II

Prinţul se apropie deodată de Evgheni Pavlovîci.

— Evgheni Pavlîci, spuse el cu o stranie însufleţire, apucîndu-i mina, fii sigur că te consider, orice s-ar întîmpla, omul cel mai nobil şi cel mai bun din lume; crede-mă...

Surprinderea lui Evgheni Paviovici a fost atît de mare, încît s-a dat cu un pas înapoi. O clipă se sili să nu izbucnească în rîs, dar, privindu-l mai atent pe prinţ, observă că acesta era tulburat peste măsură sau, în orice caz, se afla într-o stare cu totul neobişnuită.

— Fac prinsoare, prinţe, strigă el, că nu asta voiai să-mi spui şi poate că nu mie îmi erau destinate cuvintele acestea ... Dar ce ai? Te simţi rău?

— Nu este exclus, tot ce-i cu putinţă, iar dumneata ai observat foarte bine că poate nu dumitale voiam să-ţi vorbesc!

Rostind aceste cuvinte, Mîşkin schiţă un zîmbet straniu aproape caraghios, iar peste o clipă se învioră din nou, declarînd cu înflăcărare:

— Nu-mi aminti purtarea mea de alaltăieri! M-am simţit foarte ruşinat aceste trei zile... ştiu că sînt vinovat...

— Da, dar ce faptă atît de condamnabilă îţi reproşezi?

— Mai mult ca oricare altul probabil, te simţi ruşinat pentru mine,

Evgheni Pavlovici; şi faptul că ai roşit este un semn că ai o inimă admirabilă. Plec imediat, vă asigur.

— Dar ce are? Poate că aşa încep la el crizele? îl întrebă pe Kolea generăleasa speriată.

— Fiţi liniştită, Lizaveta Prokofievna, nu-i vorba de criză, plec numaidecît. Ştiu că... natura a fost nedreaptă cu mine. Timp de douăzeci şi patru de ani am fost bolnav; de cînd m-am născut pînă la vîrsta de douăzeci şi patru de ani. Consideraţi deci şi această ieşire drept gestul unui om bolnav. Am să plec îndată, numaidecît, vă asigur. Nu mi-e ruşine, căci ar fi ciudat să te simţi ruşinat pentru asta, nu-i aşa? Dar sînt de prisos în societate... Nu din amor propriu vă vorbesc aşa... M-am gîndit mult în timpul acestor trei zile şi am judecat că ar trebui să vă spun acest lucru sincer şi deschis la prima ocazie. Există asemenea idei, idei înalte, de care nu-mi este îngăduit să vorbesc, pentru că, negreşit, aş provoca rîsul tuturor; prinţul Ş. mi-a amintit adineauri de asta... N-am nici gestul potrivit, nici simţul măsurii; cuvintele pe care le rostesc nu corespund gîndurilor care mă frămîntă; asta le scade din valoare. De aceea socot că n-am dreptul... Unde mai pui că am şi o fire bănuitoare, eu... eu sînt convins că nu pot fi ofensat în casa asta şi că sînt iubit mai mult decît o merit, dar ştiu de asemenea (o ştiu prea bine) că o boală care a durat douăzeci şi patru de ani nu se poate să nu fi lăsat urme, consecinţe, încît e normal ca ceilalţi să rîdă de mine!., uneori... nu-i aşa?

Privea în jur, avînd aerul că aşteaptă un răspuns, o sentinţă. Toţi rămaseră nedumeriţi, penibil surprinşi de această izbucnire neaşteptată, bolnăvicioasă şi cu nimic justificată, cel puţin în aparenţă. Dar aceste cuvinte ale lui dădură loc unui alt episod, tot atît de neaşteptat şi de straniu.

— Pentru ce spui toate astea aici? izbucni deodată Aglaia. Pentru ce vorbeşti, ca să te audă tocmai ei? Ei! Ei!

Părea că indignarea fetei n-are margini, ochii îi scînteiau de mînie.

Mîşkin rămase mut în faţa ei şi o stranie paloare i se aşternu pe obraz.

— Aici nimeni nu e în stare să te înţeleagă! Nimeni nu merită să i se adreseze asemenea cuvinte! se dezlănţui Aglaia. Aici nici unul nu face cît degetul cel mic al dumitale, nici unul n-are nici mintea şi nici inima dumitale! Eşti mai cinstit decît toţi ceilalţi, mai nobil decît toţi, mai bun decît toţi, mai inteligent decît toţi! Nici unul de aici nu este vrednic să-ţi ridice măcar batista pe care ai scăpat-o adineauri... Pentru ce te umileşti şi te pui mai prejos decît ei? Pentru ce ai strivit totul în dumneata, pentru ce n-ai pic de mîndrie?

— Doamne, cine s-ar fi putut aştepta la aşa ceva? îşi plesni palmele într-un gest de disperare Lizaveta Prokofievna.

— Sărmanul cavaler! Ura! Trăiască! strigă Kolea în culmea entuziasmului.

— Să taci!... Cum îndrăzneşte cineva să mă ofenseze aici, în casa dumitale? se întoarse brusc, către mamă-sa, Aglaia, ajunsă într-o stare de paroxism isteric, în care omul depăşeşte orice limită şi nu mai cunoaşte nici o stavilă. Pentru ce toată lumea, toţi, pînă la unul, şi-au propus să mă chinuiască? Pentru ce, de trei zile, prinţe, nu încetează să mă sîcîie din pricina dumitale? Dar nici prin gînd nu-mi trece să mă mărit cu dumneata!

Să ştii că pentru nimic în lume n-aş primi să fiu soţia dumitale! Să ştii asta!

E posibil ca cineva să se mărite cu un om atît de caraghios ca dumneata?

Uită-te într-o oglindă, să vezi cum arăţi în clipa asta!...Pentru ce, pentru ce mă tachinează neîncetat că mă mărit cu dumneata? Nu se poate să nu ştii!

Eşti înţeles cu ei!

— Nimeni n-a tachinat-o vreodată, murmură Adelaida îngrozită.

— Nici prin gînd nu ne-a trecut aşa ceva, nu s-a rostit nici un cuvînt de acest fel! strigă Aleksandra lvanovna.

— Cine a tachinat-o? Cînd a tachinat-o? Cine a putut să-i spună aşa ceva? Ce-i cu dînsa? Aiurează? se adresa Lizaveta Prokofievna celor de faţă, clocotind de furie.

— Toţi au spus-o, toţi, pînă la unul, în tot timpul acestor zile!

Niciodată, niciodată n-am să mă mărit cu el!

După ce strigă toate astea, Aglaia izbucni în lacrimi, acoperindu-şi faţa cu batista, şi se prăbuşi pe un scaun.

— Dar el nici nu te-a cer...

— Nu te-am cerut în căsătorie, Aglaia lvanovna, lăsă să-i scape prinţul.

— Ce-e? Cum? făcu surprinsă, indignată, înspăimântată Lizaveta

Prokofievna. Nu-i venea să-şi creadă urechilor.

— Am vrut să spun... voiam doar să spun — se bîlbîia tremurînd Mîşkin — voiam numai să-i explic Aglaiei lvanovna... să am cinstea să precizez că nu era deloc în intenţia mea... să am onoarea de a-i cere mîna... şi nici chiar pe viitor... N-am nici o vină în toate astea, te asigur, Aglaia lvanovna, n-am nici o vină! Niciodată n-am urmărit asemenea lucru, niciodată nu m-am gîndit şi niciodată nu voi năzui la aşa ceva, ai să te convingi; poţi fi sigură! Vreun om rău m-o fi ponegrit în faţa dumitale! Fii pe pace! Linişteşte-te!

Rostind aceste vorbe, el se apropie de Aglaia. Ea îşi ridică faţa din batistă, îl străfulgera cu privirea pe Mîşkin, care avea înfăţişarea unui om tare speriat, îşi aminti cuvintele ce i le spusese acesta şi deodată izbucni în hohot chiar sub ochii lui — un hohot atît de vesel şi de molipsitor, atît de batjocoritor şi în acelaşi timp plin de haz, încît Adelaida, cea dintîi, nu mai putu să reziste, mai ales după ce, la rîndul ei, îl privi pe prinţ, şi, repezindu-se la sora ei, o îmbrăţişă şi se porni şi ea pe un rîs la fel de nestăvilit şi copilăreşte sincer, ca şi Aglaia. Privindu-le pe amîndouă, prinţul zîmbi şi, luminîndu-se apoi la faţă, repetă bucuros şi fericit:

— În sfîrşit, slavă Domnului, slavă Domnului!

Aici nu se mai putu abţine nici Aleksandra şi se alătură, din toată inima, surorilor ei. Părea că rîsul celor trei fete nu se va mai sfîrşi.

— Poftim, fetele astea nu-s în toate minţile, murmură Lizaveta Prokofievna, ba te bagă în sperieţi, ba...

De-acum însă rîdea şi prinţul Ş., rîdea şi Evgheni Pavlovici, hohotea întruna şi Kolea, ba, privindu-i pe toţi ceilalţi, rîdea chiar şi prinţul Mîşkin.

— Acum să mergem la plimbare, haidem! strigă Adelaida. Cu toţii, şi prinţul să vină cu noi neapărat; n-ai nici un motiv să ne strici cheful, om bun ce eşti! E tare simpatic, nu-i aşa, Aglaio? Nu-i aşa, mamă? Şi, pe urmă, trebuie numaidecît să-l sărut pentru... pentru explicaţia lui cu Aglaia.

Maman dragă, îmi dai voie să-l îmbrăţişez? Aglaio, permite-mi să-l sărut pe prinţul tău! Zicînd asta, ştrengăriţă, se apropie cît ai clipi din ochi de Mîşkin şi-l sărută pe frunte. El îi luă mîna, o strînse aşa de tare, că Adelaida abia se abţinu să nu ţipe, şi o contemplă cu o bucurie infinită; apoi, cu o mişcare fulgerătoare, duse mîna fetei la gură şi o sărută de trei ori.

— Să mergem! spuse şi Aglaia. Prinţe, ai să fii cavalerul meu. E voie, maman? Un cavaler care mi-a refuzat mîna! Nu-i aşa că ai refuzat definitiv mîna mea, prinţe? Dar nu aşa se oferă braţul unei doamne! Uite aşa; acum e bine. Să plecăm, să deschidem alaiul, vrei să mergem înainte singuri, în tete-á-tete?

Vorbea fără încetare, izbucnind cînd şi cînd în noi hohote de rîs.

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Mulţumesc lui Dumnezeu! repeta

Lizaveta Prokofievna întruna, fără să ştie ea singură de ce anume se bucură.

— „E o familie foarte ciudată!” gîndca prinţul Ş., poate pentru a suta oară de cînd îi cunoştea pe Epancini, dar... familia aceasta, aşa de ciudată, îi plăcea mult. În privinţa prinţului Lev Nikolaevici însă, am putea spune că avea anumite rezerve; nu prea îl simpatiza. Părea cam posomorit şi preocupat cînd au ieşit cu toţii la plimbare.

Evgheni Pavlovici, în schimb, era într-o dispoziţie excelentă — tot timpul drumului pînă la gară glumi cu Adelaida şi Aleksandra – la fiecare glumă a lui, ele rîdeau cu atîta haz, încît el începu să bănuiască la un moment dat că poate nu-l ascultau deloc. Gîndul acesta, fără să-şi explice pentru ce, îl făcu şi pe el deodată să rîdă din toată inima (aşa-i era firea!).

Cele două surori, foarte bine dispuse şi ele de altfel, aveau mereu privirile îndreptate asupra Aglaiei şi a prinţului Mîşkin, care mergeau înainte; era clar că purtarea surioarei lor mezine le intriga mult. Prinţul Ş. încerca mereu să intre în vorbă cu generăleasa pentru a o distrage de la gîndurile ei şi, povestindu-i lucruri lipsite de importanţă, nu reuşi decît s-o plictisească într-un mod groaznic. Lizaveta Prokofievna părea complet răvăşită sufleteşte, vorbea anapoda şi uneori chiar nici nu răspundea la întrebări.

Dar şirul de enigme, în care era atît de iscusită Aglaia Ivanovna, nu se terminase încă. Ultima din seara aceea fusese rezervată exclusiv prinţului. Cînd se îndepărtară cam la o sută de paşi de casă, tînăra fată i se adresă aproape în şoaptă cavalerului ei tăcut, spunîndu-i grăbită:

— Uită-te la dreapta. Prinţul privi într-acolo.

— Uită-te mai cu atenţie. Vezi banca aceea, în parc, acolo unde sînt cei trei copaci mari?... O bancă verde.

Prinţul răspunse afirmativ.

— Îţi place locul acesta? Cîteodatâ, pe la ora şapte dimineaţă, cînd toată lumea doarme încă, îmi place să stau acolo singură, cu gîndurile mele.

Prinţul îngînă că locul era încîntător.

— Acum să mă laşi, nu vreau să mai merg la braţ cu dumneata. Sau să mergem tot aşa, dar să nu-mi spui nici o vorbă. Nu vreau să fiu tulburată în gîndurile mele.

Avertisment zadarnic, căci, oricum, Mîşkin n-ar fi scos o vorba tot drumul chiar şi fără această poruncă. Inima începu să-i bată cu putere cînd o auzi şoptindu-i cu privire la bancă. După un minut însă, îi fu ruşine de gîndul absurd ce-i încolţise în minte...

În timpul săptămînii, după cum se ştie şi după cum afirmă toată lumea, parcul de lîngă gara Pavlovsk e frecventat de un public mult rnai „select” decît în zilele de sărbătoare, cînd Petersburgul îl inundă cu vizitatori „de tot soiul”. Publicul, îmbrăcat simplu dar elegant, obişnuieşte să se ducă acolo să asculte muzică. Fanfara, una dintre cele mai bune orchestre militare, execută piese noi. Legile bunei-cuviinţe sînt respectate cu stricteţe, cu toate că atmosfera generală are un caracter mai familiar, mai intim. Cei mai mulţi dintre vilegiaturişti se duc în parc numai ca să se vadă unii pe alţii, găsind în asta o deosebită plăcere; pe alţii îi atrage muzica. Scandalurile sînt extrem de rare, deşi se-ntîmplă uneori să aibă loc chiar şi în zilele de lucru, cum e şi firesc, de altfel.

În seara aceea s-a nimerit să fie o vreme minunată şi era lume multă în parc. Toate locurile din jurul orchestrei fiind ocupate, grupul nostru se aşeză ceva mai la o parte, foarte aproape de ieşirea din stînga a parcului.

Forfota mulţimii şi muzica o înviorară puţin pe Lizaveta Prokofîevna şi le prilejuiră domnişoarelor clipe de distracţie. Mai schimbară priviri cu diferiţi cunoscuţi răspunzînd la saluturi printr-o înclinare graţioasă a capului, cercetară toaletele, şi ochiului lor ager nu-i scăpară tot felul de excentricităţi despre care au apucat să schimbe cîteva păreri, însoţindu-le cu zîmbete ironice. Evgheni Pavlovîci avu prilejul şi el să salute numeroase cunoştinţe. Mai multe priviri fură atrase de Aglaia şi de prinţul Mîşkin, care erau mereu împreună. Curînd, cîţiva tineri dintre cunoscuţii mai vechi veniră să-şi prezinte omagiile doamnelor Epancin; vreo doi, trei au rămas să mai stea de vorbă; toţi erau în raporturi de prietenie cu Evgheni Pavlovici. Printre aceştia se afla şi un tînăr ofiţer, foarte chipeş, foarte vesel şi vorbăreţ, care se grăbi să i se adreseze Aglaiei, făcînd totul ca să-i capteze atenţia; Aglaia s-a arătat cît se poate de amabilă şi a rîs cu poftă de glumele lui. Evgheni Pavlovici îi ceru voie prinţului să i-l prezinte pe acest prieten; Mîşkin abia pricepu ce voiau de la dînsul, totuşi prezentarea se făcu şi cei doi bărbaţi se salutară, strîngîndu-şi reciproc mîna. Prietenul lui Radomski îi puse o întrebare prinţului, dar acesta din urmă nu răspunse sau mormăi cîteva cuvinte într-un chip aşa de ciudat, încît ofiţerul îl examina cu multă atenţie; îşi mută privirea spre Evgheni Pavlovici şi înţelese îndată pentru ce acesta ţinuse să-i facă cunoştinţă cu prinţul; tînărul zîmbi uşor şi începu să vorbească din nou cu Aglaia. Lui Evgheni

Pavlovici nu-i scăpă un amănunt, şi anume, că Aglaia se îmbujora în timpul acestei scurte scene.

Prinţul Mîşkin nici nu băgă de seamă că alţii vorbeau cu Aglaia, copleşind-o cu complimente; mai mult decît atît, transportat cum era, părea uneori că uită cu totul de prezenţa tinerei fete. Erau clipe cînd îi venea pur şi simplu să se retragă undeva, să dispară de acolo, ba i-ar fi plăcut să se trezească într-un loc pustiu şi întunecos, numai să poată rămîne singur cu gîndurile lui, nevăzut şi neştiut de nimeni. Sau, cel puţin, dacă ar fi stat acasă la el, pe terasa vilei, dar absolut singur, fără ca cineva să stea în preajmă-i, nici Lebedev şi nici copiii lui; s-ar fi trîntit pe divan înfundîndu-şi faţa în pernă şi ar fi zăcut aşa ceasuri de-a rîndul, o zi şi o noapte şi încă o zi. Sau, deodată, gîndurile îi fugeau departe şi revedea munţii, mai ales un locşor cunoscut, care-i plăcea aşa de mult pe vremea cînd a trăit acolo şi de la înălţimea căruia vedea, printre norii alburii, satul, ruinele unui vechi castel, firul argintiu ai cascadei, abia vizibil. Ah! Cît ar fi vrut acum să fie acolo şi să se gîndească la un singur lucru. Ah! toată viaţa numai cu un singur gînd; i-ar fi ajuns chiar dacă ar fi trăit o mie de ani! Iar cei de aici e mai bine să-l uite de tot, de tot! Aşa şi trebuie. Ar fi fost mult mai bine să nu-l fi cunoscut niciodată şi ca totul de aici să nu fi fost decît o nălucire de vis. Nu e totuna dacă-i vis ori realitate? Uneori îşi aţintea privirea asupra Aglaiei, fără s-o desprindă de pe faţa ei, cîte cinci minute în şir; dar era ceva straniu în privirea lui: s-ar fi spus că o contempla pe tînăra fată ca pe un obiect ce se află la două verste distanţă de el, ca pe un portret al ei, şi nu făptura vie de lîngă el.

— De ce te uiţi aşa la mine, prinţe? întrebă ea deodată, întrerupînd conversaţia animată şi rîsetele celor din jur. Dumneata mă înspăimînţi; parcă ai vrea mereu să întinzi mîna şi să-mi pipăi obrazul, ca să te convingi că exist aievea. Nu-i aşa, Evgheni Pavlovici, nu ţi se pare că mă priveşte tocmai aşa?

Mîşkin, surprins că i se vorbea lui, ascultă atent, străduindu-se parcă să înţeleagă, dar nu izbuti probabil, căci din partea lui nu urmă nici un răspuns. Văzînd, în schimb, că Aglaia şi ceilalţi rîdeau, îşi desfăcu deodată buzele strînse şi începu şi el să rîdă aşa, din senin, ceea ce stîrni şi mai multă ilaritate în jurul lor; ofiţerul, care era probabil un om foarte vesel, pufni pur şi simplu în rîs. Şi atunci Aglaia, mînioasă, şopti ca pentru sine:

—Idiotul!

—Doamne! E cu putinţă să se îndrăgostească de un asemenea...

Poate fi pînă într-atît de nebună? mormăi printre dinţi Lizaveta Prokofievna.

Aleksandra se aplecă la urechea mamei sale:

— E o glumă. La fel ca şi gluma de mai înainte cu „cavalerul sărman” şi nimic mai mult, o asigură tînăra fată. A vrut să-i mai însceneze o farsă acum, numai că a mers prea departe; trebuie să-i punem capăt, maman!

Adineauri a jucat o comedie ca să ne sperie...

— E bine măcar că a dat de un asemenea idiot, răspunse încet

Lizaveta Prokofievna, pe care vorbele fiicei sale o mai liniştiră puţin.

Totuşi, prinţul auzi că-l făcură „idiot” şi tresări, dar nu din cauza acestui epitet (îl uită imediat), ci pentru că, nu departe de locul unde stătea, unde şi în ce punct anume n-ar fi putut spune, zări în mulţime un chip palid, cu părul castaniu-închis şi ondulat, cu un zîmbet şi o privire ce-i erau atît de cunoscute; viziunea nu ţinu decît o clipită şi dispăru. Putea să fie doar o închipuire. Nu i se întipărise decît zîmbetul acela crispat, ochii şi o preţioasă cravată verde-deschis la gît. Unde se mistuise domnul căruia îi aparţinea această cravată? Se pierduse în mulţime sau se strecurase în interiorul gării, prinţul n-ar fi putut spune nici asta.

O clipă după aceea însă, începu să privească cu nelinişte împrejur; această primă apariţie o prevestea poate pe a doua. Cum de nu se gîndise la posibilitatea unor întîlniri cînd pornise spre gară? E drept că plecase fără să ştie unde merge, într-atît era de tulburat ieşind din vila familiei Epancin.

Dac-ar mai fi fost în stare să observe, ar fi remarcat poate de un sfert de oră neliniştea Aglaiei care, din cînd în cînd, se uita împrejur scrutînd mulţimea, de parcă ar fi căutat şi ea pe cineva. Interesant însă că pe măsură ce tulburarea prinţului devenea mai vădită, creştea vizibil şi emoţia fetei iar în clipa cînd acesta întorcea capul privind cercetător înjur, şi ea repeta aceeaşi mişcare. Nu trecu mult şi motivul neliniştii lor şi-a găsit dezlegarea.

Prin ieşirea laterală a gării, în apropierea căreia stăteau prinţul şi întreaga companie a Epancinilor, năvăli deodată un grup compus din cel puţin zece persoane. În faţă mergeau trei femei; două dintre ele erau de o frumuseţe remarcabilă, încît nu era de mirare că le însoţeau atîţia admiratori. Dar şi adoratorii, şi femeile, întreg grupul făcea o notă cu totul distinctă, deosebindu-se net de restul publicului adunat aici să asculte muzica. Apariţia lui fu observată numaidecît de aproape toată lumea; totuşi, cei mai mulţi se făceau că nici nu-i bagă în seamă; numai cîţiva tineri zîmbiră cu înţeles privindu-l şi schimbară cîteva şoapte între ei.

Prezenţa nou-veniţilor nu putea fi însă ignorată; ostentativ parcă, vorbeau prea tare şi rîdeau zgomotos. Probabil că mulţi dintre ei erau cu chef, deşi cîţiva purtau haine elegante, după ultima modă; alţii însă aveau o înfăţişare extrem de ciudată; îmbrăcăminte ciudată, feţele ciudat de congestionate; erau şi cîţiva militari, ba şi cîţiva domni mai în vîrstă, îmbrăcaţi în haine largi, bine croite, cu sumedenie de inele pe degete şi cu butoni la manşetă, cu peruci şi favoriţi negri ca smoala şi cu o distincţie afectată pe feţele lor cam buhăite, domni de care societatea bună se fereşte ca de ciumă. Printre chermesele noastre există desigur unele care se disting printr-o ţinută ireproşabilă, bucurîndu-se de o reputaţie excelentă şi perfect justificată; dar şi omul cel mai prudent nu-i în stare să se apere în fiecarte minut de cărămida care, la un moment dat, i-ar cădea fără veste în cap de pe acoperişul casei vecine. O asemenea cărămidă era gata să cadă acum asupra publicului select care se adunase să asculte concertul fanfarei militare.

Ca să treci din gară în rondul unde era instalată fanfara, trebuiau coborîte trei trepte. Ajuns aproape de aceste trepte, grupul se opri; nici unul dintre ei nu se putea hotărî să păşească înainte. Deodată una dintre femei se desprinse din grup şi coborî. Numai doi din suita ei îndrăzniră s-o urmeze: un domn între două vîrste, cu înfăţişare destul de modestă; exteriorul lui era convenabil din toate punctele de vedere, dar părea dintre holteii aceia singuratici care nu cunosc niciodată pe nimeni, şi nimeni nu-i cunoaşte; celălalt însoţitor al doamnei era jerpelit într-un hal fără de hal şi avea o figură cam dubioasă. În afară de aceştia doi, nimeni nu o mai însoţi pe doamna cea excentrică; totuşi, ea coborî scările fără să arunce o privire înapoi, ca şi cum îi era perfect egal dacă o urmează cineva sau nu.

Continua să rîdă şi să vorbească tare. Era îmbrăcată cu mult gust. Toaleta ei era foarte luxoasă, dar de o eleganţă cam extravagantă şi de aceea bătătoare la ochi. Trecu pe dinaintea fanfarei, îndreptîndu-se spre partea cealaltă a rondului, unde o caleaşca aştepta la marginea drumului.

Mîşkin n-o mai văzuse pe ea de vreo trei luni şi mai bine. De cînd se întorsese la Petersburg, îşi propusese aproape în fiecare zi să-i facă o vizită, dar poate un presentiment ascuns îl împiedica. Cu teama în suflet încerca să-şi închipuie revederea lor, însă toate încercările lui rămîneau zadarnice. Asupra unui singur lucru nu avea nici o îndoială, că întîlnirea va fi penibilă. De multe ori, în timpul acestor şase luni, îşi aminti ce impresie produsese asupra lui chipul acestei femei cînd l-a contemplat pentru prima oară; dar şi atunci, văzut numai în fotografie, acest chip îi provocase o tulburare chinuitoare. Luna pe care o petrecuse în preajma Nastasiei Filippovna în provincie, avînd prilejui s-o vadă aproape zilnic, i-a lăsat amintiri amare, încît adesea prinţul ar fi vrut să le şteargă cu totul din memorie. Însăşi vederea chipului acestei femei îi pricinuia un sentiment profund răscolitor; în discuţia cu Rogojin, definise acest sentiment drept „o milă nemărginită” şi era adevărat. Privind numai portretul Nastasiei Filippovna, inima îi fu cuprinsă atunci de o dureroasă şi nesfîrşită milă; senzaţia asta de compasiune sfîşietoare, soră cu suferinţa, pentru făptura aceasta nu-l mai părăsi niciodată, o avea şi acum vie în inima lui. Era poate şi mai puternică decît altădată. Totuşi, din cuvintele pe care i le spusese atunci lui Rogojin a lipsit ceva. Nu reuşise atunci să exprime exact ceea ce simţea; numai acum, în minutul acesta, cînd Nastasia Filippovna apăru deodată înaintea lui, înţelese, poate printr-un fel de intuiţie spontană, ce anume omisese în destăinuirile făcute lui Rogojin. Ar fi trebuit să adauge că în sentimentul acela de milă era amestecată şi spaima; da, spaimă! Acum, în minutul acesta, o simţea din plin — era convins, cu totul convins, pentru anumite motive pe care numai el le putea intui, că Nastasia Filippovna era dementă. Dacă, iubind o femeie mai mult ca orice pe lume sau presimţind posibilitatea unei asemenea iubiri, ai vedea-o deodată pusă în lanţuri, după nişte zăbrele de fier, sub paza unui gardian — ai avea o senzaţie asemănătoare cu aceea pe care prinţul Mîşkin o încerca în momentul acela.

— Ce ai? îl întrebă în şoaptă, grăbită, Agiaia, uitîndu-se spre el şi apucîndu-l cu naivitate de braţ.

Prinţul întoarse capul, o privi şi, zărind în ochii ei negri o scînteiere tainică şi neînţeleasă pentru dînsul, încercă să-i zîmbească, dar în aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi uitat de prezenţa tinerei fete, întoarse din nou ochii spre dreapta, urmărind cu privirea viziunea extraordinară care-l fascina.

Nastasia Filippovna tocmai trecea prin faţa scaunelor ocupate de domnişoarele Epancin. În acel moment, Evgheni Pavlovici, cu multă volubilitate, îi povestea Aleksandrei Ivanovna ceva pesemne foarte comic şi interesant. Prinţul îşi aminti mai tîrziu că Aglaia se lăsase să-i scape în şoaptă: „Ce femeie..."

Expresie vagă cu sensul rămas nespus în întregime, căci ea se stâpîni şi nu-şi mai isprăvi gîndul; dar atît a fost de ajuns. Nastasia

Filippovna, care trecea fără să bage pe nimeni în seamă, întoarse brusc capul spre scaunele ocupate de Epancini şi numai atunci păru că-l observă pe Evgheni Pavlovici.

— Uite-l şi pe dumnealui! exclamă ea, oprindu-se deodată. Ba îl cauţi cu lumînarea şi nu-i chip să-i dai de urmă, ba îl găseşti taman acolo unde nici nu te aştepţi... Te credeam acolo... la unchiul tău!

Sîngele năvăli în obrazul lui Evgheni Pavlovici. Îi aruncă Nastasiei Filippovna o privire furioasă, dar în aceeaşi clipă îşi întoarse ochii de la ea.

— Ce? Nu ştii? N-a aflat încă nimic, închipuiţi-vă! S-a împuşcat! Azidimineaţă, unchiul tău şi-a zburat creierii! Eu am aflat abia pe la ora două, acum ştie aproape tot oraşul; se zice că i s-au găsit lipsă trei sute cincizeci de mii de ruble din banii statului, alţii zic c-ar fi cinci sute de mii. Şi eu care crezusem că o să te alegi cu o moştenire frumuşică de pe urma lui; cînd colo a risipit tot ce a avut. Era un crai şi jumătate, bătrînul... Ei, la revedere, bonne chance! Şi chiar n-ai de gînd să te duci deloc pe acolo?

Acum pricep de ce te-ai grăbit atîta să-ţi dai demisia, mare pişicher îmi eşti! Acum e limpede, ce mai! Ai ştiut totul dinainte; chiar şi despre asta sînt sigură că ai ştiut încă de ieri...

Apostrofîndu-l cu atîta cinism pe Evgheni Pavlovici şi etalînd intenţionat o pretinsă intimitate cu el, Nastasia Filippovna urmărea desigur un anumit scop; în privinţa aceasta nu mai putea fi nici o îndoială. Totuşi, Evgheni Pavlovici socotise că e mai bine să nu răspundă la această nouă provocare, hotărît să adopte o atitudine de totală ignorare a ei. Dar cuvintele tinerei femei l-au lovit ca un trăsnet; auzind de moartea unchiului său, se făcu galben ca ceara şi se întoarse spre Nastasia Filippovna. În momentul acela, Lizaveta Prokofievna se ridică ostentativ şi se depărta în grabă mare, urmată de toţi ai ei. Numai prinţul Lev

Nikolaevici rămase pe loc, într-o poză nehotărîtă, şi Evgheni Pavlovici, care nu se dezmeticise încă din buimăceală. Dar nu apucară Epancinii să facă douăzeci de paşi, cînd se produse un scandal monstru.

Ofiţerul care vorbise adineauri cu Aglaia şi care era, se vede, un bun prieten de-al lui Evgheni Pavlovici se arătă indignat la culme;

— Aici numai cravaşa poate să ajute, altfel n-ai cum s-o scoţi la capăt cu creatura asta! spuse el cu glas destul de tare. (După cît se pare, era şi confidentul lui Evgheni Pavlovici.)

Printr-o mişcare bruscă, Nastasia Filippovna se întoarse spre el. Ochii îi sclipiră cu lumini de fulgere; se repezi către un tînăr necunoscut, care se afla la doi paşi de dînsa şi care ţinea în mînă o nuieluşă subţire de alun, i-o smulse şi îl lovi cu toată puterea peste obraz pe ofensatorul ei. Toate acestea se produseră într-o clipită... Scos din fire, ofiţerul se năpusti asupra Nastasiei Filippovna, care nu mai avea alături pe nimeni din suita ei; domnul între două vîrste, cu înfăţişarea impunătoare, reuşise să se facă nevăzut între timp, iar domnul cu chef, retras mai la o parte, se prăpădea de rîs. Un minut mai tîrziu, ar fi intervenit, desigur, poliţia; pînă atunci însă, Nastasia Filippovna ar fi păţit-o urît de tot dacă nu i-ar fi venit un ajutor neaşteptat: prinţul Mîşkin, care se oprise la doi paşi de dînsa, avu timpul să apuce pe la spate braţul ofiţerului, imobilizîndu-l. Căutînd să-şi smulgă braţul din strînsoare, acesta l-a izbit cu atîta putere în piept, încît prinţul zbură la vreo trei paşi înapoi, prăbuşindu-se într-un scaun. Între timp, în ajutorul Nastasiei Filipovna săriră alţi doi apărători. În faţa ofiţerului se postă boxerul, autorul articolului bine cunoscut, ticluit la adresa prinţului, şi membru activ în fosta bandă a lui Rogojin.

— Keller! Fost locotenent, se recomandă el cu pompă. Dacă preferi forţa pumnului, căpitane, sînt la dispoziţia dumitale, voi ţine eu locul adversarei dumitale, substituind sexul frumos; cunosc toate tainele boxului englez. Ţine-ţi firea, căpitane: te compătimesc pentru jignirea de moarte pe care ai suferit-o, dar nu pot îngădui molestarea unei femei în public. Dacă însă recurgi la alte maniere decît aşa cum se cuvine unui domn bine crescut, ei bine, cred că înţelegi ce va urma, căpitane...

Dar ofiţerul îşi venise în fire şi găsi discuţia de prisos. În momentul acela apăru din mulţime Rogojin şi, apucînd iute braţul Nastasiei Filipovna, se îndepărtă cu ea. Rogojin părea zguduit de cele întîmplate, era palid şi tremura ca varga. Totuşi, tîrînd-o pe Nastasia Fiiippovna după el, avu răgazul să-i rîdă răutăcios în nas ofiţerului şi să-i şuiere printre dinţi cu acrul unui tîrgoveţ triumfător:

— O înghiţişi, ai! Ţi-e botul plin de sînge, bă! Revenindu-şi complet şi dîndu-şi seama cu cine are de-a face, ofiţerul se întoarse către prinţ, care se ridicase între timp de pe scaun, şi-l întrebă politicos (avînd grijă să-şi acopere faţa cu batista):

— Prinţul Mîşkin, cu care am avut plăcerea să fac cunoştinţa adineauri?

— Dar nu e în toate minţile! E dementă! Crede-mă! articula prinţul cu voce spartă şi, într-un gest inconştient, îşi întinse spre ofiţer braţele tremurătoare.

— Eu n-aş putea să mă laud, fireşte, cu astfel de informaţii; dar trebuie să ştiu neapărat numele dumneavoastră.

Dădu din cap în semn de salut şi se îndepărtă. Poliţia apăru exact la cinci secunde după ce ultimii protagonişti ai scenei precedente dispăruseră. De altfel, tot scandalul n-a ţinut mai mult de două minute.

Cîţiva inşi din public se ridicară, preferînd să plece de acolo, alţii se mulţumiră să-şi schimbe numai locul; pe unii i-a distrat grozav, iar cei mai mulţi şi-au arătat predilecţia pentru un asemenea spectacol, care se pretează copios la tot felul de comentarii şi la tradiţionala bîrfa. Fanfara începu să cînte din nou. Prinţul porni să ajungă din urmă familia Epancin.

Dacă, atunci cînd căzuse pe un scaun după gestul brutal al ofiţerului, i-ar fi venit în gînd şi ar fi apucat să se uite la stînga, ar fi zărit-o, la douăzeci de paşi de locul acela, pe Aglaia, care, surdă la chemările mamei şi ale surorilor ei, se oprise ca să contemple scena scandaloasă. Prinţul Ş. alergă la dînsa şi o convinse, în sfîrşit, să părăsească locul. Lizaveta Prokofievna reţinu un lucru în legătură cu asta: Aglaia era atît de tulburată, că nici nu auzise chemările lor. Dar nu trecură nici două minute după aceea şi, în clipa cînd intrau în parc, Aglaia spuse cu tonul ei obişnuit, nepăsător şi capricios:

— Am vrut să văd cum se va sfîrşi comedia.