XI

De-abia a treia zi Epancinii se înduplecară să revină la sentimente mai bune. Cu toate că prinţul, după obiceiul lui, îşi căută şi de data aceasta felurite vini, mustrîndu-se pentru multe lucruri şi aşteptîndu-se sincer la o pedeapsă, în sinea lui totuşi era pe deplin convins că Lizaveta

Prokofievna era pornită nu atît împotriva lui, cît mai ales împotriva ei înseşi. Iată de ce tăcerea aceasta prelungită, care nu mai îngăduia nici o îndoială asupra nemulţumirii lor, îl împinse într-un greu şi dureros impas.

La aceasta veniră să se adauge şi alte împrejurări, dintre care mai cu seamă una căpătă în timpul acestor trei zile contururi tot mai pronunţate, luînd treptat în închipuirea lui bolnavă, proporţii neaşteptate (prinţul îşi reproşa mereu de cîtva timp două tendinţe opuse, deopotrivă de excesive: pe de o parte, o încredere exagerată, „absurdă ca o obsesie”, în oameni, pe de alta o susceptibilitate tot atît de exagerată, o predispoziţie „sumbră şi meschină” de a se crede mereu vizat prin vorba sau fapta celorlalţi).

Într-un cuvînt, la sfîrşitul zilei a treia, incidentul cu doamna excentrică din caleaşca, doamna care-l strigase pe Evgheni Pavlovici şi-i vorbise, luă în sufletul bănuitor al prinţului proporţii înspăimîntătoare, fantasmagorice.

Lăsînd la o parte toate celelalte aspecte ale cazului, miezul enigmei, pentru dînsul, se concretiza deocamdată într-o singură întrebare chinuitoare: are el vreo vină şi în această nouă „monstruozitate” sau numai...? Dar nu-şi termină gîndul ca să precizeze cine anume. Cît despre literele N.F.B., nu vedea decît o glumă inofensivă, cea mai nevinovată zburdălnicie copilărească, şi ar fi ruşinos pentru el, ba într-o anumită privinţă lipsit chiar de onestitate, să caute nod în papură în orice.

De altfel, a doua zi după „seara” aceea de pomină, prinţul Mîşkin — care a fost cauza principală a tuturor incidentelor şi a zarvei întîmplate,

„capul răutăţilor”, cum s-ar zice — avu chiar de dimineaţă plăcerea de a fi vizitat de prinţul Ş. împreună cu Adelaida, care, plimbîndu-se, „au trecut pe acolo mai ales ca să se informeze de sănătatea lui”. Un moment mai înainte, Adelaida observase în parc un copac bătrîn, foarte pitoresc, rămuros şi cu frunzişul verde, cu o scorbură mare şi trunchiul brăzdat de crăpături; ar fi vrut aşa de mult să-l deseneze, încît jumătate de ceas, cît

ţinu vizita, nu vorbi de altceva. Prinţul Ş. se arătă amabil şi prevenitor ca de obicei, se interesă de viaţa lui Mîşkin din trecut, aduse vorba despre împrejurarea în care se cunoscuseră, trecînd sub tăcere întîmplările din ajun. La sfîrşit, Adelaida nu se putu stăpîni să nu mărturisească, zîmbind cu înţeles, că ei veniseră incognito. Atîta tot; era însă de ajuns ca prinţul să priceapă că părinţii sau, mai bine zis, Lizaveta Prokofievna mai era supărată. În timpul vizitei lor de altfel, cei doi logodnici nu pronunţară un

singur cuvînt nici despre generăleasă, nici despre Aglaia, nici chiar despre

Ivan Feodorovici. De asemenea, cînd se despărţiră de Mîşkin, ca să-şi continue plimbarea, nu-i propuseră să-i însoţească şi nici nu-l invitară să vină pe la ei. În privinţa asta, comportarea Adelaidei a fost cît se poate de semnificativă; vorbind de una dintre acuarelele ei, tînăra manifestă deodată o vie dorinţă să i-o arate prinţului. „Cum aş face s-o vezi mai curînd? Da! O trimit astăzi prin Kolea, dacă vine să ne vadă, sau mîine, cînd îmi fac plimbarea cu prinţul, mai trec o dată pe la dumneata şi ţi-o aduc eu personal”, hotărî ea în cele din urmă, încîntată de a fi găsit o soluţie atît de fericită.

În sfîrşit, chiar în momentul cînd voi să-şi ia rămas-bun, prinţul Ş. păru că-şi aminteşte deodată ceva.

— A, da, nu ştii cumva, dragă Lev Nikolaevici, întrebă el, cine era persoana aceea din trăsură care l-a strigat ieri pe Evgheni Pavlîci?

— Era Nastasia Filippovna, spuse Mîşkin. N-ai aflat încă? Nu ştiu însă cine mai era cu dînsa.

— Ştiu, am auzit! reluă prinţul Ş. Dar ce-o fi vrînd să însemne toate astea? Mărturisesc că pentru mine e o mare enigmă... pentru mine şi pentru ceilalţi, încheie prinţul Ş. cu un ton de extremă mirare.

— După cum am înţeles, s-a referit la nişte poliţe de-ale lui Evgheni

Pavlîci pe care, la cererea ei, le-ar fi răscumpărat Rogojin de la un cămătar, răspunse foarte simplu prinţul, şi pentru care Rogojin îi va acorda lui

Evgheni Pavlîci răgaz suficient.

— Am auzit, am auzit, dragă prinţe, dar o asemenea afirmaţie este cu totul lipsită de temei! Este exclus ca Evgheni Pavlîci să fi semnat poliţe!

E un om bogat... Altădată, într-adevăr, din cauza nechibzuinţei lui, a avut cîteva încurcături băneşti, şi eu însumi l-am ajutat... Dar un om cu averea lui nu dă unui cămătar poliţe care să-i provoace griji. E absurd! Şi în orice caz este exclus să aibă cu Nastasia

Filippovna asemenea relaţii care să-i permită să-l tutuiască. El se jură că nu pricepe nimic, şi-l cred. Iată de ce voiam să te întreb dragă prinţe, dacă nu ştii cumva? Vreau să spun, dacă, prin vreo minune, n-a ajuns pînă la dumneata vreun zvon oarecare?

— Nu, nu ştiu nimic şi te asigur că n-am nici un amestec.

— Vai, prinţe, ce susceptibil ai devenit! Cum mi-aş fi permis să presupun că ai fi putut lua parte la astfel de lucruri?... Dar te înţeleg, nu prea eşti în apele dumitale astăzi.

Şi cu aceste vorbe îl îmbrăţişa şi-l sărută pe Mîşkin.

— Adică ce înţelegi prin „astfel” de lucruri? La ce anume te referi? Nu văd ce anume ar putea fi calificat în cazul de faţă drept un „astfel” de lucru.

— Fără îndoială, persoana aceea a vrut să arunce o umbră asupra lui

Evgheni Pavlîci, să-l compromită; de aceea a recurs la acest procedeu de a-i atribui, faţă de martori, cusururi pe care nu le are şi pe care nu poate să le aibă, răspunse destul de aspru prinţul Ş.

Prinţul Lev Nikolaevici se tulbură, continuînd totuşi să-l privească întrebător pe interlocutorul său, dar acesta tăcu.

— Vasăzică, aici nu e vorba numai de poliţe? O fi la mijloc şi altceva? murmură în sfîrşit Mîşkin, vădit contrariat.

— Da, ţi-o repet, judecă şi dumneata, ce poate fi comun între Evgheni

Pavlîci şi... această femeie, iar pe deasupra şi cu Rogojin? Încă o dată, repet, acest om dispune de o avere imensă, ştiu cu precizie; mai mult. e în perspectivă de a-l moşteni pe un unchi al său. Nastasia Filippovna a urmărit...

Aici prinţul Ş. se opri iarăşi, gîndindu-se, de bună seamă, că n-ar trebui să-i vorbească prea mult lui Mîşkin despre Nastasia Filippovna.

— În tot cazul, reiese de aici că ei se cunosc, constată Mîşkm după o clipă de tăcere.

— Nu este exclus să se fi cunoscut; Evgheni Pavlîci e un om uşuratic.

În orice caz, chiar dacă s-au cunoscut, a fost mai de mult — acum doi-trei ani. Pe atunci, el era în relaţii mai strînse cu Toţki. Acum însă, nici vorbă nu poate fi de asemenea raporturi care s-o facă să-l tutuiască. După cum ştii, ea nici nu era pe aici, dispăruse la un moment dat. Mulţi nici nu ştiau încă de întoarcerea ei. I-am văzut trăsura abia de cîteva zile.

— Şi ce trăsură admirabilă, observă Adelaida.

— Da, e o caleaşca într-adevăr superbă.

Tînăra pereche se despărţi de prinţul Lev Nikolaevici arătîndu-i multă simpatie, dacă nu chiar cea mai sinceră prietenie.

Pentru eroul nostru însă, vizita aceasta a fost pe deplin revelatoare.

E drept că încă din noaptea trecută (şi poate chiar de mai mult timp) îşi făcuseră loc în cugetul lui anumite bănuieli, dar pînă la această vizită nu îndrăznise să încerce o verificare a temeiniciei lor. Acum însă, totul devenea limpede; prinţul Ş. interpretase desigur în mod greşit faptul în sine, totuşi era foarte aproape de adevăr bănuind că la mijloc poate fi vorba şi de o intrigă. „De altfel, nu este deloc exclus, se gîndea Mîşkin, că el a înţeles totul foarte bine, dar, nevoind să mi-o spună, a preferat să dea această interpretare eronată. Ceea ce rămînea însă în afară de orice îndoială era faptul că prinţul Ş. îl vizitase cu un ţel precis: spera să capete anumite lămuriri; dacă e aşa, înseamnă că ei îl credeau amestecat direct în această intrigă. În afară de asta, dacă este aşa precum bănuieşte el şi dacă întîmplarea prezintă într-adevăr atîta importanţă, înseamnă că ea urmăreşte un scop diabolic. Dar ce scop anume? Groaznic! Şi cum s-o împiedici? Cînd ea se hotărăşte la ceva, n-o mai poate opri nimic!” Prinţul ştia asta din propria-i experienţă. „E nebună! Nebună de legat!"

Prea multe chestiuni încîlcite şi misterioase se adunaseră în dimineaţa aceea şi toate se cereau dezlegate neîntîrziat; de aceea prinţul era foarte abătut. Vizita Verei Lebedeva îl distra puţin; a venit la el cu

Liubocika în braţe şi, veselă, i-a înşirat vrute şi nevrute. După Vera apăru sora ei mai mică, cea care-şi ţinea mereu gura întredeschisă, apoi fratele lor — liceanul. Băiatul asigura că, după răstălmăcirea tatălui său, „Steaua

Pelin”, care, în Apocalipsă, suie pe izvoare de ape, înseamnă reţeaua căilor ferate răspîndite pe suprafaţa Europei. Prinţului nu-i venea să creadă că aceasta a fost educaţia lui Lebedev; de aceea hotărîră să-l întrebe chiar pe el, cu prima ocazie. De la Vera, prinţul află că încă din ajun Keller se instalase la dînşii şi că, după toate aparenţele, n-are de gînd să plece foarte curînd, dat fiind că-i plăcea societatea lor şi pe deasupra se împrietenise şi cu generalul Ivolghin; de altfel, declarase categoric că a venit să stea la ei

numai ca să-şi completeze cultura în general. Copiii lui Lebedev îi plăceau prinţului din ce în ce mai mult şi, pe zi ce trecea, se simţea mai bine în preajma lor. Kolea nu se arătă toată ziua; plecase dis-de-dimineaţă la

Petersburg. (Lebedev, chemat de treburile lui, dispăruse şi el încă din zori.)

Dar prinţul aştepta cu nerăbdare vizita lui Gavrila Ardalionovici, care trebuia să vină neapărat pe la el.

Acesta sosi îndată după-masă, cam pe la ora şase şi ceva. De la prima aruncătură de ochi, prinţul îşi spuse că, în orice caz, domnul acesta trebuie să cunoască toate dedesubturile întîmplării, şi cum să nu le ştie, avînd asemenea surse de informaţie ca Varvara Ardalionovna şi Ptiţîn?

Relaţiile ce se statorniseră între Mîşkin şi Ganea erau cam ciudate. Prinţul, de exemplu, îi încredinţase acestuia cazul lui Burdovski, rugîndu-l în mod special să se ocupe de chestiune; dar în pofida acestor dovezi de încredere şi a unor întîmplări din trecut, existau totuşi cîteva puncte despre care, printr-un fel de înţelegere tacită, evitau să vorbească între ei, deşi, uneori, prinţul avea impresia că Gavrila Ardalionovici ar fi dorit poate mai multă sinceritate şi cordialitate în raporturile lor. Acum, de pildă, prinţului i se păru că, de cum intrase, Ganea avea intenţia să spargă gheaţa o dată pentru totdeauna între ei doi. (Dar se vede treaba că nu sosise momentul, căci Gavrila Ardalionovici era cam grăbit: sora lui îl aştepta la Lebedev şi amîndoi trebuiau să se ducă undeva pentru o afacere urgentă.)

În orice caz, chiar dacă se aşteptase la o sumedenie de întrebări. la confidenţe spontane sau la mărturisiri prieteneşti, Ganea s-a înşelat amarnic. În timpul celor douăzeci de minute cît ţinu vizita, prinţul fu dus pe gînduri, aproape absent. Nici vorbă nu putea fi de întrebări sau, mai bine zis, de principala întrebare la care se aştepta Ganea, încît acesta se hotărî să fie, la rîndul său, cît mai rezervat.

Timp de douăzeci de minute, i-a vorbit cu mult haz prinţului despre tot felul de treburi lipsite de orice importanţă, mărginindu-se la o simplă flecăreală, fără a atinge punctul esenţial.

Între altele, Ganea îl informă pe Mîşkin că Nastasia Filippovna se afla de patru zile la Pavlovsk, timp în care a şi reuşit să atragă atenţia tuturor.

Locuia la Daria Alekseevna, într-o căsuţă modestă din strada Matrosskaia, şi caleaşca ei era poate cea mai frumoasă din Pavlovsk. În jurul acestei femei roiesc o mulţime de adoratori tineri şi mai vîrstnici; uneori, cavalerii îi escortează caleaşca. Nastasia Filippovna se arată, ca întotdeauna de altfel, foarte pretenţioasă în alegerea cunoştinţelor şi nu primeşte decît musafiri aleşi pe sprînceană. Oricum, în jurul ei s-a format o adevărată gardă, gata să-i sară în ajutor la nevoie. Din pricina ei, un domn aflat în vilegiatură la Pavlovsk se certase cu logodnica lui, iar un bătrîn general era cît pe ce să-şi blesteme băiatul. În plimbările ei cu trăsura era deseori însoţită de o încîntătoare fetişcană de vreo şaisprezece ani, rudă îndepărtată a Dariei Alekseevna; fata cîntă admirabil şi, seara, căsuţa lor este un loc de atracţie pentru lumea care se plimbă. De altfel, Nastasia

Filippovna se poartă foarte decent, se îmbracă modest, fără pic de lux, dar cu un gust deosebit; de aceea toate doamnele „o invidiază pentru frumuseţea, pentru gustul rafinat şi pentru caleaşca ei”.

— Ieşirea ei excentrică de ieri, îşi dădu cu părerea Ganea, a fost desigur premeditată şi, bineînţeles, nu schimbă cu nimic situaţia. Doar

dacă s-ar apuca cineva să-i caute nod în papură cu tot dinadinsul, dar şi atunci ar trebui să recurgă la calomnii, ceea ce, de altfel, nu va întîrzia, isprăvi Gavrila Ardalionovici, aşteptîndu-se ca prinţul să-l întrebe numaidecît „de ce anume consideră incidentul de ieri drept o ieşire premeditată?” Şi pentru ce calomnia „nu va întîrzia?” Dar prinţul s-a abţinut să pună vreo întrebare.

Cu aceeaşi volubilitate şi fără să fie tras de limbă, Ganea aduse vorba despre Evgheni Pavlovici. După părerea lui, acesta n-o cunoscuse niciodată înainte pe Nastasia Filippovna şi, propriu-zis, nici astăzi n-o cunoştea prea bine, deoarece abia acum patru zile îi fusese prezentat de cineva pe promenadă, şi nu se ştie dacă a fost măcar o dată la ea acasă împreună cu ceilalţi admiratori. Cît despre poliţe, afirmaţia putea să fie şi adevărată (Ganea pretindea chiar că nu e lipsită de temei); Evgheni

Pavlovici dispune, fireşte, de o avere considerabilă, „dar situaţia moşiei lui era cam încurcată în unele privinţe”. Ajungînd la aceste amănunte interesante, Ganea se opri din peroraţia lui. În ce privea ieşirea excentrică de aseară a Nastasiei Filippovna, se mărgini la scurta aluzie strecurată în fraza de mai sus. Apoi veni Varvara Ardalionovna să-l ia pe fratele ei şi, în minutul cît zăbovi la prinţ, îi comunică şi ea (tot din proprie iniţiativă) că

Evgheni Pavlovici va rămîne în cursul zilei aceleia, ba poate şi a doua zi la

Petersburg, că bărbatul ei (Ivan Petrovici Ptiţîn) e plecat şi el la Petersburg, pesemne tot pentru afacerile lui Evgheni Pavlovici şi că, după cît se pare, acolo nu e lucru curat. La plecare, ea mai adăugă că Lizaveta Prokofievna e foarte prost dispusă azi, dar şi mai ciudat e că Aglaia e la cuţite cu toată familia, adică nu numai cu tatăl şi cu mama ei, ci şi cu surorile ei mai mari, şi că „asta nu e deloc frumos din partea ei”. După ce dădu, ca din întîmplare, şi această ultimă ştire (pentru prinţ ea avea o semnificaţie deosebită), Varvara Ardalionovna se retrase împreună cu fratele ei. Despre afacerea cu „fiul lui Pavlişcev”, Ganecika nu pomeni de asemeni nici un cuvînt, poate din falsă modestie, dar poate şi „pentru a cruţa sentimentele prinţului”. Acesta însă ţinu să-i mulţumească încă o dată pentru străduinţa depusă în rezolvarea favorabilă a chestiunii.

Fericit că rămîne în sfîrşit singur, prinţul coborî treptele terasei, străbătu aleea şi intră în parc. Voia să-şi adune gîndurile şi să mediteze puţin asupra unui pas pe care ar fi vrut să-l facă. „Pasul” însă era dintre acelea care nu se cer gîndite, ci, dimpotrivă, trebuie făcut spontan, pe negîndite, concretizat fără ezitare, pentru că nu rezistă unei reflecţii îndelungate; simţise deodată o dorinţă nestăvilită de a părăsi totul, de a se întoarce de unde venise pentru a se retrage undeva într-o izolare cît mai ferită de lume; pe scurt, să dispară cît se poate de repede, fără a-şi lua rămas-bun de la nimeni. Presimţea că, dacă mai rămîne fie doar cîteva zile încă, lumea de aici, mediul acesta îl vor absorbi definitiv şi fără putinţă de evadare, un destin implacabil care-l va urmări de-aici încolo fără cruţare.

Dar nu-i trebuiră nici zece minute ca să-şi dea seama că o asemenea fugă

„nu era cu putinţă”, că ar fi o laşitate din partea lui, că în faţă i se puneau probleme de aşa natură, încît nu avea acum nici un drept să dea înapoi şi nici să încerce, cel puţin, să găsească o ieşire. Frămîntat de aceste gînduri, se întoarse acasă fără să observe că plimbarea lui nu durase mai mult de un sfert de oră.

Lebedev tot mai întîrzia în oraş, aşa încît spre seară, Keller putu să pătrundă în odaia prinţului şi, cu toate că de data aceasta nu era ameţit de băutură, se porni pe destăinuiri şi efuziuni. Se vedea că are chef de vorbă şi, într-adevăr, îi declară fără înconjur lui Mîşkin că vrea să-i povestească toată viaţa lui şi că numai pentru asta a rămas la Pavlovsk. Nu era chip să-l dai afară şi de altfel n-ar fi plecat în ruptul capului. Keller intenţiona, de fapt, să ţină un adevărat discurs, dar după primele cuvinte se încurcă şi, renunţînd la orice introducere, sări direct la concluzie, mărturisind că pierduse într-atît „orice urmă de simţ moral” (şi numai din cauza necredinţei în puterea Celui de Sus), încît ajunsese chiar să fure. „Poţi să-ţi închipui!"

— Ascultă, Keller, în locui dumitale, n-aş mărturisi astfel de lucruri fără să fie absolută nevoie, îl sfătui prinţul, dar, mai degrabă, îmi vine să cred că născoceşti toate astea numai ca să te ponegreşti cu tot dinadinsul.

— Doar dumitale ţi le spun, exclusiv dumitale, şi asta numai ca sa mă pot îndrepta mai uşor. N-am spus-o şi nu o voi spune nimănui; sînt hotărît să-mi duc sub giulgiul morţii secretul în mormînt! Dar, prinţe, dac-ai şti cît e de greu, în timpurile noastre, să faci rost de bani! De unde să-i procuri, dă-mi voie să te întreb? Un singur răspuns primeşti peste tot: „Adu-ne aur şi diamante, şi atunci ai să capeţi”, adică exact ceea ce îmi lipseşte. Îţi închipui situaţia?

— Pe urmă, m-am supărat. „Dar pe smaragde, zic, capăt ceva?” „Pe smaralgde, zice, ţi-aş da.” „în regulă, zic, dacă-i aşa.” îmi pusei pălăria pe cap şi ieşii. „Lua-v-ar dracu' de ticăloşi!” Aşa le-am spus, zău!

— Dar ce, parcă aveai smaragde?

— Eu şi smaralgde! Da' de unde! O, prinţe, cu ce seninătate naivă, aş spune chiar bucolică, priveşti dumneata viaţa!

Prinţului i se făcu oarecum milă sau, mai bine zis, se simţi ruşinat. Un gînd îi încolţi în minte. „Nu s-ar putea oare face ceva din omul acesta, punîndu-l sub o influenţă binefăcătoare?” Cît despre influenţa sa personală, avea motive s-o creadă absolut ineficace şi nu atît din modestie, din neîncredere în propriile sale forţe, ci pentru că avea un anumit fel de a privi lucrurile. Pe nesimţite, conversaţia se însufleţi şi deveni aşa de interesantă, încît nici unul dintre ei nu se gîndea să-i pună capăt. Keller îi destăinui cu o sinceritate uimitoare tot felul de isprăvi deale lui pe care nici un om nu s-ar fi încumetat să le împărtăşească. Ori de cîte ori începea o nouă poveste, îşi arăta mai întîi căinţa şi se jura că sufletul său era „plin de lacrimi”; dar, după felul cum îşi istorisea isprăvile, se vedea că e încîntat şi că se mîndreşte cu ele, ba uneori le spunea cu atîta haz că amîndoi, şi el, şi prinţul, se prăpădeau de rîs.

— Ceea ce observ la dumneata — lucru esenţial — e că dai dovadă de credulitate aproape copilărească şi de sinceritate impresionantă, spuse în cele din urmă prinţul; numai acest singur fapt ar fi de ajuns pentru a răscumpăra multe dintre defectele dumitale.

— Am un suflet nobil şi generos, aidoma unui cavaler medieval! se învoi Keller înduioşat. Dar ştii, prinţe, asta numai în vis, în închipuire, în intenţii, ca să spun aşa; cînd e vorba de fapte însă. nu sînt bun de nimic.

De ce oare? Nu pricep deloc.

— Hai, nu te pierde cu firea! Acum se poate spune pe drept cuvînt că mi-ai mărturisit toate dedesubturile ticăloase ale firii şi ale existenţei dumitale; cel puţin aşa mi se pare mie şi cred că n-ar mai fi nimic de adăugat la cele ce mi-ai povestit; am dreptate?

— N-ar mai fi nimic de adăugat?! strigă Keller cu o nuanţă de compătimire în glas. O, prinţe, cît de elveţian, ca să zic aşa. este încă felul dumitale de a judeca oamenii!

— Cum, ai mai avea de adăugat şi altele? îngăimă prinţul cu o mirare sfioasă. Atunci la ce te aşteptai, ce nădăjduiai de la mine, Keller, şi pentru ce ai venit să-mi faci aceste mărturisiri?

— De la dumneata? Ce nădăjduiam? Mai întîi, e o plăcere pentru oricine să stea în preajma dumitale, să-ţi cunoască bunătatea şi simplitatea sufletului; a sta de vorbă cu dumneata e o adevărată desfătare; ştiu, cel puţin, că am în faţa mea o persoană plină de virtuţi; în al doilea rînd... în al doilea rînd... Aici se încurcă, neştiind ce să mai spună.

— Vrei poate să-ţi împrumut bani? îi veni în ajutor prinţul. Rostise aceste cuvinte cît se poate de natural, cu un ton serios şi chiar cu oarecare sfiiciune. Keller tresări, aţintind o privire mirată asupra prinţului, şi izbi tare cu pumnul în masă.

— Uite, cu felul acesta de a fi al dumitale, îl dai gata pe om, zău aşa, nici nu ştiu ce să mai spun! Mă întreb, de unde atîta naivitate şi inocenţă sufletească, cum poate nici la vîrsta de aur a omenirii nu s-a pomenit şi, în acelaşi timp, atîta clarviziune, care-ţi dă putinţa să citeşti în sufletul omului ca într-o carte deschisă; spiritul dumitale de adîncă observaţie psihologică îl străpunge ca o săgeată. Dar dă-mi voie, prinţe, asta merită o explicaţie, pentru că... sînt pur şi simplu uluit! Fireşte, scopul meu, în cele din urmă, era să-ţi cer un împrumut, dar mă surprinde că m-ai întrebat de bani, ca şi cum n-ai vedea nimic rău în asta, ca şi cum totul ar fi cît se poate de firesc.

— Da... din partea dumitale e cît se poate de firesc.

— Şi nu eşti indignat?

— De ce să fiu?

— Ascultă prinţe, am rămas aici de ieri-seară, mai întîi, fiindcă am un respect deosebit pentru arhiepiscopul francez Bourdaloue ( l-am savurat cu Lebedev pînă la trei noaptea); în al doilea rînd, am rămas (îţi jur pe sfînta cruce că spun adevărul!) mai cu seamă pentru că voiam, împărtăşindu-ţi spovedania mea sinceră şi totală, să contribui prin asta, ca să spun aşa, la îndreptarea mea. Acesta mi-a fost gîndul cu care am adormit pe la ora patru, scăldat în lacrimi.

— Crezi acum în cuvîntul celui mai nobil om? În momentul cînd aţipeam plin de cele mai sincere lacrimi lăuntrice şi, ca să spun asa şi exterioare (pentru că, într-adevăr, plîngeam cu hohote, ţin minte perfect de bine), îmi veni în gînd o idee diabolică: „Ce-ar fi, la urma urmei, dacă după spovedania mea i-aş cere nişte bani?” Spovedania asta, prin urmare, a fost un fel de „preludiu lacrimogen”, ca să pregătesc terenul şi, înduioşîndu-te, să-ţi storc o sută cincizeci de ruble. Şi, după părerea dumitale, asta nu-i o josnicie?

— Ceea ce spui dumneata poate să nu fie tocmai exact. Poate să fi fost o simplă coincidenţă, s-a nimerit ca cele două idei să se confunde, atîta tot, lucru care se întîmplă de altfel destul de frecvent. Mie mi se întîmplă mereu. Personal, cred că nu e bine să te laşi stăpînit de această dedublare, dar să ştii, Keller, că în cea mai mare parte vina e a mea. Cînd vorbeai adineauri, parcă mă vedeam pe mine. De multe ori mă bătea gîndul, continuă prinţul cu toată seriozitatea, vădind cel mai viu interes pentru acest subiect, că şi ceilalţi păţesc la fel, încît, la un moment dat, începusem chiar să mă consolez, căci e extrem de greu să lupţi contra acestor idei duble; am încercat pe propria mea piele. Dumnezeu ştie de unde şi cum se ivesc. Văd că dumneata singur califici asta drept o josnicie!

Acum, iar o să mă frămînte ideile acestea. În tot cazul, nu eu sînt acela care să te judec; nu ţi se pare? Ai recurs la un subterfugiu ca prin lacrimi să-mi storci o sumă de bani, dar nu te-ai jurat adineauri că spovedania dumitale a avut şi un alt scop, un scop nobil şi nu numai de interes mărunt? Cît despre bani, ai nevoie pentru chefuri, nu-i aşa? După spovedania dumitale, este bineînţeles o dovadă de laşitate. Dar, pe de altă parte, cum să renunţi, aşa dintr-o dată, la băutură şi la petreceri? Cu neputinţă. Atunci, ce-i de făcut? Cel mai bun lucru e să lăsăm asta în seama conştiinţei dumitale, ce zici?

Spunînd astea, prinţul se uita la Keller cu o vie curiozitate. Se vedea că problema ideilor dedublate îl preocupa de multă vreme.

— Nu înţeleg de ce, după toate acestea, te-or fi socotind oamenii idiot! exclamă Keller.

O roşeaţă uşoară acoperi obrazul prinţului.

— Predicatorul Bourdaloue, de pildă, în cazul de faţă ar fi fost necruţător, pe cînd dumneata l-ai cruţat pe om şi m-ai judecat cu omenie!

Şi uite, ca să mă pedepsesc eu însumi şi ca să arăt cît sînt de mişcat, nu vreau o sută cincizeci de ruble, mă mulţumesc cu douăzeci şi cinci, mi-ar ajunge! De atît am nevoie, cel puţin pentru două săptămîni. De abia după două săptămîni, dacă mai vin să-ţi cer bani. Voiam să-i dau ceva în dar

Agaşei, dar nu merită. Ah, dragă prinţe, Dumnezeu să te aibă în paza lui!

În clipa aceasta apăru Lebedev, care sosise tocmai atunci de la Petersburg. Zărind hîrtia de douăzeci şi cinci de ruble în mîinile lui Keller, se încruntă. Keller însă, văzîndu-se în posesia banilor, se grăbi s-o ia din loc. Pe dată, Lebedev începu să-l bîrfească.

— Eşti nedrept; căinţa lui era sinceră cu adevărat, zise prinţul cu mustrare în glas.

— Căinţa lui! Ce valoare poate să aibă o asemenea căinţă? Nu m-am bătut şi eu în piept aseară: „Sînt un nemernic, un nemernic!”, adică vorbe goale şi atîta tot!

— Aşadar, din partea dumitale erau numai vorbe goale? Şi eu credeam, dimpotrivă...

— Ei bine, uite, dumitale am să-ţi spun tot adevărul, fiindcă ştii să-l pătrunzi pe om pînă în adîncurile sufletului; şi vorba şi fapta, şi minciuna şi adevărul — toate la mine merg mînă-n mînă şi în perfectă armonie.

Adevărul şi faptele mă-ndeamnă — poţi să mă crezi sau nu — la o sinceră căinţă, ţi-o jur, dar cuvintele şi minciuna îmi sînt dictate de un gînd diabolic (mereu prezent); „Cum să fac ca să-l amăgesc pe om, să trag un folos chiar şi de pe urma acestor lacrimi de căinţă ale mele!” Zău aşa!

Altuia nu i-aş spune, ar rîde sau m-ar scuipa, dar dumneata, prinţe, judeci cu omenie.— Întocmai aşa, cuvînt cu cuvînt, mi-a spus şi el adineauri, se însufleţi prinţul. Şi amîndoi parcă v-aţi mîndri cu asta! Mă mir de voi, numai că el e mai sincer decît dumneata, care faci din asta o adevărată meserie. Haide, destul, nu mai face mutra asta plouată, Lebedev, şi nu-ţi mai duce mîna la inimă. Vrei să-mi spui ceva? Nu cred că ai venit degeaba...

Lebedev se codi, recurgînd la obişnuitele-i strîmbături.

— Te-am aşteptat toată ziua, ca să-ţi pun o întrebare; măcar o singură dată în viaţa dumitale te conjur să spui adevărul: avut-ai vreun amestec oarecare în întîmplarea de ieri cu caleaşca?

Lebedev continuă să se izmenească, chicotind, frecîndu-şi mîinile, iar la urmă recurse la un strănutat prelungit, neputîndu-se hotărî să răspundă la întrebarea prinţului.

— Văd c-ai luat parte.

— Indirect, numai indirect! Grăiesc purul adevăr! N-am făcut altceva decît să anunţ la vreme o anumită persoană că o anumită societate e adunată la mine şi că sînt de faţă anumite persoane.

— Ştiu, l-ai trimis pe fiul dumitale acolo, mi-a spus-o chiar el adineauri; şi ce-i cu intriga asta pe care aţi pus-o la cale? izbucni prinţul cuprins de un fel de neastîmpăr.

— N-am pus-o eu la cale, ferit-a sfîntul! se apără Lebedev, vînturînduşi braţele, ca şi cum ar fi voit să respingă o asemenea bănuială. A fost urzită de alţii şi, la drept vorbind, e mai mult o fantezie decît o intrigă!

— Despre ce e vorba, spune-mi şi mie, pentru Dumnezeu! Cum de nu-ţi dai seama că mă priveşte personal chestiunea asta? Nu vezi că aici se urmăreşte compromiterea lui Evgheni Pavlovici?

— Prinţe! Excelentissime prinţ, se sclifosi Lebedev din nou, dar dumneata nu mă laşi să-ţi spun tot adevărul; am încercat de mai multe ori, dar nu m-ai lăsat să isprăvesc...

Prinţul chibzui o clipă.

— Bine, te ascult, spune adevărul, rosti el în cele din urmă; fără îndoială, o luptă grea se dăduse în sufletul lui.

— Aglaia Ivanovna... începu îndată Lebedev.

— Taci, taci! strigă exasperat prinţul, şi faţa i se făcu stacojie de indignare sau poate şi de ruşine. Aşa ceva este exclus şi e... absurd. Toate astea au fost născocite de dumneata sau de alţi nebuni ca dumneata. Şi să nu te mai aud vreodată amintind despre asta.

Seara tîrziu, trecuse de zece, cînd, în sfîrşit, veni şi Kolea, aducînd o mulţime de noutăţi, unele de la Petersburg, altele de la Pavlovsk. Cele dintîi, privitoare mai ales la Ippolit şi la păţania din ajun, i le povesti pe scurt, pentru a le relua mai tîrziu, atît de grăbit era să-i comunice noutăţile din Pavlovsk. Acum trei ore se întorsese de la Petersburg şi, fără a mai trece pe la prinţ, se dusese direct la Epancini. „Acolo se petrece ceva îngrozitor!” Bineînţeles, pe primul plan era povestea cu caleaşca, dar se întîmplase probabil şi altceva, ce nu putea să ştie, desigur, nici el şi nici prinţul. „Nu m-am apucat, fireşte, să spionez şi nici să descos pe careva de-ai casei; de altfel, m-au primit bine, chiar surprinzător de bine; în schimb, de dumneata, prinţe, n-au suflat o vorbă! Mai important şi interesant era că Aglaia se certase cu ai săi pentru Ganea. Exact ce şi cum — nu se ştie, cert este însă că din pricina lui Ganea (închipuieşte-ţi!) cearta a luat un caracter foarte violent, ceea ce înseamnă că motivul era grav.

Generalul s-a întors tîrziu şi era tare indispus; împreună cu el venise şi Evgheni Pavlovici, foarte vesel şi prevenitor, fiind cît se poate de bine primit. Dar noutatea cea mare era că Lizaveta Prokofievna a chemat-o întrascuns pe Varvara Ardalionovna, care tocmai se afla la domnişoare, şi i-a interzis o dată pentru totdeauna să-i mai calce pragul casei; ce-i drept, a făcut-o într-o formă cît se poate de cuviincioasă, mi-a povestit chiar Varia.

E interesant că în momentul cînd Varia ieşi de la Lizaveta Prokofievna şi trecu să-şi ia rămas-bun de la domnişoare, ele nici nu ştiau măcar că i se interzisese să le mai calce pragul şi că e vorba de o despărţire definitivă.

— Dar Varvara Ardalionovna a fost la mine pe la ora şapte, zise Prinţul mirat.

— Ei bine, asta s-a întîmplat pe la opt. Îmi pare rău de Varia şi de Ganea... dar, ce să-i faci, prea se bagă în toate, nu pot trăi fără intrigi.

Niciodată n-am putut să aflu ce anume uneltesc; de altfel, nici nu ţin să fiu la curent. Desigur, din multe puncte de vedere caracterul lui Ganea lasă de dorit, însă are şi calităţi pe care e de ajuns să le cauţi ca să le descoperi, şi niciodată nu-mi voi ierta că nu l-am înţeles mai înainte... Nu ştiu dacă pot continua să mă duc la Epancini după cele întîmplate cu Varia.

E drept că de la început chiar m-am pus pe un picior de independenţă completă, dar trebuie totuşi să mai chibzuiesc.

— Degeaba îl plîngi atît pe fratele dumitale, observă prinţul. Dacă lucrurile au ajuns aici, înseamnă că Lizaveta Prokofievna îl consideră pe Gavrila Ardalionovici cam primejdios şi că, prin urmare, anumite speranţe ale lui sînt pe cale să se împlinească.

— Cum? Ce speranţe?! strigă, în culmea mirării, Kolea. Îţi închipui poate că Aglaia... e cu neputinţă!

Mîşkin nu spuse nimic.

— Eşti teribil de sceptic, prinţe, reluă Kolea după un timp, observ că de la o vreme încoace te arăţi extraordinar de sceptic; începi să nu mai crezi în nimic şi să te complaci în tot felul de presupuneri... Am întrebuinţat bine aici cuvîntul „sceptic"?

— Cred că da; deşi nici eu nu sînt prea sigur.

— Ba nu, îmi retrag cuvîntul „sceptic”; am găsit o altă explicaţie, strigă Kolea deodată, nu eşti sceptic, ci un om stăpînit de gelozie! Eşti teribil de gelos pe Ganea pentru o fată mîndră şi frumoasă!

Spunînd asta, Kolea sări de pe scaun şi izbucni într-un rîs nebun, cum poate nu i se mai întîmplase vreodată în viaţă. Veselia lui n-a mai cunoscut margini cînd îl văzu pe prinţ roşind din ce în ce mai mult. Ideea că prinţul era gelos din pricina Aglaiei îl amuza nespus. Dar hazul lui încetă brusc în momentul cînd îşi dădu seama că prinţul a rămas foarte mîhnit. Pe urmă se legă între ei o conversaţie lungă şi serioasă, care ţinu mai bine de o oră, poate chiar o oră şi jumătate.

A doua zi, o chestiune urgentă îl sili pe prinţ să plece la Petersburg, unde rămase toată dimineaţa. La întoarcere, îl întîlni în gară pe Ivan

Feodorovici. Acesta îl apucă pe Mîşkin de braţ, se uită cu fereală împrejur şi-l trase repede după dînsul, într-un vagon de clasa întîi. Generalul era dornic să-i împărtăşească lucruri importante.

— Mai întîi, dragă prinţe, să nu mi-o iei în nume de rău şi, chiar dacă te-am supărat cu ceva, uită, te rog. Eram gata să vin încă de ieri să te văd, dar nu ştiam cum va reacţiona Lizaveta Prokofievna... Acasă la noi e un adevărat... infern, parcă s-ar fi instalat un duh necurat şi zău dacă mai pricep ceva. După părerea mea, dumneata eşti în orice caz mai puţin vinovat decît oricare dintre noi, deşi, la drept vorbind, din pricina dumitale s-au întîmplat toate astea. Vezi, prinţe, e frumos să fii filantrop, dar se pare că nu e totdeauna plăcut. Poate că ţi-ai dat seama şi dumneata. Eu preţuiesc, fireşte, bunătatea Lizavetei Prokofievna şi o stimez mult, dar...

Şi generalul continuă să tot îndruge în acelaşi sens, iar vorbele îi erau din cale-afară de încîlcite. Se vedea cît colo că era extrem de tulburat şi totodată zguduit de ceva cu totul de neînţeles pentru dînsul.

— Ştiu foarte bine că n-ai nici un amestec aici, dar mai bine renunţă să ne vizitezi cîtva timp, ţi-o spun prieteneşte; aşteaptă să treacă furtuna.

În ceea ce-l priveşte pe Evgheni Pavlîci, urmă el cu înfocare, totul s-a dovedit a fi o calomnie absurdă, cea mai neagră calomnie! E o minciună urîtă, o intrigă, dorinţa de a strica totul, de a băga zîzanie între noi. Vezi, prinţe, ţi-o spun confidenţial: între noi şi Evgheni Pavlîci nu s-a spus nici un cuvînt, pricepi? Nu sîntem legaţi prin nimic, dar cuvîntul acesta poate fi rostit şi cît de curînd! Aşadar, urmăreşte să-i pună beţe-n roate! Dar pentru ce, cu ce scop — nu mă pot dumeri! E o femeie excentrică, o femeie uimitoare, m-a băgat în sperieţi, de mi-am pierdut şi somnul. Şi ce trăsură, ce cai... Fantastic! Asta e ceea ce se cheamă pe franţuzeşte şic, nu-i aşa?

Şi cine o fi noul ei protector? Alaltăieri, ca să spun drept, m-a împins păcatul şi l-am bănuit pe Evgheni Pavlîci, zău aşa! Dar acum sînt sigură că nu este el; şi dacă nu e el, ce rost are încercarea asta de a provoca o ruptură între noi? Asta-i întrebarea! Ca să nu-l piardă pe Evgheni Pavlîci?

Dar ţi-o repet, jur pe onoarea mea că nici n-o cunoaşte măcar şi că toată povestea aceea cu poliţele e o pură născocire! Şi cu cîtă neobrăzare îl tutuia în plină stradă! E limpede că la mijloc e o intrigă răuvoitoare! Un complot! Iar noi trebuie să-l respingem cu dispreţ şi să-i arătăm şi mai mult consideraţie lui Evgheni Pavlîci. Am vorbit în acest sens şi cu Lizaveta Prokofievna. Acum să-ţi spun părerea mea intimă: sînt ferm convins că toate astea le face dintr-o ranchiună personală, ca să se răzbune pe mine, ştii, pentru ceea ce a fost, deşi nu mă simt vinovat cu nimic. Îmi vine sîngele în obraz de ruşine de cîte ori îmi aduc aminte de asta. O credeam dispărută pentru totdeauna şi iat-o că apare din nou. Dar unde o fi Rogojin acela, mă rog? Credeam că de mult ea a devenit doamna Rogojin.

Într-un cuvînt, generalul părea cu totul derutat. Aproape tot drumul, timp de o oră, el vorbi fără întrerupere, punînd singur întrebări şi tot singur răspunzînd la ele; în focul peroraţiei îi strîngea mîna lui Mîşkin şi, în cele din urmă, îl convinse pe acesta cel puţin de un lucru, că lui personal nici nu i-a trecut prin minte să-l bănuiască de vreun amestec în această afacere. Un lucru important pentru Mîşkin. În încheiere, generalul povesti despre un unchi al lui Evgheni Pavlîci, şeful unei cancelarii la Petersburg, şi care „ocupă un post de vază, are şaptezeci de ani, e gastronom, un bătrîn care nu se lasă încă...” Ha, ha! Ştiu că a auzit şi el de Nastasia Filippovna şi i-a cam dat tîrcoale. Am trecut adineauri pe la el; nu primeşte, e suferind; dar e bogat, foarte, foarte bogat, are o situaţie excelentă şi... Dumnezeu să-l ţină încă mulţi ani, dar tot lui Evgheni Pavlîci o să-i rămînă toată averea... Da, da... şi totuşi mi-e frică parcă de ceva! Nu-mi explic de ce anume, dar mi-e frică... S-ar zice că pluteşte ceva în aer, o nenorocire ce se roteşte deasupra capetelor noastre ca un liliac, şi mi-e frică, mi-e tare frică!...

În sfîrşit, de-abia a treia zi, după cum am mai spus, a urmat şi împăcarea oficială a Epancinilor cu prinţul Lev Nikolaevici.