi dintr-un sentiment de triumf prea evident. Nu încăpea nici o îndoială că articolul îi plăcuse grozav.

— Asta e prea din cale-afară! mormăi lvan Feodorovici. Parcă s-au adunat cincizeci de lachei ca să compună mîrşăvia asta.

— Dă-ă-mi voie să te întreb, domnul meu, cum îţi îngădui să faci asemenea presupuneri insultătoare? se burzului, tremurînd din tot corpul, Ippolit.

— Asta, asta, asta pentru un om cu sufletul nobil... trebuie să recunoşti, generale, că, dacă e vorba de un om nobil, este o adevărată insultă! bombăni boxerul, care la rîndul său, se simţi dator să spună ceva, răsucindu-şi mustăţile şi dînd din umeri.

— Mai întîi că eu nu sînt pentru dumneata „domnul meu” şi apoi, nam de gînd să-ţi dau dumitale nici un fel de explicaţie răspunse cu vehemenţă Ivan Feodorovici; apoi, fără să mai adauge un cuvînt, se ridică şi se îndreptă spre scara terasei, râmînînd în picioare pe prima treaptă, cu spatele întors spre public; era îndignat de faptul că Lizaveta Prokofievna nu se gîndise nici acum să se ridice şi să plece.

— Domnilor, vă rog, domnilor, dar daţi-mi voie, în sfîrşit, să vorbesc şi eu! strigă îndurerat prinţul. Vă rog să vorbim în aşa fel ca să ne putem înţelege. Eu... nimic, domnilor despre articol, fie; numai că tot ce s-a scris acolo nu-i adevărat, totul e fals de la un capăt la altul; spun asta pentru că şi dumneavoastră o ştiţi; e o ruşine. De aceea nici nu-mi vine a crede că unul dintre dumneavoastră ar fi putut să scrie aşa ceva.

— N-am ştiut nimic de existenţa acestui articol pînă-n clipa de faţă, declară Ippolit, şi nu-l aprob deloc.

— Cu toate că ştiam că era scris, dar... nici eu n-aş fi sfătuit să fie publicat, deoarece e prematur, spuse la rîndul său nepotul lui Lebedev.

— Eu am ştiut, dar e dreptul meu... eu.. începu să se bîlbîie iar „fiul lui Pavlişcev”.

— Cum! Chiar dumneata ai scris asta? întrebă prinţul, privindu-l cu mirare pe Burdovski. Nu e cu putinţă!

— Am putea totuşi să vă contestăm dreptul de a pune astfel de

întrebări, observă nepotul lui Lebedev.

— M-a mirat numai faptul că domnul Burdovski a putut... dar, în sfîrşit, iată ce voiam să spun: din moment ce aţi dat publicităţii acesta, tipărind articolul în presă, pentru ce v-aţi formalizat dineauri atît, cînd am început să vorbesc în faţa prietenilor mei?

— În sfîrşit! murmură Lizaveta Prokofievna, clocotind de mînie.

— De altfel, dumneata, prinţe, n-ar trebui să uiţi, se amestecă în vorbă, pierzîndu-şi răbdarea, Lebedev, că dacă ai acceptat să-i primeşti şi să-i asculţi, e numai din bunăvoinţa şi... neasemuita bunătate a inimii dumitale generoase; căci n-aveau dreptul la nici o pretenţie, cu atît mai mult că ai încredinţat afacerea lui Gavrila Ardalionovici, şi asta tot dintr-un exces de bunăvoinţă. Îmi permit să-ţi mai aduc aminte, excelentissime prinţ, că avînd în momentul de faţă prieteni în casă, o societate selectă, nu poţi sacrifica astfel de musafiri pentru domnii aceştia, şi că depinde numai de dumneata ca să-i dăm pe toţi afară, imediat. Mie, ca stăpîn al casei, miar face chiar cea mai mare plăcere să le fac vînt...

— Foarte bine! aprobă cu voce tunătoare tocmai din fundul încăperii generalul Ivolghin.

— Ajunge, Lebedev, destul, destul... începu prinţul, dar o explozie de

strigăte de indignare îi acoperi vorbele.

— Ba să avem iertare, prinţe, acum nu se mai poate spune că-i destul! strigă nepotul lui Lebedev, al cărui glas le acoperi pe toate celelalte. Acum trebuie pusă chestiunea pe şleau, cu toată claritatea, căci se pare că nu e prea înţeleasă. Văd că au intervenit aici elemente de şicană juridică, şi pe temeiul lor sîntem ameninţaţi să fim daţi afară! Dar bine, prinţe, ne crezi aşa de proşti, ca să nu înţelegem că această chestiune nu-i deloc juridică şi că, privind-o din punct de vedere legal, navem dreptul să-ţi pretindem nici o ieţeaie! Adevărul e că noi ştim prea bine că dreptul stabilit de legile în vigoare e împotriva noastră, dar mai ştim în acelaşi timp că avem de partea noastră un drept al omeniei, dreptul natural, dreptul bunului-simţ şi al conştiinţei, şi chiar dacă acest drept nu este înscris în nici una dintre legile putrede ale mizerabilelor coduri omeneşti, un om înzestrat cu bun-simţ, un om cinstit şi de bunăcredinţă trebuie să rămînă cinstit şi om de omenie chiar şi atunci cînd este vorba de unele cazuri neinserate în coduri. lată de ce am venit aici fără teama de a fi daţi afară (cum aţi binevoit să ne ameninţaţi, adineauri), numai pentru că pretindem şi nu cerşim pentru că am călcat regulile buneicuviinţe, venind la o oră atît de tîrzie (cu toate că nu era deloc tîrziu cînd am ajuns aici, dar ne-aţi făcut să aşteptăm în antreu); şi dacă, după cum spuneam, am intrat fără să ne temem, e numai pentru că eram siguri că vom găsi în dumneata un om cu bun-simţ, vreau să spun un om de onoare şi de conştiinţă. Da, ăsta-i adevărul, nu ne-am prezentat ploconindu-ne umili, n-am intrat ca nişte solicitatori care apelează la mila dumitale sau ca nişte pomanagii, ci am intrat cu capul sus, ca nişte oameni liberi, care, repet, nu se milogesc, ci pretind categoric (aţi auzit, noi nu cerşim, ci pretindem; notaţi bine asta!). Te întrebăm fără ocol şi cu toată demnitatea: crezi că ai dreptate în chestiunea Burdovski? Recunoşti că Pavlişcev te-a umplut de binefaceri şi poate chiar te-a scăpat de la moarte? Dacă recunoşti (ceea ce pare absolut evident), nu crezi că este cazul, sau nu ţi se pare că ar fi echitabil acum, cînd dispui de milioane, să-l despăgubeşti la rîndul dumitale pe nefericitul urmaş al lui Pavlişcev, cu toate că poartă numele de Burdovski? Da sau nu? Dacă spui da, cu alte cuvinte, dacă ai ceea ce voi numiţi în limbajul vostru onoare şi conştiinţă, iar în concepţia noastră nu sînt decît bunul-simţ şi raţiunea, atunci dă satisfacţie pretenţiei noastre şi cu asta am terminat. Dă-ne satisfacţie fără rugăminţi şi fără mulţumiri din partea noastră; să nu te aştepţi la aşa ceva, pentru că nu e vorba să faci ceva pentru noi, ci pentru triumful dreptăţii. Dacă refuzi să ne satisfaci, cu alte cuvinte, dacă răspunzi nu, ne vom retrage îndată considerînd afacerea ca şi încheiată. Dar îţi vom spune verde în faţă, în prezenţa tuturor persoanelor de aici, că eşti un om cu orizontul îngust şi mintea încuiată; că de aici încolo n-ai nici obrazul şi nici dreptul să te numeşti om de onoare şi de conştiinţă, pentru că dreptul acesta vrei să ţi-l procuri cu un preţ prea ieftin. Am terminat. Aşa se prezintă chestiunea. Şi acum poţi să ne scoţi pe uşă afară, dacă-ţi dă mîna. Ai tot dreptul s-o faci, că doar eşti la dumneata acasă şi puterea e de partea dumitale. Dar să nu uiţi un lucru, că noi nu cerşim, ci pretindem. Nu cerşim, ci pretindem!

Rostind aceste cuvinte cu multă emfază, nepotul lui Lebedev se opri.

— Nu cerşim, ci pretindem, pretindem, pretindem!... îi ţinu isonul şi Burdovski, devenind roşu ca racul.

După ce nepotul lui Lebedev tăcu, printre musafiri se produse oarecare rumoare; se auziră chiar şi voci de protest, cu toate că, în afară de Lebedev, din ce în ce mai agitat, de parcă l-ar fi cuprins frigurile, toţi ceilalţi păreau că evită să se amestece în această afacere. (Lucru curios însă, Lebedev, care, bineînţeles, era de partea prinţului, părea totuşi mîndru de elocinţa nepotului său; căci numai acesta putea fi tîlcul privirii lui extrem de satisfăcute pe care o plimbă pe feţele celor de faţă.)

— Eu cred, începu prinţul cu o voce sugrumată, eu aşa cred, domnule Doktorenko, că într-o anumită măsură dumneata ai perfectă dreptate, ba aş putea spune chiar că ai dreptate în cea mai mare măsură şi aş fi cu totul de părerea dumitale, dacă n-ar lipsi ceva din afirmaţiile dumitale. Ce anume ai omis nu mă simt în stare şi nici n-aş şti să precizez, dar pentru ca aceste afirmaţii să fie pe deplin echitabile şi adevărate le lipseşte, desigur, ceva ce-mi scapă momentan. Dar să lăsăm asta şi să revenim la chestiunea noastră. Spuneţi-mi, domnilor, pentru ce aţi publicat articolul acesta? Totul nu e decît o calomnie crasă şi în concluzie, domnilor, socot că aţi comis o mare mîrşăvie.

— Daţi-mi voie!...

— Domnule!...

— Dar asta-i... asta-i... asta-i... se auziră exclamaţii din rîndurile musafirilor indignaţi la culme.

— În privinţa articolului, replică Ippolit cu glasul lui strident, v-am mai spus că nici eu, nici ceilalţi nu-l aprobăm! lată cine l-a scris, adăugă el, arătîndu-l pe boxer, care stătea alături de dînsul, şi l-a scris necuviincios şi agramat, în stilul său de cazarmagiu incorigibil. E un imbecil dublat de un afacerist, recunosc şi nu mă dau în lături să i-o spun oricînd în faţă. Şi totuşi, într-o oarecare măsură, are şi el dreptate: publicitatea este dreptul legitim al fiecăruia şi, prin urmare, şi al lui Burdovski. Iar pentru tîmpeniile lui să răspundă el singur. Cît despre protestul pe care l-am formulat adineauri, în numele tuturor, împotriva prezenţei prietenilor dumitale, cred că e nevoie să vă explic, domnilor, că am protestat numai pentru a afirma sus şi tare dreptul nostru, căci în realitate doream chiar să asiste şi martori; adineauri, înainte de a intra aici, eram toţi patru de acord asupra acestui punct. Oricine ar fi aceşti martori, fie chiar şi prietenii dumitale, ei nu vor putea să nu recunoască dreptul lui Burdovski (avînd în vedere că acest drept este absolut evident şi de o exactitate matematică), şi poate tocmai de aceea este preferabil ca martorii aceştia să fie amicii dumitale; cu atît mai evident are să reiasă adevărul.

— Aşa e, am fost de acord asupra punctului acestuia, întări nepotul lui

Lebedev.

— Dar dacă este aşa, dacă asta era dorinţa dumneavoastră, pentru ce adineauri aţi făcut atîta tărăboi? întrebă prinţul mirat.

— Cît despre articol, prinţe, găsi prilejul să-şi plaseze cuvîntul şi Keller, însufleţindu-se teribil şi cu un aer de satisfacţie (probabil că la aceasta contribuia în mare măsură şi prezenţa doamnelor), cît despre articol, mă recunosc a fi autorul, cu toate că am fost criticat, cum aţi auzit şi dumneavoastră, de prietenul meu suferind, căruia din pricina şubredei lui sănătăţi m-am obişnuit să-i trec multe cu vederea. Eu am scris articolul şi

l-am publicat, sub formă de corespondenţă, în ziarul unui bun prieten al meu. Numai versurile nu-mi aparţin şi au fost compuse de un celebru umorist. Lui Burdovski i-am citit textul gata redactat, însă nu în întregime, şi el m-a autorizat să-l public imediat, deşi cred că veţi fi cu toţii de acord că puteam să-l public şi fără să-i cer consimţămîntul. Publicitatea este un drept al tuturor, nobil şi salutar. Sper că dumneata, prinţe, eşti îndeajuns de progresist pentru a nu contesta...

— Nu contest nimic, dar spune şi dumneata dacă articolul acesta nu este...

— Prea tare, vrei să spui? Bine, dar aici intervin interesele superioare ale societăţii, cred că eşti de acord cu asta, şi apoi cum e cu putinţă oare să treci sub tăcere un fapt aşa de strigător la cer? Cu atît mai rău pentru cei vinovaţi, dar binele societăţii înainte de toate. Cît despre unele inexactităţi, unele hiperbole, ca să spun aşa, înţelegi şi dumneata că ceea ce interesează în primul rînd este scopul, iniţiativa; important este exemplul binefăcător pe care-l oferă, restul se poate clarifica mai tîrziu; şi, la urma urmei, aici contează si construcţia, stilul, aspectul umoristic, ca să zic aşa, şi, în sfîrşit, toată lumea scrie în felul acesta, nu eşti de acord? Ha, ha, ha!

— Dar aţi apucat pe o cale cu totul greşită, vă asigur, domnilor! strigă prinţul. Aţi publicat articolul, presupunînd că nu voi consimţi în nici un caz să-i dau satisfacţie domnului Burdovski; deci, cu scopul de a mă intimida şi într-un anumit fel de a vă răzbuna. Dar de unde ştiţi, poate că sînt hotărît să-l satisfac pe Burdovski. Uite, vă declar acum, fără înconjur, în faţa întregii asistenţe, că-l voi satisface.

— lată, în sfîrşit, o vorbă inteligentă şi nobilă, rostită de cel mai inteligent şi generos om, proclamă boxerul.

—Dumnezeule! strigă fără voie Lizaveta Prokofievna.

— Nemaipomenit! mormăi generalul.

— Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie să vă explic cum stau de fapt lucrurile, imploră prinţul. Acum cinci săptămîni, aflîndu-mă în localitatea

Z., am primit vizita lui Cebarov, avocatul şi împuternicitul dumitale, domnule Burdovski.În articolul dumitale, domnule Keller, i-ai făcut un portret foarte măgulitor, urmă prinţul, întorcîndu-se cu un zîmbet spre boxer, dar, drept să spun, el nu mi-a plăcut deloc. Am înţeles imediat că acest Cebarov a pus la cale toată afacerea asta şi, pesemne, tot el este acela care te-a îndemnat pe dumneata, domnule Burdovski, să-mi adresezi această pretenţie, abuzînd de naivitatea dumitale, dacă e să vorbim pe faţă.

— N-ai dreptul... eu... nu sînt... un naiv... îngăimă Burdovski foarte agitat.

— N-aveţi nici un drept să formulaţi astfel de supoziţii, observă pe un ton povăţuitor nepotul lui Lebedev.

— E pur şi simplu jignitor! ţipă Ippolit. Este o presupunere ofensatoare, falsă şi străină de cauză!

— Scuzaţi, domnilor, scuzaţi, încercă s-o dreagă prinţul, vă rog să mă scuzaţi, am crezut că e mult mai bine să vorbim deschis şi cu toată sinceritatea, dar, mă rog, voia dumneavoastră. I-am spus lui Cebarov că, lipsind din Petersburg, îl voi însărcina de îndată pe un prieten să se ocupe

de această chestiune, urmînd să te înştiinţez şi pe dumneata, domnule

Burdovski. Fără ocol, trebuie să vă spun domnilor, că însăşi intervenţia şi toată afacerea asta mi s-au părut chiar de la început foarte suspecte, dacă nu chiar o escrocherie, tocmai din cauză că încăpuse pe mîinile lui

Cebarov... O, nu vă ofensaţi, domnilor! Pentru numele lui Dumnezeu, nu vă ofensaţi! strigă prinţul îngrozit, văzînd că Burdovski dă din nou semne de agitaţie, iar prietenii lui se pregătesc şi ei să protesteze... Dacă spun că am considerat afacerea asta drept o escrocherie, nu m-am referit cîtuşi de puţin la cei de faţă! Doar nu-l cunoşteam pe nici unul dintre dumneavoastră, nici numele nu vi-l ştiam pe atunci; am judecat totul numai după Cebarov; vorbesc în general, pentru că... dacă aţi şti numai cu cîtă neruşinare am fost înşelat şi şantajat de cînd am intrat în posesia acestei moşteniri!

— Trebuie să-ţi spun, prinţe, că eşti tare naiv, îl ironiza nepotul lui

Lebedev.

— Şi unde mai pui că e prinţ şi milionar! Chiar dacă ai cu adevărat o inimă bună şi naivă, totuşi e cert că nu poţi să te sustragi efectelor legii comune, declară sentenţios Ippolit.

— Se poate, tot ce-i posibil, domnilor, se grăbi să recunoască prinţul, cu toate că nu înţeleg despre ce fel de lege comună este vorba; dar să urmez mai departe; v-aş ruga numai să nu vă formalizaţi atîta; vă jur că nam nici cea mai mică intenţie să vă jignesc. Şi cum vine asta, domnilor?

Nu poate omul să rostească o singură vorbă sinceră, că îndată vă şi oţărîţi!

În primul rînd, vreau să va spun că am rămas încremenit aflînd de la

Cebarov că există un „fiu al lui Pavlişeev” şi că fiul acesta se află în mizerie; Pavlişeev a fost binefăcătorul meu şi prietenul tatălui meu. (Ah! pentru ce, domnule Keller, în articolul dumitale, ai scris asemenea neadevăruri despre tatăl meu? Nu a sustras nici un ban din fondul companiei sale şi n-a maltratat pe nici un subaltern, de asta sînt cu totul convins; şi nu înţeleg cum de ai putut să scrii cu mîna dumitale astfel de calomnii?) Dar afirmaţiile dumitale cu privire la Pavlişcev sînt cu totul inadmisibile; n-ai ezitat nici o clipă să-l prezinţi pe omul acesta cu sufletul atît de nobil şi mărinimos drept un afemeiat şi fluşturatic şi ai făcut-o cu atîta siguranţă şi îndrăzneală, ca şi cum spuneai lucruri adevărate, cînd în realitate era un om auster şi plin de virtuţi cum n-a mai fost altul pe lume!

Unde mai pui că era şi un savant remarcabil; se afla în corespondenţă cu mai multe societăţi ştiinţifice şi a cheltuit sume importante pentru progresul ştiinţei. Cît despre generozitatea lui şi faptele bune pe care le-a săvîrşit, o, desigur, ai avut dreptate spunînd că eram pe atunci aproape idiot şi că nu eram în stare să înţeleg bine totul (trebuie să ştii însă că ruseşte vorbeam totuşi şi mă descurcam destul de bine), ceea ce nu mă poate împiedica cîtuşi de puţin să apreciez acum tot ce-mi amintesc din acei ani...

— Daţi-mi voie, ţipă Ippolit; nu ţi se pare, prinţe, că devii prea sentimental? Ce rost au toate astea? Nu sîntem copii. Ai vrut să treci direct la chestiune, e bine să nu uităm că ceasurile sînt aproape zece.

— Fie, fie, domnilor, se învoi numaidecît prinţul. La început am primit informaţia asta cu neîncredere, pe urmă mi-am zis că poate mă înşel şi că nu este deloc exclus ca Pavlişcev să fi avut într-adevăr un fiu nelegitim.

Am fost însă profund mirat, surprins chiar, de uşurinţa cu care fiul acesta dădea în vileag secretul naşterii sale, ştiind mai ales că-şi expune mama oprobriului public. Căci Cebarov mă ameninţase încă de atunci că va publica totul...

— Ce prostie! întrerupse cu violenţă nepotul lui Lebedev.

— N-ai nici un drept... nici un drept! izbucni Burdovski.

— Fiul nu răspunde pentru faptele desfrînate ale tatălui său, iar mama nu poartă nici o vină, se aprinse din nou Ippolit.

— E un motiv mai mult, mi se pare, pentru a o cruţa... observă cu timiditate prinţul.

— Dumneata, prinţe, nu numai că eşti naiv, dar am impresia că păşeşti cu mult orice limită a naivităţii, îl luă peste picior, cu un zîmbet sarcastic, nepotul lui Lebedev.

— Şi cu ce drept, mă rog, cu ce drept?... ţipă ca din gură de şarpe

Ippolit.

— Nici unul, nici unul, fireşte! se grăbi să recunoască prinţul. Aici ai dreptate, mărturisesc, s-a-ntîmplat însă fără voia mea, de aceea mi-am şi spus de îndată că nu se cade să mă las mînat de sentimentele mele personale în rezolvarea acestei chestiuni şi, de vreme ce eu singur am hotărît să mă consider dator a satisface pretenţia domnului Burdovski, în numele respectului nemărginit pe care-l păstrez memoriei lui Pavlişcev, e bine să fac asta oricum, cu alte cuvinte, indiferent dacă îl stimez sau nu pe domnul Burdovski. Dacă am atins acest subiect al chestiunii, domnilor, e numai pentru că mi s-a părut cu totul nefiresc, ca un fiu să dea în vileag secretul mamei sale... Pe scurt, iată ce m-a făcut mai cu seamă să cred că

Cebarov trebuie să fie o canalie şi că el l-a instigat pe domnul Burdovski şi, inducîndu-l în eroare, l-a împins la această escrocherie.

— E prea de tot! E pur şi simplu revoltător!se amestecară de-a valma glasurile musafirilor, dintre care cîţiva săriră chiar în picioare.

— Asta m-a determinat să cred, domnilor, că sărmanul domn

Burdovski trebuie să fie un om credul, fără apărare, foarte influenţabil, un tînăr care poate cădea uşor sub înrîurirea nefastă a unor escroci; drept care m-am simţit dator să-l ajut, aşa cum aş fi făcut-o pentru „fiul lui

Pavlişcev”, mai întîi smulgîndu-l de sub influenţa domnului Cebarov, pe urmă devenindu-i prieten şi călăuză devotată şi, în sfîrşit, am hotărît să-i ofer zece mii de ruble, cu alte cuvinte, echivalentul sumei pe care după socoteala mea, Pavlişcev a cheltuit-o pentru mine...

— Cum? Numai zece mii de ruble? strigă Ippolit.

— Ei bine, prinţe, cum văd eu, nu prea eşti tare în aritmetică, sau eşti foarte tare să faci acum pe nepriceputul, îl apostrofă nepotul lui Lebedev.

— Nu accept zece mii, declară Burdovski.

— Ascultă, Antip, ce-ţi spun eu, primeşte! îl îndemnă în şoapta desluşită boxerul, aplecîndu-se cu vioiciune pe la spatele scaunului lui

Ippolit. Primeşte deocamdată atît, pe urmă vom mai vedea.

— A-ascultă, domnule Mîşkin, vocifera Ippolit, înţelege că nu sîntem nişte imbecili, cum au aerul a crede toţi musafirii dumitale. Coconetul acesta care ne priveşte cu zîmbete batjocoritoare şi, mai e şi domnul acela spilcuit (îl arătă pe Evgheni Pavlovici) pe care, bineînţeles, n-am onoarea să-l cunosc, dar despre care am auzit ceva vorbindu-se...

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, domnilor; încă o dată, nu m-aţi înţeles! întrerupse agitat prinţul. În primul rînd, dumneata, domnule Keller, în articolul dumitale, ai exagerat mult importanţa averii mele; nici nu poate fi vorba de milioane, toată moştenirea nu reprezintă poate decît a opta sau a zecea parte din ceea ce vă închipuiţi voi. În al doilea rînd, te înşeli cînd spui că întreţinerea mea în Elveţia a revenit la zece mii de ruble. Schneider primea şase sute de ruble pe an, iar pensiunea mea a fost plătită numai primii trei ani. Cît despre frumoasele guvernante pe care Pavlişcev mi le-ar fi adus de la Paris, ele n-au existat decît în închipuirea dumitale şi constituie deci încă o calomnie. După părerea mea, suma totală care a fost cheltuită cu mine e mult mai mică de zece mii de ruble, dar m-am oprit la cifra aceasta şi, pricepi dumneata, lichidînd o datorie, nu-i puteam oferi mai mult domnului Burdovski, oricît de drag mi-ar fi el, fie chiar şi dintr-un sentiment de pură delicateţe, ca să nu creadă cumva că-i trimit banii aceştia ca pe o pomană şi nu pentru achitarea unei datorii. Nu înţeleg, domnilor, cum nu vă daţi seama de acest lucru! De altfel, intenţia mea era să-l recompensez pentru toate, oferindu-i după aceea domnului Burdovski prietenia mea şi un ajutor efectiv pentru îndulcirea sorţii lui nefericite; e clar că el a fost înşelat, căci, altminteri, n-ar fi consimţit să se facă părtaş la o asemenea josnicie, cum a fost, de pildă, destăinuirea scandaloasă în privinţa mamei sale din articolul domnului Keller... în definitiv, domnilor, nu văd de ce vă supăraţi din nou? Aşa o să ajungem să nu ne mai înţelegem niciodată! De altfel, văd că am avut perfectă dreptate să trag asemenea concluzii! Chiar acum am avut dovada cea mai grăitoare că nu mă înşelasem, se străduia prinţul să-şi domolească ascultătorii, fără să-şi dea seama că vorbele lui îi iritau să mai mult.

— Cum? Ce dovadă? îl asaltară ei aproape cu spume la gură.

— Mai întîi, am putut să-mi fac acum o părere foarte lămurită despre domnul Burdovski, văd bine cum este el... E un om inocent pe care însă toată lumea îl înşală! Un om care nu ştie să se apere. De aceea, trebuie săl tratez cu toată îngăduinţa. În al doilea rînd Gavrila Ardalionovici — pe carel însărcinasem cu lămurirea acestei chestiuni şi de la care n-am mai avut ştiri de multă vreme, dat fiind că am fost plecat într-o călătorie, iar după ce m-am reîntors la Petersburg am zăcut bolnav trei zile — Gavrila

Ardalionovici m-a înştiinţat, de îndată ce ne-am revăzut, acum o oră, că informîndu-se îndeaproape de toate intenţiile lui Cebarov, dispune de dovezi precise şi că, în concluzie, Cebarov este întocmai ceea ce am presupus eu. Ştiu, domnilor, că mulţi mă consideră un idiot. Întrucît am reputaţia unui om care îşi deschide uşor punga, Cebarov a crezut şi el că n-ar fi nici o greutate să mă pungăşească, speculînd mai ales recunoştinţa pe care i-o păstrez lui Pavlişcev. Dar principalul e că... ascultaţi, vă rog, domnilor, lăsaţi-mă să sfîrşesc! Principalul e că domnul Burdovski nu este fiul lui Pavlişcev! Gavrila Ardalionovici mi-a comunicat adineauri descoperirea asta, încredinţîndu-mă că dispune de probe incontestabile. Ei bine, cum vi se pare? E aproape de necrezut, nu-i aşa, după toate cîte mi s-au înscenat pînă acum! Notaţi bine: dovezi absolut sigure! Eu personal încă nu sînt convins, vă asigur; pentru moment mă îndoiesc, pentru că

Gavrila Ardalionovici n-a avut încă timpul să-mi dea toate amănuntele; dar că Cebarov este o canalie nu încape nici cea mai mică îndoială acum! L-a

indus în eroare pe bietul domn Burdovski, v-a tras pe sfoară pe dumneavoastră, domnilor, care aţi venit să vă susţineţi prietenul (căci e limpede că el are nevoie de sprijin, înţeleg prea bine acest lucru!); a abuzat de încrederea dumneavoastră ca să vă atragă într-o afacere murdară, pentru că în fond toată încercarea aceasta nu este altceva decît şantaj şi escrocherie.

— Cum adică... escrocherie? Ce înseamnă vorba asta, că nu este

„fiul lui Pavlişcev"? Cum e cu putinţă?... se auziră din toate părţile exclamaţii. Tot grupul lui Burdovski era vădit în culmea consternării.

— Poţi să-i spui altfel decît escrocherie? Din moment ce se dovedeşte că domnul Burdovski nu este „fiul lui Pavlişcev”, reclamaţia lui constituie, nici mai mult nici mai puţin, o escrocherie în toată regula (dacă ar fi cunoscut, bineînţeles, adevărul!); adevărul e însă că şi el a fost înşelat!

Tocmai de aceea insist asupra acestui punct ca să-l justific şi repet că naivitatea lui îl face demn de milă şi că nu poate rămîne fără sprijin, altminteri va apărea şi el ca un escroc în afacerea asta. Dar sînt convins că nu-şi dă seama de nimic! Şi eu am fost într-o asemenea situaţie înainte de a pleca în Elveţia; bolboroseam şi eu cuvinte incoerente; vrei să-ţi exprimi gîndul şi nu poţi... înţeleg asta; îl compătimesc mult pe domnul Burdovski şi-mi permit s-o spun, fiindcă şi eu sînt aproape ca dînsul şi deci mie îmi este îngăduit să vorbesc despre asta. Şi, în sfîrşit, măcar că s-a lămurit acum că nu mai există nici un „fiu al lui Pavlişcev” şi că totul n-a fost decît o mistificare, eu nu-mi schimb hotărîrea şi sînt gata să restitui totuşi zece mii de ruble în amintirea lui Pavlişcev. Oricum, am avut intenţia, înainte de reclamaţia domnului Burdovski, să donez banii aceştia pentru o şcoală, în memoria lui Pavlişcev, dar o voi cinsti, cred, tot aşa de bine oferindu-i cele zece mii de ruble domnului Burdovski, pentru că domnul Burdovski, chiar dacă nu este „fiul lui Pavlişcev”, a fost pus oarecum în situaţia de a rămîne ca un fel de „fiu al lui Pavlişcev”, fiindcă a fost şi el crunt înşelat şi a crezut sincer că este într-adevăr fiul lui Pavlişcev. Ascultaţi-l, aşadar, domnilor, pe

Gavrila Ardalionovici; trebuie să punem capăt acestei neînţelegeri; nu vă supăraţi şi luaţi loc! Gavrila Ardalionovici ne va explica îndată totul, şi chiar eu, personal, mărturisesc, sînt foarte curios să aflu lucrurile în amănunt.

Mi-a spus de altfel că s-a deplasat şi la Pskov pentru a o vizita pe mama dumitale, domnule Burdovski, care e în viaţă şi deci n-a murit, aşa cum teau constrîns să scrii în acel articol... Dar luaţi loc, domnilor, luaţi loc!

Prinţul se aşeză, reuşind în sfîrşit să-i facă pe însoţitorii turbulenţi ai domnului Burdovski să-şi reia locurile. În timpul ultimelor zece sau douăzeci de minute, sîcîit de repetatele întreruperi, prinţul ricase glasul şi se înfierbîntase într-un grad cu totul neobişnuit pentru felul lui de a fi: vorbea repede, pasionat, căutînd să-i facă pe toţi să-l asculte şi să-l înţeleagă şi, bineînţeles, a avut mai pe urmă de regretat amar unele cuvinte care-i scăpaseră în focul peroraţiei. Dacă n-ar fi fost provocat şi chiar silit să-şi iasă din fire, nu şi-ar fi permis să formuleze atît de pripit şi pe faţă unele aprecieri şi presupuneri prea hazardate şi cam indiscrete.

Dar, de îndată ce se aşeză, o sfîşietoare remuşcare îi îndurera inima. În afară de faptul că îl „jignise” pe Burdovski declarînd de faţă cu martori că îl socotea atins de boala de care şi el se tratase în Elveţia, îşi mai reproşa felul brutal şi imprudent în care a procedat, oferindu-i cele zece mii de

ruble, destinate şcolii, ca o pomană şi, ce e mai grav, în prezenţa lumii. „Ar fi trebuit să aştept pînă mîine şi să-i ofer banii aceştia între patru ochi, se gîndea prinţul, iar acum te pomeneşti că-i prea tîrziu şi nu se mai poate repara nimic! Da, sînt un idiot, un adevărat idiot!”, îşi zise el, sub apăsarea unui sentiment penibil de ruşine.

Gavrila Ardalionovici, care pînă atunci se ţinuse deoparte şi nu deschisese gura, veni la invitaţia prinţului lîngă dînsul şi îşi începu calm şi răspicat raportul cu privire la rezultatele cercetărilor şi demersurilor întreprinse în executarea misiunii ce-i fusese încredinţată. Toate discuţiile încetară dintr-o dată. Toată lumea, şi mai ales însoţitorii lui Burdovski, ascultară cu o vădită curiozitate.

IX

— Cred că nu vei căuta să tăgăduieşti, începu Gavrila Ardalionovici, adresîndu-i-se direct lui Burdovski, care îl asculta surprins, privindu-l ţintă cu ochii holbaţi, cuprins parcă de panică, nu vei căuta, zic, şi nu vei voi, desigur, să tăgăduieşti serios că eşti născut la doi ani după căsătoria legitimă a respectabilei dumitale mame cu domnul Burdovski, secretar de colegiu, părintele dumitale. Data naşterii se poate dovedi cu acte, aşa încît denaturarea prea evidentă şi jignitoare atît pentru dumneata, cît şi pentru mama dumitale cu privire la acest fapt, strecurată în articolul domnului

Keller nu poate fi socotită decît un joc al imaginaţiei dumnealui, are a socotit, probabil, că în felul acesta dreptul dumitale va apare mai convingător şi îţi va servi astfel interesele. Domnul Keller susţine că ţi-a citit în prealabil articolul, deşi nu în întregime... şi, fără îndoială, a omis săţi citească şi pasajul acesta...

— Nu i l-am citit, într-adevăr, întrerupse boxerul, dar toate datele îmi fuseseră furnizate de o persoană competentă şi...

— Pardon, domnule Keller, îl opri Gavrila Ardalionovici, dă-mi voie să vorbesc. Te asigur că va veni şi rîndul articolului dumitale să fie discutat unde trebuie şi atunci vei da explicaţiile necesare; pentru moment însă, e mai bine să nu anticipăm. Cu totul din întîmplare, prin intermediul surorii mele, Varvara Ardalionovna Ptiţîna, am obţinut de la prietena ei intimă, o moşiereasă văduvă, pe nume Vera Alekseevna Zubkova, o scrisoare adresată doamnei acesteia acum douăzeci şi patru de ani de către Nikolai

Andreevici Pavlişcev, care se afla pe atunci în străinătate. După indicaţiile date de Vera Alekseevna, m-am adresat apoi colonelului în retragere

Timofei Feodorovici Viazovkin, rudă îndepărtată şi bun prieten pe vremuri al lui Pavlişcev. Viazovkin mi-a remis alte două scrisori de-ale lui Nikolai

Andreevici, trimise tot din străinătate. Conţinutul acestor scrisori, datele şi faptele cuprinse în ele, dovedesc matematic, absolut incontestabil, cu cea mai neîndoielnică certitudine că exact cu optsprezece luni înaintea naşterii dumitale, domnule Burdovski, Nikolai Andreevici plecase în străinătate

(unde a stat trei ani neîntrerupt). Mama dumitale, după cum ştii, n-a părăsit niciodată Rusia... Nu e momentul să-ţi citesc scrisorile respective, ora fiind prea înaintată acum; mă mărginesc numai să-ţi fac cunoscut acest lucru. Dar dacă vrei, domnule Burdovski, vino la mine mîine dimineaţă cu martori (cît de mulţi vei voi) şi experţi grafologi şi mă

însărcinez să-ţi dovedesc exactitatea indestructibilă a celor afirmate de mine. Aşadar, toate pretenţiile dumitale se spulberă ca fiind lipsite de orice temei şi afacerea încetează de la sine.

O mişcare generală cu freamăt de profundă emoţie se produse din nou printre cei prezenţi. Burdovski se smuci brusc de pe scaun.

— Dacă-i aşa, înseamnă că am fost înşelat, înşelat, dar nu acum de

Cebarov, ci mai de mult, mai de mult, mai demult; nu am nevoi de experţi, nu vreau întîlnire, te cred şi renunţ... refuz cele zece mii de ruble... Adio...

Îşi luă şapca şi dădu scaunul la o parte ca să plece.

— Dacă poţi, domnule Burdovski, mai rămîi încă cinci minute rosti cît se poate de calm şi prevenitor Gavrila Ardalionovici. Mai am încă de adus la cunoştinţă cîteva fapte de cea mai mare importanţă, mai ales pentru dumneata, în orice caz nişte lucruri foarte interesante. După părerea mea, trebuie să le cunoşti. De altfel, cred că şi pentru dumneata e mult mai bine ca în afacerea asta să se facă lumină deplină.

Burdovski îşi reluă locul tăcut, plecîndu-şi capul ca într-o adîncă îngîndurare. După el se aşeză şi nepotul lui Lebedev, care se ridicase în picioare o dată cu prietenul său; cu toate că nu-şi pierduse nici prezenţa de spirit, nici siguranţa, părea totuşi profund contrariat. Ippolit şedea posmorît, cu un aer de tristeţe şi mirare pe faţă. Chiar în momentul acela îl apucă un acces de tuse atît de violent, încît batista pe care o duse la gură se coloră cu pete de sînge. Keller părea cuprins de spaimă.

— Ai văzut, Antip, striga el amărît, nu-ţi spuneam eu mai zilele trecute... că poate nu eşti cu adevărat fiul lui Pavlişcev? Se auziră rîsete înfundate; cîţiva izbucniră mai zgomotos.

— Faptul pe care-l comunici în clipa aceasta, domnule Keller, e foarte preţios, reluă Gavrila Ardalionovici. Totuşi, datele cele mai exacte de care dispun mă îndreptăţesc să afirm că domnul Burdovski, cu toate că ştia, fără îndoială, epoca naşterii lui, nu cunoştea deloc amănuntul în legătură cu şederea lui Pavlişcev în străinătate, unde domnul Pavlişcev şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii — revenind în Rusia doar pentru intervale de timp foarte scurte. În afară de aceasta, călătoria de care e vorba e un fapt prea neînsemnat pentru ca prietenii şi cunoscuţii mai apropiaţi ai lui

Pavlişcev să-şi amintească de el după mai bine de douăzeci de ani; cu atît mai mult, domnul Burdovski n-avea de unde să ştie, el care nici nu era născut pe vremea aceea. Fireşte, după cum s-a văzut, n-a fost cînd să fie regăsite astăzi dovezile acestei călătorii. Trebuie să mărturisesc însă că probele de care dispun în această privinţă le-am obţinut cu totul întîmplător, şi se putea foarte bine să nu le obţin. De aceea, socot că domnului Burdovski şi chiar lui Cebarov le-ar fi fost aproape cu neputinţă să capete aceste informaţii, presupunînd că le-ar fi venit o astfel de idee.

Se pare însă că nici nu s-au gîndit la o asemenea ipoteză...

— Dă-mi voie, domnule lvolghin, îl întrerupse Ippolit iritat, ce rost mai are toată poliloghia asta (să nu fie cu supărare)? Chestiunea e limpede; în ce priveşte faptul esenţial, noi sîntem de acord că aşa stau lucrurile şi vă dăm crezare; pentru ce să mai intrăm în toate amănuntele acestea penibile şi jignitoare? Vrei poate să-ţi scoţi în relief abilitatea, să faci să reiasă în faţa prinţului şi a noastră talentele dumitale de anchetator şi de detectiv? Nu cumva ai de gînd să-l scuzi şi să-l justifici pe Burdovski

prin aceea că a intrat de bună-credinţă în această afacere? Dar asta-i curată neobrăzare, stimate domn! Domnul Burdovski, ar trebui să ştii, nare nevoie nici să fie scuzat şi nici să fie justificat de dumneata! E o jignire pentru dînsul; şi aşa se află într-o situaţie destul de penibilă, ar fi trebuit să pricepi acest lucru...

— Destul, domnule Terentiev, destul, reuşi în sfîrşit să-l întrerupă

Gavrila Ardalionovici, linişteşte-te, nu te irita; eşti foarte bolnav, după cît se pare! Te înţeleg şi-mi pare rău pentru dumneata. În cazul acesta, dacă vreţi, am isprăvit; cu alte cuvinte, voi fi nevoit să relatez pe scurt faptele care, după părerea mea, n-ar fi inutil să fie aduse şi la cunoştinţa dumneavoastră, adăugă el, remarcînd printre auditori un nou freamăt general, care putea fi luat drept semn de nerăbdare. Aş vrea să informez pe toată lumea, pe bază de probe de netăgăduit, că mama dumitale, domnule Burdovski, s-a bucurat într-adevăr de bunăvoinţa şi grija lui

Pavlişcev, numai datorită faptului că era soră bună cu tînăra fată iobagă din serviciul său casnic de care el fusese îndrăgostit în prima lui tinereţe şi pe care cu siguranţa ar fi luat-o în căsătorie dacă ea n-ar fi murit subit. Am dovezi că împrejurarea aceasta este absolut reală, dar nu prea a fost cunoscută de multă lume, iar cu timpul a fost complet dată uitării. Aş putea apoi să te informez că mama dumitale, cînd nu împlinise încă zece ani, a fost luată sub ocrotirea domnului Pavlişcev, care s-a îngrijit de ea ca de o rudă, ocupîndu-se de creşterea ei şi mai tîrziu constituindu-i chiar şi o zestre apreciabilă; acest fapt a avut darul să neliniştească numeroasele rude ale lui Nikolai Andreevici; unii presupuneau chiar că el ar putea să se căsătorească cu tînăra lui protejată, dar adevărul este (şi în privinţa aceasta am dovezi de netăgăduit) că ajunsă la vîrsta de douăzeci de ani, ea se mărită din dragoste cu un funcţionar de la serviciul cadastrului, cu domnul Burdovski. Am aici o serie de dovezi, din care reiese că tatăl dumitale, domnule Burdovski, era un om lipsit de simţ practic şi pricepere în chestiunile de afaceri; după ce a pus mîna pe cele cincisprezece mii de ruble, zestrea mamei dumitale, s-a lăsat de serviciu ca să se apuce de afaceri, dar a fost înşelat, a pierdut tot capitalul şi, în disperare, a început să bea, din care cauză s-a îmbolnăvit şi în cele din urmă a murit, opt ani după căsătorie. Rămasă singură, în mizerie, mama dumitale (informaţia o deţin de la dînsa personal) s-ar fi prăpădit, dacă n-ar fi venit ajutorul generos al lui Pavlişcev, care-i fixase o sumă anuală de şase sute de ruble.

Nenumărate alte dovezi arată apoi că el te-a îndrăgit pe dumneata şi, după cum reiese din aceste dovezi şi din mărturia mamei dumitale, te-a îndrăgit mai ales pentru că în copilărie erai gîngav, slăbuţ şi bolnăvicios.

(Pavlişcev, după cum am putut să mă conving pe bază de probe temeinice, a avut toată viaţa lui o înclinaţie deosebită pentru ocrotirea tuturor năpăstuiţilor sorţii, nedreptăţiţi de natura, mai ales cînd era vorba de copii, fapt pe care-l socot de cea mai mare importanţă pentru afacerea noastră.)

În sfîrşit (şi aici aş putea chiar să mă laud că am reuşit să obţin cele mai precise informaţii) — există un amănunt esenţial şi anume că, datorită ataşamentului acestuia plin de afecţiune faţă de dumneata (cu ajutorul lui ai intrat în liceu şi ţi-ai făcut studiile sub o îndrumare specială), rudele lui şi cei ai casei au început cu timpul să creadă că erai fiul său şi că tatăl dumitale n-a fost decît un soţ înşelat. Dar, amănunt vrednic de notat,

ideea aceasta nu s-a răspîndit decît în ultimii ani ai vieţii lui Pavlişcev, cînd rubedeniile lui începură să tremure pentru moştenire, cînd adevărul faptelor mai vechi fusese uitat şi nu se mai putea şti nimic precis.

Dumneata, fără îndoială, domnule Burdovski, ai crezut la fel şi erai convins de asta. Mama dumitale, pe care am avut onoarea s-o cunosc personal, era la curent cu zvonurile acestea, dar nici pînă acum nu ştie (i-am ascuns şi eu acest lucru) că dumneata, fiul ei, ai crezut în temeinicia lor. La Pskov, domnule Burdovski, am găsit-o pe prea stimata dumitale mamă bolnavă şi într-o neagră mizerie, în care a căzut de la moartea lui Pavlişcev. Mi-a spus, cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, că dumneata eşti toată nădejdea ei şi numai datorită ajutorului dumitale se poate ţine pe lume; aşteaptă mult de la dumneata şi speră în viitoarele dumitale succese...

— Asta întrece orice măsură! izbucni cu glas tunător şi plin de nerăbdare nepotul lui Lebedev. Ce rost are, la ce bun toată povestea asta?

— E groaznic, dezgustător! se mişcă indignat din locul lui Ippolit.

Burdovski însă nu scoase un cuvînt şi nici nu se clinti măcar.

— Ce rost are? La ce bun? se prefăcu mirat Gavrila Ardalionovi — ci pregătindu-se cu viclenie să-şi încheie expunerea. Întîi şi întîi, pentru că domnul Burdovski s-a putut convinge cu acest prilej că domnul Pavlişcev sa ocupat de el din generozitate şi nu din datorie părintească. Cel puţin e bine să reţină faptul acesta domnul Burdovski, care adineauri, după citirea articolului, l-a susţinut şi aprobat pe domnul Keller. Vorbesc astfel pentru că te consider un om cu sentimente nobile, domnule Burdovski. În al doilea rînd, am dovedit că n-a fost la mijloc nici o escrocherie, nici chiar din partea lui Cebarov. E un punct foarte important chiar şi pentru mine, pentru că adineauri, în focul discuţiei, prinţul a lăsat să se înţeleagă cum că şi eu aş fi de părere că la mijloc e o afacere necurată, o escrocherie. Eu însă am ajuns la concluzia că, dimpotrivă, în această întîmplare toată lumea a fost de bună-credinţă, şi, chiar dacă Cebarov este în realitate un marc escroc, în afacerea asta pare mai mult ca un avocat şmecher, chiţibuşar şi afacerist. Cu nasul lui de vulpoi a mirosit că aici e rost de ciupeală, ba şi-o fi făcut omul socoteala că afacerea putea să-i aducă un cîştig serios şi nu calculase prost; se baza, pe de o parte, pe generozitatea şi credulitatea prinţului şi uşurinţa cu care împrăştia banii, precum şi pe respectuoasa lui recunoştinţă faţă de memoria răposatului Pavlişcev, iar pe de altă parte

(ceea ce e şi mai important), pe modul cavaleresc al prinţului de a-şi achita obligaţiile de onoare. Cît despre domnul Burdovski, se poate afirma că dînsul, pe de o parte, datorită unor convingeri ale sale personale, pe de altă parte, lăsîndu-se antrenat oarecum de instigaţiile lui Cebarov şi ale celor din anturajul său, s-a angajat în afacerea asta fără a urmări vreun interes personal, ci mai curînd pentru a sluji cauza adevărului, a progresului şi umanităţii. Pe scurt, concluzia care se impune de la sine în virtutea faptelor expuse pînă acum e că, în ciuda tuturor aparenţelor, domnul Burdovski este un om cu sufletul neprihănit şi, ca atare, prinţul poate acum, cu inima deschisă şi cugetul împăcat, să-i ofere prietenia şi ajutorul efectiv la care s-a referit vorbind de şcoli şi de Pavlişcev.

— Opreşte-te, Gavrila Ardalionovici, opreşte-te! strigă prinţul îngrozit de-a binelea, dar era prea tîrziu.

— Am spus doar, am repetat de trei ori, răcni Burdovski furios, am

spus că nu vreau bani! Nu-i primesc... Ce rost are... Nu vreau... Uite aşa!

Plec!

Şi dădu să plece în mare grabă, aproape fugind de pe terasă. Dar nepotul lui Lebedev îl apucă de braţ şi-i şopti ceva la ureche. Burdovski se întoarse numaidecît, scoase din buzunar un plic de format mai mare şi nelipit şi-l aruncă pe măsuţa din faţa prinţului.

— lată banii!... Cum v-aţi permis... cum aţi îndrăznit!... Banii!

— Sînt cele două sute cincizeci de ruble pe care ai îndrăznit să i le trimiţi ca o pomană prin Cebarov, explică Doktorenko.

— În articol scrie cincizeci! strigă Kolea.

— lartă-mă, spuse prinţul, apropiindu-se de Burdovski, am greşit.

Burdovski, dar nu ţi i-am trimis ca pe o pomană, crede-mă. Şi acum m-am făcut iar vinovat... te-am jignit. (Prinţul era dezolat, părea sfîrşit de oboseală şi vorbea cam incoerent.) Am vorbit de escrocherie... dar asta nu se referă la dumneata. M-am înşelat. Am spus că erai — ca şi mine... bolnav.

Dar nu eşti ca mine, dumneata... dai lecţii, îţi întreţii mama. Am spus că ţiai ponegrit mama, dar dumneata o iubeşti, chiar ea zice... nu ştiam...

Gavrila Ardalionovici nu apucase să-mi spună totul adineauri... lartă-mă.

Mi-am permis să-ţi ofer zece mii de ruble, dar am greşit; ar fi trebuit să procedez altfel, iar acum... nu se mai poate, pentru că mă dispreţuieşti...

_ Dar aici e o adevărată casă de nebuni! strigă Lizaveta Prokofievna.

— Fireşte că-i o casă de nebuni! observă cu dispreţ Aglaia.

Dar cuvintele ei se pierdură în larma generală; toată lumea vorbea tare, fiecare comenta, unii discutau, alţii rîdeau. Ivan Feodorovici Epancin era în culmea indignării şi cu un aer de demnitate jignită o aştepta în capătul terasei pe Lizaveta Prokofievna. Nepotul lui Lebedev se grăbi să mai strecoare un cuvînt:

— Trebuie să recunoaştem, prinţe, că ai ştiut să te serveşti cu multă dibăcie de... boala dumitale (ca să mă exprim mai politicos); ai ştiut să oferi cu atîta abilitate prietenia dumitale şi banii, încît acum nici un om cu simţul demnităţii personale n-ar putea să-i primească. Ai făcut-o din prea multă naivitate sau din prea multă şiretenie... una din două, de altfel, dumneata o ştii mai bine.

— Daţi-mi voie, domnilor, strigă Gavrila Ardalionovici, care verificase între timp conţinutul plicului, aici sînt numai o sută de ruble, şi nu două sute cincizeci. Semnalez acest lucru, prinţe, numai ca să nu se ivească vreo neînţelegere.

— Lasă, n-are nici o importanţă, dădu prinţul din mîini, oprindu-l pe

Gavrila Ardalionovici.

— Ba nu-i aşa! se agăţă numaidecît şi de asta nepotul lui Lebedev.

Acest „lasă” şi „n-are importanţă” al dumitale, prinţe, este jignitor pentru noi. Noi nu ne-ascundem, ci declarăm pe faţă: da, plicul nu conţine decît o sută de ruble în loc de două sute cincizeci; dar ce, parcă nu-i totuna?...

— Fireşte că nu-i totuna, strecură la rîndul său, cu un aer de nedumerire naivă, Gavrila Ardalionovici.

— Nu mă întrerupeţi, nu sîntem aşa de neghiobi cum ne crezi dumneata, domnule avocat! strigă spumegînd de ciudă nepotul lui

Lebedev. Se-nţelege că e o diferenţă între o sută de ruble şi două sute cincizeci şi, să zicem deci, că nu-i totuna; dar important e aici principiul, ne

interesează iniţiativa, iar dacă lipsesc o sută cincizeci de ruble, nu-i decît un amănunt. Ceea ce interesează e faptul că Burdovski nu acceptă pomana dumitale, Alteţă, că ţi-o aruncă în obraz, şi, din punctul acesta de vedere, puţin importă că-s o sută de ruble sau două sute cincizeci.

Burdovski a refuzat zece mii de ruble, aţi văzut doar; n-ar fi adus nici suta asta de ruble, dacă era un om necinstit! Cele o sută cincizeci de ruble a trebuit să le dea lui Cebarov pentru cheltuieli de drum, ca să se deplaseze la prinţ. Aţi putea mai degrabă să vă bateţi joc de stîngăcia noastră, de nepriceperea noastră în tratarea afacerilor; de altfel, aţi făcut totul pentru a ne face de rîs; dar să nu îndrăzniţi să afirmaţi că nu sîntem cinstiţi. Suma de o sută cincizeci de ruble, domnule, o vom restitui prinţului, chiar dacă va trebui să adunăm ban cu ban, şi o vom întoarce cu dobîndă. Burdovski e sărac, el nu dispune de milioane; or, Cebarov, după călătoria lui, şi-a prezentat nota de cheltuieli. Speram să avem cîştig de cauză... Cine, în locul lui, n-ar fi procedat la fel?

— Cum cine?! exclamă prinţul Ş.

— Aici te apucă nebunia, nu altceva! strigă Lizaveta Prokofievna.

— Asta aminteşte, interveni amuzat Evgheni Pavlovici, care stătuse pînă atunci foarte liniştit, mulţumindu-se doar să observe, faimoasa pledoarie a unui avocat care, asistîndu-l pe un individ acuzat de crimă

(asasinase şase persoane cu scopul de a le prăda), a tras următoarea concluzie în apărarea clientului său: „E cît se poate de firesc, aşadar, ca, în mizeria în care se zbătea, clientul meu să se fi gîndit să omoare aceste şase persoane! De altfel, care dintre noi, domnilor, în locul lui, n-ar fi făcut la fel?” Cam aşa ceva a spus. În orice caz, ceva foarte hazliu.

— Ajunge! izbucni deodată Lizaveta Prokofievna aproape tremurînd de indignare. E timpul să isprăvim comedia asta!...

Cuprinsă de o tulburare nemaipomenită, ea îşi înălţă senmeţ capul şi cu o privire scînteietoare învălui sfidător toată asistenţa, în care fără

îndoială, în momentul acela, nu mai deosebea prietenii de duşmani.

Clocotul de mînie, stăpînit cu greu atîta timp, depăşind limitele oricărei răbdări, atinsese acel punct culminant de aprigă răbufnire cînd o răfuială imediată devine impulsul principal al descărcării năprasnice şi omul nu caută decît persoana pe care să-şi verse focul... Toţi cei care o cunoşteau pe Lizaveta Prokofievna înţeleseră îndată că se petrecuse cu ea ceva cu totul neobişnuit. Ivan Feodorovici îi mărturisea a doua zi prinţului Ş. că „i se mai întîmplase ei să aibă asemenea crize, dar în halul în care a ajuns ieri nu prea am văzut-o; doar o dată la trei ani, dacă se mai întîmplâ, în nici un caz mai des! în nici un caz!” mai adăugă el sentenţios.

— Destul, Ivan Feodorovici! Lasă-mă! strigă Lizaveta Prokofievna. De ce-mi oferi braţul abia acum? Adineauri n-ai fost în stare să mă duci de aici; eşti doar bărbat, eşti capul familiei, datoria ta era să mă iei de urechi şi să mă scoţi, dacă, în prostia mea, aş fi refuzat să te ascult şi să te urmez. Cel puţin la fiicele tale să te fi gîndit! Acum găsim noi drumul şi fără tine; pentru un an întreg ne ajunge ruşinea asta... Aşteaptă, să-i mulţumesc mai întîi cum se cuvine prinţului! Mulţumim, prinţe, pentru plăcerea pe care ne-ai făcut-o! Şi eu, proasta de mine, mă pregătisem să ascult ce mai spune tineretul nostru... Dar e o infamie, infamie! E un haos, un scandal, nici în vis nu vezi aşa ceva! Or mai fi mulţi d-ăştia,

Dumnezeule?! Taci, Aglaie! Taci, Aleksandro! Nu vă amestecaţi, că nu-i treaba voastră!... Şi nu te mai învîrti ca un titirez în faţa mea, Evgheni

Pavlîci, că mi s-a urît de dumneata!... Aşadar, tot tu, drăguţule, le mai ceri şi iertare, se întoarse ea din nou către prinţ. Iartă-mă, vasăzică, pentru că am îndrăznit să-ţi ofer o avere”... Iar tu, zevzecule, ce ai găsit de rîs? îl luă ea la rost pe nepotul lui Lebedeev. „Refuzăm, adică, cele zece mii de ruble; nu cerşim, ci pretindem!” Se face a nu şti că mîine idiotul acesta se va duce la ei să le ofere din nou prietenia şi banii!Ai să te duci, nu-i aşa?Te duci,ai?Spune, da sau nu?

— Am să mă duc, răspunse cu blîndeţe şi smerenie prinţul.

— L-aţi auzit! Pe asta te bizui, se întoarse generăleasa din nou spre

Doktorenko, te şi vezi cu banii în buzunar şi de aceea faci pe grozavul, ca să ne arunci praf în ochi... Nu, dragul meu, asta s-o spui cui vrei, dar nu mie; eu una îţi văd gîndurile ca în palmă şi tot jocul vostru l-am ghicit de la început!

— Lizaveta Prokofievna! se rugă prinţul ruşinat.

— Să mergem, Lizaveta Prokofievna, de mult e timpul, îl luăm şi pe prinţ cu noi, spuse zîmbind şi pe tonul cel mai calm cu putinţă prinţul Ş.

Domnişoarele stăteau deoparte, vădit consternate; Ivan Feodorovici era speriat de-a binelea; şi toată lumea, în genere, părea extrem de surprinsă. Cîţiva, care se ţineau ceva mai deoparte de restul societăţii, zîmbeau pe furiş şi schimbau vorbe pe şoptite; chipul lui Lebedev exprima o supremă încîntare.

— Haos şi scandal, doamnă, găseşti peste tot, observă nepotul lui

Lebedev, care de altfel era vizibil contrariat.

— Dar nu de felul acesta! Nu de felul cum mi-a fost dat să văd acum, aici la voi, domnule, nu de acest fel! răspunse cu o satisfacţie răutăcioasă şi un fel de furie isterică Lizaveta Prokofievna. Dar o să mă lăsaţi odată în pace? se răsti ca la cei care încercau s-o potolească. Ei bine, dacă am ajuns pînă acolo, ca un avocat, cum ne-ai spus chiar acum dumneata,

Evgheni Pavlîci, să declare în plin tribunal că nimic mai firesc ca cineva, împins de sărăcie, să trimită pe lumea cealaltă şase persoane, atunci să ştiţi că se apropie sfîrşitul lumii, aşa ceva nu mi-a mai fost dat s-aud! Acum îmi explic totul! Parcă bîlbîitul, nevolnicul acesta, n-ar fi în stare să facă moarte de om? (Şi-l arătă pe Burdovski, care-o privea complet năucit.) Pun rămăşag că e în stare! Banii, cele zece mii de ruble ale tale, poate că nu ţii primeşte, şi poate chiar din motive de conştiinţă îi refuză, dar noaptea e în stare să vină să-ţi taie beregata ca să ţi-i scoată din sipet, şi tot cu conştiinţa împăcată o va face. Asta n-ar mai fi, după el, o faptă necinstită!

Aici, vedeţi dumneavoastră, ar fi vorba de „un nobil impuls al disperării”, ar fi „negare” sau dracu' mai ştie ce!... Ptiu! totul e pe dos acum, toată lumea e anapoda. Ai o fată pe care o creşti cu grijă şi deodată, în mijlocul străzii, hop! sare într-o trăsura. „Mămico, m-am măritat mai alaltăieri cu cutărică, Karlîci sau

Ivanîci, adio!” Găsiţi că e bine aşa? E firesc, e demn de respect? Problema femeii? Uite, chiar şi mucosul ăsta (ea îl arătă pe Kolea), mai deunăzi, umbla să-mi demonstreze, cu spume la gură, că tocmai asta ar fi

„problema feminină”. Să zicem că maică-ta e o proastă, o incultă, oricum însă trebuie să fii om şi să te porţi cu ea ca faţă de o mamă. Şi de ce, mă

rog, eraţi atît de ţanţoşi şi cu nasul pe sus cînd aţi intrat adineauri aici? Ce aţi vrut să arătaţi cu asta? „Păzea, adică, nu cumva să îndrăznească careva să se apropie de noi... Sîntem cineva, nu glumă! Toate drepturile ni se cuvin nouă, iar tu nici măcar să crîcneşti în faţa noastră să nu tencumeţi! Nouă să ne dai cel mai mare respect şi toată consideraţia, cum nici nu există poate, în schimb, noi te vom trata ca pe cel din urmă lacheu!” Dumnealor caută adevărul, sînt setoşi de dreptate, dar asta nu i-a împiedicat să-l ponegrească pe omul acesta şi să-l calomnieze în modul cel mai infam într-un articol de gazetă. „Nu cerem, pretindem! Şi nu vei auzi din partea noastră nici un cuvînt de recunoştinţă, pentru că ceea ce faci o faci pentru a-ţi satisface propria conştiinţă!” Ce morală! Păi, dacă dumneata nu-i vei datora prinţului nici un fel de recunoştinţă, atunci şi prinţul, la rîndul său, poate să spună că nici el nu simte nici un fel de recunoştinţă faţă de Pavlişcev, întrucît, judecînd aşa, nici Pavlişcev nu făcea acte de bunătate decît pentru împăcarea propriei lui conştiinţe. Or, toată pretenţia ta ţi-o întemeiezi tocmai pe această recunoştinţă a prinţului faţă de Pavlişcev; că doar nu dumneata i-ai împrumutat bani, nu dumitale îţi datorează el; pe ce te bizuiai atunci, dacă nu pe sentimentul lui de recunoştinţă? Şi atunci cum poţi să te dezici de acest sentiment pe care-l pretinzi de la alţii? Nişte netrebnici! Acuză societatea că-i sălbatică şi lipsită de omenie pentru faptul că împroaşcă cu noroi o fată înşelată!

Păi, dacă acuzi societatea pentru acest lucru, înseamă că recunoşti vina societăţii de a-i fi pricinuit fetei aceleia o mare durere. Iar dacă acest lucru îi pricinuieşte durere, cum îţi permiţi atunci s-o dai la gazetă şi chiar tu s-o laşi la cheremul aceleiaşi societăţi fără să te gîndeşti că prin sta ai s-o faci să sufere? Nebuni şi descreieraţi! Nişte vanitoşi plini de orgoliu! N-au credinţă în Dumnezeu, n-au credinţă în Hristos! Vă roade trufia şi vanitatea pînă într-atît, încît veţi ajunge să vă sfîşiaţi unii pe alţii, v-o prezic eu. Şi mai poate spune cineva că nu-i o sminteală şi haos, că tot ce se petrece nu-i o neruşinare? Iar, după toate, naivul acesta nu mai ştie cum să le ceară iertare! Or mai fi oare mulţi ca voi? Vă vine a rîde, ai? Că m-am făcut de ruşine stînd aici la palavre cu voi? Aşa este, da, nu mai e nimic de făcut, am păţit ruşinea! Iar tu, ai face bine să nu te mai hlizeşti, bezmeticule! (Se năpusti ea deodată asupra lui Ippolit.) De-abia îşi mai trage sufletul şi tot umblă să-i pervertească pe alţii. L-ai zăpăcit şi pe mucosul ăsta (îl arătă ea din nou pe Kolea); nu vorbeşte decît de tine; i-ai împuiat capul cu tot felul de baliverne; nu ai credinţă în Dumnezeu, şi pe el l-ai făcut ateu, cînd de fapt meriţi o păruială ca să te-nveţi minte, domnul meu! Mi-e silă de voi toţi!... Mi-e lehamite! Şi aşa, vasăzică, prinţe Lev

Nikolaevici, ai să te duci mîine la ei, nu-i aşa? Te duci, ai? mai repetă ca întrebarea, aproape sufocîndu-se de furie.

— Am să mă duc, Lizaveta Prokofievna.

— Atunci, nici nu vreau să te cunosc de azi înainte! Făcu o mişcare bruscă, dînd să plece, dar tot atît de brusc se răzgîndi. Te pomeneşti că şi la păgînul ăsta ai să te duci? arătă ea spre Ippolit. Şi ce te tot holbezi la mine, rînjind prosteşte! ţipă ea cu un glas nefiresc şi se repezi deodată spre tînărul bolnav, al cărui zîmbet batjocoritor o scotea din sărite.

— Lizaveta Prokofievna! Lizaveta Prokofievna! Lizaveta Prokofievna! se auziră în acelaşi timp, din toate părţile, mai multe glasuri.

— Maman, e o ruşine! strigă Aglaia.

— Nici o grijă, Aglaia Ivanovna, o asigură cu mult calm Ippolit, în timp ce generăleasa îl apucase de braţ şi, fără să ştie nici ea de ce, îl strîngea cu putere; înfiptă în faţa lui, nu-şi luă privirea furioasă de pe faţa tînărului. Nici o grijă, mama dumitale îşi va da seama numaidecît că nu se cade să se năpustească aşa asupra unui muribund... sînt gata să explic pentru ce rîdem... aş fi încîntat să mi se îngăduie...

Un acces violent de tuse, care ţinu un minut întreg, îl împiedică să-şi isprăvească fraza.

—Trage să moară, dar gura tot nu-i tace! strigă Lizaveta Prokofievna, eliberînd braţul lui Ippolit şi uitîndu-se cu groază cum îşi şterge sîngele care-i venise pe gură. Ce să mai vorbeşti? Du-te mai bine de te culcă.

— Asta am să şi fac, răspunse încet, cu o şoaptă răguşită, Ippolit; cum ajung acasă, mă întind în pat... Ştiu prea bine că nu mi-au mai rămas de trăit mai mult de cincisprezece zile. Chiar B. mi-a spus-o săptămîna trecută... De aceea, dacă-mi îngăduiţi, aş vrea să spun cîteva cuvinte înainte de a-mi lua rămas-bun.

— Ce, ai înnebunit? Ia lasă prostiile! Acum trebuie să te îngrijeşti, nu să ţii discursuri. Du-te, du-te şi te culcă! strigă Lizaveta Prokofievna speriată.

— Dacă mă culc, s-a terminat, nu mă mai scol, răspunse Ippolit cu un zîmbet şters; chiar ieri am vrut să mă pun în pat pentru a nu-l mai părăsi, dar am amînat pentru o zi-două, cît timp mă mai ţin încă pe picioare!... Am amînat ca să vin astăzi aici, cu ei... Numai că sînt tare obosit... fără putere...

— Şezi jos, şezi pe scaun, de ce stai în picioare? se nelinişti Lizaveta

Prokofievna şi-i dădu chiar ea un scaun.

— Vă mulţumesc, reluă el cu blîndeţe, aşezaţi-vă şi dumneavoastră în faţa mea, să mai stăm de vorbă... Trebuie neapărat să stăm de vorbă,

Lizaveta Prokofievna, acum ţin la asta... urmă Ippolit, zîmbindu-i din nou generălesei. Gîndiţi-vă că mă aflu pentru ultima oară astăzi la aer curat, în mijlocul naturii, şi printre oameni, printre cei vii, iar peste două săptămîni sub pămînt. Cu alte cuvinte, parcă mi-aş lua rămas-bun de la oameni şi de la natură. Nu sînt prea sentimental şi totuşi, închipuiţi-vă, sînt foarte mulţumit că totul s-a întîmplat aici, la Pavlovsk, cel puţin, în mijlocul naturii, vezi arborii înverziţi.

— Nu, nu se poate, amînăm convorbirea pentru altă zi, se alarmă mai mult Lizaveta Prokofievna; ai febră mare. Adineauri zbierai, ţipai ca din gură de şarpe, iar acum de-abia îţi tragi sufletul, te'năbuşi!

— Lăsaţi că-mi revin îndată, numai să mă odihnesc puţin. Pentr ce nu voiţi să-mi satisfaceţi ultima dorinţă?... Ştiţi, de multă vreme nădăjduiam să vă cunosc, Lizaveta Prokofievna; am auzit atîtea despre dumneavoastră... de la Kolea; e aproape singurul om care nu m-a părăsit...

Sînteţi o femeie originală, o femeie excentrică, m-am convins şi eu acum...

Ştiţi că v-am şi îndrăgit puţin?

— Doamne-Dumnezeule, şi eu care eram cît pe ce să-l lovesc!

— V-a împiedicat Aglaia Ivanovna, dacă nu mă înşel? E fiica dumneavoastră Aglaia Ivanovna, nu-i aşa? E atît de frumoasă, că adineauri, intrînd aici, am recunoscut-o imediat, cu toate că n-o văzusem niciodată. Lăsaţi-mă, cel puţin, să admir pentru cea din urmă oară în viaţă frumuseţea ei, spuse Ippolit cu jenă, schiţînd un zîmbet chinuit. Uite, şi prinţul e aici, şi soţul dumneavoastră, şi întreaga societate. De ce refuzaţi să-mi satisfaceţi cea din urmă dorinţă?

— Un scaun! porunci Lizaveta Prokofievna, dar fără să mai aştepte, luă unul şi se aşeză în faţa lui Ippolit. Kolea, i se adresă ea poruncitor, ai să-l duci chiar acum acasă, iar mîine vin şi eu negreşit...

— Dacă-mi daţi voie, i-aş cere prinţului o ceaşcă de ceai... Mă simt tare ostenit. Ştiţi ce trebuie să facem, Lizaveta Prokofievna? Aţi vrut, mi se pare, să-l invitaţi pe prinţ să ia ceaiul la dumneavoastră. Rămîneţi mai bine aici, să petrecem seara împreună, şi cu siguranţă prinţul ne va oferi la toţi cîte o ceaşcă de ceai. lertaţi-mă că vorbesc astfel... Dar vă cunosc, sînteţi bună, prinţul e bun şi el... sîntem cu toţii nişte oameni extrem de buni, buni pînă la ridicol.

Prinţul începu să se agite; Lebedev ieşi în mare grabă, urmat de Vera.

— Fie, hotărî autoritar generăleasa, vorbeşte, dar nu prea tare şi fără să te aprinzi. M-ai înduioşat, zău aşa... Prinţe! La drept vorbind, n-ai merita să beau ceai la tine, dar fie, am să rămîn, numai să ştiţi că n-am de gînd să cer scuze de la nimeni! De la nimeni, e absurd!... De altfel, pentru ocara pe care ţi-am făcut-o, prinţe, iartă-mă — dacă vrei, bineînţeles! Eu nu reţin pe nimeni, adăugă deodată, adresîndu-se cu un aer mînios bărbatului şi fiicelor sale, ca şi cum le-ar fi reproşat ceva; pot să mă întorc acasă şi singură...

Dar n-o lăsară să isprăvească. Veniră în grabă cu toţii în jurul ei.

Prinţul îmbia pe toată lumea să mai rămînă să ia ceaiul, scuzîndu-se că nu se gîndise mai înainte la asta. Pînă şi generalul deveni extrem de amabil, murmurînd cîteva cuvinte de politeţe şi întrebînd-o grijuliu pe Lizaveta Prokofievna dacă nu-i era frig pe terasă. Puţin a mai trebuit ca să-l întrebe şi pe Ippolit „dacă era de multă vreme la Universitate”, dar se abţinu.

Evgheni Pavlovici şi prinţul Ş., îşi recăpătară dintr-o dată buna dispoziţie şi amabilitatea. Adelaida şi Aleksandra păreau încă mirate, deşi pe feţele lor se citea acum mulţumirea; pe scurt, toţi păreau foarte bucuroşi că, în sfîrşit, criza de nervi a Lizavetei Prokofievna trecuse. Numai Aglaia continua să fie posomorîtă, aşezîndu-se retrasă mai la o parte. Toţi ceilalţi musafiri au rămas şi ei; nimeni nu voi să se retragă, nici chiar generalul Ivolghin. Dar Lebedev îi şopti în treacăt cîteva cuvinte, care se vede treaba că nu-i prea plăcură, căci se ascunse imediat într-un colţ. Prinţul îi adresă aceeaşi invitaţie şi lui Burdovski, rugîndu-l să rămînă împreună cu însoţitorii săi la ceai. Drept răspuns, ei murmurară ceva printre dinţi, pretextînd că-l vor aştepta pe Ippolit şi, separîndu-se de restul societăţii, se aşezară în colţul cel mai îndepărtat al terasei. Ceaiul fusese probabil de mult pregătit la Lebedev pentru membrii familiei, deoarece fu servit aproape imediat. Pendula din casă bătu ora unsprezece.