I

De cîte ori nu auzi lamentîndu-se lumea de pe la noi, cum că nu prea avem oameni cu spirit practic; politicieni, de pildă, avem cu prisosinţă; şi nici de generali nu ducem lipsă — dai de ei la tot pasul; cît despre administratori găseşti berechet şi de tot felul, oricît de mulţi s-ar cere; cînd e vorba, însă, de oameni energici, înzestraţi cu simţ practic — i-ai de unde nu-s, să-i cauţi cu lumînarea! Cel puţin aşa se plînge toată lumea. Ba unii merg pînă acolo încît susţin că nici măcar personal de serviciu corespunzător n-am avea pe unele linii de cale ferată; şi nici vreo administraţie cît de cît acceptabilă nu se poate înjgheba, zic ei, în vreuna dintre companiile noastre de navigaţie. Ici, auzi, în punctul cutare al unei noi linii ferate s-au ciocnit, ori s-au prăvălit de pe pod, nişte vagoane; colo, se scrie, un tren era cît pe ce să ierneze în mijlocul cîmpiei întroienite: au plecat oamenii pentru cîteva ceasuri şi au stat cinci zile în zăpadă. Dincolo, se povesteşte, mii de puduri de mărfuri care aşteaptă să fie expediate zac cîte două sau chiar trei luni de zile şi putrezesc; altundeva, mai auzi (şi nici nu-ţi vine a crede) un administrator, adică un fel de supraveghetor, un lefegiu oarecare l-a cam atins pe un tejghetar de negustor de i-a mutat fălcile din loc, motivîndu-şi zeul administrativ prin aceea că „s-a cam întrecut cu firea” din pricină că acela îl bătea la cap să-i expedieze marfa.

Şi cînd te gîndeşti că există în ţara aceasta imensă atîtea servicii de stat şi posturi de lefegii, te cuprinde groaza; toată lumea a fost sau este în slujbă, toţi vor să fie slujbaşi. Cum se face atunci că din atîta material uman să nu se poată constitui o administraţie ca lumea la companiile noastre de navigaţie?

Răspunsul ce ni se dă la această întrebare e cît se poate de simplu — atît de simplu, că explicaţia pare aproape de necrezut. E adevărat, ni se spune, că la noi toţi au fost ori sînt slujbaşi, şi starea asta dăinuie de vreo două sute de ani încoace, după cel mai bun model nemţesc, de la strămoşi la strănepoţi — dar tocmai aici e buba, că slujbaşii sînt de fapt oamenii cei mai lipsiţi de simţ practic, ajungîndu-se pînă acolo că abstracţiile şi lipsa de cunoştinţe practice erau socotite pînă nu de mult, chiar şi de slujbaşi, drept cea mai mare virtute şi cea mai bună recomandare. Dar nu tagma funcţionărească ne interesează aici, ci oamenii cu spirit practic. Este în afară de orice îndoială faptul că sfiiciunea şi o totală lipsă de spirit de iniţiativă erau considerate la noi, dintotdeauna, drept cel mai bun indiciu de simţ practic — părerea aceasta există şi acum. Dar de ce să ne facem din asta o vină specifică nouă, dacă e vorba ca părerea aceasta să fie luată drept o învinuire? Lipsa de originalitate era considerată dintotdeauna, pretutindeni, în lumea întreagă, ca fiind apanajul omului de afaceri serios şi practic, şi circa nouăzeci şi nouă la sută din oameni (pe puţin) credeau întotdeauna astfel, încît poate numai unu la sută dintre ei vedeau şi văd lucrurile într-un fel diferit. Marii inventatori şi oamenii geniali au fost consideraţi de societate, aproape întotdeauna, drept nişte neghiobi la începtul activităţii lor (ba de foarte multe ori şi către sfîrşitul ei) — observaţie arhicunoscută de altfel şi de mult devenită banală. Dacă, de pildă, timp de decenii, toată lumea, deprinsă să-şi fructifice banii prin Casa de Depuneri, căra acolo miliarde cu dobînda de patru la sută, nu-i deloc de mirare că o dată cu dispariţia acestei instituţii, oamenii rămînînd la propria lor iniţiativă, cea mai mare parte din aceste milioane au fost pierdute iremediabil în vîltoarea febrei de constituire a unor societăţi anonime pe acţiuni sau au intrat în buzunarele escrocilor — ceea ce, de altfel, era socotit ca un indiciu de bun-simţ şi bună creştere conform cu uzanţele vremii. Mai cu seamă de bun-simţ; iar dacă cea mai sfioasă cuminţenie şi o apreciabilă lipsă de originalitate constituiau pînă acum la noi, după părerea aproape unanimă, o însuşire inerentă a omului de acţiune, a omului de afaceri corect, ar fi fost desigur prea inoportună, indecentă şi reprobabilă chiar, orice schimbare bruscă. Care mamă iubitoare, de pildă, nu se va înspăimînta şi nu se va îmbolnăvi de frică, dacă fiul sau fiica ei vor ieşi cumva din făgaşul obişnuitului. „Mai bine să trăiască în îndestulare şi să fie fericit fără originalitate”, gîndeşte orice mamă, legănîndu-şi odorul. Iar bătrînele dădace, de cînd e lumea, îngînă acelaşi cîntec:„În straie de aur vei umbla, grad de general vei purta!” Aşadar, pînă şi dădacele noastre considerau gradul de general ca pe o culme a fericirii pentru un rus, reprezentînd idealul naţional cel mai popular de fericire tihnită suprema fericire. Şi într-adevăr, cine n-ar fi izbutit la noi, după ce şi-a luat cu chiu cu vai examenele şi a deţinut timp de vreo treizeci şi cinci de ani o slujbă de stat, cine n-ar fi izbutit să ajungă, în cele din urmă, la gradul de general şi să-şi adune o sumuşoară la Casa de Depuneri? În felul acesta, mai tot rusul ajungea, fără un efort special, să-şi cîştige un renume de om practic şi întreprinzător. De fapt, numai un om original sau, cum s-ar zice, neastîmpărat n-ar fi putut să se facă general la noi. Poate să fie o oarecare neînţelegere la mijloc; dar, în genere, se pare că este exact aşa, şi societatea noastră avea perfectă dreptate să-şi definească astfel idealul de om practic. Se pare totuşi că ne-au scăpat şi multe vorbe de prisos; deşi în intenţia noastră era, de fapt, să dăm cîteva lămuriri suplimentare cu privire la familia Epancin. Membrii acesteia, sau cel puţin cei mai ponderaţi şi cu scaun la cap, aveau mult de suferit de pe urma unei trăsături comune a familiei, complet opuse acelor virtuţi la care ne-am referit mai sus. Fără să-şi dea seama de faptul în sine (pentru că întradevăr e greu de sesizat), ei aveau totuşi uneori sentimentul că lucrurile în familia lor mergeau nu ca la toată lumea. Ceilalţi duceau o existenţă liniştită şi monotonă — a lor era într-o necontenită frămîntare; toată lumea luneca lin ca pe şine — ei deraiau la fiece moment. În timp ce toată lumea dădea mereu dovezi de sfioasă cuminţenie, ei — nici pomeneală. Lizaveta Prokofievna, ce-i urept, se cam speriau cînd lucrurile nu mergeau conform uzanţelor vremii, şi totuşi nu era vorba de acea sfială cuviincioasă, mondenă, după care tînjeau ei. Poate, în adevăr, Lizaveta Prokofievna era singura pe care o frămîntau toate acestea; domnişoarele, cărora nu le lipsea, de altfel, nici perspicacitatea, nici ironia, erau încă tinere; iar generalul, deşi avea o minte destul de pătrunzătoare (ce-i drept cam greoaie), în împrejurările mai dificile prefera să mormăie hm!, lăsînd, în cele din urmă, totul în seama Lizavetei Prokofievna. Cu alte cuvinte, toată răspunderea îi revenea ei. Şi nici nu se putea spune măcar că familia aceasta se remarca prin cine ştie ce spirit de iniţiativă personală sau că devia de la drumul cel drept dintr-o predilecţie conştientă pentru originalitate, ceea ce ar fi fost cu totul lipsit de bună-cuviinţă. Nicidecum!

Nici vorbă de aşa ceva, adică nici prin gînd nu le trecea să-şi propună asemenea ţeluri; şi cu toate acestea reieşea, pînă la urmă, că familia Epancin, deşi foarte onorabilă, era puţin altfel de cum trebuia să fie în general orice familie onorabilă. De cîtva timp, Lizaveta Prokofievna îşi vîrîse în cap că tot răul se trage numai de la dînsa, de la caracterul ei „nenorocit”, ceea ce îi mări şi mai mult chinul. Îşi spunea mereu că e o „excentrică, stupidă şi insuportabilă”; se frămînta necontenit, pierzîndu-şi cumpătul şi nemaifiind în stare să se descurce, să găsească o ieşire nici chiar în cele mai obişnuite complicaţii pe care le oferă viaţa de toate zilele, era mereu predispusă să exagereze proporţiile nenorocirii.

Am arătat încă de la începutul naraţiunii noastre că Epancinii se bucurau de stimă şi preţuire din partea tuturor celor care-i cunoşteau.

Chiar şi Ivan Feodorovici personal, cu toată originea lui obscură, era primit pretutindeni cu multă consideraţie. De altfel, o şi merita pe deplin, în primul rînd, pentru că era un om bogat, şi nu „un oarecare”, iar în al doilea rînd, pentru că era un om absolut onorabil, deşi cam mărginit. Se pare însă că o anumită opacitate intelectuală este un atribut necesar, dacă nu al oricărui om de afaceri, cel puţin al oricărui om care vrea să facă avere. În sfîrşit, generalul avea maniere frumoase, era modest, ştia să tacă, dar, în acelaşi timp, nu se lăsa tras pe sfoară sau umilit, şi nu numai pentru că avea gradul de general, ci pentru că aşa-i dicta conştiinţa lui de om cinstit şi plin de demnitate. Pe deasupra, şi poate că nu era lucrul cel mai puţin important, se bucura de protectori influenţi. Cît despre Lizaveta Prokofievna, după cum am mai spus, se trăgea dintr-o familie de nobili de viţă veche, deşi pe la noi nu prea se ţine seama de vechimea neamului dacă omul nu are şi relaţii sociale. Dar ea a ştiut să-şi facă şi relaţii; era stimată şi iubită de persoane cu mare trecere şi influenţă în societate, încît toată lumea, fireşte, a trebuit să-i acorde respectul cuvenit şi să-i deschidă uşile. Cert este că necazurile ei familiale nu prea aveau cine ştie ce temei serios şi în orice caz erau provocate de nişte cauze minore şi exagerate pînă la ridicol; dar, dacă ţi-a crescut, să zicem, un neg pe nas sau pe frunte, eşti dispus să-ţi închipui că toată lumea n-are altă treabă decît să se ocupe de nasul dumitale, să te bîrfească şi să-şi bată joc de dumneata, chiar dacă ai avea meritul de a fi descoperit America. Ce-i drept, Lizaveta Prokofievna era considerată în societate drept o „originală”, aceasta însă nu scădea cu nimic respectul unanim de care se bucura incontestabil. Dar iată că — din nenorocire — Lizaveta Prokofievna a ajuns să nu mai creadă nici măcar în faptul acesta de netăgăduit că este stimată. Gîndindu-se la fiicele ei, îşi spunea cu durere că le strică viitorul, că are un caracter ridicol, compromiţător, insuportabil, lucru pentru care, bineînţeles, îi învinuia tot pe cei din jurul său, adică pe fiicele sale şi pe Ivan Feodorovici, certîndu-i de dimineaţă pînă seara, cu toate că îi iubea cu abnegaţie, aproape cu patimă.

Ceea ce o îndurera mai cu seamă era gîndul că şi fiicele ei manifestau aceeaşi tendinţă de a deveni nişte trăsnite, nişte fiinţe „originale” ca şi dînsa, şi că asemenea domnişoare nici că s-au mai pomenit vreodată şi nici nu se cade să existe pe lume. „Or să devină nişte nihiliste, asta e!” îşi spunea ea mereu. Iar de un an încoace, şi mai ales în ultima vreme, gîndul acesta supărător prindea tot mai multă consistenţă. „Mai întîi, de ce nu se mărită? se întreba ea întruna. Ca să-şi chinuiască mama, desigur, văzînd în asta probabil scopul suprem al vieţii — şi nu-i deloc de mirare cu ideile astea noi şi cu blestemata lor problemă feminină! Nu-i căşunase Aglaiei acum şase luni să-şi taie splendoarea de păr? (Doamne, nici chiar eu n-am avut pe vremuri asemenea cozi de toată frumuseţea!) A trebuit să mă rog în genunchi de ea ca să lepede foarfecele din mînă!... Hai să zicem că făcea asta din răutate, ca s-o chinuiască pe maică-sa, pentru că e o fată rea, nesupusă, o răzgîiată şi mai cu seamă rea, rea rea! Dar grăsana ceea de Aleksandra parcă nu voia şi ea să-şi reteze cosiţele, şi nu dintr-un moft şi nici din răutate, ci din naivitate şi prostie, pentru că Aglaia i-a băgat în cap că în felul acesta va dormi mai liniştită şi n-o s-o mai doară capul? Şi cîţi, cîţi, cîţi pretendenţi nu s-au perindat de cinci ani încoace? Şi unde mai pui că toţi erau unul şi unul, foarte potriviţi, ba unii dintre ei cu totul admirabili chiar! Atunci de ce fac nazuri, ce mai aşteaptă? Pentru ce nu se mărită? Numai ca s-o necăjească pe mama lor, altă explicaţie nu există!

Nu există! Nu există!"

Dar iată că, în sfîrşit, răsări soarele şi pentru inima ei de mamă; Lizaveta Prokofievna simţea o oarecare uşurare gîndindu-se că cel puţin una dintre fiicele ei, Adelaida, este pe cale să se căpătuiască. „Scap barem de o belea, de o piatră din casă”, spunea ea cînd i se întîmpla să-şi exprime gîndurile cu glas tare (în sinea ei, în schimb, folosea expresii mult mai gingaşe). Şi ce frumos, cît de onorabil se aranjase totul; în lumea bună faptul acesta era comentat cu totul favorabil şi apreciat numai în cuvinte de laudă. Logodnicul, era un om cunoscut, un prinţ, cu avere, un om bun şi, pe lîngă asta, era pe placul ei, nici că se putea mai bine! Dar Lizaveta Prokofievna îşi făcea mai puţine griji cu fiica ei mijlocie decît cu celelalte două, deşi gusturile artistice ale Adelaidei puneau de multe ori la grea încercare inima veşnic neliniştită a Lizavetei Prokofievna. „În schimb, are o fire veselă şi mult bun-simţ; cu asemenea calităţi nu se pierde o fată”, îşi spunea în chip de consolare generăleasa, şi gîndul acesta o liniştea. Grija cea mai mare i-o pricinuia Aglaia. Apropo, în privinţa celei mari, Aleksandra, Lizaveta Prokofievna nu ştia exact ce atitudine să adopte şi cum e mai bine: să se teama pentru ea sau nu? Cîteodată i se părea că gata, „aşa îi era sortit”. Deja avea douăzeci şi cinci de ani şi deci o să rămînă fată bătrînă. „Cu o frumuseţe ca a ei!...” Nefericita mamă îşi petrecea nopţile plîngîndi în timp ce fata dormea dusă somnul cel mai liniştit. „Şi ce-i cu dînsa, e o nihilistă sau numai o proastă?” Că nu era deloc proastă, Lizaveta Prokofievna o ştia prea bine; preţuia mult judecata clară a Aleksandrei Ivanovna şi-i cerea sfatul cu plăcere. Dar că fata ei cea mare era o „curcă plouată” nu mai avea nici o îndoială. „Aşa-i de potolită şi de domoală, că nimic n-o scoate din toropeală, nimic nu o poate tulbura.

Dar ce zic, nici curcile plouate nu sînt chiar aşa de potolite — ptiu! M-am zăpăcit cu ele de tot şi nu mai ştiu ce să cred, nu mai pricep nimic!"

Aleksandra Ivanovna îi inspira mamei sale o milă duioasă, cu totul inexplicabilă, şi o afecţiune mai mare chiar decît pentru Aglaia, cu toate că aceasta din urmă era idolul vieţii sale. Dar izbucnirile nervoase, răstălmăcirile, observaţiile veninoase (prin care se manifestau cu deosebire grija şi afecţiunea ei maternă), epitete precum „curcă plouată” sau altele, nu mai puţin amuzante, reuşeau doar s-o distreze pe

Aleksandra, stîrnindu-i rîsul. Cîteodată, lucrurile ajungeau pînă acolo încît fleacurile cele mai neînsemnate o supărau pe Lizaveta Prokofievna pînă la exasperare. De pildă, Aleksandrei Ivanovna îi plăcea să doarmă mai mult şi de obicei avea tot felul de visuri; dar visurile ei surprindeau întotdeauna printr-o naivitate dezarmantă şi o lipsă totală de conţinut, pe măsura unui copil de şapte ani. Ei bine, chiar şi inocenţa visurilor acestora începuse s-o cam irite pe Lizaveta Prokofievna. Odată, Aleksandra Ivanovna văzu în vis două găini, şi ce mai ceartă se iscă din pricina asta între mamă şi fiică! De ce anume? — greu de spus. O singură dată, e adevărat, izbuti şi ea să aibă un vis puţin mai original: se făcea că vede un călugăr într-o odaie întunecoasă, în care îi era frică să intre. Surorile ei se grăbiră să-i relateze evenimentul Lizavetei Prokofievna în hohote de rîs, la care aceasta se înfurie teribil şi le strigă cît sînt de proaste toate trei. „Hm! E tare domoală, ca o proastă, cu adevărat o curcă plouată, nimic nu poate s-o mişte, şi totuşi e aşa de tristă, cîteodatâ sînt zile cind ţi se strînge inima privind-o!

După ce o fi tînjind oare?” Uneori, generăleasa îi punea întrebarea asta şi bărbatului ei şi o făcea pe un ton sec şi iritat, după bunul ei obicei, aşteptînd un răspuns neîntîrziat. Ivan Feodorovici încrunta sprîncenele, scotea un hm! nehotărît, ridica din umeri şi, la sfîrşit, îşi dădea cu părerea, desfăcîndu-şi larg braţele:

— Îi trebuie un bărbat!

— Numai să dea Dumnezeu să n-aibă parte de unul ca dumneata Ivan Feodorîci! exploda Lizaveta Prokofievna. Să nu i se nimerească unul cu judecata şi ideile dumitale, Ivan Feodorîci! Să nu fie un bădăran necioplit ca dumneata, Ivan Feodovîci!...

Ivan Feodorovici se făcea pe dată nevăzut, iar Lizaveta Prokofievna se potolea după această răbufnire, pentru ca în aceeaşi seară să se arate deosebit de atentă, amabilă şi tandră faţă de „necioplitul bădăran” Ivan

Feodorovici, faţă de bunul, scumpul, adoratul ei Ivan Feodorovici, căci nu încetase niciodată să-l iubească, ba era chiar îndrăgostită de el; Ivan Feodorovici, perfect conştient de asta, avea, la rîndul său, un respect nemărginit pentru Lizaveta Prokofievna a lui.

Dar chinul cel mai mare al ei, chinul necurmat era Aglaia. „îmi seamănă leit, de parcă ar fi portretul meu, exact aşa cum eram şi eu, îşi spunea Lizaveta Prokofievna. Un pui de demon împieliţat, tiranic şi urîcios!

O nihilistă, o trăsnită, o nebună şi, mai cu seamă, rea, rea, rea! Ah, Doamne, cît de nefericită va fi în viaţă!"

Şi totuşi, după cum spuneam, soarele răsărise şi pentru biata mamă şi totul îi apăru pentru moment într-o altă lumină. Timp de o lună aproape, Lizaveta Prokofievna respiră uşurată şi uită de toate grijile şi necazurile.

Apropiata căsătorie a Adelaidei atrase atenţia şi făcu să se vorbească în lume şi de Aglaia, care şi ea de la o vreme încoace făcea peste tot o impresie excelentă prin ţinuta ei impecabilă; era ponderată, spirituală, sigură de ea, puţin cam prea mîndră, dar pînă şi asta o prindea de minune!

Şi cît de bună, supusă şi caldă a fost cu mama ei toată luna aceasta („E drept că pe acest Evgheni Pavlovici ar fi trebuit să-l cunoaştem ceva mai bine, să vedem în ce ape se scaldă; de altfel nici Aglaia se pare că nu-i dă mai multă importanţă decît celorlalţi!") Dar ce schimbare în bine se observă la ea în ultima vreme: a devenit o fată admirabilă; şi cît e de frumoasă, Dumnezeule, cît e de frumoasă! Din zi în zi se face mai frumoasă! Şi iată ...

Şi iată că a apărut neisprăvitul acesta de prinţ, acest idiot nenorocit, şi totul s-a tulburat din nou, totul merge anapoda în casa asta!

Ce se întîmplase totuşi?

Pentru alţii, desigur, părea că nimic nu s-a întîmplat. Dar tocmai aceasta era ciudăţenia cea mai mare a Lizavetei Prokofievna, că pînă şi în încercările cele mai obişnuite ale vieţii reuşea, nu ştiu cum, întotdeauna, să descopere cîte ceva care o înspăimînta aşa de tare, aproape s-o îmbolnăvească; i se strecura în suflet o teamă nelămurită, de neînţeles şi tocmai de aceea foarte apăsătoare. Vă închipuiţi dar ce a simţit ea cînd, în noianul a tot felul de griji şi nelinişti reale sau imaginare, văzu producînduse deodată un fapt de o gravitate într-adevăr excepţională şi care promitea să-i pricinuiască multe frămîntări, îndoieli şi necazuri.

„Şi cum au îndrăznit, cum s-au încumetat să-mi scrie anonima aceea oribilă ca să mă pună în gardă faţă de nemernica aceea, care, cică ar fi intrat în legătură cu Aglaia?” se perpelea generăleasa tot drumul pînă acasă, în timp ce îl tîra pe Mîşkin după dînsa, ba chiar şi atunci cînd, ajungînd acasă, îl aşeză la masa rotundă, împrejurul căreia era adunată toată familia. „Cum au îndrăznit să-şi închipuie măcar aşa ceva? Dar aş muri de ruşine dac-aş lua de bună o singură vorbă, sau dac-aş arăta scrisoarea asta Aglaiei! Ce pacoste pe capul nostru, să-şi bată joc în aşa hal de Epancini! Şi toate astea din cauza lui Ivan Feodorîci, din cauza dumitale, scumpul meu Ivan Feodorîci! Ah! de ce nu ne-am dus mai bine la Elaghin! Eu am zis să mergem acolo! Să fie Varka aceea care a ticluit scrisoarea? Ştiu eu, sau poate... de toate astea, de toate e vinovat numai şi numai Ivan Feodorîci! împotriva lui a uneltit creatura asta toată intriga, ca să-şi bată joc de dînsul pentru legăturile lor de altădată, a vrut sa-l facă de rîsul lumii, întocmai cum şi-a rîs de el şi l-a dus de nas chiar şi atunci cînd îi căra perle... Dar, la urma urmei, sîntem amestecaţi cu toţii în această afacere, şi fiicele dumitale sînt amestecate, Ivan Feodorîci, fete de măritat, domnişoare din cea mai bună societate; erau acolo de faţă, au stat şi au auzit totul; au fost amestecate şi în istoria aceea cu puşlamalele, bucură-te, erau şi atunci de faţă şi au auzit totul cu urechile lor! Nu-l iert pe prinţişorul ăsta, niciodată nu-l voi ierta! Şi pentru ce, de trei zile, e aşa de nervoasă Aglaia? Pentru ce s-a supărat pe surorile ei, chiar şi pe Aleksandra, căreia îi săruta întotdeuna mîinile, întocmai ca unei mame, într-atît o respecta? Pentru ce, de trei zile, e o enigmă pentru toată lumea?

Ce amestec poate să aibă aici Gavrila Ivolghin? Pentru ce şi ieri, şi astăzi încă, s-a apucat întîi să-l laude pe Gavrila Ivolghin ca să izbucnească apoi în lacrimi? Pentru ce în scrisoarea asta anonimă e pomenit blestematul acela de cavaler sărman, cînd ea n-a arătat biletul pe care-l primise de la prinţ nici măcar surorilor ei? Şi ce rost... ce rost a avut... să alerg adineauri la dînsul ca o mîţă bezmetică şi să-l aduc chiar eu aici, zor nevoie?

Doamne, sînt nebună de legat, fac numai prostii! Să-i vorbesc unui tînăr despre secretele fiicei mele, şi încă... şi încă secrete care aproape că-l privesc şi pe dînsul! Dumnezeule mare! Bine, cel puţin, că e cam idiot şi...şi... un prieten al casei! E cu putinţă oare ca Aglaia să fi prins slăbiciune pentru un asemenea cretin? Doamne, ce-i cu mine, de îndrug verzi şi uscate? Ptiu! Cu toţii, începînd cu mine, sîntem nişte specimene... bune de pus sub sticlă pentru a fi expuse la vedere cu zece copeici taxă de intrare. Asta n-am să ţi-o iert, Ivan Feodorîci, nu ţi-o iert niciodată! Şi ea... de ce nu-i spune nimic? Zicea c-o să-l ia în primire de cum intră, dar văd că nu întreprinde nimic! Uite-o cum îl priveşte cu luare-aminte, îl soarbe din ochi şi tace; dar nici nu pleacă, a rămas nemişcată; tocmai ea care îl oprise să ne mai calce pragul... Iar el, parcă-i gata să leşine, stă înmărmurit, cu faţa albă ca varul. Şi afurisitul acela de Evgheni Pavlîci, care trăncăneşte întruna. Nu lasă pe nimeni să scoată un cuvînt. Aflu eu numaidecît totul, numai să pot aduce vorba..."

Prinţul şedea, într-adevăr, în faţa mesei rotunde, fără o picătură de sînge în obraz, şi părea foarte speriat. Din cînd în cînd totuşi, un sentiment tainic, un fel de extaz îi umplea sufletul. Ah! cît îi era de frică să se uite într-o anumită parte, spre colţul de unde doi ochi negri, atît de cunoscuţi, îl priveau sfredelitori! Şi, în acelaşi timp, cît era de fericit să se regăsească în mijlocul familiei acesteia, s-auda din nou glasul cunoscut — după ceea ce-i scrisese ea în bilet. „Doamne, oare ce o să spună ea acum?!” Cît despre dînsul, nu scoase nici un cuvînt şi asculta cu multă încordare „peroraţia” înflăcârată a lui Evgheni Pavlîci căruia rareori i s-a mai întîmplat să fie întro asemenea vervă şi bună dispoziţie ca în seara aceea. Prinţul îl asculta, dar nu izbutea să reţină aproape nimic din ce spune.În afară de Ivan

Feodorovici, care nu se întorsese încă de la Petersburg, toată familia Epancin era adunată în jurul mesei. Era prezent şi prinţul Ş. Se pregăteau, cum se pare, să se ducă să asculte muzică înainte de a se aşeza la ceai.

Discuţia era în toi şi se înjghebase, de bună seamă, pînă la venirea lui Mîşkin. Curînd îşi făcu apariţia, strecurîndu-se discret pe terasă, şi Kolea.

„Aşadar, e primit aici ca şi înainte”, gîndi prinţul.

Casa de vacanţă a Epancinilor era o vilă elegantă, construită în stil de cabană elveţiană, decorată cu gust, de jur-împrejur, cu flori şi verdeaţă.

O minunată grădiniţă înconjura casa. Ca şi la prinţ, toată lumea stătea pe terasă, numai că a lor era ceva mai mare şi mai cochetă.

Tema discuţiei angajate se pare că nu prea era pe placul multora dintre cei prezenţi. Se putea ghici că fusese o discuţie aprinsă şi că toată lumea ar fi preferat să schimbe subiectul; dar Evgheni Pavlovici, nu se ştie de ce, se încăpăţîna s-a continue, neţinînd seamă de atmosfera generală; venirea prinţului Mîşkin îl întărîtă parcă şi mai mult, stimulîndu-i verva.

Lizaveta Prokofievna privea încruntată, cu toate că nu prea înţelegea bine totul. Aglaia, aşezată cam deoparte, aproape în colţul terasei, nici nu pleca, dar nici nu intervenea în discuţie, îndîrjindu-se să asculte fără a scoate o vorbă.

— Daţi-mi voie, polemiza cu foc Evgheni Pavlovici, n-am nimic de obiectat împotriva liberalismului. Liberalismul nu-i un păcat, face parte integrantă dintr-un tot care, fără el, s-ar destrăma sau ar cădea în amorţeală; liberalismul are şi el dreptul la existenţă întocmai ca şi conservatorismul cel mai ponderat. Eu mă declar însă împotriva liberalismului rus şi repet că, dacă îl combat, o fac numai um pricină că liberalul rus nu-i un liberal rus, ci este un liberal ne rusesc. Arătaţi-mi un liberal rus autentic şi-l voi săruta de îndată, în faţa dumneavoastră.

— Bineînţeles, dacă la rîndu-i va fi tot atît de dispus să te sărute spuse Aleksandra Ivanovna care era într-o stare de însufleţire neobişnuită.

Pînă şi obrajii i se îmbujorară mai tare ca de obicei.

„Ca să vezi, gîndea Lizaveta Prokofievna, ori nu face decît să mănînce şi să doarmă, de nu mai e chip s-o scoţi din lîncezeală, ori se aprinde aşa din senin, o dată pe an, de n-o mai recunoşti şi rămîi cu gura căscată la cele ce spune."

Mîşkin simţi că tonul lui Evgheni Pavlovici nu prea era pe placul Aleksandrei Ivanovna; tînărui trata prea superficial un subiect serios: vorbea cu destulă înflăcărare, avînd în acelaşi timp aerul de a lua totul în glumă.

— Afirmam adineauri, înainte de venirea dumitale, prinţe, reluă Evgheni Pavlovici, că pînă acum, la noi, liberalii se recrutau numai din două pături diferite: din fosta moşierime (desfiinţată acum) şi din rîndurile seminariştilor. întrucît însă ambele categorii s-au transformat complet în nişte caste, cu totul distincte de naţiunea propriu-zisă şi, cu trecerea timpului, din generaţie în generaţie, tot mai mult rupte de ea, înseamnă că şi tot ceea ce au făcut şi fac aceste pături nu conţine în sine nimic naţional...

— Cum aşa? Tot ce s-a făcut, vasăzică, pînă acum — nu este rusesc? obiectă prinţul Ş.

— Nu este naţional; chiar dacă e rusesc, n-are însă caracter naţional; nici liberalii noştri nu sînt cu adevărat ruşi, nici conservatorii nu sînt cu adevărat ruşi, nimic autentic rusesc... Şi fiţi siguri că naţia nu va recunoaşte nimic din ceea ce au făcut moşierii şi seminariştii, nici acum, nici mai tîrziu...

— Asta-i bună! Dar cum poţi susţine un asemenea paradox dacă, bineînţeles, ai vorbit serios? Eu nu pot admite astfel de afirmaţii pe seama moşierului rus; şi dumneata eşti tot un moşier rus, protestă cu înflăcărare prinţul Ş.

— Dar nu vorbesc despre moşierul rus în sensul în care vrei sa înţelegi dumneata. Este o pătură onorabilă, chiar şi prin simplul fapt că fac şi eu parte din ea, mai cu seamă acum, cînd, propriu-zis, a încetat să mai existe...

— Vrei să spui cumva că nici în literatura noastră n-a existat nimic naţional? îl întrerupse Aleksandra Ivanovna.

— În domeniul literaturii nu mă prea pricep, dar cred că nici literatura rusă nu-i tocmai rusească, vreau să spun autentic rusească, cu excepţia doar a lui Lomonosov, Puşkin şi Gogol.

— Mai întîi, chiar şi atîta nu-i deloc puţin, iar în al doilea rînd, numai unul dintre ei e din popor, ceilalţi doi erau moşieri, rîse amuzată Adelaida.

— Întocmai. Aveţi dreptate, dar nu vă grăbiţi să triumfaţi. Deoarece numai aceşti trei scriitori, dintre toţi scriitorii ruşi, au reuşit să creeze ceva cu adevărat original, autohton, de la nimeni împrumutat, prin însuşi faptul acesta, ei au intrat chiar de la început în patrimoniul naţional. Orice rus, de îndată ce a rostit, a scris sau a făcut ceva autohton, original, ceva ce ţine organic de el şi nu este de împrumut, devine în mod implicit naţional, chiar dacă n-ar şti să se exprime aşa de bine în ruseşte. E o axiomă pentru mine. Discuţia noastră n-a pornit însă de la literatură, ci de la socialişti şi, vorbind de ei, am atins şi problema literaturii. Revenind la subiect, mă încumet să afirm că noi nu avem nici un socialist rus; n-am avut şi nu avem, întrucît toţi socialiştii noştri sînt proveniţi fie din moşieri, fie din seminarişti. Toţi aceia care, fie aici, fie în străinătate, îşi revendică numele acesta, nu sînt decît nişte liberali, aparţinînd moşierimii încă din timpurile iobăgiei. Pentru ce rîdeţi? N-aş avea decît să iau lucrările lor, teoriile, cărţile, memoriile lor şi, fără să fiu critic literar, aş putea să scriu cel mai convingător studiu de critică literară, în care aş demonstra şi aş dovedi un lucru de netăgăduit, ca lumina zilei, că fiecare filă din aceste cărţi, memorii, broşuri, a fost scrisă, în primul rînd, de către un moşier rus de altădată. Mînia, indignarea şi spiritul lor caustic au un iz moşieresc (ba uneori chiar şi izul moşierimii de dinainte de Famusov, bucuria şi lacrimile lor pot fi sincere, dar sînt bucurii şi lacrimi de moşieri! De moşieri sau de seminarişti... Iar vă vine să rîdeţi? Zîmbeşti şi dumneata, prinţe? Înseamnă că nici dumneata nu eşti de acord cu mine?

Într-adevăr, cuvintele lui Evgheni Pavlovici stîrniră o ilaritate generală; pînă şi prinţul Mîşkin schiţă un zîmbet abia perceptibil.

— N-aş putea deocamdată să mă pronunţ categoric dacă sînt sau nu de părerea dumitale, spuse el, alungîndu-şi zîmbetul de pe faţă şi tresărind ca un şcolar surprins asupra abaterii, dar ţin să te asigur că te ascult cu cea mai mare plăcere...

Rostind anevoie cuvintele acestea, aproape că-şi pierdu răsuflarea, în timp ce fruntea i se acoperi cu broboane de sudoare. Pentru prima dată deschidea gura de cînd venise. Încercă să se uite în jurul său, dar îi lipsi curajul; Evgheni Pavlovici îşi dădu seama şi zîmbi ca pentru sine.

— Am să vă aduc un argument, domnilor, reluă el cu un amestec de patimă şi ironie, poate chiar pe seama propriilor sale cuvinte, un argument a cărui descoperire am onoarea să mi-o atribui exclusiv; cel puţin, după cîte ştiu, pînă în prezent nu s-a scris şi nu s-a spus nimic în această privinţă. Este vorba de un fenomen, de un fapt, care dezvăluie întreaga esenţă a liberalismului rus, în sensul în care am vorbit. Mai întîi, ce este liberalismul în general dacă nu un atac (justificat sau nu, asta rămîne de văzut) împotriva stării de lucruri existente? Am sau nu dreptate? Ei bine, faptul descoperit de mine e că liberalismul rusesc nu este un atac împotriva stării de lucruri existente, ci un atac împotriva esenţei însăşi a lucrurilor noastre, că în loc să atace numai ordinea existentă, ei atacă lucrurile în sine; că în loc să atace rînduielile ruseşti, atacă Rusia însăşi.

Liberalul meu a ajuns să renege pînă şi Rusia; cu alte cuvinte, urăşte şi-şi biciuieşte propria mamă. Orice eşec, orice eveniment nenorocit pentru Rusia îl face să rîdă, dacă nu chiar să jubileze. Urăşte obiceiurile naţionale, istoria ţării, totul, şi dacă ar fi să i se caute o scuză cu orice preţ, nu s-ar găsi alta decît doar că nu ştie nici el ce face şi că ura lui împotriva Rusiei îi apare drept cel mai rodnic liberalism (o, deseori veţi întîlni la noi tipul liberalului pe care ceilalţi îl aplaudă şi care, în realitate, poate fără să-şi dea el singur seama, nu este decît cel mai stupid, cel mai obtuz şi cel mai periculos conservator!). Ura aceasta împotriva Rusiei, unii dintre liberalii noştri aproape că o luau, şi nu e mult de-atunci, drept adevărata iubire de patrie şi se lăudau că văd mai bine decît ceilalţi conţinutul adevărat al acestui sentiment. Dar acum au devenit mai sinceri, se jenează să mai pronunţe cuvintele „dragoste de patrie”, ba însăşi noţiunea aceasta au eliminat-o, considerînd-o primejdioasă şi vrednică de dispreţ. Faptul nu poate fi tăgăduit, şi eu susţin că aşa este şi..- trebuia, la urma urmei, ca cineva să spună adevărul verde în faţă, fără ocolişuri; dar faptul acesta are şi un alt aspect, cu totul special: e un fenomen nemaiîntîlnit şi nemaivăzut de cînd e lumea, cum nu s-a mai întîmplat nicăieri, nicicînd şi la nici un popor; trebuie deci să-l considerăm cu totul întîmplător şi, ca atare, trecător — sînt de acord. Nu se va găsi nicăieri, în nici o parte a lumii, un liberal care să-şi urască patria. Cum se explică atunci existenţa lui la noi?

Numai prin ceea ce am arătat şi adineauri, că liberalul rus nu-i, deocamdată, un liberal rus; după mine, aceasta ar fi singura explicaţie mai plauzibilă.

— Consider tot ce-ai spus acum drept o glumă, Evgheni Pavlîci, replică pe un ton grav prinţul Ş.

—Nu i-am cunoscut pe toţi liberalii şi nu mă încumet să-i judec, spuse

Aleksandra Ivanovna, dar ţi-am ascultat teoria cu indignare: dintr-un caz particular faci o regulă generală şi, ca atare, acuzaţia dumitale e defăimătoare.

— Un caz particular? Aha! Acesta e cuvîntul, reluă Evgheni Pavlovici.

Prinţe Lev Nikolaevici, dumneata ce crezi? E un caz particular sau nu?

— Trebuie să spun că şi eu am văzut şi am cunoscut... puţini liberali şi, în general, nu prea am stat de vorbă cu ei — răspunse Mîşkin — mi se pare însă că ai întrucîtva dreptate; liberalismul rusesc de care vorbeşti e pornit, într-o oarecare măsură, să urască Rusia ca atare şi nu numai aşezămintele ei şi stările de lucruri. Bineînţeles că această afirmaţie nu este valabilă decît pînă la un anumit punct... n-ar fi drept să extindem aprecierea aceasta pînă la o generalizare absolută...

Ar fi vrut parcă să mai spună ceva, dar se răzgîndi şi tăcu. În pofida emoţiei care-l stăpînea, urmărise conversaţia cu mare interes. Una dintre particularităţile prinţului era neobişnuita naivitate a atenţiei cu care asculta întotdeauna ceea ce-l interesa, ca şi cea a răspunsurilor sale cînd era întrebat. Expresia feţei, ca şi întreaga lui ţinută din acel moment vădeau aceeaşi candoare naivă a omului încrezător, care nu este în stare să surprindă nici o nuanţă de glumă sau ironie. Evgheni Pavlovici, care pînă atunci nu i se adresa decît schiţînd un surîs nelipsit de oarecare maliţiozitate, ascultîndu-i acum răspunsul, se uită atît de grav la Mîşkin, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat deloc să primească un asemenea răspuns de la el.

— Aşa, vasăzică... curios, nu m-aş fi aşteptat, îngăimă el. Ba nu, zău, prinţe, mi-ai răspuns cu toată seriozitatea?

— Dar dumneata nu m-ai întrebat cu toată seriozitatea? replică Mîşkin surprins.

Toată lumea începu să rîdă.

— Ţi-ai găsit pe cine să crezi! spuse Adelaida. Evgheni Pavlîci cam obişnuieşte să-i ducă pe toţi de nas. Dacă ai şti cîte lucruri neserioase povesteşte el cîteodată cu cea mai gravă mină!

— După părerea mea, e o discuţie nelalocul ei şi ar fi fost mai bine să n-o fi început, observă pe un ton tăios Aleksandra. Mai bine am merge la plimbare...

— Ei bine, să mergem, e o seară minunată! exclamă Evgheni Pavlovici. Dar ca să vă dovedesc că de data asta am vorbit foarte serios, şi, mai ales, ca să-i arăt prinţului (m-ai interesat foarte mult, prinţe, şi-ţi jur că nu sînt un om chiar aşa de superficial după cum s-ar părea, deşi, în realitate, sînt într-adevăr un om uşuratic!) şi... dacă îmi îngăduiţi, domnilor, i-aş pune prinţului o ultimă întrebare, aşa, numai din curiozitate, ca încheiere. Parcă dinadins, chestiunea asta mi-a venit în minte acum două ore (vezi, prinţe, mă gîndesc cîteodată şi la lucruri serioase!); eu am rezolvat-o, dar aş fi curios să cunosc şi părerea prinţului. Adineauri s-a vorbit de „cazuri particulare”. Expresia este foarte curentă acum şi se poate auzi destul de des la noi. În vremea din urmă, ziarele şi opinia publică s-au ocupat mult de crima aceea oribilă cînd... un tînăr a răpus şase oameni, precum şi de ciudata pledoarie a apărătorului, care, între altele, a spus că, în situaţia de mizerie în care se afla, vinovatului trebuia în mod firesc să-i vină gîndul să asasineze cele şase persoane. Nu e chiar textual, dar sensul se pare că era acesta. După părerea mea, emiţînd o idee atît de ciudată, apărătorul era cu totul convins că spunea lucrul cel mai liberal, cel mai umanitar şi cel mai progresist din cîte s-ar putea rosti în vremea noastră. Ei bine, ce crezi dumneata? Denaturarea aceasta a ideilor şi a convingerilor, posibilitatea unei asemenea concepţii deformate şi năstruşnice totodată este oare un caz particular sau unul general? Urmă o nouă explozie de ilaritate.

— Particular; bineînţeles, particular, spuseră hohotind Aleksandra şi Adelaida.

— Dă-mi voie să-ţi reamintesc, Evgheni Pavlîci, adăugă prinţul S., că gluma ta s-a cam răsuflat.

— Care-i părerea dumitale, prinţe? continuă, fără să le dea atenţie celorlalţi, Evgheni Pavlovici, care surprinsese privirea serioasă a lui Mîşkin aţintită asupra sa. Ce crezi? E un caz particular sau general? Pentru dumneata, o mărturisesc, am pregătit întrebarea asta.

— Nu, nu-i un caz particular, răspunse prinţul cu glas scăzut, dar cu multă convingere.

— Dar nu vezi, Lev Nikolaevici, strigă cu oarecare ciudă prinţul Ş., nu-ţi dai seama că întrebarea lui nu-i decît o cursă? Şi-a pus în gînd să facă o glumă din asta şi chiar pe dumneata vrea să te păcălească.

Mîşkin roşi.

— Credeam că Evgheni Pavlîci vorbeşte serios, spuse el, lăsînd ochii în jos.

— Dragă cneaze, continuă prinţul Ş., aminteşte-ţi discuţia pe care am avut-o noi amîndoi, acum vreo trei luni; vorbeam tocmai despre faptul că în tinerele noastre tribunale nou înfiinţate sînt de-acum prezenţi atîţia avocaţi remarcabili şi talentaţi! Şi cîte verdicte ale juraţilor în cel mai înalt grad judicioase sînt pronunţate! Cît de fericit erai de starea asta de lucruri şi ce plăcere îmi făcea bucuria dumitale!... Spuneam atunci că avem tot dreptul să ne mîndrim... Această apărare stîngace, la care se referă Evgheni Pavlovici, acest argument straniu e, fără îndoială, un caz izolat, cu totul întîmplător, excepţie rarisimă ce se pierde printre miile de exemple pozitive.

Prinţul Lev Nikolaevici reflectă un moment şi, cu aerul cel mai convins, deşi pe un ton potolit şi cam sfios, răspunse:

— Voiam să spun numai că denaturarea ideilor şi noţiunilor (ca să întrebuinţez expresia lui Evgheni Pavlîci) se întîlneşte frecvent la noi şi, din nefericire, are mai mult caracterul unui fenomen general decît particular.

Dacă această denaturare n-ar avea caracterul unui fenomen general, poate că nici n-ar fi existat atîtea crime de neconceput.

— Crime de neconceput? Dar te asigur că nişte crime asemănătoare, şi poate încă şi mai odioase, s-au întîmplat şi altădată, şi au existat întotdeauna, nu numai la noi, ci pretutindeni, şi că, după mine, n-au să dispară încă multă vreme. Numai că altădată nu se prea cunoşteau din lipsă de publicitate. Acum însă, ele sînt relatate şi consemnate în presă şi prin viu grai, ceea ce ne face să credem că aceşti criminali au apărut abia acum şi că este vorba deci de un fenomen nou în societate. Aici este greşeala dumitale, dragă prinţe, o greşeală extrem de naivă, te asigur, observă cu un zîmbet ironic prinţul Ş.

— Ştiu bine că s-au întîmplat şi altădată multe crime, şi la fel de înspăimîntătoare. În vremea din urmă, am vizitat mai multe închisori şi am avut ocazia să fac cunoştinţă cu diverşi deţinuţi, atît în prevenţie, cît şi din cei care-şi ispăşesc pedeapsa. Sînt printre ei criminali şi mai teribili decît acesta, oameni care au asasinat pînă la zece fiinţe şi care nu se căiesc deloc. Dar iată ce am remarcat mai osebit la toţi aceştia: asasinul cel mai înrăit, care nu manifestă nici un semn de căinţă, ştie totuşi că-i un criminal, cu alte cuvinte îşi dă seama că a săvîrşit o faptă rea, chiar dacă nu simte nevoia să se pocăiască. Aşa sînt toţi, pe cînd aceia de care a vorbit

Evgheni Pavlîci nici nu vor să se creadă vinovaţi, ba încă sînt convinşi ca erau în dreptul lor şi... că bine au făcut ce au făcut. Ei bine, tocmai aici, tocmai în asta înclin eu să văd o deosebire îngrijorătoare. Şi notaţi că sînt toţi tineri, cu alte cuvinte, sînt la o vîrstă cînd omul cade cel mai uşor sub influenţa unor idei denaturate.

Prinţul Ş. încetase să mai rîdă şi-l asculta pe Mîşkin cu mirare.

Aleksandra Ivanovna care, de mult timp, voia să intervină cu o observaţie, tăcea, părînd că are un motiv special să se abţină. Evgheni Pavlovici, vizibil surprins, se uita la prinţ de data aceasta fără obişnuitul lui surîs ironic.

— Dar de ce te uiţi la el cu un aer aşa de mirat, stimate domn? interveni deodată Lizaveta Prokofievna. Îl credeai mai prost decît dumneata, nu-i aşa? Îţi închipuiai că-i incapabil să judece aceste lucruri?

— Nu-i vorba de asta, spuse Evgheni Pavlovici, numai că, prinţe (scuză-mi întrebarea), dacă vezi şi intuieşti aşa de bine, cum se face (încă o dată iartă-mă) că în acea ciudată afacere... de acum cîteva zile... a lui Burdovski, dacă nu mă înşel... cum se face că n-ai remarcat aceeaşi denaturare de idei şi de convingeri etice? Dar absolut aceeaşi! Mi s-a părut atunci că n-ai observat nimic din toate astea.

— Să-ţi spun eu atunci, domnule, interveni energic Lizaveta

Prokofievna, noi toţi ceilalţi am băgat de seamă asta şi acum sîntem gata să ne lăudăm faţă de el pentru perspicacitatea noastră; iar el a primit astăzi o scrisoare de la unul dintre ei, de la şeful bandei, cel cu faţa buboasă, ţi-l aminteşti, Aleksandro? Omul acesta, în scrisoare, îi cere iertare, în felul lui, bineînţeles; declară că a rupt relaţiile cu prietenul care-l aţîţa atunci, îţi aminteşti, Aleksandro? Şi că acum are mai multă încredere în prinţ. Ei bine, noi, ceilalţi, n-am primit nici o scrisoare de felul acesta şi asta ar trebui să ne fie învăţătură, ca să nu ne ridicăm nasul aşa de sus înaintea lui.

— Şi Ippolit a venit să locuiască la ţară cu noi! strigă Kolea.

— Cum? E aici? întrebă prinţul îngrijorat.

— A sosit în momentul cînd plecai cu Lizaveta Prokofievna; eu l-am adus.

— Ei bine, mă prind, se întărîtă din senin Lizaveta Prokofievna, uitînd că numai cu un minut înainte îi luase apărarea prinţului, mă prind că s-a dus ieri să-l caute pe băieţandrul acela în mansarda lui, că i-a cerut iertare în genunchi şi l-a rugat să se mute aici. Te-ai dus sa-l vezi ieri? Tu singur ai mărturisit-o mai adineauri. Ai fost sau nu? I-ai căzut în genunchi?

— Da' de unde, strigă Kolea, dimpotrivă, ieri, Ippolit a luat mîna prinţului şi a sărutat-o de două ori, am fost eu martor; la asta s-a mărginit toată explicaţia; prinţul i-a spus doar că s-ar simţi mai bine la vilă, iar Ippolit i-a răspuns că se va duce de îndată ce-i va permite starea sănătăţii.

— Rău faci, Kolea... bolborosi Mîşkin, ridicîndu-se şi luîndu-si pălăria.

Ce nevoie era să povesteşti? Eu...

— Unde te duci? îl opri Lizaveta Prokofievna.

— N-avea nici o grijă, prinţe, urmă Kolea cu înflăcărare, nu te duce să-l tulburi acum, căci în momentul de faţă se odihneşte după oboseala drumului; e foarte mulţumit; şi ştii, prinţe, după părerea mea, ai face mai bine să nu te duci să-l vezi astăzi; amînă întrevederea pe mîine, altfel o să se ruşineze din nou. Azi-dimineaţă, mi-a spus că de şase luni nu s-a mai simţit aşa de bine, ba şi tuşeşte mai puţin.

Mîşkin observă că Aglaia şi-a părăsit dintr-o dată locul şi că se apropie de masă. Nu îndrăznea să ridice ochii spre dînsa, dar simţea că-n momentul acela ea îl priveşte poate cu un aer ameninţător, că în ochii ei negri clocoteşte indignarea şi că sîngele îi năvălise în obraz.

— După părerea mea, Nikolai Ardalionovici, ai făcut rău că l-ai adus la Pavlovsk, dacă-i vorba de adolescentul acela tuberculos care, zilele trecute, plîngea şi ne invita la înmormîntarea lui, observă Evgheni Pavlovici. A vorbit atunci cu atîta elocvenţă despre zidul din faţa casei lui, încît cu siguranţă o să-i ducă dorul.

— E foarte adevărat. Ai să vezi: o să se certe cu tine, o să-ţi trîntească cine ştie ce vorbe grele şi apoi are să plece, aşa să ştii!

Şi uitînd că toată lumea se pregătea să meargă la plimbare, Lizaveta

Prokofievna, cu un aer plin de demnitate, trase înspre ea paneraşul cu lucrul de mînă.

— Mi-aduc aminte că a făcut elogiul acelui zid, reluă Evgheni Pavlovici, şi fără el nu va putea muri spectaculos; or, el se pare ca ţine mult să moară spectaculos.

— Ei bine, murmură Mîşkin, dacă nu vreţi să-l iertaţi, are să moară fără iertarea voastră... Acum însă, a venit mai mult pentru copaci.

— O, în ceea ce mă priveşte, îi iert totul; poţi să-i transmiţi.

— Altfel trebuie să înţelegem lucrurile acestea, răspunse prinţul încet şi parcă în silă, cu privirea aţintită mereu în acelaşi punct de pe podea, trebuie să fii de acord şi dumneata să-i primeşti iertarea.

— Eu? Dar pentru ce? Cu ce i-am greşit?

— Dacă nu puteţi înţelege, înseamnă ... dar sînt sigur că înţelegeţi totul; voia atunci... să vă binecuvinteze pe toţi şi, la rîndu-i, să primească binecuvîntarea voastră a tuturor, asta-i tot...

— Dragă cneaze, se grăbi să intervină prinţul Ş., schimbînd o privire îngrijorată cu cîteva dintre persoanele prezente, paradisul pe pămînt nu se realizează aşa de uşor, şi mi-e teamă că-ţi faci iluzii în privinţa asta; paradisul e un lucru cam anevoios, cneaze, mult mai anevoios de obţinut decît îşi închipuie admirabila dumitale inimă. Dar eu zic că am face mai bine să ne oprim aici, altminteri, te pomeneşti că o să ne simţim stingheriţi cu toţii, şi atunci...

— Mergem să ascultăm muzica, hotărî pe un ton aspru Lizaveta

Prokofievna şi se ridică mînioasă.

Toţi ceilalţi se ridicară şi ei, gata de plecare.