XII

Era pe la ora şapte după-amiază; prinţul se pregătea să iasă în parc, cînd, deodată, apăru pe terasă Lizaveta Prokofievna; era singură.

— În primul rînd, să nu-ţi închipui cumva, începu ea, că am venit să-ţi cer iertare. Nu! Asta, niciodată. În toate, numai tu eşti de vină.

Prinţul rămase tăcut.

— Te recunoşti vinovat sau nu?

— Tot atît ca şi dumneata. De altfel, nici dumneata, nici eu n-avem să ne reproşăm în chestiunea aceasta vreo intenţie rea. Alaltăieri, mă credeam vinovat, dar acum mi-am dat seama că lucrurile stau altfel.

— Aşa, vasăzică! Bine: ascultă dar ce am să-ţi spun şi ia loc, pentru că n-am de gînd să stau în picioare. Se aşezară amîndoi.

— În al doilea rînd, nici un cuvînt despre mucoşii aceia neobrăzaţi! Nu stau de vorbă cu tine decît vreo zece minute; mi-am luat inima în dinţi şi am venit să-ţi cer o lămurire (ţi-ai închipuit poate cine ştie ce?), dar dacă faci cea mai mică aluzie la neobrăzaţii aceia, mă ridic, plec şi totul s-a sfirşit pentru totdeauna între noi.

— Bine, răspunse prinţul.

— Dă-mi voie să te întreb: i-ai scris, acum două luni sau două luni şi jumătate, cam pe la Paşti, o scrisoare Aglaiei?

— D-da, i-am scris.

— Pentru ce? Ce i-ai scris? Arată-mi scrisoarea!

Ochii Lizavetei Prokofievna scînteiau; tremura din tot corpul de nerăbdare.

— N-o am, răspunse prinţul surprins şi fîstîcindu-se în ultimul grad; dacă scrisoarea n-a fost distrusă, ea trebuie să fie la Aglaia Ivanovna.

— Nu căuta să te eschivezi! Ce i-ai scris?

— Dar nu mă eschivez deloc, şi nici nu mă tem de nimic. Nu văd motivul pentru care nu i-aş putea scrie...

— Taci! Ai să vorbeşti mai tîrziu. Ce conţinea scrisoarea? De ce ai roşit?

Prinţul reflectă un moment.

— Nu-ţi cunosc gîndurile, Lizaveta Prokofievna, văd numai că scrisoarea asta te indispune mult. Îţi închipui, desigur, că aş fi putut refuza să răspund la o asemenea întrebare. Dar, ca să-ţi dovedesc că n-am de ce a mă teme, că nu regret că am scris-o şi că nici n-am de ce să roşesc (spunînd acestea, prinţul deveni roşu ca racul), am să ţi-o reproduc din memorie, căci se pare că o ştiu pe dinafară.

Şi prinţul reproduse aproape cuvînt cu cuvînt conţinutul biletului pe care i-l trimisese Aglaiei.

— Ce aiureală! Ce vrea să însemne toată încîlcitura asta, după părerea ta? întrebă pe un ton aspru Lizaveta Prokofievna, după ce ascultase cu atenţie încordată relatarea prinţului.

— Nici eu nu ştiu prea bine; tot ce pot spune e că eram atunci sub puterea unui sentiment sincer. Am avut acolo momente pline de senzaţia trăirii şi de speranţe îmbietoare.

— Ce speranţe?

— Mi-ar fi greu să le explic; numai că nu erau de acelea la care te gîndeşti poate dumneata în momentul acesta... Speranţe... în sfîrşit, speranţe de viitor, de fericire; speranţa că poate nu eram un străin acolo.

Mă simţeam foarte mulţumit că sînt în ţara mea. Într-o dimineaţă plină de soare, am luat condeiul şi i-am scris o scrisoare; de ce anume ei — nu ştiu.

Uneori, omul simte nevoia de a avea alături un suflet apropiat; am simţit şi eu, probabil, ceva asemănător în clipele acelea... adăugă prinţul după o oarecare tăcere.

— Eşti îndrăgostit poate?

— N-nu... l-am... scris ca unei surori; de altfel am şi semnat „fratele dumitale”.

— Hm! Intenţionat ai făcut-o; am înţeles.

— Îmi vine tare greu să răspund la întrebările acestea, Lizaveta Prokofievna.

— Ştiu că-ţi vine greu, dar asta nu mă interesează. Ascultă, spune-mi cinstit, ca înaintea lui Dumnezeu: îmi spui drept ori minţi?

— Nu mint.

— E adevărat că nu eşti îndrăgostit de ea?

— Cred că e adevărat.

— Crede! Neisprăvitul acela i-a dus scrisoarea ta?

— L-am rugat pe Nikolai Ardalionovici să...

— Nu ţine! Un neisprăvit! îl întrerupse cu năduf Lizaveta Prokofievna.

Nu cunosc nici un Nikolai Ardalionovici! Un neisprăvit!

— Nikolai Ardalionovici...

— Ba-i un neisprăvit, îţi spun eu!

— Ba nu, Nikolai Ardalionovici nu este un neisprăvit, răspunse prinţul cu glas potolit, dar ferm.

— Bine, scumpule, mai vorbim noi despre asta!

Se opri un minut, ca să se mai liniştească şi să-şi recapete răsuflarea.

— Şi ce-i cu Cavalerul sărman?

— Nu ştiu, n-am nici un amestec; o fi vreo glumă.

— E tare plăcut, n-am ce zice, să te pomeneşti cu toate astea, aşa, pe nepusă masă! Să fie oare cu putinţă ca să aibă o slăbiciune pentru tine?

Nu-mi explic! După ce tot ea te făcea şi „nerod” şi „idiot"?

— Nu era neapărată nevoie să-mi relatezi toate astea, spuse mai mult în şoaptă şi pe un ton de reproş prinţul.

— Nu te supăra. E o fire voluntară şi cam despotică, o nebună, o răzgîiată — de va îndrăgi pe cineva, neapărat îi va scoate sufletul, spunîndu-i vorbe muşcătoare şi bătîndu-şi joc de el pe faţă; la fel am fost şi eu la vîrsta ei. Dar să ştii că nu prea ai de ce să te umfli în pene, puişorule, nu-i de nasul tău! Nu vreau să cred că s-ar putea întîmpla aşa ceva şi nici nu se va întîmpla vreodată! Ţi-o spun ca să-ţi bagi degrabă minţile în cap. Ascultă, jură-mi că nu eşti însurat cu aia.

— Lizaveta Prokofievna, ce ţi se năzare! strigă prinţul, gata să sară în sus de ciudă şi uimire.

— Dar erai cît pe ce să te însori!

— Adevărat, era să mă însor, şopti el, lăsînd capul în jos.

— Vasăzică eşti îndrăgostit de ea? Pentru ea ai venit aici, nu-i aşa? Pentru aia?

— Am venit pentru altceva, nu ca să mă însor, răspunse prinţul.

— Spune, ai tu ceva sfînt pe lumea asta?

— Am.

— Jură-mi că n-ai venit să te însori cu aia.

— Jur pe ce vrei!

— Te cred; sărută-mă. În sfîrşit, pot să respir uşor; dar să ştii că

Aglaia nu te iubeşte; gîndeşte-te, prin urmare, la ce-ţi rămîne de făcut; şi

ţi-o mai repet; nu te va lua de bărbat, cel puţin cît sînt eu în viaţă. Ai auzit?

— Am auzit.

Prinţul se simţea aşa de ruşinat, încît nu îndrăznea s-o privească în faţă.

— Ascultă, te aşteptam ca pe o providenţă (deşi n-ai meritat-o, după cum văd eu!); noaptea scăldam perna în lacrimi, nu de grija ta, scumpule, fii pe pace; am o durere a mea personală, nesfîrşită, şi nu-i văd leacul. De aceea te aşteptam cu atîta nerăbdare; cred şi acum că Dumnezeu mi te-a trimis ca pe un prieten, ca pe un frate. Nu am pe nimeni mai apropiat, în afară de bătrîna Belokonskaia, iar dînsa e plecată acum; de altfel, de bătrîneţe, a ajuns proastă ca noaptea. Acum răspunde-mi scurt prin da sau nu; ştii pentru ce-a făcut ea tărăboiul acela alaltăieri?

— Cuvîntul meu de cinste că n-am luat parte la asta şi că nu ştiu nimic!

— Destul, te cred. Acum şi eu mi-am schimbat părerea în privinţa asta, dar pînă ieri dimineaţă îl socoteam pe Evgheni Pavlîci vinovat de toate astea; şi alaltăieri, şi ieri încă. Dar acum, fireşte, nu pot să nu fiu de părerea lor; e limpede că şi-au bătut joc de el în modul cel mai neruşinat; cu ce scop, de ce şi pentru ce, nu se ştie (însuşi faptul acesta pare suspect şi dă de bănuit). În tot cazul, n-o mai dau pe Aglaia după el, orice s-ar întîmpla! Poate să fie un om cumsecade, n-are a face. Aveam eu îndoieli şi înainte, dar acum am hotărît, şi hotărît rămîne. „Întîi să mă băgaţi în mormînt şi atunci n-aveţi decît să daţi fata după cine vreţi”, aşa i-am spus azi-dimineaţă lui Ivan Feodorovici. Vezi ce destăinuiri îţi fac, vezi?

— Văd şi apreciez.

Lizaveta Prokofievna aruncă asupra prinţului o privire pătrunzătoare; poate ar fi vrut să afle ce efect va produce asupra lui părerea ei despre Evgheni Pavlîci.

— Nu ştii nimic de Gavrila Ivolghin?

— Ba da... ştiu multe lucruri.

— Ştiai că e în relaţii cu Aglaia?

— Asta n-am ştiut-o, se miră, ba chiar tresări prinţul. Cum? Gavrila

Ardalionovici e în relaţii cu Aglaia Ivanovna? Cu neputinţă!

— De foarte puţin timp. Soră-sa şi-a tot făcut drum pe aici, toată iarna, săpîndu-i trecerea ca un şobolan.

— Nu cred, stărui cu tărie prinţul după ce stătu un moment pe gînduri, pradă unei profunde emoţii. Dac-ar fi fost adevărat, aş fi ştiut negreşit şi eu.

— Te aşteptai cumva ca el să vină şi, căzînd la pieptu-ţi, să-ţi mărturisească cu lacrimi în ochi? Tare naiv mai eşti! Şi caraghios! Toţi umblă să te păcălească ca pe un... ca pe... Şi nu ţi-e ruşine să te încrezi într-un asemenea om? Se poate să nu-ţi dai seama că el te duce de nas, că te păcăleşte în modul cel mai neruşinat?

— Ştiu foarte bine că mă păcăleşte uneori, rosti prinţul în silă, cu jumătate de glas, şi Ganea îşi dă seama că ştiu... adăugă el fără a-şi mai isprăvi gîndul.

— Poftim, ştie şi totuşi se încrede! Halal ţie! De altfel, din partea ta e şi firesc să fie aşa. De ce m-oi fi mirînd atît? Doamne-Dumnezeule! A mai existat vreodată un astfel de om? Ptiu! Dar ştii că acest Ganca, ori această

Vanka au pus-o în legătură cu Nastasia Filippovna?

— Pe cine? strigă prinţul.

— Pe Aglaia.

— Nu cred! Imposibil! Cu ce scop? şi prinţul sări ca ars de pe scaun.

— Nici mie nu-mi vine a crede, cu toate că sînt dovezi. E o fată despotică, o zăpăcită, o nebună! O fată rea, rea, rea! rea din cale-afară, de o răutate cum nu-i alta! O mie de ani aş repeta că e rea! Toate s-au făcut aşa în ultimul timp, chiar şi curca cea plouată de Aleksandra, dar aceea cel puţin mi-a scăpat din mînă. Şi totuşi nu cred! Poate pentru că nici nu vreau să cred, adăugă generăleasa ca pentru sine. De ce n-ai venit să ne mai vezi? îl luă ea din nou la rost pe prinţ. Aceste trei zile de ce n-ai venit pe la noi? strigă ea nerăbdătoare, repetînd întrebarea.

Prinţul începu să-şi expună motivele, dar Lizaveta Prokofievna îl întrerupse.

— Toată lumea te ia drept un prost şi te trage pe sfoară! Ai fost ieri la

Petersburg; pun rămăşag că te-ai dus să-l implori în genunchi pe nemernicul ăla ca să-ţi primească cele zece mii de ruble!

— Nici gînd. Nu l-am văzut şi, de altfel, nu-i un nemernic. Am primit o scrisoare de la el.

— Arată-mi-o!

Prinţul scoase un plic din servietă şi i-l întinse Lizavetei Prokofievna, care citi:

Stimate domn, eu n-am, fireşte, nici un drept la demnitate şi amor propriu în ochii lumii. Sînt prea nevrednic de aşa ceva după părerea oamenilor. Aceasta e opinia lumii, dar nu şi a dumitale. M-am convins, stimate domn, că eşti poate mult superior celorlalţi. Nu sînt de acord cu

Doktorenko şi pe chestia aceasta sîntem în divergenţă. N-aş primi niciodată o copeică de la dumneata, dar i-ai venit în ajutor mamei mele şiţi datorez recunoştinţă, cu toate că e o dovadă de slăbiciune. În tot cazul, mi-am schimbat părerea despre dumneata şi am socotit necesar să ţi-o aduc la cunoştinţă. Consider apoi că relaţiile noastre trebuie să sfîrşească aici şi că de aci încolo nu mai pot avea loc nici un fel de legături între noi.

Antip Budrovski.

P.S. Restul pînă la două sute de ruble, pe care-l mai datorez, îi voi restitui negreşit, cu timpul.

— Ce aiureală! hotărî Lizaveta Prokofievna, aruncîndu-i înapoi scrisoarea. Nu merita osteneala s-o citesc. Ce-ţi veni să zîmbeşti aşa cu subînţeles?

— Recunoaşte, totuşi, că scrisoarea aceasta ţi-a făcut plăcere şi dumitale.

— Cum! încîlcitura asta îmbibată de orgoliu? Dar nu vezi că toţi ăştia şi-au pierdut capul de îngîmfare şi trufie?

— Şi totuşi, îşi recunoaşte vina şi a rupt-o chiar şi cu Doktorenko; ba cu cît e mai vanitos, cu atît a trebuit să sufere mai mult în amorul lui propriu. Ah, ce copil eşti, Lizaveta Prokofievna!

— Ţii neapărat să-ţi trag o palmă, se vede?

— Nu, nu ţin deloc. Dar ştiu precis că scrisoarea te bucură şi totuşi nu vrei să te dai de gol. De ce te ruşinezi de sentimentele dumitale? Aşa faci totdeauna.

— Să nu îndrăzneşti să mai calci pe la mine! sări Lizaveta Prokofievna, palidă de mînie. De azi înainte, să nu mai treci pragul casei mele niciodată!

— Iar peste trei zile, singură ai să mă chemi la voi... Cum se poate aşa ceva? Sînt sentimentele dumitale cele mai frumoase, de ce să te ruşinezi de ele? Singură îţi dai prilej de chin şi frămîntare.

— Să mor, dacă te mai chem vreodată! Şi numele am să ţi-l uit! L-am şi uitat!

Şi dădu buzna spre uşă.

— Oricum, tot mi-a fost interzis de a mai veni la voi! strigă prinţul în urma ei.

— Ce-e-e? Cine ţi-a interzis?

Se întoarse într-o clipă, ca înţepată de un ac. Prinţul ezită să-i răspundă; îşi dădea seama că-l luase gura pe dinainte.

— Cine ţi-a interzis să vii la noi? strigă furioasă Lizaveta Prokofievna.

— Aglaia Ivanovna mi-a interzis...

— Cînd? Vo-or-be-şte odată!...

— Azi-dimincaţă mi-a trimis vorbă să nu cutez a veni în casa voastră.

Lizaveta Prokofievna rămase înmărmurită, silindu-se să-şi dea seama de situaţie.

— Cum adică ţi-a trimis vorbă? Prin cine anume? Tot prin neisprăvitul acela? Şi numai din gură ţi-a spus? ţipă ea din nou.

— Am primit un bileţel, lămuri prinţul.

— Unde-i? Arată-mi-l! Imediat!

Prinţul se gîndi un moment, apoi scoase din buzunarul vestei o bucăţică de hîrtie pe care era scris:

Prinţe Lev Nikolaevici! Dacă, după tot ce s-a întimplat, mai ai de gînd cumva să mă uimeşti vizitînd vila noastră, te asigur că eu personal nu voi fi printre aceia pe care prezenţa dumitale îi va încînta.

Aglaia Epancina.

Lizaveta Prokofievna se reculese o clipă, pentru ca imediat după aceea să se repeadă la prinţ şi, apucîndu-l de braţ, să-l tragă după dînsa.

— Vii cu mine! Într-adins! Chiar acum, în clipa asta! vocifera ea ca scoasă din minţi.

— Dar, gîndeşte-te, în felul acesta mă expun...

— La ce? Ah, prostălăule, naiv ce eşti! Parcă n-ai fi bărbat! Dar las' că văd eu acum ce se-ntîmplă, cu ochii mei...

— Lasă-mă, cel puţin să-mi iau pălăria...

— Poftim, ia-ţi mizerabila ta pălărie şi să mergem! N-ai ştiut să-ţi alegi măcar un fason mai de Doamne-ajută!... A scris-o, nici vorbă, numai de ciudă... după cele întîmplate deunăzi... A scris-o de necaz, mormăia

Lizaveta Prokofievna, care nu lăsase braţul prinţului şi-l trăgea mereu în urma ei. Eu ţi-am luat apărarea şi am spus cu glas tare că eşti un prost dacă nu vii... altfel nu ţi-ar fi scris bileţelul acela stupid şi necuviincios. Un gest indecent, nedemn de o fată de familie, bine crescută şi deşteaptă, deşteaptă foc!... Hm! continuă ea, i s-o fi făcut şi ei, fireşte, ciudă că nu vii; numai că nu s-a gîndit deloc că unui idiot nu trebuie să-i scrii în felul ăsta, că o ia de bună, literă cu literă, după cum s-a şi întîmplat de altfel. Ce ţi-ai ciulit urechile aşa? se răsti ea la prinţ, dîndu-şi seama că o cam luase gura pe dinainte. Îi trebuie un măscărici ca tine, de mult n-a mai văzut unul în preajmă-i, iată pentru ce te pune la încercare. Şi-mi pare foarte bine, sînt încîntată că o să te ia chiar acum în primire! O meriţi! N-avea grijă, se pricepe ea la de-alde astea! Şi încă ce bine se pricepe!...