X

După ce-şi muie buzele în ceaşca pe care i-o oferise Vera Lebedeva,

Ippolit o puse pe masă şi-şi plimbă ochii jur-împrejur. Părea foarte încurcat,

aproape ruşinat.

— Vedeţi, Lizaveta Prokofievna, spuse el cu o grabă ciudată, ceştile acestea de porţelan de cea mai fină calitate nu se scot niciodată din bufetul lui Lebedev, le ţine închise cu cheia; i le-a adus soţia ca zestre; acum însă ni s-a servit ceai în ele; e în onoarea dumneavoastră, bineînţeles, atît de fericit se simte el... Voi să mai adauge ceva, dar nu găsi cuvinte.

— S-a fîstîcit, mă aşteptam la asta! zise deodată Evgheni Pavlovici la urechea prinţului. Semn rău, nu-i aşa? Parcă-l văd acum că de ciudă îi trînteşte Lizavetei Prokofievna vreo necuviinţă care s-o scoată iarăşi din sărite.

Prinţul îl privi întrebător.

— Nu te temi de vreo măgărie? continuă Evgheni Pavlovici. Drept săţi spun, nici eu; ba chiar aş dori să se-ntîmple; nu de altceva, dar n-ar fi deloc rău ca simpatica noastră Lizaveta Prokofievna să primească o lecţie chiar astăzi, imediat; nici nu mă gîndesc să plec înainte de a asista la o scenă ca asta. Dar ce ai? Nu te simţi bine?

— Lasă asta, vreau să ascult. Da, nu prea mă simt bine, răspunse distrat, pierzîndu-şi răbdarea, prinţul. Auzise pronunţîndu-i-se numele;

Ippolit vorbea de el.

— Nu credeţi? spunea Ippolit cu un rîs nervos, aproape isteric. E şi natural să fie aşa; o să vedeţi însă că prinţul nu se va îndoi o clipă şi nici nu se va mira deloc.

— Auzi, prinţe? întrebă Lizaveta Prokofievna, întorcîndu-se către el.

Auzi?

Toată lumea rîdea. Lebedev se strecură grăbit lîngă generăleasa, învîrtindu-se cu neastîmpăr în faţa ei.

— Pretinde că măscăriciul ăsta, proprietarul tău... şi-a dat şi el obolul la ticluirea articolului pe care l-am ascultat adineauri şi unde te-au încondeiat aşa de frumos. l-a dat o mînă de ajutor domnului acestuia, autorului...

Prinţul aruncă o privire uluită spre Lebedev.

— Pentru ce nu spui nimic? îl apostrofa Lizaveta Prokofievna bătînd din picior.

— Ce să spun, murmură prinţul, uitîndu-se mereu la Lebedev, acum văd şi eu că într-adevăr aşa este.

— E adevărat? îl întrebă ea iute pe Lebedev.

— Purul adevăr, Excelenţă! declară acesta ferm şi hotărît, fără cea mai mică sfială, ducînd mîna la inimă.

— Şi încă te mai şi lauzi! strigă generăleasa, aproape să sară în sus la auzul acestui răspuns.

— Sînt un nemernic, un nemernic! murmură Lebedev, lăsîndu-şi capul tot mai jos şi lovindu-se cu pumnii în piept.

— Ei, şi ce mare merit, mă rog, că te recunoşti un nemernic? Crezi că e de ajuns să spui: sînt un nemernic şi ai şi scăpat de încurcătură. Şi nu ţie ruşine, prinţe, să te însoţeşti cu astfel de oameni? Ţi-am mai spus doar!

Să ştii că n-am să ţi-o iert niciodată!

— Prinţul o să mă ierte, spuse smerit şi cu multă convingere Lebedev.

— Numai dintr-o nobilă pornire, doamnă! interveni neaşteptat, cu glas

răsunător, Keller, care îşi părăsi deodată locul şi se apropie de Lizaveta

Prokofievna. Numai şi numai dintr-o pornire nobilă şi numai ca să nu trădez un prieten compromis n-am amintit adineauri nimic de amestecul lui, cu toate că tot el îl îndemna pe prinţ să ne dea pe scări afară, după cum aţi auzit şi dumneavoastră. Ca să restabilim adevărul, declar că m-am adresat într-adevăr lui şi că i-am plătit şase ruble, dar nu ca să-mi îndrepte stilul, ci ca să mă informeze asupra unor fapte care, în mare parte, îmi erau necunoscute şi în privinţa cărora îl consideram o persoană competentă. Cît despre ghetre, pofta de mîncare la pensiunea profesorului elveţian, cifra de cincizeci de ruble în loc de două sute cincizeci, în sfîrşit, tot ansamblul acesta de detalii îi aparţine exclusiv lui, pentru care a şi primit cele şase ruble; în ceea ce priveşte stilul însă, vă asigur că n-are nici un merit.

— Vreau să precizez, îl întrerupse Lebedev cu o grabă febrilă şi glas onctuos, provocînd un nou val de rîsete, că am revăzut şi îndreptat numai prima parte a articolului; pe la mijloc însă, n-am căzut de acord şi ne-am certat în privinţa unui punct, aşa că n-am mai revăzut şi partea a doua. De aceea, frazele agramate de acolo (Şi sînt destule!) rog să nu-mi fie atribuite...

— Uite ce-l doare pe dumnealui! strigă Lizaveta Prokofievna.

— Daţi-mi voie să vă întreb: cînd a fost retuşat articolul acesta? întrebă Evgheni Pavlovici, adresîndu-se lui Lebedev.

— Ieri dimineaţă, răspunse Keller. Am avut o întrevedere şi ne-am angajat pe cuvînt de onoare să păstrăm secretul.

— Cam în acelaşi timp se linguşea pe lîngă tine şi te asigura de devotamentul lui. Ce oameni! Nu mai am nevoie de cărţile tale, să nu mi-l mai aduci pe Puşkin al tău, şi fiica ta să nu-mi mai calce pragul!

Lizaveta Prokofievna voia tocmai să se ridice, cînd, văzîndu-l pe

Ippolit că rîde, se răsti mînioasă:

— Aşa, vasăzică, ai vrut să-ţi baţi joc de mine?!

— Ferească sfîntul, replică el cu un zîmbet forţat, dar trebuie să spun că mă uimeşte mai ales felul dumneavoastră original de a fi, cu totul ieşit din comun, Lizaveta Prokofievna; mărturisesc sincer, înadins l-am dat de gol pe Lebedev, pentru că ştiam ce efect va avea dezvăluirea mea asupra dumneavoastră, numai asupra dumneavoastră, căci prinţul îl va ierta cu siguranţă, dacă nu l-a şi iertat... ba poate că i-a găsit în gînd şi o scuză, nui aşa, prinţe?

Gîfîia, pe măsură ce creştea ciudata lui înflăcărare.

— Ei şi?... făcu mînioasă generăleasa, surprinsă de tonul lui. Ce vrei să spui cu asta?

— Şi despre dumneavoastră am auzit povestindu-se multe lucruri de acest fel... mi-au făcut mare plăcere... am început să vă stimez foarte mult... continuă Ippolit.

Aşa cum vorbea el acum, părea că una spune şi altul îi e gîndul şi cu aceleaşi cuvinte ar fi vrut, de fapt, să spună cu totul altceva. Vorbea cu o nuanţă de ironie, dar, în acelaşi timp, era extrem de agitat, se uita bănuitor împrejurul lui, se încurca şi pierdea în tiece moment şirul ideilor.

Toate acestea, unite cu paloarea chipului său de tuberculos, cu strălucirea febrilă a ochilor şi privirile lui halucinante, atrăgeau, bineînţeles, din ce în ce mai mult atenţia tuturor.

— Ar fi trebuit, de altfel, să mă mire tare faptul, deşi (mărturisesc) nu cunosc deloc lumea: nu numai că aţi rămas adineauri într-o societate atît de compromiţătoare pentru dumneavoastră, societatea unor oameni cum sîntem noi, prietenii mei şi cu mine, dar le-aţi lăsat şi pe domnişoarele acestea să asiste la discutarea unui caz atît de scandalos, însă cred că ele au avut prilejul să cunoască multe lucruri din romanele citite. De altfel, poate că mă-nşel... căci mă cam încurc, dar, în tot cazul, cine, în afară de dumneavoastră, ar fi putut... la cererea unui băieţandru (ei da, a unui băieţandru, recunosc) să-şi petreacă seara aici, cu el şi cu ceilalţi... să asculte tot... ca să-i fie apoi ruşine a doua zi... (îmi dau seama, de altfel, că nu mă exprim bine). Apreciez gestul acesta şi-mi exprim tot respectul, deşi pe faţa Excelenţei sale, soţul dumneavoastră, se citeşte limpede că toate astea îi sînt extrem de neplăcute... Hi, hi! rîse el, încurcîndu-se definitiv şi deodată fu cuprins de un nou acces de tuse care, vreme de două minute, nu-l mai lăsă să vorbească.

— Poftim, şi-a pierdut respiraţia! observă tăios şi cu răceală Lizaveta

Prokofievna, privindu-l pe bolnav cu o curiozitate severă. Ei bine, dragă băiete, să isprăvim odată. Ajunge!

— Dă-mi voie să-ţi atrag atenţia la rîndul meu, domnule, începu deodată Ivan Feodorovici pe un ton enervat, că nevastă-mea se află aici la prinţul Lev Nikolaevici, prietenul şi vecinul nostru, şi că în tot cazul nu dumitale ţi-e dat, tinere, să judeci faptele Lizavetei Prokofievna şi nici nu

ţi-e îngăduit să exprimi, în prezenţa mea, părerea pe care o ai despre expresia feţei mele. Aşa să ştii. Şi dacă nevasta mea a rămas aici, continuă el cu o enervare crescîndă, a făcut-o mai degrabă de mirare, domnule, şi dintr-o curiozitate explicabilă, pentru a vedea nişte tineri din ziua de azi cu vederi foarte ciudate. Şi cu personal am rămas aici, aşa cum mă opresc uneori în stradă, ca să mă uit la ceva... ca la... ca la... ca la...

— Ca la o raritate, îi veni în ajutor Evgheni Pavlovici.

— Exact, reluă Excelenţa sa, fericit că poate ieşi din încurcătură, întocmai ca la o raritate. În orice caz însă, mi se pare foarte ciudat şi mîhnitor, dacă este corect gramatical să mă exprim aşa, faptul că dumneata, tinere, n-ai înţeles că Lizaveta Prokofievna a rămas cu durnneata pentru că eşti bolnav — dacă într-adevăr eşti pe moarte — dintrun sentiment de milă, ca să zic aşa, deşteptat de vorbele dumitale jalnice, domnule, şi că numele ei, calităţile, poziţia ei socială o pun la adăpost de orice necuviinţă... Lizaveta Prokofievna, isprăvi generalul, roşu-stacojiu de mînie, dacă vrei să plecăm să ne luăm rămas-bun de la prea bunul nostru prinţ şi...

— Mulţumesc pentru lecţie, domnule general, îl întrerupse cu o gravitate neaşteptată Ippolit, privindu-l gînditor.

— Să mergem, maman, ce mai aşteptăm? spuse cu mînie şi cu nerăbdare în glas Aglaia, ridicîndu-se ostentativ de pe scaun.

— Încă două minute, dacă-mi dai voie, dragă Ivan Feodorovici rosti cu demnitate Lizaveta Prokofîevna, mi se pare că are febră mare şi delirează; se cunoaşte după ochi; nu-l putem lăsa aici în halul acesta. Lev

Nikolaevici, n-ar putea să rămînă la dumneata peste noapte, ca să nu fie nevoit să plece acum la Petersburg? Cher prince, nu te plictiseşti? se adresă ea într-o doară prinţului Ş. Apropie-te, Aleksandra, ţi s-a cam zburlit

părul, draga mea.

Netezi părul fiicei sale, deşi nu era nevoie, pe urmă o sărută; se vede că numai pentru asta o şi chemase.

— Vă credeam în stare să înţelegeţi ideile înaintate... reluă Ippolit, revenindu-şi din îngîndurare. Da, iată ce voiam să spun, se învioră el deodată cu bucuria omului care şi-a amintit subit de ceva. Burdovski vrea sincer să-şi apere mama, nu-i aşa? Cînd colo, reiese că el e acela care-o face de rîs. Prinţul vrea să-i vină în ajutor lui Burdovski; îi oferă deschis şi cu toată sinceritatea, o dată cu prietenia lui, şi o considerabilă sumă de bani; e singurul dintre noi toţi, poate, care nu-l dispreţuieşte, şi totuşi, iatăi, unul în faţa celuilalt — ca doi duşmani... Ha, ha, ha! Cu toţii îl dispreţuiţi pe Burdovski pentru atitudinea lui urîtă, după părerea vostră, faţă de maică-sa, nu-i aşa? Aşa-i? Aşa-i? Spuneţi! Vă place grozav ca totul să pară frumos, distins; numai asta vă interesează, nu-i aşa? (Bănuiam de mult că

ţineţi numai la asta!) Ei bine, să ştiţi că poate nici unul dintre voi nu şi-a iubit mama aşa cum o iubeşte Burdovski! Dumneata, prinţe, ştiu că i-ai trimis în ascuns bani mamei lui Burdovski prin intermediul lui Ganecika. Şi uite, fac prinsoare, urmă el cu un hohot de rîs isteric, că acum Burdovski te acuză de indelicateţe şi te consideră rău că nu ai fost respectuos faţă de mama lui! Sînt sigur că aşa este! Ha, ha, ha!

Din nou răsuflarea i se opri în gît şi începu să tuşească.

— Ei, gata! Ai spus tot! Acum du-te şi te culcă, ai friguri, îl îndemnă nerăbdătoare Lizaveta Prokofievna, privindu-l cu îngrijorare pe bolnav. O,

Doamne! Tot mai vorbeşte!

— Dumitale îţi vine să rîzi, mi se pare. Pentru ce rîzi întruna de mine?

Am observat că tot timpul mă ironizezi! îi spuse Ippolit, pornit pe ceartă, lui Evgheni Pavlovici, care, într-adevăr, rîdea cu poftă.

— Voiam numai să te întreb, domnule... Ippolit... scuză-mă, ţi-am uitat numele de familie.

— Domnul Terentiev, interveni prinţul.

— Da, Terentiev. Îţi mulţumesc, prinţe, adineauri a fost pronunţat, dar nu l-am reţinut... Voiam să te întreb, domnule Terentiev, dacă te-ai exprimat vreodată cum că ţi-ar fi de ajuns să-i vorbeşti mulţimii un sfert de oră numai, oriunde, fie chiar şi de la o ferestruică, pentru ca să-i convingi îndată pe oameni şi să-i faci să te urmeze?

— E foarte posibil să mă fi exprimat astfel... răspunse Ippolit, căutînd să-şi aducă aminte. Ba am vorbit, fireşte, mi-aduc aminte precis!... adăugă el repede, însufleţindu-se din nou şi aţintindu-şi ferm privirea în ochii lui

Evgheni Pavlovici. Ei, şi ce-i cu asta?

— Absolut nimic; am întrebat numai aşa, ca să ştiu.

Evgheni Pavlovici tăcu, dar Ippolit continuă să se uite la dînsul ţintă, într-o aşteptare încordată.

— Ei bine, tot n-ai isprăvit? îl apostrofă Lizaveta Prokofievna pe

Evgheni Paviovici. Isprăveşte mai repede, drăguţule, că e timpul să se culce; sau poate nu ştii cum să termini! Clocotea de indignare.

— Aş vrea să adaug doar atît, reluă zîmbind Evgheni Pavlovici, ca tot ce-au spus aici prietenii dumitale, domnule Terentiev, şi tot ce-ai expus dumneata personal cu un talent absolut de netăgăduit se reduce, după părerea mea, la teza care proclamă triumful dreptului înainte de toate, şi

independent de orice, ba chiar excluzînd tot restul, şi poate chiar înainte de a se cerceta şi a se şti în ce anume constă acest drept? Nu ştiu, poate că mă înşel?

— Te înşeli, desigur; de fapt, nici nu te înţeleg... şi mai departe? Din colţul terasei se auzi o rumoare. Nepotul lui Lebedev mormăi ceva nedesluşit.

— Aproape c-am isprăvit, răspunse Evgheni Pavlovici. Voiam să spun numai că de la teza aceasta se poate sări foarte uşor la dreptul forţei, adică direct la dreptul pumnului şi al bunului-plac personal, conform principiului „Aşa vreau, aşa fac”. Principiu la care, de altfel, foarte frecvent s-a recurs în lume. Nu a preconizat Proudhon dreptul forţei? în timpul războiului din America, mulţi liberali dintre cei mai progresişti s-au declarat în favoarea plantatorilor pentru motivul că negrii, fiind negri, rasă inferioară celei albe, dreptul forţei le aparţine albilor...

— Ei şi?

— Cu alte cuvinte, dumneavoastră nu negaţi dreptul forţei?

— Mai departe!

— Cel puţin sînteţi consecvenţi; voiam numai să observ că de la dreptul forţei la dreptul tigrilor şi al crocodililor sau chiar la Danilov şi la

Gorski nu-i decît un pas.

— Nu ştiu; mai departe?

Ippolit aproape că nici nu-l mai asculta pe Evgheni Pavlovici şi chiar dacă-i spunea Ei şi? Mai departe! părea că o face mai mult în virtutea unei vechi deprinderi în felul lui de a discuta şi nu din atenţie sau din curiozitate.

— Mai departe nimic... asta-i tot.

— Să ştii că nu mă supăr pe dumneata, încheie cu totul neaşteptat

Ippolit şi, fără să-şi dea seama probabil de tot ce făcea. Îi întinse înîna cu acelaşi zîmbet pe buze.

Evgheni Pavlovici rămase mirat de acest gest, dar se grăbi să-i strîngă mîna cu aerul cel mai serios din lume, ca şi cum ar fi primit iertarea.

— N-aş putea să nu adaug, spuse el cu acelaşi ton de consideraţie echivocă, mulţumirile mele pentru bunăvoinţa cu care m-ai lăsat să-ţi vorbesc, dat fiind că liberalii noştri, după cum am avut rilejul să mă conving de nenumărate ori, nu îngăduie niciodată ltuia să aibă păreri proprii şi răspund imediat preopinentului lor cu injurii, dacă nu chiar şi cu argumente mai tari...

— Remarca dumitale e perfect adevărată, întări generalul Ivan

Feodorovict; apoi, încrucişîndu-şi mîinile la spate şi căscînd de plictiseală şi necaz, se duse să-şi reia locul, mai la o parte, lîngă scara de ieşire.

— Ei, haide, ţi-ajunge acum, îi spuse deodată Lizaveta

Prokofievna lui Evgheni Pavlovici, mi s-a urît cu voi...

— Da, e timpul, se ridică brusc şi speriat parcă Ippolit, rotindu-şi înjur privirea îngrijorată, v-am reţinut; voiam să vă spun tot... credeam că totul... pentru ultima oară... N-a fost decît o fantezie...

Se vedea că era într-o stare de adevărat delir, din care se mai smulgea din cînd în cînd pentru cîteva momente; şi atunci, cuprins de o înflăcărare trecătoare, debita frînturi de idei din mulţimea gîndurilor pe

care le frămîntase şi le formulase în fraze de mult învăţate, pe patul de suferinţă, în nesfîrşitele ceasuri de singurătate şi insomnie.

— Aşadar, adio! rosti el tăios. Credeţi că mi-e uşor să vă zic „adio"?

Ha, ha! îşi bătu el joc cu necaz de propria-i întrebare stîngace, înfuriindu-se parcă pentru faptul de a nu fi izbutit să exprime ceea ce dorea. Urmă apoi cu glas strident: Excelenţă, am onoarea să vă invit la înmormîntarea mea, dacă, bineînţeles, veţi binevoi s-o onoraţi cu prezenţa dumneavoastră, şi... pe toată lumea, domnilor, pe toţi vă invit împreună cu generalul!...

Apoi izbucni din nou în rîs; era însă rîsul unui om dement.Lizaveta

Prokofievna, speriată, se apropie de dînsul şi-l apucă de braţ. El o privi

ţintă, cu acelaşi rîs batjocoritor, care părea să fi încremenit pe faţa-i răvăşită de boală.

— Ştiţi c-am venit aici anume ca să văd copacii? lată-i... (Şi arată cu mîna spre copacii din parc.) Găsiţi ceva caraghios în asta? Nu-i aşa că nu e deloc caraghios? o întrebă el grav pe Lizaveta Prokofievna şi deodată iar căzu pe gînduri; în clipa următoare însă, înălţă capul, ca şi cum ar fi căutat cu privirea pe cineva. Îl căuta pe Evgheni Pavlovici care rămăsese în acelaşi loc, chiar în dreapta foarte aproape de el. Dar Ippolit uitase de asta şi acum îşi plimba privirea asupra tuturor. A, n-ai plecat! spuse el cînd dădu în sfîrşit cu ochii de el. Adineauri ai făcut mare haz de faptul că m-aş fi gîndit să ţin un discurs de un sfert de ceas la fereastră... Dar ştii dumneata că am trăit mai mult decît ar arăta cei optsprezece ani ai mei? Am stat atîta timp ţintuit la pat, am privit atîta pe fereastra aceea şi m-am gîndit atîta la toate şi despre toţi... încît...Un mort n-are vîrstă, o ştiţi. Îmi spuneam asta săptămîna trecută, deşteptîndu-mă în toiul nopţii. Ştiţi de ce vă este frică cel mai mult? Vă temeţi mai ales de sinceritatea noastră, chit că ne dispreţuiţi! Şi gîndul acesta mi-a venit tot atunci, în noaptea aceea de veghe, cu capul pe pernă... Aţi crezut cumva că am vrut să-mi bat joc de dumneavoastră adineauri, Lizaveta Prokofievna? Nu, asemenea gînd era departe de mine; dimpotrivă, am vrut să vă aduc elogii... Kolea mi-a spus că prinţul vă consideră drept un copil... asta e bine, e frumos... Dar ce voiam să mai spun... îşi acoperi faţa cu mîinile, încercînd să-şi adune gîndurile. Da. Asta era. Adineauri, cînd aţi vrut să plecaţi, mi-a trecut prin gînd: pe oamenii aceştia, care sînt aici, n-o să-i mai văd niciodată, niciodată! E pentru ultima oară că mai văd copaci; de acum înainte, nu mai rămîne decît un zid de cărămidă roşie, zidul casei Meyer... din faţa ferestrei mele... Ei bine, spune-le asta... încearcă să le spui: iată o fată frumoasă... doar eşti un mort, prezintă-te aşa, spune-le că „unui cadavru îi este îngăduit să spună orice”... şi că nu mai e nici un pericol ca prinţesa

Maria Alekseevna să-l împroaşte cu bîrfa ei, ha, ha, ha... Cum, nu vă vine să rîdeţi. întrebă el, plimbîndu-şi neîncrezător privirea pe feţele celorlalţi.

Stînd mereu cu capul pe pernă, mi-au venit multe idei... Am ajuns la convingerea că natura îşi cam rîde de noi, oamenii. Adineauri spuneaţi că sînt ateu, dar ştiţi că natura aceasta... Pentru ce rîdeţi iar? Sîntcţi de o cruzime nemaipomenită! spuse el deodată, priviri” du-i pe cei din jur cu o expresie de amarnică dojana. Să ştiţi însă că nu l-am pervertit pe Kolea, isprăvi el cu alt ton, de astă dată grav, amintindu-şi parcă din nou imputările lor.

— Nimeni, nimeni nu rîde de tine aici, linişteşte-te! se frămîntă

Lizaveta Prokofievna adînc mişcată. Mîine are să vină un alt doctor să te vadă; celălalt s-a înşelat; dar aşază-te, abia te ţii pe picioare! Aiurezi... Ah! ce ne facem acum cu el! strigă ea speriată, silindu-l să se aşeze iar în fotoliu.

O lacrimă se prelinse pe obrazul Lizavetei Prokofievna. Văzînd aceasta, Ippolit rămase uluit; ridică mîna şi o întinse sfios spre obrazul ei, atingînd cu degetul stropul de lacrimă. Un zîmbet copilăros îi lumină faţa.

— Eu... începu el înviorat, nu ştiţi cît vă... îmi vorbea mereu de dumneavoastră cu atîta entuziasm, uite, el, Kolea... îmi place entuziasmul lui. Nu l-am pervertit! Numai pe el îl cruţ din atîta lume... aş fi vrut să-i las pe toţi în pace, pe toţi, dar n-a mai rămas nimeni, nimeni... Voiam să fiu un om de acţiune, să fac ceva pentru societate, aveam acest drept... Ah! cîte lucruri n-am năzuit să fac în viaţă! Acum nu mai doresc nimic, nu mai vreau să doresc, m-am jurat să nu mai vreau nimic; las' să caute alţii, fără mine, adevărul! Da, natura e perfidă! De ce oare, exclamă el, însufleţinduse deodată, de ce oare creează ea cele mai bune fiinţe, ca la urmă să-şi bată joc de ele! Cine a făcut, dacă nu ea, ca singura făptură a cărei perfecţiune a fost recunoscută pe pămînt... cine altul dacă nu ea, natura, după ce a înfăţişat omenirii această perfecţiune, a făcut ca aceeaşi făptură sublimă să rostească cuvîntul, de pe urma căruia s-a vărsat atîta sînge, încît dacă s-ar fi vărsat dintr-o dată, cu siguranţă ca s-ar fi înecat omenirea întreagă! O, e mai bine că mor! Şi eu aş fi spus poate vreo minciună din asta înspăimîntătoare, pentru că negreşit natura ar fi ticluit astfel lucrurile!... N-am pervertit şi nici n-am convertit pe nimeni... Voiam să trăiesc pentru fericirea oamenilor, pentru a descoperi şi semăna adevărul... Mă uitam pe fereastră la zidul casei Meyer şi-mi spuneam că ar fi de ajuns să le vorbesc de acolo oamenilor doar un sfert de ceas, ca să conving pe toata lumea, pe toată lumea; şi iată că o dată în viaţa mea mam întîlnit... cu voi, dacă nu cu oamenii din mulţime! Şi care-i rezultatul, ce a reieşit din asta? Nimic! Doar că mă dispreţuiţi! Prin urmare, sînt un imbecil, un om inutil, e timpul deci să dispar! Şi n-am ştiut să las nici o amintire! Nici un răsunet, nici o urmă, nici o faptă! N-am răspîndit nici o idee!... Nu rîdeţi de un neghiob! Uitaţi! Uitaţi totul... uitaţi, vă rog, nu fiţi aşa de cruzi! Chiar dacă n-ar fi intervenit această boală, oricum mi-aş fi pus capăt zilelor...

Ar fi vrut, poate, să spună mai multe, dar nu se putu stăpîni şi prăbuşindu-se în fotoliu, îşi acoperi faţa cu palmele şi începu să plîngă ca un copil.

— Acum ce facem cu dînsul? strigă Lizaveta Prokofievna. Se repezi către bolnav, îi luă capul şi-l strînse cu putere la pieptul ei, în timp ce el plîngea în hohote. Ei, haide, haide! Nu mai plînge, destul, eşti un băiat bun! Dumnezeu are să te ierte pentru neştiinţa ta, haide, ajunge, fii bărbat... Pe urmă are să-ţi fie ruşine că ai plîns...

— Acasă la mine, spuse Ippolit, silindu-se să-şi ridice puţin capul, am un frate şi surori, copii încă, micuţi, sărmani nevinovaţi... Ea îi va perverti.

Sînteţi o sfîntă; sînteţi ca şi un copil, salvaţi-i! Smulgeţi-i din mîinile ei...

Ea... e o ruşine... O, ajutaţi-i, Dumnezeu o să vă răsplătească însutit pentru fapta aceasta bună, vă implor pentru Dumnezeu, în numele lui Hristos!...

— Dar vorbeşte odată, Ivan Feodorovici! Ce facem? se răsti pierzîndu-

şi cumpătul Lizaveta Prokofievna. Fă bine şi ieşi din tăcerea dumitale marţială. Dacă nu iei o hotărîre, să ştii că rămîn să stau aici toată noaptea, destul m-am lăsat tiranizată de despotismul dumitale!

Lizaveta Prokofievna întreba cu o furie exasperată şi aştepta un răspuns imediat. Dar, în asemenea cazuri, cei de faţă, oricît de numeroşi ar fi, se mulţumesc să observe în tăcere; nu vor să se amestece sau să-şi ia vreo răspundere şi nu-şi spun părerea decît mult mai tîrziu. Printre persoanele adunate la prinţ erau unele dispuse să rămînă acolo chiar şi pînă a doua zi dimineaţă, fără sa scoată o vorbă, ca Varvara Ardalionovna, de pildă, care toată seara a stat deoparte şi n-a rostit un cuvînt, urmărind şi observînd totul cu o atenţie încordată, din anumite motive nemărturisite.

— Eu cred, draga mea, spuse în sfîrşit generalul, că acum ar fi mult mai necesară aici o soră de caritate decît frămîntarea noastră; ar fi poate nevoie şi de un om serios, de încredere, pe care ne-am putea bizui. În tot cazul, trebuie consultat prinţul şi... să lăsăm bolnavul imediat în pace.

Mîine, ne-om mai gîndi ce am avea de făcut.

— E aproape miezul nopţii, noi plecăm. Vine şi el cu noi sau rămîne aici? întrebă pe un ton provocator Doktorenko, adresîndu-se prinţului.

— Dacă doriţi, aţi putea să rămîneţi cu toţii lîngă dînsul, răspunse prinţul, e loc destul.

— Excelenţă, sări deodată, plin de înflăcărare, domnul Keller, îndreptîndu-se în grabă spre general, dacă e nevoie la noapte de un om de nădejde, sînt gata să mă sacrific pentru prietenul meu... Ce suflet! De multă vreme îl consider o mare personalitate, Excelenţă! Eu, desigur, miam neglijat studiile, în schimb el, cînd atacă o problemă, parcă ar înşira perle, Excelenţă!...

Generalul îi întoarse spatele plictisit.

— Mi-ar părea bine să rămînă, l-aş găzdui bucuros; fără îndoială i-ar fi greu să se întoarcă acum la Petersburg, răspundea prinţul la întrebările vehemente ale Lizavetei Prokofievna.

— Dar ce vorbeşti aşa, ca un adormit? Dacă nu vrei, spune, nu te sileşte nimeni, îl iau atunci la mine! Doamne, dar şi el abia se mai ţine pe picioare! Ce ai? Te simţi rău?

Înfăţişarea în aparenţă înfloritoare a prinţului o indusese în eroare pe

Lizaveta Prokofievna, care se pregătea să-l găsească pe patul de moarte.

În realitate, boala lui recentă, amintirile apăsătoare legate de criză, întîmplările şi impresiile acestei seri agitate, incidentul penibil cu „fiul lui

Pavlişcev” şi acum complicaţia aceasta cu Ippolit îl aduseră într-un hal de surescitare extremă, provocîn-du-i o stare de tulburare febrilă. Pe lîngă asta, o nouă grijă, o nouă dilemă, s-ar putea spune, i se putea citi în ochi; se uita cu multă îngrijorare la Ippolit, ca şi cînd s-ar fi aşteptat din partea lui la o nouă ieşire, cu totul neobişnuită.

Deodată Ippolit se ridică, înspăimîntător de palid, cu faţa crispată într-o expresie deznădăjduită, de ruşine chinuitoare, insuportabilă. Toate acestea se văzură mai ales în privirea duşmănoasă şi înfricoşată pe care-o aruncă asupra celor de faţă, ca şi în zîmbetul pierdut ce rătăcea pe buzelei tremurătoare. Îşi plecă imediat ochii şi, cu acelaşi zîmbet chinuit, porni împleticindu-se către Burdovski şi Doktorenko, aflaţi la capătul celălalt al

terasei; era hotărît să plece cu ei.

— De asta mă temeam! Era de aşteptat! exclamă prinţul. Ippolit se întoarse brusc spre dînsul, cuprins de o furie turbată, care făcea să-i tremure convulsiv toţi muşchii obrazului.

— Aşa, vasăzică, de asta te temeai! „Era de aşteptat” să se întîmple aşa. Ei bine, află atunci de la mine că, dacă urăsc pe cineva aici (vă urăsc pe toţi, pe toţi), zbieră el cu un glas hîrîit şi şuierător ce-i ieşea din gură cu stropi de salivă, apoi pe dumneata, suflet iezuit, om nevolnic, idiot, milionar binefăcător, pe dumneata te urăsc mai mult decît pe oricine şi orice pe lume! De multă vreme ţi-am ghicit firea şi te urăsc încă din ziua cînd am auzit vorbindu-se de dumneata, te-am urît cu ura cea mai cumplită... Din pricina dumitale s-au întors astfel lucrurile! Dumneata m-ai adus în halul acesta! L-ai făcut pe un muribund să se ruşineze de el însuşi; dumneata, numai dumneata eşti vinovat de purtarea asta a mea de acum, becisnică şi laşă! Te-aş omorî, dac-aş rămîne în viaţă! N-am nevoie de generozitatea dumitale, nu primesc de la nimeni nimic, ai auzit, de la nimeni nimic! Adineauri eram în delir şi n-aveţi de ce, nu vă permit să triumfaţi!... Vă blestem pe toţi, o dată pentru totdeauna!

Aici glasul îi pieri; se sufoca.

— S-a ruşinat de lacrimile lui, îi spuse Lebedev încet Lizavetei

Prokofievna. „Era de aşteptat!” E grozav prinţul ăsta! l-a citit în suflet ca într-o carte...

Dar Lizaveta Prokofievna nici nu se uită la el. Dreaptă, cu capul sus, puţin lăsat pe spate, privea „aceste făpturi omeneşti” cu o seriozitate dispreţuitoare. La ultimele cuvinte ale lui Ippolit, Ivan Feodorovici ridică din umeri. Nevasta lui îl măsură din cap pînă-n picioare cu un aer mînios, ca şi cum i-ar fi cerut socoteală pentru acest gest al lui, pe urmă se întoarse spre prinţ:

— Îţi mulţumim, prinţe, prieten excentric al casei noastre, pentru această seară plăcută pe care am petrecut-o la dumneata. Acum, desigur, eşti foarte mulţumit că ai izbutit să ne asociezi şi pe noi la extravaganţele dumitale... Dar atît ne ajunge, scump prieten al casei noastre, îţi mulţumim că ne-ai dat în sfîrşit prilejul să te cunoaştem mai bine!

Indignată la culme, ea începu să-şi aranjeze mantila, aşteptînd plecarea „lor”. În momentul acela sosi la poartă birja pe care, din porunca lui Doktorenko, cu un sfert de ceas mai înainte, băiatul mai mare al lui

Lebedev, elev de liceu, se dusese s-o aducă. Generalul găsi şi el de cuviinţă să-şi spună părerea:

— Într-adevăr, prinţe, trebuie să-ţi spun că nu m-am aşteptat... după relaţiile noastre de prietenie... şi, în sfîrşit, Lizaveta Prokofievna...

— Dar ce-i asta, cum e posibil să vorbiţi aşa! strigă Adelaida, care se apropie iute de prinţ şi-i întinse mîna.

Cu privirea pierdută, prinţul îi zîmbi consternat, cînd deodată o şoaptă fierbinte, întretăiată, îl dogorî parcă, şuierîndu-i la ureche:

— Dacă nu te laşi imediat de oamenii aceştia oribili, toată viaţa mea, dar toată viaţa mea am să te urăsc ca pe un duşman de moarte! Vorbise

Aglaia.

Era ca ieşită din minţi, dar se întoarse mai înainte ca prinţul s-o fi putut privi. De altfel, nici nu mai avea de cine şi de ce să se lase; între

timp, Ippolit fusese urcat cu greu în trăsură şi grupul lui Burdovski plecă.

— Dar bine, Ivan Feodorovici, cît o să mai ţină toată povestea asta. Ce părere ai? Mai am mult de îndurat de la băieţandrii aceştia răutăcioşi?

— În ce mă priveşte, dragă... eu, bineînţeles, sînt gata şi... Prinţul...

Ivan Feodorovici îi întinse totuşi mîna lui Mîşkin, dar în treacăt fără să fi avut timpul să i-o strîngă, căci alergă grăbit, ca s-o ajungă din urmă pe

Lizaveta Prokofievna, care, în culmea indignării, cobora ostentativ treptele terasei. Adelaida, logodnicul ei şi Aleksandra îşi luară rămas-bun de la prinţ, strîngîndu-i mîna cu căldură; la fel şi Evgheni Pavlovici, singurul, de altfel, care îşi păstrase buna dispoziţie de la început.

— Ceea ce prevestisem s-a întîmplat! Păcat însă că şi dumneata bietul meu prinţ, ai avut destut de suferit cu acest prilej, şopti el, zîmbind cît se poate de prietenos.

Aglaia ieşi fără să-şi mai ia rămas-bun.

Dar întîmplările din seara aceea nu se încheiară aici; Lizaveta

Prokofievna trebui să mai îndure încă o întîlnire, din cele mai neaşteptate, pe care soarta i-o rezervase la sfîrşit.

În momentul cînd generăleasa cobora scara care dădea în aleea ce împrejmuia parcul, o trăsură superbă, o caleaşca trasă de doi cai albi, trecu în trap mare prin faţa vilei prinţului purtînd două doamne, extrem de elegant îmbrăcate. Dar, zece paşi mai departe, caleaşca se opri deodată şi una dintre doamne se întoarse repede, ca şi cum ar fi zărit din întîmplare o figură cunoscută.

— Evgheni Pavlovici! Tu eşti? răsună un glas tînăr şi melodios care-l făcu pe prinţ şi poate încă pe cineva să tresară. Sînt fericită că te găsesc în sfîrşit! Am trimis special un curier la Petersburg şi pe urmă încă unul după tine! Te caut de azi-dimineaţă.

Evgheni Pavlovici se opri pe scară uluit. Lizaveta Prokofievna rămase şi ea nemişcată locului, dar nu încremenită de spaimă ca Evgheni Pavlovici

(care avea înfăţişarea omului ce s-a pomenit din senin cu o lovitură de măciucă în cap); ea se uita la femeia aceea impertinentă cu acelaşi aer mîndru şi dispreţuitor cu care privise cu puţin înainte „făpturile acelea”.

Dar pe loc, îşi întoarse privirea şi-l măsură scrutător pe Evgheni Pavlovici.

— Am veşti bune pentru dumneata! urmă glasul sonor. De poliţele de la Kupferov să n-ai nici o grijă; Rogojin le-a răscumpărat cu treizeci de mii de ruble, l-am rugat eu. Poţi fi liniştit cel puţin încă trei luni. Cu Biskup şi cu ceilalţi pungaşi, o să aranjăm noi prin cunoscuţi. După cum vezi, totul e în regulă, aşa că fii fericit. Pe mîine.

Caleaşca porni iarăşi în goana cailor şi curînd dispăru după cotitură.

— E nebună! strigă în sfîrşit Evgheni Pavlovici, roşu de mînie şi uitîndu-se nedumerit la cei din jur. Nici nu ştiu ce-a vrut să spună! Ce poliţe! Cine-i femeia asta?

Lizaveta Prokofievna îl mai ţintui cu privirea timp de două-trei secunde, pe urmă se întoarse brusc şi porni spre vila ei, urmată de toţi ceilalţi. Nu trecu mai mult de un minut după aceea şi Evgheni Pavlovici urcă din nou treptele terasei prinţului. Părea foarte tulburat.

— Prinţe, spune-mi sincer, nici dumneata nu ştii ce înseamnă toate astea?

— Nu ştiu absolut nimic, răspunse prinţul, care era şi el într-o stare de

extremă tensiune nervoasă.

— Nu?

— Nu.

— Nici eu, rîse Evgheni Pavlovici. Pe cinstea mea dacă am vreun amestec cu poliţele alea. Crede-mă, te rog!... Dar ce ai?... Te lasă puterile. Îţi vine să leşini?

— Ah!... nu, nu, te asigur că nu...