IX

Intrînd în vila ei, Lizaveta Prokofievna se opri în prima cameră. Sleită de puteri, se prăbuşi pe o canapea, fără a se sinchisi de Mîşkin, uitînd chiar să-l poftească să şadă. Încăperea în care intraseră era un salon destul de mare, cu şemineu, cu o masă rotundă în mijloc; flori multe pe suporturi împodobeau ferestrele; în fund, o uşă cu geamuri se deschidea spre grădină. Adelaida şi Aleksandra apărură numaidecît şi ele, uitîndu-se nedumerite şi cu o întrebare mută la prinţ şi la Lizaveta Prokofievna.

În vilegiatură, domnişoarele Epancin se sculau de regulă pe la nouă; numai Aglaia luase obiceiul, de vreo două-trei zile, să se scoale mai devreme; se ducea să se plimbe prin grădină, dar nu chiar de la ora şapte, ci pe la opt sau chiar ceva mai tîrziu. Lizaveta Prokofievna, pe care tot felul de griji n-au lăsat-o să doarmă toată noaptea, se dădu jos din pat pe la opt ceasuri, anume ca să se ducă s-o întîlnească pe fiica ei în grădină, fiind sigură că e acolo. Dar n-o găsi pe Aglaia nici în grădină şi nici în odaia ei.

Mama, cuprinsă de nelinişte, le trezi pe cele două fiice mai mari. Află de la servitoare că Aglaia Ivanovna se dusese în parc înainte de ora şapte. La această nouă extravaganţă a năbădăioasei lor surori, Adelaida şi

Aleksandra zîmbiră şi-i atraseră atenţia mamei că, dacă se duce s-o caute pe Aglaia în parc, aceasta ar fi în stare să se supere, şi mai mult ca sigur că acum stă cu o carte în mînă pe banca cea verde de care vorbise acum trei zile şi pentru care era cît pe-aci să se certe cu prinţul Ş., fiindcă acesta

nu găsea locul chiar aşa de fermecător. Din mai multe motive, Lizaveta

Prokofievna a fost foarte speriată cînd şi-a văzut fata alături de Mîşkin şi cînd a auzit vorbele ciudate ale Aglaiei; dar, după ce l-a adus pe prinţ în casă, generăleasa se întreba cu teamă dacă nu cumva se pripise în această împrejurare. Adică de ce nu s-ar cuveni ca Aglaia să se întîlnească şi să discute cu prinţul în parc, admiţind chiar că şi-au dat o întîlnire de mai înainte?

— Să nu care cumva să-ţi închipui, dragă prinţe, zise ea domolinduse, că te-am adus aici ca să-ţi iau un interogatoriu... După cele petrecute aseară, aş fi preferat poate să nu te mai văd multă vreme, drăguţule...

Se opri o clipă, încurcată.

— Ţineai însă să afli neapărat cum şi pentru ce Aglaia Ivanovna şi cu mine ne-am întîlnit astăzi? sfîrşi calm prinţul.

— Ei bine, aşa este, asta am dorit, se răsti Lizaveta Prokofievna, făcînd feţe-feţe. Nu mi-e frică să vorbesc deschis, pentru că nu jignesc şi n-am vrut să jignesc pe nimeni...

— Dar e cît se poate de firesc; nici vorbă nu poate fi de vreo jignire; ca mamă, ai tot dreptul să fii la curent. Aglaia Ivanovna şi cu mine ne-am întîlnit lîngă banca verde, astăzi dimineaţă, exact la ora şapte. Aseară mi-a dat de ştire printr-un bileţel că doreşte să mă vadă ca să-mi vorbească despre o chestiune importantă. Am avut o întrevedere şi timp de o oră am vorbit de lucruri care o privesc exclusiv pe Aglaia Ivanovna; asta-i tot.

— Fireşte că-i tot, domnul meu, şi nu poate fi nici o îndoială că asta-i tot, spuse cu demnitate Lizaveta Prokofievna.

— Foarte bine, prinţe! spuse Aglaia, făcîndu-şi apariţia pe neaşteptate. Îţi mulţumesc din toată inima că nu m-ai crezut în stare să mă înjosesc pînă la minciună! Eşti satisfăcută, maman, ori vrei să-ţi mai continui interogatoriul?

— Tu ştii că n-am avut niciodată motive să roşesc în faţa ta, deşi poate că ţi-ar fi făcut plăcere, răspunse cu gravitate Lizaveta Prokofievna.

Adio, prinţe, şi nu-mi lua în nume de rău că te-am deranjat. Nădăjduiesc că vei rămîne încredinţat de întreaga stimă ce ţi-o port.

Mîşkin salută pe rînd, înclinîndu-se în direcţia doamnelor şi se retrase fără a rosti un cuvînt. Aleksandra şi Adelaida îşi şoptiră una alteia ceva şi zîmbiră ironic. Lizaveta Prokofievna le privi cu asprime.

— N-am spus altceva, maman, o lămuri Adelaida rîzînd, decît că prinţul a făcut o plecăciune cu totul neobişnuită; de obicei e tare neîndemînatic, ca un urs, iar acum, la plecare, a salutat cu o distincţie, de parcă ar fi fost

Evgheni Pavlîci.

— Buna-cuviinţă şi demnitatea ţi le dictează inima şi nu le înveţi de la maestrul de dans, încheie sentenţios Lizaveta Prokofievna şi, fără să arunce măcar o privire spre Aglaia, urcă în odaia ei.

Cînd prinţul ajunse acasă, pe la ora nouă, le găsi pe terasă pe Vera

Lukianovna şi pe servitoare, care tocmai isprăviseră de scuturat şi de măturat după seara din ajun.

— Slavă Domnului că am isprăvit la timp! spuse bucuroasă Vera.

— Bună ziua! Mi se cam învîrte capul; am dormit prost şi m-aş culca puţin.

— Aici pe terasă, ca şi ieri? Bine. Am să spun la toţi să vă lase să vă

odihniţi. Tata a plecat de-acasă.

Slujnica ieşi. Vera voi s-o urmeze, dar se întoarse, apropiindu-se îngrijorată de prinţ.

— Prinţe, aveţi milă de... nenorocitul acela; nu-l alungaţi chiar astăzi.

— Nu, fireşte, nici gînd să-l dau afară; poate să rămînă aici, să facă cum o vrea.

— Dc-acum n-are să mai facă nimic şi... să nu fiţi prea aspru cu el.

— A, nu. De ce să fiu?

— Şi... mai cu seamă... să nu-l luaţi în rîs.

— Asta în nici un caz! Vera roşi.

— Sînt o proastă că spun asemenea lucruri unui om ca dumneavoastră... Dar, cu toate că sînteţi ostenit, spuse cu un zîmbet senin, dînd să plece, aveţi în clipa asta nişte ochi plini de bunătate... de fericire.

— De fericire, zici? întrebă prinţul cu vioiciune şi rîse într-adevăr fericit.

Aici însă, Vera — sinceră şi spontană ca un băieţoi — se simţi deodată stînjenită şi, îmbujorîndu-se la faţă toată, plecă în grabă, cu acelaşi rîs plin de seninătate.

„Ce fiinţă... bună!...” se gîndi Mîşkin şi pe loc uită de ea. într-un colţ al terasei avea o canapea cu o măsuţă în faţă; se aşeză pe canapea, îşi acoperi faţa cu mîinile şi stătu aşa vreo zece minute; deodată, cu o mişcare bruscă şi neliniştită, îşi vîrî mîna în buzunarul hainei şi scoase cele trei scrisori.

Dar uşa se deschise iarăşi şi intră Kolea. Prinţul se grăbi să vîre scrisorile în buzunar, bucuros parcă să mai amîne momentul lecturii.

— Ce zici de întîmplarea asta? întrebă Kolea, aşezîndu-se pe divan şi trecînd direct la subiect, ca toţi cei de seama lui. Ce părere ai acum despre

Ippolit? Ai pierdut orice stimă faţă de el, nu-i aşa?

— Dar de ce?... Să ştii însă, Kolea, că mă simt foarte obosit... Şi apoi, povestea asta e aşa de tristă, încît nu ştiu dacă face s-o mai reluăm...

Totuşi, vreau să ştiu cum îi mai merge?

— Doarme şi are să mai doarmă încă vreo două ceasuri. Înţeleg, nu te-ai culcat deloc, te-ai dus să te plimbi în parc... După atîtea emoţii... cred şi eu!

— De unde şti că m-am plimbat în parc şi că nu m-am culcat deloc?

— Chiar acum mi-a spus Vera; în ruptul capului nu voia să mă lase să intru; dar nu m-a răbdat inima şi am venit doar pentru o clipă. Două ceasuri am stat lîngă bolnav; acum l-am lăsat pe Kostia Lebedev în locul meu. Burdovski a plecat. Atunci culcă-te, prinţe dragă, noapte... sau, mai bine zis, ziua bună. Dar, să ştii, sînt zguduit.

— Fireşte... toate astea...

— Nu, prinţe, nu; m-a zguduit „Spovedania” lui. Mai cu seamă locul în care vorbeşte despre providenţă şi despre viaţa viitoare, are acolo o idee mag-ni-fică!

Mîşkin îl privi cu multă duioşie pe Kolea, care venise de bună seamă cu o intenţie precisă, şi anume ca să discute această idee magnifică!

— Şi nu ideea în sine interesează, cît, mai ales, împrejurările acestea cu totul neobişnuite! Dacă o găseam la Voltaire, la Rousseau sau

Proudhon, o remarcam desigur, fără să fi fost însă atît de impresionat. Dar

un om care ştie sigur că nu mai are de trăit decît zece minute să vorbească în felul acesta — nu ţi se pare extraordinar? Nu ţi se pare că este ultima expresie a mîndriei, a independenţei şi demnităţii personale, care ajunge să înfrunte orice, făţiş.... Ei bine, aici avem de-a face cu o forţă gigantică a spiritului! Şi, după toate astea, să mai susţii că a omis intenţionat să pună capsa în pistol — dar e o presupunere atît de absurdă, atît de josnică! Dar ştii că ieri ne-a păcălit pe toţi, a folosit un şiretlic, căci nu l-am ajutat deloc să-şi facă geamantanul şi nici nu i-am văzut vreodată pistolul; el singur şi-a strîns bagajele, dar, luat prin surprindere, m-am zăpăcit de tot. Vera zice că-i dai voie să rămînă aici; îţi jur că nu-i nici o primejdie, cu atît mai mult că nu-l slăbim din ochi; mereu e cineva în preajma lui.

— În noaptea asta, cine a vegheat lîngă el?

— Am stat pe rînd: Burdovski, Kostea Lebedev şi cu mine; Keller a stat şi el puţin, pe urmă s-a dus să doarmă la Lebedev, pentru că la noi n-avea pe ce să se culce. Şi Ferdîşcenko a dormit tot la Lebedev şi a plecat pe la ora şapte. Generalul, care stă în permanenţă la Lebedev, a plecat şi el... E posibil ca Lebedev să vină să te vadă cît de curînd; te-a căutat, nu ştiu de ce; a întrebat de două ori dacă te-ai întors. Să-l lăsăm să intre sau nu?

Poate vrei să te odihneşti. Mă duc să mă culc şi eu. A, da, voiam să-ţi mai spun ceva. Tare m-a mai minunat generalul adineauri: pe la şase m-a trezit

Burdovski ca să-l schimb; am ieşit puţin şi deodată dau cu ochii de general; era aşa de beat, că nici nu m-a recunoscut; stătea în picioare în faţa mea ca o stană de piatră; apoi, deodată, îşi vine în fire şi dă-i cu întrebările: „Ce face, bolnavul? Veneam să mă interesez de bolnav...” — chipurile, i-am dat raportul ce şi cum. „Toate astea sînt bune, zice el, dar veneam tocmai să te previn; de aia m-am şi sculat; am motive să cred că faţă de domnul Ferdîşcenko nu se poate vorbi orice şi deci... trebuie să ne

ţinem gura”. Înţelegi, prinţe?

— Ce spui? La urma urmei... nouă ni-e totuna.

— Fireşte că-i totuna; doar nu sîntem francmasoni! Chiar m-am mirat că generalul a găsit de cuviinţă să vină şi să mă trezească din somn anume pentru asta.

— Spui că Ferdîşcenko a plecat?

— Pe la ora şapte; a venit o clipă să mă caute; vegheam la căpătîiul lui Ippolit; mi-a spus că se duce să-şi împlinească somnul la Vilkin, un beţivan straşnic, Vilkin ăsta! Dar e timpul să plec! Uite că vine şi Lukian

Timofeici... Prinţul vrea să doarmă. Lukian Timofeici, fă cale întoarsă!

Lebedev intră cam ţeapăn şi salută cu un aer grav.

— Nu stau decît o clipă, preastimate prinţ, am venit cu o treabă, după mine, foarte importantă, spuse el cu jumătate de gură şi cu un ton neobişnuit.

Venea de pe drum şi nici nu dăduse încă pe acasă, aşa că era cu pălăria în mînă. Părea îngrijorat şi pătruns de un sentiment neobişnuit de demnitate personală. Prinţul îl invită să stea.

— Ai întrebat de două ori de mine? Poate că tot mai eşti îngrijorat de cele ce s-au petrecut aseară...

— Vorbeşti de băiatul acela de ieri, prinţe? A, nu! Ieri, ideile îmi erau cam încîlcite... dar astăzi nu mă gîndesc cîtuşi de puţin să contracarez

intenţiile dumitale.

— Să contra... cum ai spus?

— Am spus: să contracarez; cuvînt franţuzesc, care a intrat ca atîtea altele în limba noastră; de altfel, nu ţin chiar aşa de mult la el.

— Dar ce ai de ce eşti atît de grav şi solemn astăzi, Lebedev? întrebă prinţul zîmbind. Parc-ai vorbi din cărţi!

— Nikolai Ardalionovici, i se adresă Lebedev lui Kolea cu un glas aproape duios, avînd să-i comunic prinţului ceva care priveşte direct...

— Da, da, fireşte, fireşte, nu-i treaba mea. Uite că m-am şi retras! La revedere, prinţe, spuse Kolea şi dispăru numaidecît.

— Îmi place băiatul ăsta, pentru că e deştept şi înţelegător, spuse

Lebedev, urmărindu-l cu privirea; chit că uneori e tare sîcîitor, dar e un băiat isteţ. Preastimate prinţ,mi s-a întîmplat o nenorocire extraordinară aseară sau astăzi,dis-de-dimineaţă... n-aş fi în stare să precizez cînd anume.

— Ce s-a întîmplat?

— Mi-au dispărut patru sute de ruble din buzunarul hainei, preastimate prinţ; s-au evaporat! adăugă Lebedev cu un zîmbet acru.

— Ai pierdut patru sute de ruble? Ce păcat!

— Mai cu seamă pentru un om sărac care trăieşte din munca lui cinstită.

— Fireşte, fireşte; şi cum s-a întîmplat?

— Băutura-i de vină. Am venit la dumneata ca la o providenţă, preastimate prinţ. Suma de patru sute de ruble am primit-o de la un datornic ieri, la ora cinci după-amiază, după care m-am urcat în tren şi mam întors acasă. Portofelul era în buzunarul uniformei. Cînd m-am schimbat, am pus banii în buzunarul redingotei; trebuia să-i am la mine, pentru a-i preda seara, la cererea cuiva... printr-o persoană pe care o aşteptam să vină.

— A propos, Lukian Timofeici, e adevărat că ai publicat în ziare un anunţ cum că dai bani cu împrumut pentru obiecte de aur şi argint?

— Printr-un mijlocitor; numele meu nu figura dedesubtul adresei din anunţ. Dispunînd de un capital infim şi dată fiind înmulţirea familiei, recunoaşte şi dumneata că o dobîndă modestă...

— Bine, bine; voiam să ştiu numai; iartă-mă că te-am întrerupt.

— Persoana împuternicită să ridice banii n-a mai venit. Între timp, l-au adus pe nefericitul acela; eram după masă şi, bineînţeles, bine dispus; sosiseră musafirii, am băut... ceai şi... spre nenorocul meu, m-am cam înveselit. Mai tîrziu, cînd Keller a venit şi ne-a anunţat despre solemnitatea onomasticii dumitale şi că ai de gînd s-o serbezi cu şampanie, atunci scumpe şi preastimate prinţ, eu care sînt un om de inimă (ceea ce, probabil, ai băgat de seamă, căci o merit), eu, care am inima, nu spun sensibilă, dar recunoscătoare, lucru de care mă mîndresc, m-am gîndit că, într-o împrejurare atît de solemnă, nu puteam rămîne cu zdreanţă asta pe mine, şi, ca să te felicit personal, era mai nimerit să-mi pun uniforma pe care o lepădasem venind acasă. M-am pus iarăşi la ţinuta de rigoare, după cum m-ai şi văzut, probabil, prinţe, toată seara. Cînd mi-am schimbat haina, am uitat portofelul în buzunarul redingotei... Adevărat se zice că atunci cînd Dumnezeu vrea să pedepsească pe cineva, îi ia întîi minţile. Şi

de-abia azi-dimineaţă, pe la ora şapte şi jumătate, cînd m-am trezit şi miam adus aminte, am sărit ca un nebun din pat şi glonţ la redingotă buzunarul gol! Nici urmă de portofel!

— Da, neplăcută întîmplare!

— Exact: neplăcută! Nici că se putea mai bine spus. Cu tactul dumitale binecunoscut ai ştiut să găseşti îndată cuvîntul potrivit, conchise, nu fără răutate, Lebedev.

— Şi totuşi, cum vine asta... se nelinişti prinţul îngîndurat, e un lucru destul de grav.

— Grav, ai zis? lată încă o vorbă extraordinar de nimerită pe care o găseşti dumneata pentru a denumi...

— Ah, dar lasă odată asta, Lukian Timofeici! O vorbă sau alta, miezul râmîne acelaşi. Ce importanţă au cuvintele acum... Nu crezi că s-ar fi putut întîmpla, beat cum erai, să laşi să-ţi cadă portofelul din buzunar?

— Se poate. Totul e cu putinţă cînd eşti beat, după cum ai binevoit să te exprimi cu cea mai delicioasă sinceritate chiar dumneata, preastimate prinţ. Dar în cazul acesta ce ne facem cu următoarea socoteală: dacă în timp ce-mi schimbam redingota lăsam să-mi cadă portofelul din buzunar, înseamnă că obiectul căzut trebuia să fi rămas acolo, pe podea. Atunci, unde-i acel obiect?

— Nu l-ai vîrît cumva într-un sertar, în birou?

— L-am căutat şi am răscolit peste tot; de altfel, n-am ascuns portofelul nicăieri şi n-am deschis nici un sertar — îmi aduc perfect de bine aminte.

— În dulăpior te-ai uitat?

— Asta am făcut-o în primul rînd, şi astăzi am scotocit de mai multe ori acolo. Dar cum aş fi putut să-l pun în dulăpior, preastimate prinţ?

— Îţi mărturisesc, Lebedev, că asta mă cam pune pe gînduri. Aşadar, cineva l-o fi găsit pe jos?

— Sau l-a şterpelit din buzunar! Nu există decît aceste două alternative.

— Asta mă nelinişteşte foarte mult; dar cine ar putea să fie... Iată întrebarea!

— Fără îndoială, aceasta este întrebarea de căpetenie; dumneata ştii să găseşti întotdeauna, cu o precizie uimitoare, cuvintele şi ideile menite să definească cum nu se poate mai lămurit situaţiile, excelentissime prinţ.

— Dar isprăveşte odată cu ironiile, Lukian Timofeici! Aici..

— Ironii?! strigă Lebedev, plesnind din palme.

— Ei bine, lasă, doar nu-i caz de supărare; aici e cu totul altceva... e vorba de oameni, şi asta mă îngrijorează. Pe cine bănuieşti dumneata?

— Chestiunea e dificilă şi extrem de... complicată! Să bănuiesc servitoarea? A stat tot timpul în bucătărie. Pe copiii mei, nici atît...

— Cred şi eu!...

— Prin urmare, e cineva dintre musafiri.

— Să fie cu putinţă?

— De necrezut, aproape cu neputinţă, şi totuşi altceva nu se poate presupune. Admit însă...ba sînt chiar încredinţat că furtişagul, dacă întradevăr a fost un furtişag, nu s-a comis în timpul serii, cînd toată lumea era adunată aici, ci noaptea sau poate chiar dimineaţa, autorul fiind unul

dintre cei care au rămas să doarmă aici.

— Dumnezeule mare!

— Pe Burdovski şi pe Nikolai Ardalionovici îi exclud din capul loculul, pentru că ei nici n-au intrat la mine în odaie.

— Şi chiar dacă ar fi intrat? Cine a rămas peste noapte la dumneata?

— Socotindu-mă şi pe mine, am fost patru inşi care am intrat în timpul nopţii în cele două odăi alăturate: eu, generalul, Keller şi domnul

Ferdîşcenko. Prin urmare, trebuie să fie unul dintre noi patru!

— Unul din trei, vrei să spui, dar care anume?

— M-am numărat şi pe mine, ca să fie echitabil şi în bună ordine; dar cred că eşti de acord, prinţe, că n-aş fi putut să mă jefuiesc pe mine însumi, cu toate că s-au mai văzut şi asemenea cazuri...

— Devii plicticos, Lebedev! îl întrerupse prinţul, pierzîndu-şi răbdarea. Revino la fapte şi n-o mai lungi atît.

— Rămîn, prin urmare, trei şi, în primul rînd, domnul Keller, om nesigur, cam beţivan şi, în anume împrejurări, liberal cînd e vorba de buzunarul altuia; în rest are mai degrabă înclinaţiile unui cavaler medieval decît ale unui liberal. A rămas mai întîi aici, în odaia bolnavului, şi abia după miezul nopţii a venit la noi, pretextînd că nu poate dormi pe jos.

— Îl bănuieşti pe el?

— L-am bănuit. Cînd am sărit din pat ca un nebun pe la şapte şi ceva şi m-am lovit cu palma peste frunte, l-am trezit imediat pe general, care dormea dus. Constatînd dispariţia ciudată a lui Ferdîşcenko, fapt prin care el însuşi dădea de bănuit, am hotărît pe loc să-l percheziţionăm pe Keller, care dormea ca... un... ca un buştean. L-am scotocit pe faţă şi pe dos; prin buzunarele lui sufla vîntul; unde mai pui că toate pînă la unul erau găurite.

Avea doar o batistă de bumbac albastră, cadrilată şi în ultimul hal de murdărie. Apoi un bileţel amoros de la o slujnică, în care aceasta îi cerea bani, ameninţîndu-l, şi, în sfîrşit, binecunoscutul foileton rupt ferfeniţă.

Asta-i tot ce s-a găsit la el. Generalul fu de părere că-i nevinovat. Pentru a ne încredinţa şi mai bine, l-am trezit din somn, lucru ce n-a fost tocmai uşor. Abia a înţeles despre ce era vorba; s-a uitat la noi cu gura căscată şi cu o expresie caraghioasă, nevinovată şi chiar neroadă de om beat — nu, nu e el!

— Ce bine îmi pare! oftă prinţul uşurat. Mi-a fost cam teamă pentru dînsul.

— Ţi-a fost teamă? Vasăzică, ai avut motive să-l bănuieşti? îl privi printre gene, cu îndoială, Lebedev.

— A, nu; am spus-o aşa, fără nici un gînd, răspunse prinţul încurcat, am spus o mare prostie. Te rog, Lebedev, n-o mai repeta la nimeni...

— Prinţe, prinţe! Cuvintele dumitale vor rămîne în adîncul inimii mele ca în mormînt!... exclamă patetic Lebedev, strîngîndu-şi pălăria la piept.

— Bine, bine!... Aşadar, e Ferdîşcenko? Adică, dumneata îl bănuieşti pe Ferdîşcenko?

— Da' pe cine altul? articula încet Lebedev, uitîndu-se ţintă la prinţ.

— Ei da, fireşte... nu rămîne decît el... Dar cum s-o dovedeşti? Ai probe?

— Probe am. Mai întîi că s-a făcut nevăzut la ora şapte sau pe la şase şi ceva dimineaţa.

— Stai puţin. Kolea îmi spunea mai adineauri că Ferdîşcenko a trecut pe la el pentru a-l anunţa că se duce sâ-şi împlinească somnul la... i-am uitat numele, la un prieten de-al lui.

— La Vilkin. Vasăzică Nikolai Ardalionovici ţi-a şi vorbit despre asta?

— Nu mi-a spus nimic despre furt...

— Nu ştie, căci pentru moment păstrez secretul. Aşadar, Ferdîşcenko pleacă la Vilkin; la prima vedere, nimic surprinzător în faptul că un beţiv se duce la alt beţiv chiar în zorii zilei şi fără nici o treabă. Dar acu-i acu'!

Încep să dau de un fir; un amănunt mă pune pe gînduri: înainte de a pleca, dumnealui îşi lasă adresa... Acum fii atent, prinţe; se pune întrebarea: ce la făcut să-şi lase adresa?... Ce zor nevoie mare a avut să-l caute în mod special pe Nikolai Ardalionovici, făcînd deci un ocol, şi să-i spună că se duce pentru restul nopţii la Vilkin? Pe cine poate să intereseze de ce pleacă şi unde anume se duce? Ce rost are să dea declaraţii? Aici e un truc rafinat, un truc hoţesc. „Poftim, adicătelea, nu caut, nu caut să mi se piardă urma, atunci cum ar putea cineva să mă bănuiască de hoţie? Parcă un hoţ ar fi lăsat vorba unde se duce? Într-un cuvînt, sîntem în faţa unui exces de prevedere, a unei griji nejustificate de a înlătura orice bănuială şi, ca să zic aşa, de a-şi şterge urmele pe nisip... Mă înţelegi acum, preastimate prinţ?

— Am înţeles foarte bine, dar asta nu dovedeşte încă nimic.

— A doua dovadă: urma dată e falsă şi adresa inexactă. După un ceas, adică pe la ora opt, m-am dus la Vilkin. Stă aici, pe strada Peataia, şi de bine de rău îl cunosc. Acolo nu era nici un Ferdîşcenko. Cu mare greutate am putut afla de la servitoare, care-i cam fudulă de-o ureche, că acum un ceas cineva a sunat aşa de tare, încît a rupt şnurul de la clopoţel; servitoarea n-a deschis, nevoind să-l trezească pe domnul Vilkin sau poate că i-a fost lene să se dea jos din pat. Se întîmplă.

— Şi acestea sînt toate dovezile dumitale? Cam slabe.

— Dar, preastimate prinţ, pe cine altul să bănuiesc, judecă şi dumneata, încheie, jeluindu-se parcă, Lebedev şi în acelaşi timp un zîmbet viclean îi miji pe buze.

— Ar trebui totuşi să mai cauţi o dată prin odăi, prin sertare, îi sugeră îngrijorat prinţul după ce se gîndi o clipă.

— M-am uitat peste tot, suspină şi mai smerit Lebedev.

— Hm... şi pentru ce, pentru ce a trebuit neapărat să-ţi scoţi redingota? se necăji prinţul şi de ciudă lovi cu pumnul în masă.

— O asemenea întrebare a mai fost pusă într-o veche comedie. Dar, excelentissime, am impresia că prea pui la inimă nenorocirea mea! N-o merit. Adică, vreau să spun că eu personal n-o merit; dar dumneata te chinuieşti şi pentru cel vinovat... pentru acest nemernic domn

Ferdîscenko?

— Da, aşa este, m-ai cam întors pe dos cu ştirea dumitale, întrerupse prinţul absent şi vizibil nemulţumit. Şi ce ai de gînd să faci... dacă eşti aşa de sigur că-i Ferdîşcenko?

— Prinţe, preastimate prinţ, dar cine altul să fie? continuă Lebedev pe acelaşi ton de jeluire. Căci însuşi faptul că n-am pe cine altul să bănuiesc, deci imposibilitatea de a mai bănui pe altcineva afară de domnul

Ferdîşcenko, este propriu-zis tot un fel de dovadă împotriva domnului

Ferdîşcenko. lată deci şi o a treia probă! Căci, o repet, dacă nu-i el, cine altul? Doar n-am să-l bănuiesc pe domnul Burdovski, he, he, he!

— E absurd!

— Cu atît mai puţin pe general, he, he, he!

— Asta ar fi prea de tot! aproape că se răsti prinţul cu ciudă, răsucindu-se nervos pe scaun.

— Cum să nu fie prea de tot? He, he, he! Dar ce m-a mai făcut să rîd omul acesta, generalul adică! Porniserăm adineauri împreună, pe urmele proaspete, drept la Vilkin... Trebuie să-ţi spun că generalul a fost mai afectat chiar decît mine; cînd l-am trezit, îndată ce am constatat lipsa portofelului, l-am văzut cum a făcut feţe-feţe, a roşit, a pălit şi, la urmă, a fost cuprins de o nobilă indignare, dar atît de înverşunată cum nici nu mam aşteptat. Ce suflet ales! E adevărat că minte întruna, e o meteahnă a lui, dar e un om însufleţit şi de cele mai nobile porniri, un om cam slab de înger, dar te cîş-tigă prin inocenţa lui sufletească. Ţi-am spus, preastimate prinţ, că am pentru dînsul nu numai o slăbiciune, ci chiar un sentiment de dragoste. Deodată îl văd că se opreşte în mijlocul drumului, îşi descheie redingota, îşi descoperă pieptul. „Caută-mă, zice, l-ai percheziţionat pe

Keller, de ce să nu mă cercetezi şi pe mine? Aşa e drept.” Mîinile şi picioarele îi tremurau şi era de o paloare înspăimîntătoare. „Ascultă, generale, i-am zis rîzînd, dacă altcineva mi-ar fi spus aşa ceva despre tine, mi-aş fi retezat numaidecît capul chiar cu mîinile mele şi l-aş fi pus pe o tavă, pe care eu însumi aş fi arătat-o tuturor celor ce s-ar îndoi, spunîndule: Vedeţi capul acesta?Ei bine, răspund pentru el cu propriul meu cap, iar de va trebui, mă arunc şi în foc. Iată, i-am zis, cît de mare încredere am eu în tine!” La aceste vorbe, se aruncă la pieptul meu, tot în mijlocul străzii izbucni în lacrimi şi mă strînse în braţe, mai-mai să mă înăbuşe „Tu eşti, îmi spune, singurul meu prieten pe care-l am în nenorocirile mele!” Ce om plin de simţire! Pe drum, după aceea, îmi povesti, bineînţeles, o anecdotă în legătură cu întîmplarea noastră: cică, în tinereţe, şi el fusese o dată bănuit de un furt de cinci sute de mii de ruble; dar a doua zi, luînd foc casa, el îl scăpă din flăcări pe contele care-l bănuia şi pe Nina Aleksandrovna, care era domnişoară pe atunci. Contele l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat şi aşa a putut el s-o ia în căsătorie pe Nina Aleksandrovna. A doua zi, sub dărîmăturile clădirii mistuite de incendiu, s-a găsit şi caseta cu banii dispăruţi; era o lădiţă de fier, de fabricaţie englezească, prevăzută cu o broască secretă; căzuse, nu se ştie cum, sub podea şi, dacă n-ar fi fost incendiul, nu s-ar fi aflat niciodată ce devenise. Nu era nimic adevărat în toată povestea asta şi totuşi, vorbind de Nina Aleksandrovna, îl podidi plînsul. E o persoană foarte distinsă Nina Aleksandrovna, deşi nu mă prea înghite.

— N-o cunoşti?

— Nu, dar aş dori din tot sufletul s-o cunosc, fie numai pentru a mă justifica în faţa ei. Nina Aleksandrovna are ce are cu mine, cică îi corup bărbatul, îndemnîndu-l şi antrenîndu-l la băutură. În realitate, nu numai că nu-l corup, ci, dimpotrivă, îl temperez şi poate că-l feresc de societatea unor oameni cu reputaţia dubioasă şi de influenţa lor păgubitoare. Unde mai pui că mi-e prieten şi-ţi mărturisesc că acum nu l-aş mai lăsa de capul lui pentru nimic în lume; unde se duce el, mă duc şi eu, pentru că numai

cu duhul blîndeţii îl mai poţi domoli cît de cît. Acum, aproape că nu se mai duce pe la căpităneasa lui, deşi tînjeşte în taină după ea şi nu aşteaptă decît prilejul să alerge acolo; altminteri n-ar ofta şi n-ar suspina atîta, nu ştiu de ce tocmai dimineaţa, cînd se scoală şi-şi încalţă cizmele; n-are bani, iată nenorocirea, căci nu-i chip să se ducă la dînsa cu mîna goală.

Dumitale nu ţi-a cerut bani, preastimate prinţ?

— Nu, nu mi-a cerut.

— Nu îndrăzneşte, dar cum ar mai face-o! Mi-a mărturisit chiar el că ar fi vrut să ţi se adreseze dumitale, dar se jenează, fiindcă, nu de mult, iai mai împrumutat; pe de altă parte, crede că eşti hotărît să nu-i mai dai.

Mi s-a destăinuit ca unui prieten bun.

— Dar dumneata nu-i dai bani?

— Prinţe! Preastimate prinţ! nu numai bani, ci viaţa mi-aş da-o pentru omul acesta... adică nu, nu vreau să exagerez, nu chiar viaţa, dar pentru dînsul aş primi bucuros să suport friguri, un buboi sau guturai, dacă ar fi la mare ananghie, căci îl consider un om excepţional, din nefericire însă iremediabil pierdut în mocirla în care se bălăceşte; aşadar, nu numai bani!

— Vasăzică, îi dai totuşi bani?

— N-nu, nu i-am dat; de altfel ştie şi el că n-am să-i dau; şi asta numai pentru binele şi spre îndreptarea lui. Acum ţine morţiş să vină cu mine la

Petersburg. Plec la Petersburg, ca să-l surprind pe domnul Ferdîşcenko pe urmele lui încă proaspete, căci sînt convins că e acolo. Generalul fierbe şi nu mai poate de nerăbdare, dar parcă îl văd cum o şterge de la gară ca să se ducă la căpităneasă. În ce mă priveşte, mărturisesc nu numai că n-am să-l reţin, dar am tot interesul să-l las să plece şi chiar ne-am înţeles dinainte ca îndată după sosire s-o luăm care încotro, ca să punem mîna mai uşor pe domnul Ferdîşcenko. Îl voi lăsa deci să plece şi, pe urmă, mă voi duce să-l surprind la căpităneasa lui, ca să-l ruşinez atît ca tată de familie, cît şi ca om, în general vorbind.

— Numai să nu faci un scandal din asta, Lebedev;pentru numele lui

Dumnezeu, fără scandal, îl rugă prinţul cu glas scăzut, pradă unei puternice nelinişti sufleteşti.

— A, nu; vreau numai să-l fac să se simtă şi să văd ce mutră o să facă el, pentru că, după faţă, poţi deduce multe lucruri, preastimate prinţ, şi, observaţia este adevărată mai ales pentru un asemenea om. Ah, prinţe!

Deşi eu însumi sînt nenorocit, nu pot să nu mă gîndesc şi la dînsul, la îndreptarea lui morală. În legătură cu aceasta aş avea o rugăminte, preastimate prinţ, şi, mărturisesc, pentru asta am venit la dumneata: cunoşti familia Ivolghin, ai stat acolo; dacă ai vrea, preainimosul şi blajinul meu prinţ, să-mi dai o mînă de ajutor... în interesul exclusiv al generalului, spre binele lui...

Cu aceste cuvinte, Lebedev îşi împreună mîinile ca într-o rugă.

— Ce anume? Ce ajutor aştepţi de la mine? Fii sigur că aş vrea să te înţeleg cît se poate de bine şi să-ţi fiu de folos, Lebedev.

— Tocmai fiindcă eram convins de acest lucru, mi-am permis să mă adresez dumitale! Cred că prin intermediul Ninei Aleksandrovna am putea realiza o supraveghere, ca să spun aşa, un control asupra Excelenţei sale chiar în sînul propriei lui familii. Din nefericire, n-am avut onoarea să-i fiu prezentat... Afară de asta, Nikolai Ardalionovici, care te adoră, ca să zic

aşa, pînă-n adîncul sufletului său tînăr, cred că ar putea şi el să ne fie de folos...

— N-nu.. S-o amesteci pe Nina Aleksandrovna în afacerea asta... ferească Dumnezeu!... Şi nici pe Kolea... În fond, pînă acum n-am înţeles prea bine ce anume urmăreşti, Lebedev.

— Dar nu-i nimic de-nţeles! obiectă cu foc Lebedev, abia stăpîninduse să nu sară de pe scaun. Blîndeţe şi gingăşie — iată leacurile cele mai potrivite pentru bolnavul nostru. Îmi dai voie, prinţe, să-l privesc ca pe un bolnav?

— Asta dovedeşte inteligenţa şi delicateţea dumitale.

— Să-ţi explic printr-un exemplu, pe care, pentru mai multă claritate, am să-l iau din viaţa practică. Numai ca să vezi cu ce fel de om avem de-a face; singura lui meteahnă ar fi că şi-a pierdut minţile după căpităneasa aceea, la care nu se poate duce fără gologani, şi la care am de gînd să-l surprind astăzi, şi, o repet din nou, numai şi numai spre binele lui; să presupunem acum că nu-i căpităneasa şi că ar fi săvîrşit o adevărată crimă, să zicem o faptă necinstită oarecare, o faptă infamantă (lucru de care, fireşte, e cu totul incapabil); ei bine, chiar în acest caz, luîndu-l cu duhul blîndeţii şi, ca să zic aşa, cu delicateţe, obţinem orice de la el, pentru că e un om plin de o nobilă simţire! Crede-mă, nu vor trece nici cinci zile şi se va trăda singur: va izbucni în lacrimi şi va mărturisi totul, mai ales dacă vom proceda cu abilitate şi cu tact şi, în primul rînd, cu multă nobleţe, instituind o strictă supraveghere din partea familiei şi a durnitale, care să-l urmărească pas cu pas... Ah, preainimosul meu prinţ! adăugă Lebedev, sărind de pe scaun şi cuprins de un fel de extaz. Eu nu afirm categoric că ar fi el... Sînt gata, cum s-ar zice, să-mi dau chiar acum tot sîngele pentru omul acesta; dar recunoaşte si dumneata că necumpătarea şi... beţia, şi căpităneasa — toate laolaltă pot să-l ducă departe.

— Pentru un astfel de scop, fireşte, sînt gata oricînd să te ajut, zise prinţul, dînd să se ridice de pe scaun, dar îţi mărturisesc, Lebedev, că mă simt foarte îngrijorat; spune-mi, crezi şi acum... într-un cuvînt, dumneata singur ai spus că-l bănuieşti pe domnul Ferdîşcenko.

— Dar pe cine aş mai putea bănui? Pe cine, preaneprihănite prinţ? răspunse Lebedev cu acelaşi zîmbet de smerenie şi împreunîndu-şi din nou mîinile a implorare.

Prinţul îşi încruntă sprîncenele şi se ridică în picioare.

— Vezi, Lukian Timofeici, orice eroare în acest caz ar fi un lucru îngrozitor. Ferdîşcenko acesta... n-aş vrea să-l vorbesc de rău... dar

Ferdîşcenko... adică cine ştie? O fi chiar el!... vreau să spun că poate întradevăr el ar fi în stare mai curînd... decît altul. Pe măsură ce se încurca, prinţul devenea tot mai mohorît.

Lebedev era numai ochi şi urechi.

— Vezi, reluă prinţul, plimbîndu-se în lung şi-n lat prin odaie şi evitînd pe cît era cu putinţă să întîlnească privirea lui Lebedev, am fost prevenit... mi s-a dat a înţelege că domnul Ferdîşcenko ar fi un om faţă de care, pe lîngă toate celelalte, trebuie să fii foarte prudent, să te fereşti să spui ceva... ce nu se cade. Înţelegi? Îţi spun asta, pentru că el poate într-adevăr să fie în stare mai mult decît altul... principalul e să nu facem o greşeală...

mă-nţelegi?

— Şi de la cine deţii informaţiile astea despre domnul Ferdîşcenko? tresări plin de curiozitate Lebedev.

— Aşa, mi-a strecurat cineva în şoaptă; de altfel nici nu prea cred... mă indispune faptul că am fost nevoit să-ţi spun asta, dar te asigur că personal nu cred... e absurd... Ah, ce prostie am făcut!

— Dar ştii, prinţe, se înflăcăra Lebedev, tremurînd de emoţie ceea ce spui dumneata e foarte important, e de cea mai mare importanţă acum; adică, să ne înţelegem, nu informaţia cu privire la domnul Ferdîşcenko e importantă, ci felul cum a ajuns la cunoştinţa dumitale, de la cine anume ai aflat... (Spunînd asta, Lebedev se ţinea scai după prinţ, urmîndu-l pas cu pas de la un capăt la celălalt al camerei.) Să-ţi comunic atunci şi eu ceva: adineauri, cînd ne duceam la Vilkin acela, generalul, după ce mi-a spus povestea cu incendiul, m-a făcut să înţeleg, bineînţeles colcăind de indignare, că domnul Ferdîşcenko e un om de care trebuie să te păzeşti; vorbea atît de încîlcit şi de confuz, că a trebuit să-i pun cîteva întrebări; felul în care mi-a răspuns dovedea că toate astea erau numai o născocire de-a Excelenţei sale... Propriu-zis, mai mult e o înclinaţie nevinovată a firii lui uşuratice. Căci şi minciunile-i vin numai din pricină că nu-şi poate stăpîni slăbiciunea de caracter. Acum judecă şi dumneata: dacă a minţit, lucru de care sînt convins, cum se face că ai auzit şi dumneata vorbindu-se de asta! Îţi dai seama, desigur, că atunci cînd mi-a turnat această noutate, el a inventat-o sub inspiraţia momentului; cine a putut atunci să-ţi spună acelaşi lucru şi dumitale? E important, e... foarte important şi... ca să spun aşa...

— Mi-a spus-o Kolea chiar acum, iar el o ştie de la tatăl său, pe care la întîlnit în vestibul, adineauri, între şase şi şapte, cînd ieşise nu ştiu pentru ce. Şi prinţul povesti totul în amănunt.

— Ei bine, asta e tocmai ceea ce se cheamă o pistă! spuse Lebedev, frecîndu-şi mîinile şi rîzînd pe-nfundate. Exact aşa mi-am închipuit şi eu.

Asta înseamnă că Excelenţa sa generalul meu şi-a întrerupt pe la şase somnul inocent anume ca să-l trezească pe scumpul său fiu şi să-l prevină de primejdia extraordinară pe care o prezintă vecinătatea cu domnul

Ferdîşcenko! Ca să vedeţi numai ce om primejdios e domnul Ferdîşcenko şi cît de înduioşătoare este grija părintească a Excelenţei sale, he, he, he!

— Ascultă, Lebedev, interveni prinţul speriat de-a binelea, te rog să procedezi discret şi prudent! Să nu te apuci să faci zarvă! Te rog, Lebedev, te implor... în cazul acesta, îţi jur că te voi ajuta, dar să nu afle nimeni, absolut nimeni!

— Fii pe pace, preainimosul, preabunul şi preaonorabilul meu prinţ! strigă în culmea exaltării Lebedev. Te asigur că toate astea vor rămîne pe veci îngropate în inima mea, pătrunsă de o nobilă simţire! Totul se va petrece fără scandal şi fără zarvă. Vom acţiona cu cea mai mare discreţie şi în bună înţelegere... Excelentissime prinţ, mi-s sufletul şi mintea deopotrivă de josnice, dar întreabă pe oricare individ, cît de josnic ar fi, sau chiar pe un ticălos, cu cine preferă să aibă de-a face: cu un nemernic ca el sau cu un om plin de nobilă simţire ca dumneata, neprihănite prinţ?

Alegerea nu-i va fi grea: „Cu un om plin de nobilă simţire” va răspunde el, şi în asta se va afirma triumful virtuţii! La revedere, preastimate prinţ! Cu

cea mai mare discreţie... Cu cea mai mare discreţie... în bună înţelegere.

X

Mîşkin înţelese în sfîrşit de ce îl trecea un fior rece ori de cîte ori punea mîna pe cele trei scrisori şi pentru ce tot amînase pînă seara să le citească. Dimineaţa, înainte de a se hotărî să deschidă unul dintre plicuri, se cufundă într-un somn greu pe canapea şi avu un vis la fel de apăsător ca şi cel precedent: din nou îi apăruse înainte aceeaşi „vinovată”; îl privea, şi lacrimi scînteietoare păreau că atîrnă de genele ei lungi; îl chema lîngă dînsa şi, ca şi mai adineauri, el se trezi aducîndu-şi aminte cu un fel de suferinţă de chipul ei. Ar fi vrut să se ducă numaidecît la ea, dar nu putu; la urmă, aproape exasperat, desfăcu scrisorile şi se apucă să le citească.

Dar şi scrisorile acestea păreau a nu fi decît tot un vis. Se întîmplă uneori să ai nişte vise ciudate, absurde, cu totul bizare. Deşteptîndu-te, ţi le reaminteşti cu o claritate surprinzătoare şi rămîi uimit ca în faţa unui fenomen cu totul inexplicabil. Ţii minte foarte bine, în primul rînd, că raţiunea ţi-a fost prezentă şi lucidă tot timpul acesta chinuitor de lung, cînd te împresurau ucigaşii, care — perfizi şi vicleni — căutau să-şi ascundă intenţiile, să te înşele, prefăcîndu-se binevoitori şi prietenoşi, cînd, de fapt, aveau armele pregătite şi nu aşteptau decît un semn ştiut numai de ei ca să te lovească; îţi aduci apoi perfect de bine aminte cu cîtă şiretenie ai ştiut, în cele din urmă, să-i păcăleşti, reuşind să te ascunzi de primejdie; pe urmă îţi dai seama că ei ştiu foarte bine de toată şiretenia ta şi cunosc locul unde te-ai ascuns, dar se prefac a nu şti şi stau la pîndă cu armele lor ucigaşe gata pregătite, în aşteptarea semnului misterios; dar iată că, printr-o nouă şiretenie, reuşeşti din nou să-i derutezi, şi toate astea ţi le aminteşti cu multă precizie. Dar cum se explică totuşi că în tot timpul acesta raţiunea dumitale a putut să se împace cu o mulţime de aberaţii şi situaţii absurde, absolut evidente, de care ţi-era înţesat visul? Unul dintre ucigaşi s-a prefăcut sub ochii dumitale din femeie într-un pitic oribil şi viclean — şi dumneata ai acceptat toate astea ca pe ceva firesc, aproape fără nici un fel de nedumerire, şi aceasta chiar în timpul cînd, pe de altă parte, raţiunea dumitale, încordată la maximum, se manifesta cu o forţă extraordinară, cu o capacitate teribilă de sesizare, şiretenie şi logică!

Pentru ce apoi, trezindu-te din somn şi revenind complet la realitate, ai senzaţia aproape de fiecare dată, uneori chiar ca o impresie de neuitat, că te desprinzi, o dată cu somnul întrerupt, de o enigmă rămasă nedezlegată pentru dumneata? Absurdităţile din vis te fac să zîmbeşti; în acelaşi timp însă, simţi în subconştient că împletirea aceasta de absurdităţi ascunde o idee, da — o idee reală, ceva ce face parte din viaţa dumitale; ca şi cum visul ţi-a spus ceva nou, profetic, ceva de mult aşteptat; impresia pe care o încerci este puternică, fie că-i plăcută ori chinuitoare, dar ce anume ţi s-a sugerat şi care e tîlcul ei adevărat — nu mai eşti în stare nici să înţelegi şi nici măcar să-ţi mai aminteşti.

Un efect aproape similar avu şi lectura acestor scrisori. Dar şi înainte chiar de a-şi fi aruncat ochii pe ele, Mîşkin simţi că însuşi faptul că ele existau, numai posibilitatea existenţei lor semăna cu un coşmar. Cum s-o fi hotărît ea oare să-i scrie ei? se întreba el, rătăcind singur în seara aceea

(uneori fără să ştie unde se află). Cum a putut să-i scrie despre asta şi cum a fost cu putinţă să se nască în capul ei un vis atît de nesăbuit? Dar visul acesta era acum o realitate şi lucrul cel mai uimitor pentru dînsul era că, în timpul lecturii acestor scrisori, el însuşi începu să creadă în posibilitatea, ba chiar şi în raţiunea de a fi a acestor visuri. Da, fără îndoială, fusese un vis, un coşmar, o nebunie, şi totuşi era aici şi ceva adevărat, ceva chinuitor de real şi dureros de adevărat, ceva ce îndreptăţea acest vis, acest coşmar, această nebunie. Vreme de mai multe ceasuri el râmase pradă unor gînduri tulburi şi, ca într-un delir, îi reveneau mereu în minte crîmpeie din acele scrisori, le frămînta în cuget şi medita adînc asupra fiecăruia în parte. Ba uneori ar fi voit să-şi spună că presimţise, ghicise toate acestea cîndva; i se părea chiar că le avusese sub ochi demultdemult, şi că tot dorul şi toate părerile de rău, toate suferinţele şi toate temerile lui de pînă atunci erau conţinute în aceste rînduri pe care le mai citise odinioară.

Cînd vei despături această scrisoare (aşa începea prima epistolă), te vei uita, desigur, mai întîi la semnătură. Ea îţi va spune şi va lămuri totul, deci este de prisos să mă justific în faţa dumitale sau să încerc o explicaţie. Dacă ţi-aş fi cît de cît egală, ai putea vedea o insultă în îndrăzneala pe care mi-am luat-o; dar cine sînt eu, şi cine eşti dumneata?

Sîntem doi antipozi, şi distanţa dintre noi e atît de mare, încît n-aş putea să te jignesc, chiar dacă aş voi.

Şi mai departe, în alt loc, scria:

Să nu iei cuvintele mele drept o exaltare bolnăvicioasă a unei minţi rătăcite, dar pentru mine eşti perfecţiunea întruchipată. Te-am văzut, te văd în fiecare zi. Nu te judec; n-am ajuns să te consider o perfecţiune pe calea raţiunii, ci pur şi simplu aceasta este credinţa mea. Dar am şi un păcat faţă de dumneata: te iubesc. Nu-ţi este îngăduit să iubeşti perfecţiunea, trebuie numai s-o recunoşti ca atare şi s-o admiri, nu-i aşa?

Şi cu toate acestea sînt îndrăgostită de dumneata. Deşi dragostea îi face pe oameni să se simtă egali, fii pe pace, nu te voi coborî pînă la mine nici chiar în cel mai intim gînd al meu. Ţi-am scris „fii pe pace”; dar e cu putinţă oare ca dumneata să te tulburi?... Dacă ar fi în puterea mea, ţi-aş săruta urmele paşilor. O! nici gînd să mă consider egală dumitale... Uită-te la iscălitură, dar uită-te mai repede!

Îmi dau seama (scria în altă scrisoare) că te unesc mereu cu el şi nu te-am întrebat încă niciodată dacă-l iubeşti. El s-a îndrăgostit de dumneata de cum te-a văzut. Se gîndea la dumneata ca la „o rază de lumină ”; sînt propriile lui vorbe, le-am auzit din gura lui. Dar şi fără aceste cuvinte am înţeles că eşti pentru el ca lumina ochilor. O lună de zile am stat în preajmă-i şi mi-am putut da seama că şi dumneata îl iubeşti; voi doi sînteţi pentru mine o singură fiinţă!

Să fie oare cu putinţă? (scria în alt loc.)Ieri, cînd am trecut pe lîngă dumneata, parcă te-ai înroşit la faţă. Dar nu, nu se poate; cred că mi s-a părut numai. Dacă cineva te-ar tîrî în spelunca cea mai infectă şi dacă ţi sar înfăţişa viciul în toată goliciunea lui, nici atunci chiar n-ar trebui să roşeşti; eşti deasupra oricărei jigniri. Poţi să-i urăşti pe cei josnici şi laşi, dar numai din pricina jignirii care o aduc altora, căci pe dumneata nici o insultă nu te poate atinge. Ştii, eu cred că ar trebui chiar să mă iubeşti.

Ceea ce eşti pentru dînsul eşti şi pentru mine: un spirit luminos; un înger nu poate să urască, dar nici să nu iubească nu poate. Dar e cu putinţă să iubeşti pe toată lumea, pe toţi oamenii, pe tot ce este aproapele tău? Miam pus de multe ori această întrebare. Nu, desigur, şi nici n-ar fi ceva firesc. Dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă faţă de tine însuţi. Nouă nici nu ne este dat să iubim altfel. Pe cînd la dumneata e cu totul altceva; cum ar fi posibil ca dumneata să nu iubeşti măcar pe cineva, de vreme ce nimeni nu se poate compara cu dumneata şi eşti deasupra oricărei jigniri, deasupra oricărei porniri personale? Numai dumneata singură poţi iubi fără egoism, numai dumneata poţi, iubind, să treci peste propriul „ eu ” şi să te dăruieşti numai aceluia pe care-l iubeşti. Ah, cît de cumplit ar fi pentru mine să ştiu că din pricina mea ai simţit ruşine sau mînie! Ar însemna decăderea şi deci pieirea dumitale: deodată te-ai aşeza pe aceeaşi treaptă cu mine...

Ieri, după ce te-am întîlnit, m-am întors acasă şi m-am gindit la un tablou. Pictorii îl zugrăvesc de obicei pe Hristos în spiritul legendelor evanghelice; eu l-aş zugrăvi altfel în tabloul pe care mi-l închipui; ar fi singur — apostolii îl părăseau cîteodată. N-aş lăsa cu el decît un copilaş.

Copilul se jucase alături sau poate îi povestise ceva în gînguritul lui copilăresc. Hristos l-a ascultat, dar acum a rămas pe gînduri, cu mîna uitată pe căpşorul copilului. Se uită în zare, spre orizont; în ochi i se citeşte un gînd, cuprinzător cit universul; faţa îi e tristă. Copilul s-a oprit din joacă şi din gîngurit, şi-a sprijinit coatele pe genunchii lui Hristos şi, cu obrazul rezemat în mînă, şi-a ridicat căpşorul, privind ţintă în ochii lui Hristos cu acel aer gînditor, pe care copiii îl au cîteodată. Soarele apune... lată tabloul meu! Dumneata eşti inocenţa întrupată şi tocmai această inocenţă este însăşi perfecţiunea dumitale. O, asta să n-o uiţi niciodată! Să nu-ţi pese şi să nu-ţi faci gînduri din cauza pasiunii mele pentru dumneata! De acum eşti a mea, voi fi toată viaţa în preajma dumitale... În curînd am să mor.

În sfîrşit, cea din urmă scrisoare conţinea şi aceste gînduri:

Pentru numele lui Dumnezeu, să nu-ţi faci o părere greşită despre mine; să nu-ţi închipui de asemenea că mă umilesc dacă-ţi scriu aşa sau că fac parte dintre acele fiinţe pentru care umilinţa este o desfătare, că o fac numai şi numai din orgoliu. Nu, am şi eu bucuriile mele, dar îmi vine greu să-ţi explic asta. Mi-ar fi greu să mi-o desluşesc mie însămi, cu toate că mă frămîntă atît. Ştiu numai că n-aş putea să mă umilesc nici chiar întrun acces de orgoliu. Iar pentru autoumilire dintr-un imbold curat al inimii, nu mă simţ capabilă. Prin urmare, nu mă umilesc cîtuşi de puţin.

De ce vreau să vă unesc? Pentru voi doi sau pentru mine? Pentru mine. fireşte: în asta găsesc dezlegarea tuturor frămîntărilor vieţii mele; mi-am spus-o mai de mult încă... Am auzit că sora dumitale, Adelaida, văzîndu-mi portretul, s-ar fi exprimat că o astfel de frumuseţe ar putea să răstoarne lumea. Dar eu am renunţat la lume; îţi vine să zîmbeşti sau, în cel mai bun caz, găseşti ciudat că scriu aceste vorbe eu, pe care ai văzut-o împopoţonată cu dantele şi diamante într-o societate de beţivi şi de ticăloşi! Dar nu lua în seamă aparenţele, căci, propriu-zis, eu aproape că nici nu exist şi sînt conştientă de acest lucru; Dumnezeu ştie ce mai sălăşluieşte în mine, în locul „eului” meu. În fiece zi, îmi citesc sentinţa în cei doi ochi înspăimântători care mă pîndese fără încetare, chiar dacă nu-i văd în preajma mea. Acum, ochii aceştia tac (ei tac întruna), dar le cunosc

taina. Casa omului acestuia e sumbră, apăsătoare şi ascunde o taină. Sînt sigură că are undeva, într-un sertar, un brici cu lama înfăşurată în mătase, ca şi celălalt — ucigaşul din Moscova; şi acela stătea cu maică-sa şi-şi înfăşurase briciul în mătase ca să taie mai lesne o beregată. Tot timpul cît am stat la el acasă, mi se năzărea mereu că undeva, sub podea, zace un cadavru, ascuns poate încă de tatăl lui, un cadavru acoperit cu o muşama, ca şi cel de la Moscova, avînd la fel aşezate împrejur sticle cu soluţia

Jdanov; aş fi putut să-ţi indic chiar şi locul. El nu-mi spune nimic, dar ştiu că mă iubeşte pînă într-atît, încît este exclus să nu fi început să mă urască.

Nunta dumitale şi cu a mea se vor celebra în acelaşi moment; aşa, cel puţin, m-am înţeles cu el. Faţă de el n-am nici o taină. L-aş ucide de groază... Dar o să mă omoare el înainte... e alături de mine acum şi îmi spune rîzînd că aiurez; ştie că-ţi scriu dumitale.

Şi tot aşa, şiruri nenumărate de adevărat delir în aceste scrisori. Una dintre ele, a doua, era lungă de tot: două coli de hîrtie de format mare scrise mărunt.

Prinţul ieşi în sfîrşit din parc, după ce, la fel ca în seara precedentă, rătăcise multă vreme în neştire prin aleile lui întunecoase. Noaptea limpede şi luminoasă părea şi mai clară ca de obicei. „Să fie încă aşa devreme?” gîndi el. (Uitase să-şi ia ceaiul.) La un moment dat, i se păru că aude sunetele unei melodii venind de departe. „Cîntă muzica în pavilionul gării probabil, gîndi iar; de bună seamă, azi nu s-au mai dus acolo.” La gîndul acesta, uitîndu-se împrejur, se pomeni în dreptul vilei lor. Ştia dinainte că va trebui să ajungă aici în cele din urmă şi, cu inima strînsă, urcă treptele terasei. Nu-l întîmpină nimeni; terasa era pustie. Aşteptă un moment, apoi deschise uşa spre salon. „Nu obişnuiesc niciodată să închidă uşa asta”, îşi spuse el; dar nici în salon nu era nimeni şi era aproape întuneric beznă. Deodată uşa se deschise şi intră Aleksandra Ivanovna cu o lumînare în mînă. Zărindu-l pe prinţ, tînăra fată se opri mirată în faţa lui,

întrebîndu-l parcă din ochi. Trecuse probabil pe acolo ca să se ducă în altă odaie şi nu se aşteptase deloc să găsească pe cineva în salon.

— Prin ce întîmplare ai venit aici? îl întrebă în cele din urmă.

— Eu... am venit... în treacăt...

— Maman nu se simte prea bine, Aglaia de asemenea. Adelaida s-a dus să se culce şi tocmai mergeam şi eu la culcare. Am stat toată seara acasă, singurele. Tata şi prinţul Ş. sînt plecaţi la Petersburg.

— Am venit... am venit să vă văd... acum...

— Dar ştii cît e ceasul?

— N-nu...

— Douăsprezece şi jumătate. De obicei ne culcăm la unu.

— Ah! credeam că... e numai nouă şi jumătate.

— Nu face nimic! rîse Aleksandra. Dar de ce n-ai venit mai devreme?

Poate că ai şi fost aşteptat.

— Credeam... credeam... bîigui el, îndreptîndu-se spre uşă.

— La revedere! Să vezi ce haz or să facă mîine, cînd am să le povestesc întîmplarea asta.

Mîşkin porni spre casă pe drumul ocolit de la marginea parcului.

Inima îi bătea tare, gîndurile i se învălmăşeau şi totul în jurul lui părea un vis. Deodată, înaintea ochilor i se arătă din nou vedenia care, în două

rînduri, îi apăruse în ziua aceea. Femeia ieşi din parc şi se opri în faţa lui; sar fi spus că-l aştepta acolo. El tresări şi se opri din mers; ea îi apucă mîna şi i-o strînse tare. „Nu, asta nu e o vedenie!"

Şi iată că se găseau faţă-n faţă pentru întîia oară de la despărţirea lor; ea îi vorbea, iar el se uita la dînsa tăcut, cu inima încărcată de durere!

Ah! niciodată mai tîrziu el n-a putut uita această întîlnire şi, de fiecare dată, îşi aducea aminte de ea cu aceeaşi ascuţită suferinţă. Ea se lăsă în genunchi în faţa lui, chiar acolo, în stradă, ca într-o rugă extatică; speriat, el se dădu înapoi, dar ea îi apucă mîna ca să i-o sărute şi, întocmai ca în visul de adineauri, prinţul văzu lacrimi sclipind pe genele-i lungi.

— Scoală-te, scoală-te! şopti el speriat, silindu-se s-o ridice. Ridică-te, te rog!

— Eşti fericit? Fericit? întrebă ea. Spune-mi numai un singur cuvînt: eşti fericit acuma? Azi, acum? Ai fost la dînsa? Ce ţi-a spus?

Nu se ridica şi nici nu-l asculta; aşa în genunchi, îl întreba grăbită, vorbindu-i dintr-o răsuflare, ca şi cum ar fi fost urmărită de o poteră vrăjmaşă.

— Plec mîine, cum mi-ai poruncit. N-o să-i mai scriu... Te văd pentru ultima oară, pentru cea din urmă oară! Acuma, într-adevăr, pentru cea din urmă oară!

— Linişteşte-te, ridică-te! o imploră el în culmea disperării. Ea îl apucă de mîini, privindu-l în ochi cu nesaţ.

— Adio, îi spuse ea în sfîrşit, apoi se ridică şi se îndepărtă în grabă, aproape fugind. Prinţul îl zări deodată pe Rogojin apucînd-o de braţ şi depărtîndu-se cu ea.

— Aşteaptă-mă, prinţe! strigă Rogojin. Mă întorc numaidecît.

Şi într-adevăr, peste cinci minute, Rogojin sosi la locul unde prinţul rămăsese să aştepte.

— Am urcat-o în trăsură, spuse el; de la ora zece o aşteaptă acolo, în colţ. Ştia că ai să-ţi pierzi toată seara la cealaltă. Ceea ce-mi scriseseşi mai adineauri, i-am transmis întocmai. N-are să-i mai scrie; a făgăduit; iar mîine, după cum ţi-a fost vrerea, va pleca de aici. Dorea cu orice preţ să te mai vadă o dată înainte de plecare, cu toate că ai refuzat să te mai întîlnesti cu ea; te-am aşteptat aici, uite, pe banca aceea pîndind întoarcerea ta spre casă.

— Chiar ea te-a luat cu dînsa?

— Ei, şi ce-i cu asta? rînji Rogojin; am văzut ceea ce, de fapt, ştiam. Şi ce, parcă n-am citit scrisorile?

— Cum, le-ai citit cu adevărat? întrebă prinţul, îngrozit la gîndul acesta.

— Fireşte, ori de cîte ori scria, îmi arăta scrisoarea. Ai băgat de seamă ce spune acolo, într-un loc, despre brici, he, he!

— E nebună! strigă prinţul, frîngîndu-şi mîinile.

— Cine ştie? Poate că nu, murmură Rogojin mai mult ca pentru sine.

Prinţul nu răspunse.

— Şi acum, rămîi cu bine, spuse Rogojin, plec şi eu mîine; nu i-o lua în nume de rău! Dar bine, frate, adăugă el, întorcîndu-se brusc, de ce nu i-ai răspuns la întrebarea: „Eşti fericit sau nu?”

— Nu, nu, nu! răcni prinţul cu o durere sfîşietoare.

— M-aş fi mirat grozav să te aud spunînd „da"! rîse Rogojin cu răutate şi se depărta fără să privească înapoi.

PARTEA A PATRA

I

Trecu o săptămînă de la întîlnirea celor două personaje ale povestirii noastre pe banca verde din parc. Într-o dimineaţă splendidă, pe la ora zece şi jumătate, Varvara Ardalionova Ptiţîna, care făcuse cîteva vizite matinale pe la diverse cunoştinţe, se întoarse acasă cam tristă şi îngîndurată.

Există oameni despre care e greu să spui ceva ce i-ar putea prezenta sub înfăţişarea lor cea mai tipică, cea mai caracteristică; aceştia sînt aşanumiţii oameni „obişnuiţi”, „banali”, care într-adevăr formează marea majoritate a oricărei societăţi.

În romanele şi povestirile lor, scriitorii preferă de cele mai multe ori să ia tipuri din societate şi să le reprezinte într-o zugrăvire figurativă şi artistică — tipuri care în realitate se întîlnesc excepţional de rar în ansamblul trăsăturilor lor şi care totuşi sînt mai reali decît realitatea însăşi.

Podkoliosin, în expresia lui tipică, poate că este chiar o exagerare, în nici un caz însă o aberaţie. Cîţi dintre oamenii inteligenţi, cu mintea luminată, aflînd de la Gogol cum este acest Podkoliosin, n-au constatat după aceea că zeci şi sute de prieteni şi cunoştinţe de-ale lor seamănă grozav cu

Podkoliosin, atît doar, că ei nu ştiuseră pînă atunci că acesta li-e numele.

În realitate se întîmplă foarte rar ca mirii să sară pe fereastră înainte de cununie, poate numai pentru simplul fapt — ca să nu mai vorbim de toate celelalte — că gestul în sine e destul de neplăcut; cu toate acestea, cîţi miri, adesea oameni inteligenţi şi foarte de treabă, n-au fost în situaţia de a se recunoaşte în adîncul inimii, înainte de cununie, drept nişte Podkoliosini. La fel şi în căsătorie, chiar dacă nu toţi soţii strigă la orice pas: Tu vas voulu,

George Dandin!, totuşi, o Doamne, de cîte milioane şi milioane de ori acest strigăt amarnic n-a fost repetat, în felurite glasuri, de soţii din lumea

întreagă după luna lor de miere sau, mai ştii, poate chiar a doua zi după nuntă!

Aşadar, fără a ne angaja în explicaţii mai aprofundate, vom arăta doar atît, că în realitatea concretă, trăsăturile tipice ale personajelor apar oarecum diluate şi oameni de teapa lui George Dandin sau Podkoliosin există realmente, se agită şi aleargă sub ochii noştri, zi de zi, numai că noi îi observăm sub aspectul acesta mai puţin închegat, mai diluat. Aducînd precizarea cuvenită respectului pe care-l datorăm adevărului integral, în sensul că în viaţa de toate zilele poate fi văzut, ce-i drept mai rar, chiar şi tipul unui George Dandin luat în întregime, aşa cum l-a creat Moliere, vom încheia aceste consideraţii, care încep să semene a critică literară în genul celei practicate de reviste. Nu mai puţin adevărat este însă că în faţa noastră rămîne totuşi nerezolvată problema: ce să facă romancierul cu oamenii banali, cu totul „obişnuiţi”, şi cum să-i înfăţişeze cititorului ca să fie cît de cît interesanţi? Să-i ignoreze complet — nu se poate, deoarece

oamenii de rînd, la fiecare pas şi în marea lor majoritate, sînt verigile necesare în lanţul întîmplărilor vieţii; dacă-i omitem — înseamnă că redarea noastră nu mai este veridică. Ar fi cu totul neveridic sau poate chiar şi neinteresant să-ţi umpli romanul numai cu oameni tipici sau, aşa, numai pentru a aţîţa interesul, cu oameni ciudaţi sau, cum nici nu există în realitate. Sîntem de părere că scriitorul trebuie să ştie să descopere nuanţe interesante şi semnificative chiar şi printre oamenii de rînd. Iar în cazul cînd însăşi esenţa unor personaje obişnuite constă tocmai în acest caracter constant de mediocritate incurabilă sau, şi mai degrabă, cînd în pofida tuturor străduinţelor extraordinare ale acestor indivizi de a evada cu orice preţ din făgaşul comun al mediocrităţii şi rutinei, ei sfîrşesc inevitabil prin a recădea pe acelaşi făgaş ca expresie a platitudinii — atunci aceste personaje capătă şi un caracter oarecum tipic, de mediocritate, care nu vrea în ruptul capului să rămînă ceea ce este şi caută, cu orice preţ, să devină originală şi de sine stătătoare, neavînd însă nici un fel de posibilităţi pentru a putea fi de sine stătătoare.

Din această categorie a oamenilor „obişnuiţi” sau „mediocri” fac parte şi unele personaje din naraţiunea noastră, ale căror caractere n-au fost dezvăluite pînă acum (recunosc) îndeajuns cititorului. De pildă,

Varvara Ardalionovna Ptiţîna, soţul ei, domnul Ptiţîn, şi fratele ei, Gavrila

Ardalionovici.

În adevăr, nu poate fi nimic mai supărător decît să fii, de pildă, bogat, dintr-o familie onorabilă, chipeş, cu oarecare studii, destul de inteligent, chiar bun la inimă, şi să n-ai totuşi nici un talent, nimic deosebit sau original în tine, nici măcar o ciudăţenie mai aparte, nici o idee personală, să fii absolut „ca toată lumea”. Să zicem că eşti bogat, dar nu un Rotschild; aparţii unei familii onorabile, care însă nu s-a distins cu nimic, niciodată, într-un mod mai deosebit; ai o înfăţişare plăcută, dar nu prea expresivă; studii destul de temeinice, dar nu ştii cum să le foloseşti; eşti inteligent, dar lipsit de idei personale; bun la inimă, dar îţi lipseşte generozitatea etc, şi aşa în toate celelalte privinţe. Indivizi de acest fel sînt foarte mulţi pe lume, mult mai numeroşi chiar decît s-ar părea; la fel cu toţi oamenii, ei pot fi împărţiţi în două mari categorii: unii mărginiţi, alţii

„ceva mai deştepţi”. Cei dintîi sînt mai fericiţi. Ce poate fi mai simplu pentru un om mărginit, „obişnuit”, decît să-şi închipuie, de pildă, că e un om neobişnuit, original, şi să rămînă astfel tot restul zilelor, pe deplin satisfăcut. A fost de ajuns ca unele dintre domnişoarele noastre să-şi tundă părul băieţeşte, să-şi pună ochelari albaştri şi să se declare nihiliste pentru a deveni perfect convinse că prin aceasta şi-au format „convingeri” personale. A fost de ajuns ca cineva să simtă la un moment dat în forul lui lăuntric ceva ce aduce a sentimente generoase, general-umane, ca să fie de îndată încredinţat că nimeni altul nu poate simţi ca dînsul, că este un om înaintat în mersul dezvoltării sociale. E de ajuns ca cineva să prindă din zbor o idee sau să citească o pagină fără început şi fără sfîrşit dintr-o carte ce i-a căzut întîmplător în mînă pentru a căpăta pe loc convingerea că sînt

„propriile lui idei” şi că s-au născut în capul lui. Cinismul naivităţii, dacă se poate spune astfel, ajunge în asemenea cazuri pînă la absurd; pare neverosimil dar întîlneşti cazuri de-astea la orice pas. Acest cinism al naivităţii această prezumţiozitate satisfăcută a omului mărginit, care nici

măcar nu pune la îndoială existenţa reală a talentului său, a fost admirabil redată de Gogol în personajul său tipic, locotenentul Pirogov. Acesta nici nu se îndoieşte că este un geniu, ba se credea chiar superior oricărui geniu; e atît de încrezut, că nici nu-şi pune o asemenea întrebare; de altfel, în general, nu-l frămîntă nici un fel de probleme. Marele scriitor s-a văzut nevoit în cele din urmă să-i tragă o bătaie zdravănă pentru a da satisfacţie simţului moral ultragiat al cititorului său; dar văzînd că omul său genial nu a reacţionat la toate acestea în nici un fel, mulţumindu-se doar să-şi netezească hăinuţele şi să înghită o bucată de plăcintă pentru refacerea forţelor pierdute cu prilejul admonestării, şi-a desfăcut braţele cu uimire şi l-a lăsat astfel cititorilor săi. Am regretat întotdeauna că scriitorul i-a atribuit marelui său erou un grad atît de mic, pentru că Pirogov e atît de plin de sine, că nu i-ar fi fost deloc greu să-şi închipuie, pe măsură ce epoleţii lui s-ar fi îngroşat şi s-ar fi împodobit treptat cu fire tot mai strălucitoare, că ajunge în cele din urmă, să zicem, un mare comandant de oşti; şi propriu-zis, nu este vorba că şi-ar fi putut închipui, ci pur şi simplu nu s-ar fi îndoit că este chiar aşa; de vreme ce a fost făcut general, cum să nu fie şi comandant de oşti? Şi cîţi dintre aceştia nu provoacă adevărate catastrofe pe cîmpurile de bătălie? Dar cîţi de-alde Pirogov nu am avut noi în rîndurilc literaţilor, savanţilor, propagandiştilor noştri! Am zis „am avut”, dar cred că mai avem şi astăzi.

Personajul Gavrila Ardalionovici Ivolghin din naraţiunea noastră aparţinea unei alte categorii; făcea parte din categoria oamenilor „ceva mai deştepţi”, deşi ardea, din cap pînă în picioare, de dorinţa de a părea original. După cum am arătat însă, categoria aceasta de oameni e mult mai nefericită decît prima. Chestiunea e că un om „obişnuit” deştept, chiar dacă îşi închipuie la un moment dat (sau poate chiar şi o viaţă întreagă) că este un om genial, deosebit de original, păstrează totuşi, în adîncul inimii, un viermişor de îndoială, care îl duce uneori la exasperare; iar dacă se resemnează, o face de aici încolo deplin înveninat de o puternică doză de vanitate refulată. E drept că în exemplificarea noastră am luat extrema şi am folosit un caz excepţional; în marea majoritate a cazurilor la această categorie de oameni mai deştepţi, lucrurile se petrec mai puţin tragic doar dacă la o vîrstă mai înaintată începe să-i supere ceva mai mult ficatul, atîta tot. Oricum însă, înainte de a se supune şi a se resemna, oamenii aceştia se încăpăţînează uneori să-şi facă de cap vreme îndelungată, din tinereţe şi pînă la vîrsta resemnării şi tot numai din dorinţa de a fi originali.

Se întîmplă şi cazuri destul de ciudate: din dorinţa de originalitate îl vezi pe cîte unul, om dintr-o bucată de altfel, că este gata să comită şi cîte o mîrşăvie, ba de multe ori se întîmplă ca nenorocitul să nu fie numai un om cinstit, dar şi bun pe deasupra, susţinător de familie, care mai întreţine sau ajută cu banii lui munciţi şi pe cîte un străin de familia lui, şi totuşi o viaţă întreagă să nu-şi găsească astîmpăr. Nu-l satisface nici pe departe şi nu-l consolează gîndul că îşi îndeplineşte atît de frumos îndatoririle de om, dimpotrivă tocmai asta îl enervează. „Uite pe ce mi-am irosit o viaţă întreagă, parcă ar vrea el să spună, iată ce m-a legat de mîini şi de picioare, iată ce m-a împiedicat să descopăr praful de puşcă! Dacă nu era această piedică, poate că aş fi descoperit negreşit ori praful de puşcă, ori

America — precis nu ştiu încă ce anume — dar aş fi descoperit negreşit

ceva”. Ceea ce îi caracterizează îndeosebi pe toţi domnii aceştia e că, în tot decursul vieţii, ei nu izbutesc să se dumerească bine: ce anume trebuie neapărat să descopere şi ce anume sînt gata să descopere în cursul vieţii lor: praful de puşcă sau America? În ce priveşte însă năzuinţa, dorul descoperirii, s-ar putea spune că le posedă într-o doză care ar fi fost pe măsura unui Columb sau unui Galileu.

Gavrila Ardalionovici apucase tocmai pe această cale, dar nu era decît la începutul ei. Avea încă mult de umblat pe drumuri nesăbuite. Încă din adolescenţă fusese mereu chinuit de conştiinţa mediocrităţii lui, căutînd în acelaşi timp să se convingă că e un om superior. Era un tînăr ros de ambiţii, cu veleităţi şi porniri nestă-pînite, cu nervii cam şubrezi încă de la naştere. Impetuozitatea dorinţelor o lua drept semn al forţei sale. În dorinţa lui aprigă de a ieşi din comun, era gata chiar şi de acţiuni nechibzuite, dar în momentul cînd aceste acţiuni urmau să fie aduse la îndeplinire, eroul nostru se dovedea întotdeauna prea deştept pentru a le săvîrşi, şi ca atare se lăsa păgubaş. Asta îl ducea la disperare. Poate că în anumite împrejurări, s-ar fi hotârît şi la vreo ticăloşie, numai să obţină cele rîvnite, dar, ca un făcut, în clipa decisivă se dovedea a fi prea cinstit pentru o ticăloşie. De altfel, la una mai mică s-ar fi pretat oricînd. Sărăcia în care-i căzuse familia îl umilea şi-l irita. Ajunsese s-o desconsidere chiar şi pe maică-sa, cu toate că îşi dădea prea bine seama că reputaţia şi firea demne de respect ale mamei lui erau deocamdată principalul suport al propriei sale cariere. Din momentul cînd a intrat în serviciul generalului şi a fost primit în casa Epancinilor, şi-a spus: „Dacă e vorba că trebuie să mă ticăloşesc neapărat, apoi s-o fac barem pînă la capăt, numai să iasă ceva”, dar aproape niciodată nu rezista pînă la capăt.

Şi de ce şi-o fi închipuit el că va trebui neapărat să se ticăloşească?

De Aglaia, de fapt, se cam speriase atunci, dar nu s-a retras definitiv, ci a căutat să tărăgăneze lucrurile pentru orice eventualitate, deşi nu crezuse niciodată serios că ea va coborî pînă la el. Pe urmă, în timpul istoriei aceleia cu Nastasia Filippovna, i se năzări că prin bani poate obţine orice.

„Dacă-i pe ticăloşie, apoi să ne ticăloşim”, îşi repeta el pe atunci zilnic, cu satisfacţia omului orgolios, dar şi cu o oarecare teamă; „dacă e să mă ticăloşesc, atunci cel puţin să mă ridic pînă la culmea cea mai înaltă, îşi dădea el mereu curaj; cei slabi de înger, în asemenea cazuri, şi-ar pierde cumpătul şi ar da bir cu fugiţii, pe cînd noi vom merge înainte pînă la capăt!” Văzîndu-şi ratate planurile în privinţa Aglaiei, strivit de împrejurări, şi-a pierdut cu totul încrederea şi stăpînirea de sine şi, după cum se ştie, ia dus prinţului banii pe care i-i zvîrlise ca pe o pomană nebuna aceea, după ce, la rîndul ei, îi primise şi ea de la alt nebun. Gestul acesta l-a regretat mai tîrziu de mii de ori, deşi nu pierdea nici un prilej de a se lăuda cu el, gîdilîndu-şi astfel amorul propriu. Trei zile cît a mai stat prinţul după aceea la Petersburg, Ganea s-a căinat într-adevăr în faţa lui, dar tot în aceste trei zile a început să-l şi urască pe prinţ, pentru că acesta îl trata cu prea multă compătimire, cînd, de fapt, să înapoiezi o sumă atît de mare e un gest pe care „nu oricine ar fi fost în stare să-l facă”. Dar în sinea lui a trebuit să recunoască cinstit că toată suferinţa şi nemulţumirea lui nu sînt altceva decît o reacţie a unui orgoliu mereu călcat în picioare; şi asta îl chinuia cumplit. Abia mult mai tîrziu se dumeri si se convinse ce

întorsătură serioasă ar fi putut lua tatonările lui pe lîngă o făptură atît de nevinovată şi de stranie ca Aglaia. Chinuitoare mustrări de cuget nu-i dădeau pace; renunţă la slujbă şi se lăsă pradă durerii şi deznădejdii.

Locuia acum la Ptiţîn, împreună cu mama şi cu tatăl său. Nu-şi ascundea dispreţul pentru cumnatul său, care-i asigura toată întreţinerea, dar asta nu-l împiedica să-i urmeze sfaturile pe care era destul de cuminte să i le ceară. De pildă, un lucru care-l supăra peste măsură pe Gavrila

Ardalionovici era că Ptiţîn nici măcar nu-şi propune să ajungă un

Rothschild. „Dacă te-ai făcut cămătar, încalte mergi pînă la capăt; strînge oamenii de gît, stoarce din ei cît poţi, fă-te cunoscut, fă-te regele iudeilor!"

Ptiţîn, om liniştit şi modest, nu făcea decît să zîmbească la aceste vorbe; totuşi, o dată găsi de cuviinţă să-i ceară socoteală lui Ganea, dovedind chiar o oarecare demnitate în răfuiala asta. Îi demonstra cumnatului său că nu făcea nimic necinstit şi, ca atare, nu era îndreptăţit să-i spună cămătar; dacă banii erau la mare preţ, vina nu era a lui; se purta cu dreptate şi cu cinste şi, propriu-zis, în „aceste” afaceri, rolul său era mai degrabă de agent mijlocitor; în sfirşit, că, datorită corectitudinii şi punctualităţii în afaceri,s-a făcut cunoscut în lumea cea mai bună şi că afacerile lui iau o extindere tot mai mare. „N-o să ajung un Rothschild, adăugă Ptiţîn rîzînd, dar o casă pe Liteinaia sau poate chiar două tot o să am, şi cu asta mă declar mulţumit.” „Mai ştii, poate chiar şi trei!” îşi spunea el în gînd, fără a-şi destăinui vreodată visul. Oamenii aceştia sînt, de fapt, favoriţii şi răsfăţaţii sorţii; ea va fi darnică cu Ptiţîn şi-l va recompensa nu numai cu trei, ci chiar cu patru case, şi tocmai pentru aceea că el ştia precis, încă din adolescenţă, că nu va deveni niciodată un

Rothschild. În schimb, soarta nu va merge niciodată dincolo de cele patru case, şi pentru Ptiţîn totul se va încheia cu asta.

Cu totul altă fire avea sora lui Gavrila Ardalionovici. Era şi ea stăpînită de dorinţe şi ambiţii mari, dar vădea mai multă dîrzenie şi tenacitate în realizarea lor şi mai puţină impetuozitate pătimaşă. Dădea dovadă de multă prudenţă şi cumpătare cînd lucrurile atingeau limita lor extremă, deşi, datorită aceleiaşi prudenţe, nu ajungea aproape niciodată să forţeze prea mult lucrurile. Fără îndoială şi ea făcea parte din tagma oamenilor „obişnuiţi” care cred că sînt originali, dar şi-a dat foarte repede seama că nu avea nici umbră de originalitate, fără a se necăji prea mult pentru asta — cine ştie, poate tot dintr-un fel de mîndrie. Se acomoda cu multă hotărîre nevoilor vieţii practice primind să fie soţia domnului Ptiţîn, fără a-şi spune cu acest prilej: „Dacă e vorba să facem ticăloşii, apoi să le facem, numai scopul să fie atins”, cum, de bună seamă, s-ar fi exprimat

Gavrila Ardalionovici într-o asemenea ocazie (şi care puţin rămăsese să n-o spună cu glas tare atunci cînd aprobă hotărîrea surorii sale în calitate de frate mai mare). Dimpotrivă, Varvara Ardalionovna se hotărî să se mărite după ce se convinse temeinic că viitorul ei soţ era un om modest, plăcut, cu oarecare cultură şi care pentru nimic în lume nu s-ar preta la vreo ticăloşie mare.În ce priveşte cele mici, erau fleacuri de care Varvara

Ardalionovna nu se preocupa; de altfel, unde nu există fleacuri de acestea?

E absurd să cauţi idealul! Pe lîngă asta, ştia că, măritîndu-se, asigura un adăpost pentru toţi ai ei. Văzîndu-l pe Ganea nefericit, dorea să-i fie de folos, cu toate neînţelegerile lor anterioare. Ptiţîn îl îndemna prieteneşte pe cumnatul său să ocupe vreo slujbă. „Bagă de seamă, îi spunea el cîteodată glumind, îi dispreţuieşti pe generali şi rangurile lor, dar ai să vezi cum ei toţi vor deveni generali; vom trăi şi vom vedea.” „Şi de unde li s-a năzărit că eu i-aş dispreţui pe generali şi rangurile lor?” reflecta Ganea cu sarcasm.

Ca să-l ajute pe fratele ei, Varvara Ardalionovna se hotărî să-şi lărgească sfera de acţiune; îşi făcu vad la familia Epancin: în această privinţă îi fură de mare folos amintirile din copilărie, întrucît şi ea, şi fratele ei fuseseră tovarăşi de joacă cu fetele generalului Epancin. Menţionăm că dacă Varvara Ardalionovna, vizitîndu-i pe Epancini ar fi urmărit un vis prea îndrăzneţ, o himeră, poate că prin însusi faptul acesta s-ar fi desprins de categoria acelor oameni în care se indusese cu bună ştiinţă; dar ea nu urmărea o himeră, ci acţiona după un calcul destul de întemeiat; planul ei nu avea nimic himeric, dat fiind că sconta pe caracterul acestei familii; şi mai ales pe cel al Aglaiei, pe care o observa fără încetare. Toate strădaniile Varvarei Ardalionovna aveau drept ţintă să încerce o nouă apropiere între Aglaia şi Ganea. Poate că izbutise cu adevărat să obţină unele rezultate; sau, poate, a dat greş în unele privinţe, punînd, de pildă, prea multe speranţe în fratele ei şi aşteptîndu-se de la el la cine ştie ce lucruri de care el nici n-ar fi fost în stare. Oricum, ea îşi urzea iţele cu destulă dibăcie în casa Epancilor; lăsa să treacă uneori săptămîni întregi fără să sufle un cuvînt despre Ganea; era întotdeauna foarte sinceră şi căuta să fie cît mai dreaptă în aprecieri, păstra o ţinută modestă, dar demnă.Nu găsea nimic să-şi impute în adîncul conştiinţei şi asta îi dădea mai multă încredere în sine. Numai cîteodată, Varvara Ardalionovna îşi dădea seama că era înrăită, că avea mult amor propriu, ba poate şi o doză de vanitate lezată,pe care o resimţea mai ales după vizitele la familia Epancin.

Tot astfel şi acum, întorcîndu-se de acolo se simţea, după cum am spus, foarte abătută. În suferinţa ei era o ironie amară. La Pavlovsk, Ptiţîn locuia într-o casă de lemn nu prea arătoasă, dar încăpătoare, aşezată pe o stradă prăfuită, şi care în curînd urma să devină proprietatea lui deplină, încît, la rîndu-i, ca viitor proprietar îşi făcea de pe acum planuri de revînzare. Urcînd scările, Varvara Ardalionovna auzi venind de sus larmă mare; desluşi glasurile enervate ale fratelui şi ale tatălui ei. Intrînd în salon, îl văzu pe Ganea agitat, alergînd de la un colţ la celălalt al odăii.

Tînărul era palid de furie şi nu-i lipsea mult să-şi smulgă părul din cap. La priveliştea aceasta, Varvara Ardalionovna îşi încruntă spîncenele şi, fără a scoate pălăria de pe cap, se lăsă cu un aer obosit pe divan.

Ştiind bine că dacă nu-l întreabă numaidecît pe fratele ei de ce aleargă aşa, tăcerea ei l-ar irita cu siguranţă, se grăbi să-i spună:

— Ca de obicei, nu-i aşa?

— Da' de unde, dădu din mîini Ganea disperat. Ca de obicei! Dracu' ştie ce se mai petrece la noi, pentru că nu e nici măcar ca de obicei!

Bătrînul a turbat... mama plînge în hohote. Cum vrei, Varia, dar am să-l dau afară, zău, sau... am să plec eu, adăugă el, aducîndu-şi aminte că nu poţi să dai pe cineva afară dintr-o casă străină.

— Trebuie să fii îngăduitor, mumură Varia.

— Îngăduitor faţă de ce anume? Faţă de cine? spuse Ganea roşu de mînie. Faţă de nemerniciile lui? Ei, uite nu; poţi să spui ce vrei, dar aşa nu mai merge! Nu, nu şi iar nu! Ce om! Halal să-i fie! El e vinovatul şi tot el

sare cu gura. Dar ce ai? Eşti cam schimbată la faţă.

— Să lăsăm asta, răspunse Varia în silă. Ganea o privi iscoditor.

— Ai fost acolo? întrebă el brusc.

— Da.

— Îl auzi! Iar zbiară! Ce ruşine! Şi tocmai acum!

— Adică de ce nu? A intervenit ceva nou, ca să nu se întîmple şi acum?

Ganea o privi şi mai atent.

— Ai aflat ceva?

— Nimic surprinzător. Se confirmă totul. Bărbatul meu a văzut mai bine decît tine şi decît mine; ce a prezis de la început s-a împlinit. Unde-i el?

— A ieşit. Ce spui că s-a împlinit?

— Prinţul este socotit logodnic oficial; totul e hotărît. Surorile cele mari mi-au spus că Aglaia şi-a dat consimţămîntul; cărţile sînt date pe faţă.

(înainte, totul la ei era învăluit în mister.) Nunta Adelaidei a fost iar amînată; vor să serbeze cele două nunţi în aceeaşi zi; ce romantic! Ca întro poezie. Apucă-te mai bine şi scrie un elogiu al nunţii apropiate decît să umbli aşa, ca un nebun, prin odaie. Diseară vine prinţesa Belokonskaia la ei; a picat la timp; va fi lume multă. Vor să-l prezinte prinţesei, deşi ea îl cunoaşte de cîtăva vreme; se pare că tot în seara asta va fi anunţată logodna în mod oficial. Se tem numai ca nu cumva mirele, intrînd în salonul plin de musafiri, să nu răstoarne ceva sau să se împiedice şi să cadă pe parchet; n-ar fi de mirare.

Ganea o ascultă cu atenţie, dar, spre mirarea surorii lui, ştirea care-i spulbera speranţele părea că nu-i pricinuieşte nici o emoţie.

— De! Trebuia să ne aşteptăm şi la asta, spuse îngîndurat. Vasă-zică, s-a terminat! adăugă el cu un zîmbet straniu, scrutînd din cînd în cînd cu înţeles faţa surorii sale, în timp ce continua să se plimbe prin odaie, dar mult mai potolit decît adineauri.

— Îmi pare bine că priveşti lucrurile mai cu înţelepciune, spuse Varia.

— Cel puţin, ai scăpat şi tu de-o grijă.

— Cred că te-am servit sincer, fără să te descos şi fără să te plictisesc prea mult; doar nu te-am întrebat niciodată ce fel de fericire căutai la

Aglaia.

— Dar ce, parcă eu... am căutat vreo fericire la Aglaia?

— Ei, asta-i acum! Mai slăbeşte-mă, te rog, cu filosofia! în definitiv, aşa este. Dar acum s-a isprăvit, ne ajunge; am rămas cu buzele umflate.

De la început chiar, ţi-o mărturisesc, nu prea am avut eu cine ştie ce mari speranţe; dar m-am apucat cu gîndul că poate „se prinde”, contînd pe firea ciudată a Aglaiei şi, mai ales, ca să te împac pe tine; altminteri, nu prea existau şanse; nouăzeci la sută erau contra. Personal, nici acum nu sînt lămurită ce ai urmărit în toată afacerea asta.

— Şi acum parcă vă văd, pe tine şi pe soţul tău, cum o să mă bîrîiţi la cap ca să-mi iau o slujbuliţă, o să-mi ţineţi prelegeri despre tenacitate şi putere de voinţă, şi cum un om trebuie să se mulţumească cu puţin şi aşa mai departe. Cunosc cîntecul pe de rost, rîse Ganea în hohote.

„Să ştii că iar pune ceva la cale”, îşi spuse Varia.

— Dar părinţii ei ce zic? Sînt încîntaţi? întrebă deodată tînărul.

— N-nu tocmai, după cît se pare. De altfel, îţi dai seama şi tu — Ivan

Feodorovici e mulţumit; Lizaveta Prokofievna însă are rezerve; întotdeauna a avut o repulsie la gîndul că Mîşkin ar putea să-i fie ginere; e un lucru ştiut.

— Nu Ia asta mă refer; e limpede că prinţul este o partidă absurdă, de neconceput. Te întreb numai, unde au ajuns lucrurile? Aglaia şi-a dat oficial consimţămîntul?

— Pînă acum n-a spus „nu” — asta-i tot; dar de la ea nu te poţi aştepta la mai mult. O ştii cît e de ruşinoasă şi de timidă! Pînă la ciudăţenie! Cînd era mică şi venea lume la ei în casă, se ascundea într-un dulap şi rămînea acolo două-trei ceasuri, pînă cînd plecau musafirii; trebuie să ştii că nu s-a schimbat nici acum. Îmi vine să cred că de data aceasta e ceva serios între ei. Se zice că-şi bate joc de el mereu, ca să nu dea de bănuit; cert este că nu scapă ea prilejul să-i strecoare cîte un cuvînt prinţului pe furiş, căci e radios, de parcă ar fi în al nouălea cer... E pur şi simplu caraghios! Toate acestea le ştiu chiar de la ei. Pe de altă parte, am avut impresia că m-au cam luat peste picior. Vorbesc de surorile cele mari.

În cele din urmă, Ganea începu să se încrunte; poate că Varia insista anume asupra acestor amănunte, ca să pătrundă în gîndurile ascunse ale fratelui său. Dar în momentul acela se auziră de sus, din nou, ţipete şi larmă.

— Am să-l dau afară! răcni Ganea, bucuros parcă să-şi descarce nervii.

— Şi apoi o să se apuce iar să ne facă peste tot de ocară, cum s-a întîmplat chiar ieri.

— Ieri? Cum adică? Cc-a făcut ieri? Nu cumva... se zăpăci Ganea, speriat la culme.

— Ah! Dumnezeule, n-ai ştiut nimic? se nelinişti Varia.

— Vasăzică, e adevărat că s-a dus la ei? ţipă Ganea, roşu de furie şi de ruşine. Dumnezeule, am uitat că vii de acolo! Ai aflat ceva. Bătrînul a fost deci pe la ei? A fost sau nu?

Cu aceste cuvinte, Ganea se repezi spre uşă; Varia se luă după el şi-l apucă de braţ.

— Ce faci? Unde te duci? spuse ea. Dacă-l dai afară acum, o să-şi facă de cap şi mai rău, o să ne meargă faima prin toate casele!

— Ce-a făcut? Ce-a zis?

— Nici ele n-au prea ştiut ce să-mi spună, căci nu l-au înţeles; în orice caz, i-a speriat pe toţi. A cerut să-l vadă pe Ivan Feodorovici; acesta lipsind, a întrebat de Lizaveta Prokofievna. Mai întîi a rugat-o să-i găsească un loc, să capete o slujbă; pe urmă, a început să se plîngâ de noi, de mine, de bărbatul meu şi mai cu seamă de tine... ce mai încolo încoace, ne-a aranjat frumuşel...

— N-ai putut afla ce anume a spus? întrebă Ganea, tremurînd ca întrun acces de isterie.

— Ce să aflu? După cît am înţeles, se pare că nici el nu-şi dădea seama ce spune; a îndrugat verzi şi uscate; sau poate că ele n-au vrut sămi spună tot.

Ganea se apucă cu amîndouă mîinile de cap şi alergă la o fereastră; Varia se aşeză lîngă cealaltă.

— E caraghioasă Aglaia asta, îşi aminti ea deodată; mă opreşte la plecare şi-mi spune: „Transmite din partea mea părinţilor dumitale salutul meu deosebit de respectuos; am să caut să-l văd pe tatăl dumitale într-una din zilele acestea”. Şi vorbea cu un aer atît de grav! Ciudat, foarte ciudat...

— Nu glumea? Eşti sigură că n-a spus-o în batjocură?

— Nu, nu, cîtuşi de puţin, şi tocmai asta mi s-a părut mai ciudat.

— Ştie sau nu ştie povestea cu bătrînul? Ce crezi?

— Că în casă la ei nu se ştie nimic despre asta, n-am nici o îndoială; dar întrebarea ta mi-a sugerat o idee; nu este exclus că Aglaia să ştie.

Numai ea singură poate să fi aflat ceva, căci surorile ei au fost şi ele foarte mirate cînd au auzit-o rugîndu-mă atît de serios să-i transmit tatei salutările ei. Şi pentru ce numai lui? Iar de aflat, putea s-o afle numai de la prinţ!

— Nu-i greu de ghicit cine a informat-o! Auzi, hoţ! Atît ne mai lipsea.

Un hoţ în familia noastră, „capul familiei"!

— Ei asta-i! se înfurie Varia. E absurd! O simplă păţanie de beţivani, şi atîta tot. Şi cine le-a născocit toate astea, mă rog? Lebedev, prinţul...

Grozavi amîndoi, n-am ce zice! Şi deştepţi... foc! Nu-nu vine să cred nici atîtica din toată istoria asta, pusă la cale de nişte neisprăviţi.

— Bătrînul e un hoţ şi un beţiv, continuă Ganea cu amărăciune eu un cerşetor, cumnatul meu — un cămătar. Vezi bine, avea şi de ce să se simtă atrasă Aglaia! Frumos ne şade, n-am ce zice!

— Acest cumnat al tău, acest cămătar te...

— Mă întreţine, nu-i aşa? Spune, spune, te rog, nu te jena.

— Ce te-a apucat? căută Varia să-şi acopere gafa. N-ai mai multă minte decît un şcolar. Crezi că toate acestea au putut să-ţi dăuneze în ochii Aglaiei? Nu-i cunoşti caracterul; ar refuza cea mai strălucită partidă ca să fugă cu un student şi să împartă cu el o viaţă de mizerie — acesta-i visul ei! Niciodată n-ai înţeles cît te-ai fi ridicat în ochii ei, dacă ai fi suportat situaţia noastră cu demnitate şi curaj. Păi, cu ce crezi că a putut s-o atragă prinţul? Mai ales prin aceea că nici nu şi-a dat vreo osteneală să-i placă şi apoi prin aceea că toată lumea îl socoate idiot. Numai faptul că această căsătorie ar răsturna toată casa pe dos, că i-ar scoate pe toţi din minţi, o umple de fericire. Dar parcă voi sînteţi în stare să înţelegeţi ceva?!

— Asta mai rămîne de văzut, dacă înţelegem ceva sau nu, murmură

Ganea cu un aer cam enigmatic. Numai că tare voiam ca ea să nu fi aflat despre întîmplarea cu bătrînul. Am sperat că prinţul se va abţine şi nu va răspîndi zvonul; ştiu că l-a convins şi pe Lebedev să tacă; de altfel, nici mie n-a vrut să-mi spună totul cînd am încercat să-l trag de limbă.

— Atunci îţi dai seama că altcineva şi-a vîrît coada, de a mers vorba.

Dar ce te mai frămînţi pentru asta acum? Ce mai speri? Şi dacă mai rămîne vreo speranţă, n-ar fi decît să apari ca un martir in ochii ei.

— Lasă, că de scandal s-ar speria şi dînsa, cu tot romantismul ce o caracterizează. Totul pînă la o anumită limită şi niciodată nu veţi depăşi anumite limite; aşa sînteţi voi — toate la fel!

— Aglaia s-ar speria? se revoltă Varia, uitîndu-se cu dispreţ la fratele ei. Ce suflet josnic ai! Aşa sînteţi voi, bărbaţii! Nimic nu-i capul vostru! Nu

meritaţi nici o consideraţie, nici cît negru sub unghie. Aglaia poate să fie ridicolă,excentrică, în orice caz însă e de o mie de ori mai nobilă la suflet, mai generoasă decît noi toţi.

— Ei bine, bine, nu te supăra, făcu Ganea plin de sine şi pe un ton împăciuitor.

— Dacă sînt neliniştită, e numai pentru mama, continuă Varia; mă tem ca istoria asta cu tata să n-ajungă la urechile ei. Ah! tare mă tem!

— Cred că a şi ajuns, zise Ganea.

Varia se ridicase tocmai ca să urce în odaia Ninei Aleksandrovna, dar la aceste cuvinte se opri şi-l privi cu atenţie pe fratele ei:

— Cine ar fi putut să-i spună?

— Ippolit, probabil. Cred că cea dintîi plăcere pe care a ţinut să şi-o facă din clipa cînd s-a mutat la noi a fost să-i raporteze totul mamei.

— Dar de unde putea el să afle, mă rog? Prinţul şi Lebedev ziceai că sau înţeles să nu sufle o vorbă; nici Kolea nu ştie nimic.

— Ippolit? A aflat-o singur. Nici nu-ţi închipui ce bestie şireată e ăsta, ce gură rea are şi cu cîtă plăcere adulmecă numai ca să dea la iveală toate cancanurile şi istoriile scandaloase. Poate n-ai să crezi, dar eu sînt sigur că a şi reuşit s-o momească pe Aglaia şi, chiar dacă n-a apucat încă să-şi atingă scopul, fii sigură că va merge pînă-n pînzele albe. Şi Rogojin văd că s-a împrietenit cu el. Cum de nu bagă prinţul de seamă? Pe mine, Ippolit mă socoate inamicul său personal, l-am mirosit de mult. Ce n-ar da el acum ca să-mi mai joace o festă! Şi ce rost mai are, de ce se mai bagă, nu pricep. Ca mîine o să dea ortu' popii! Dar lasă că-i fac eu figura. Ai să vezi ce festă am să-i joc eu lui, şi nu el mie.

— Dacă-l urăşti în halul ăsta, de ce atunci l-ai ademenit să se mute aici? Şi face oare să mai joci feste unuia în starea lui?

— Păi, nu m-ai sfătuit chiar tu să mă dau peste cap ca să-l aduc la noi?

— Am crezut că ne va fi de folos; dar ştii că s-a îndrăgostit de Aglaia şi că i-a scris chiar? M-au întrebat acolo... Se pare că s-a apucat să-i scrie şi

Lizavetei Prokofievna.

— În privinţa asta nu-i deloc primejdios, spuse Ganea, rîzînd cu răutate. Poate să fie aici şi un sîmbure de adevăr, dar e cu totul altceva.

Că e îndrăgostit — tot ce se poate! Un mucos!... în orice caz însă, n-are să apuce să-i scrie bătrînei scrisori anonime! De fapt, e o mediocritate crasă, cu o puternică doză de răutate, platitudine şi îngîmfare!... Sînt convins, ştiu precis că a încercat să mă ponegrească în ochii ei, prezentîndu-mă drept un intrigant. Poate chiar a şi început cu asta. M-am apucat ca un prost, recunosc, să-i destăinuiesc totul, crezînd că din răzbunare faţă de prinţ o să-mi apere interesele. Dar acum l-am dibuit: este o bestie vicleană şi rea! În ce priveşte furtul, l-a aflat de la maică-sa, căpităneasa. Dacă bătrînul s-a hotărît să facă aşa ceva, a fost numai din pricina ei. La un moment dat, Ippolit îmi spune, aşa din senin, că „generalul” i-a făgăduit mamei sale patru sute de ruble; mi-a spus asta intenţionat, cu un gînd anume. Imediat am înţeles încotro bate... Căci servindu-mi această noutate, mă privea drept în ochi cu un fel de plăcere sadică. E limpede că i-a spus-o şi mamei numai din dorinţa de a-i sfîşia inima. De ce naiba nu crapă odată? Zicea că o să moară în trei sâptămîni, dar văd că aici s-a şi

îngrăşat! Nu mai tuşeşte; îl auzeam aseară că de două zile n-a mai scuipat sînge.

— Dă-l afară!

— Nu-l urăsc, îl dispreţuiesc, pronunţă Ganea cu mîndrie. Ba nu, îl urăsc, da, îl urăsc! izbucni el deodată cu o furie nestăpînită. Şi am să i-o spun în faţă, chiar în clipa cînd îşi va da sufletul, pe patul de moarte! Dacă i-ai fi citit „Confesiunea”, Doamne, ce naivitate plină de cinism! Curat locotenentul Pirogov sau Nozdriov tragic şi, înainte de toate, un mucos obraznic! Ah, cu ce plăcere i-aş fi tras o bătaie zdravănă în seara aceea, anume ca să-l văd ce ochi face. Pentru că nu i-a reuşit planul, e supărat pe toată lumea şi se răzbună în fel şi chip... Dar ce se aude? Iar scandal! Ei bine, asta întrece orice măsură. Hotărît lucru, nu mai pot suporta. Ptiţîn!

Dar pînă cînd o să meargă aşa? strigă el către cumnatul său care tocmai intra în odaie. E pur şi simplu...

Larma se apropia din ce în ce; deodată, uşa se deschise cu putere şi bătrînul lvolghin, stacojiu la faţă, tremurînd de mînie şi scos din fire, se repezi şi el la Ptiţîn. În urma lui veneau Nina Aleksandrovna şi Kolea, iar după ei apăru şi Ippolit.

II

Trecuseră cinci zile de cînd Ippolit se instalase în casa lui Ptiţîn. Totul se petrecu oarecum de la sine, fără multe explicaţii şi fără ceartă între prinţ şi el; ba nu numai că nu se certară, dar, aparent, se despărţiră ca nişte prieteni. Gavrila Ardalionovici, care se arătase aşa de pornit împotriva lui Ippolit la aniversarea prinţului, venise să-l vadă a treia zi; fără îndoială, o inspiraţie subită l-a îndemnat să facă acest lucru. Rogojin îl vizită şi el pe bolnav. La început, prinţul crezu că ar fi chiar spre binele

„bietului bolnav” dacă s-ar muta din casa lui. Dar, încă în timpul mutării,

Ippolit ţinu să declare că se duce la Ptiţîn, care „a fost atît de bun să-i ofere găzduire”, fără să pomenească măcar numele lui Ganea, deşi acesta stăruise să fie primit în casă. Ganea, fireşte, băgă de seamă acest lucru numaidecît şi se simţi profund atins în orgoliul lui.

Nu minţise, cînd îi spusese Variei de ameliorarea survenită în starea bolnavului. Într-adevăr, lui Ippolit îi mergea mai bine, ceea ce se observa de cum te uitai la el. Intră în odaie după ceilalţi, fără să se grăbească, cu un zîmbet batjocoritor şi plin de răutate. Nina Aleksandrovna părea foarte speriată. (în aceste şase luni se schimbase mult, slăbise, iar de cînd îşi măritase fata şi stătea la Ptiţîn, nu se amesteca — cel puţin pe faţă — în treburile copiilor.) Kolea era îngrijorat şi faţa lui exprima nedumerire: nu cunoştea adevărata pricină a acestei noi furtuni familiale, nu prea înţelegea bine ce lucruri noi au survenit în ceea ce numea el „nebunia generalului”, dar scandalurile repetate şi nemaipomenite pe care tatăl său le provoca mereu şi pretutindeni nu se putea să nu-i lase vreo îndoială că o schimbare neobişnuită se produsese în el. Îl mai neliniştea de asemeni faptul că de trei zile bătrînul încetase să mai bea şi că între timp se certase cu Lebedev şi cu prinţul. Tocmai în acea clipă Kolea s-a întors acasă, aducînd o jumătate de sticlă de vodcă cumpărată din banii lui.

— E mai bine să-i dăm puţin de băut, mamă, o convingea el pe Nina

Aleksandrovna, cînd se aflau încă sus. De trei zile n-a pus o picătură în gură şi asta îl chinuieşte, bineînţeles. Zău că-i mai bine aşa; nu-i duceam şi cînd a stat închis pentru datorii?...

După ce deschise uşa trîntind-o de perete, generalul, tremurînd de indignare, se opri în prag.

— Domnule, zbieră el la Ptiţîn, dacă ai hotărît în adevăr să sacrifici pentru un mucos şi un ateu pe un bătrîn respectabil, pe tatăl dumitale sau, cel puţin, al soţiei dumitale, pe omul care pentru devotamentul său a binemeritat onoruri din partea împăratului, să ştii că n-o să mai calc în casa dumitale. Alege, domnule, alege chiar acum: ori eu, ori acest... acest sfredel! Da, sfredel! Mi-a venit cuvîntul acesta fără să mă gîndesc, dar e un sfredel! Căci îmi sfredeleşte sufletul cu neruşinare şi fără nici un respect...ca un burghiu!

— Tirbuşon, n-ar fi mai bine? strecură Ippolit.

— Nu tirbuşon, căci faţă de tine sînt un general, nu o butelcă. Eu am distincţii, distincţii de onoare... şi tu, tu ce ai... pe dracu'! Ori eu, ori el!

Alege, domnule, chiar acum! se năpusti el ca un turbat către Ptiţîn.

În aceeaşi clipă, Kolea îi întinse tatălui său un scaun, şi generalul se prăbuşi sleit de puteri.

— Poate că ar fi mai bine... să te culci, bolborosi Ptiţîn năucit.

— Mai face şi pe grozavul, umblă cu ameninţări! îi spuse cu jumătate glas Ganea surorii lui.

— Să mă culc! ţipă Ardalion Aleksandrovici. Nu sînt beat, domnule, şi dumneata mă insulţi. Eu văd, urmă el, ridicîndu-se în picioare, văd că aici totul e împotriva mea, cu toţii sînteţi împotriva mea! Ajunge! Plec... Dar să ştii, domnule, să ştii...

Nu-l lăsară să isprăvească; cu greu îl făcură să stea jos; îndemîndu-l să se liniştească. Ganea, înfuriat, se retrăsese într-un colţ; Nina

Aleksandrovna tremura din tot corpul, vărsînd lacrimi.

— Dar ce i-am făcut? Ce are cu mine? întrebă cu un rinjet Ippolit.

— Mai întrebi? se răsti la el pe neaşteptate Nina Aleksandrovna. Ar trebui să-ţi fie ruşine...e neomenos să necăjeşti un bătrîn... şi încă în situaţia dumitale...

— Mai întîi, ce vreţi să spuneţi de situaţia mea, doamnă? Vă stimez din tot sufletul, pe dumneavoastră personal vă stimez, dar...

— E un sfredel! întrerupse generalul înfuriat. Îmi sfredeleşte sufletul şi inima! Vrea să mă convertească la ateism! Află, mucosule, că nici nu veniseşi încă pe lume cînd eu eram încărcat de onoruri; tu... nu eşti decît un vierme ros de invidie, sfîrtecat în două,un hîrb de tuse...care crapă de răutate şi de necredinţă...Şi de ce te-o fi adus aici Gavrila? Toţi sînt împotriva mea, cu toţii — de la străini pînă la propriul meu fiu!

— la lasă mofturile astea! răcni Ganea. Decît să joci teatru, mai bine nu ne-ai face de rîs în tot oraşul. De asta ar fi cazul să te simţi puţin!

— Cum, eu te fac de rîs, mucosule? Pe tine? Nu numai că nu te fac de rîs, dar îţi fac chiar cinste!

Spunînd aceste vorbe, generalul se sculă brusc; nu mai era chip să-l reţină; dar se vede că-i sărise muştarul şi lui Gavrila Ardalionovici.

— Cine vorbeşte de cinste! strigă acesta cu furie răutăcioasă.

— Ce-ai spus? tună generalul, vînăt la faţă, făcînd un pas spre fiul său.

— Am spus că ar fi de ajuns să deschid gura şi... începu Ganea pe un ton la fel de violent, dar se opri, înghiţindu-şi vorba.

Amîndoi stăteau faţă-n faţă, în picioare, în culmea tulburării, şi mai ales Ganea tremura de mînie.

— Vino-ţi în fire, Ganea! ţipă Nina Aleksandrovna şi se repezi să-şi oprească fiul.

— Ce neobrăzare! reteză Varia indignată. Linişteşte-te, mamă adăugă ea, reţinînd-o pe maică-sa.

— Tac numai de hatîrul mamei, rosti Ganea patetic.

— Ba vorbeşte! vocifera generalul ca ieşit din minţi. Vorbeşte zic, dacă nu te temi de blestemul părintesc... Haide, spune ce ai de spus!

— Ei asta-i, crezi că mă sperii cu blestemul dumitale! Şi cine e vinovat dacă, de opt zile, umbli ca un smintit? De opt zile, ştiu si data de cînd ai început...Ia seama, nu mă face să spun totul... Ce-ai căutat ieri la

Epancini? Şi doar eşti om bătrîn, cu părul alb, un tată de familie! Halal să-ţi fie!

— Taci, Ganka! ţipă Kolea. Opreşte-te, nesăbuitule!

— Dar eu cu ce i-am greşit? Ce insultă i-am adus? stărui din nou

Ippolit şi parcă tot în bătaie de joc. De ce-mi spune că sînt un sfredel, l-aţi auzit? Se ţine scai de mine, m-a căutat adineauri şi a început să-mi vorbească de un oarecare căpitan Eropegov. Nu ţin deloc la societatea dumitale, am evitat-o şi pînă acum, ştii doar foarte bine, generale. Ce mă interesează căpitanul Eropegov, spune şi dumneata? N-am venit aici pentru căpitanul Eropegov. I-am spus doar pe faţă părerea mea, că poate acest căpitan Eropegov nici n-a existat vreodată, şi mi-am aprins paie-n cap.

— Fireşte că n-a existat niciodată! reteză Ganea.

Pentru moment, generalul rămase buimac şi se uita prosteşte în jurul lui. În starea aceasta n-a mai putut scoate un cuvînt pentru a răspunde la dezminţirea categorică şi deschisă făcută de fiul său. Şi abia după ce

Ippolit izbucni în hohote de rîs şi-i strigă: „Ei, ce ai de spus acum, însuşi fiul dumitale afirmă că n-a existat nicicînd un căpitan Eropegov”, bătrînul începu să se bîlbîie, complet zăpăcit:

— Am vorbit de Kapiton Eropegov, şi nicidecum de un căpitan..-E vorba de Kapiton... Iocotenent-colonel în retragere, Eropegov... Kapiton.

— Nici un fel de Kapiton n-a existat vreodată! se oţărî şi mai mult

Ganea.

— Cum aşa... cum n-a existat adică? bîigui generalul cu faţa stacojie de indignare.

— Ajunge, încetaţi odată! încercau să-i potolească Ptiţîn şi Varia.

— Taci, Ganka! răcni Kolea din nou.

Simţindu-se susţinut, generalul îşi reveni parcă şi, recăpătîndu-şi curajul se răsti din nou la Ganea cu glas ameninţător:

— Şi de ce să nu fi existat, adică? De ce?

— Pentru că n-a existat, şi pace! N-a existat şi nici nu putea să existe!

Asta-i tot! Dar isprăveşte odată şi slăbeşte-mă...

— Şi acesta e fiul meu... sînge din sîngele meu, pe care... Ah,

Dumnezeule, cică Eroşka Eropegov n-a existat?

— Hait, acum s-a făcut Eroşka, de unde, adineauri, era Kapitoşka,

acum s-a transformat în Eroşka! interveni iar Ippolit.

— Kapitoşka, domnule, Kapitoşka, nu Eroşka! Kapiton, Kapiton

Alekseevici, adică ce spun, Kapiton...locotenent-colonel...în retragere, care s-a însurat cu Maria... Maria Petrovna Su... Su... camaradul şi prietenul meu... Maria Petrovna Şutugova... am intrat o dată cu el în serviciu. Pentru dînsul mi-am vărsat... îl apărasem cu propriul meu trup... a fost ucis! Auzi?

Kapitoşka Eropegov n-a existat?! N-a existat!

Generalul zbiera ca un apucat, dar în aşa fel, încît s-ar fi putut crede că zbieretele lui n-au nici o legătură cu subiectul discuţiei. E drept că, în alte împrejurări, ar fi suportat şi lucruri mult mai jignitoare decît afirmaţia că Eropegov Kapitoşka n-ar fi existat niciodată, ar fi strigat, ar fi făcut un tărăboi monstru, şi-ar fi ieşit din fire, ar fi tunat şi fulgerat, pentru ca, în cele din urmă, să se retragă potolit şi să se culce în odaia lui. Acum însă, dintr-o inexplicabilă ciudăţenie a inimii omeneşti, se nimeri că tocmai o astfel de jignire, pricinuită de îndoiala asupra existenţei lui Eropegov, să fie ultima picătură care a umplut paharul. Bătrînul se făcu roşu-vînăt la faţă şi cu braţele ridicate, strigă cu glas întretăiat:

— Destul! Blestemul meu să cadă... Plec din casa asta! Nikolai, adu-mi valiza... Plec... plec de aici!

Şi ieşi glonţ pe uşă, înfuriat peste măsură. Nina Aleksandrovna, şi

Ptiţîn alergară după el...

— Vezi ce-ai făcut! îi spuse Varia fratelui său. Te pomeneşti că se duce iar pe-acolo şi ne împroaşcă cu noroi! Ce ruşine, ce ruşine!

— Să-i piară pofta de furtişaguri! răspunse Ganea cu glasul sugrumat de mînie. Deodată dădu cu ochii de Ippolit şi tresări. Cît te priveşte pe dumneata, domnule, zbieră el, ar trebui să ţii minte că nu eşti la dumneata acasă... că aici ţi s-a oferit adăpost şi ospitalitate nu ca să enervezi un bătrîn care, după cum se vede, şi-a pierdut minţile.

Muşchii obrazului lui Ippolit se contractară spasmodic, dar se stăpîni

în aceeaşi clipă.

— Nu sînt deloc de părerea dumitale, în ceea ce priveşte pretinsa nebunie a tatălui dumitale, răspunse el liniştit; dimpotrivă, am impresia că în ultimul timp dă dovadă de mai multă judecată, zău aşa, nu ţi se pare că am dreptate? A devenit din cale-afară de prudent, bănuitor, cercetează totul, cîntăreşte fiecare cuvînt... Adusese vorba de acel Kapitoşka cu o anumită intenţie; închipuieşte-ţi că voia să-mi sugereze că...

— Nu mă intesează deloc ce intenţie avea faţă de dumneata! întrerupse Ganea cu o voce stridentă. Te rog să nu faci pe deşteptul cu mine, să nu umbli cu fofîrlica, domnule, că n-o să-ţi meargă! Dacă ştiai pricina adevărată pentru care bătrînul se găseşte în starea asta (că doar de cinci zile spionezi, stai la pîndă şi nu se poate să nu ştii), n-ar fi trebuit să-l zăpăceşti... pe nenorocit şi s-o chinuieşti pe mama, făcînd din ţînţar armăsar, căci toată afacerea asta e o prostie, o faptă de beţiv, atîta tot; şi apoi, nici măcar nu există dovezi; în ce mă priveşte, nu-i dau nici o importanţă... însă dumneata simţi nevoia să jigneşti, să spionezi, pentru că eşti...

— Un sfredel, îl ajută să sfîrşească Îppolit, zîmbind ironic.

— Pentru că eşti un mizerabil; timp de o jumătate de ceas ai jucat o comedie ruşinoasă, i-ai chinuit pe oameni, vrînd să-i sperii ca te ucizi cu

pistolul dumitale neîncărcat, cu care te-ai prezentat atit de jalnic şi lamentabil, dumneata, sinucigaş ratat, băşică de fiere spartă... pe două picioare... Te-am găzduit, te-ai îngrăşat aici, nu mai tuşeşti, şi drept recunoştinţă...

— Două cuvinte numai, dacă-mi dai voie; eu mă aflu la Varvara

Ardalionovna, şi nu la dumneata; nu m-ai găzduit niciodată; iar, dacă nu mă înşel, şi dumneata te bucuri de ospitalitatea domnului Ptiţîn. Acum patru zile, am rugat-o pe mama să-mi caute o locuinţă la Pavlovsk şi să se mute şi ea cu mine, pentru că, în adevăr, mă simt mai bine aici, deşi nu mam îngrăşat deloc şi tot mai tuşesc. Aseară, mama mi-a trimis vorbă că odaia este gata; de aceea mă grăbesc să vă comunic că astăzi chiar, după ce mai întîi voi exprima mulţumiri mamei şi surorii dumitale, mă voi muta la mine, lucru pe care-l hotărîsem încă de-aseară. lartă-mă, te-am întrerupt; se pare că mai aveai multe de spus.

— A, dacă-i aşa... începu Ganea înfuriat.

— Dacă-i aşa, dă-mi voie să mă aşez, căci, întîi de toate, sînt un om bolnav, spuse Ippolit şi foarte liniştit se aşeză pe scaunul pe care generalul se trîntise adineauri; acum sînt gata să te-ascult, cu atît mai mult cu cît cred că ne vedem pentru cea din urmă oară.

Ganea fu cuprins dintr-o dată de remuşcări:

— Te rog să mă crezi că n-am de gînd să mă cobor pînă acolo ca să-ţi cer socoteală, şi dacă...

— Cred că greşeşti, luîndu-mă aşa de sus, îl întrerupse Ippolit. În ce mă priveşte, eu, din ziua cînd am venit aici, m-am jurat să nu mă las pînă n-oi avea satisfacţia să-ţi spun adevărul în faţă. Sper să am chiar acum această plăcere, după ce dumneata vei fi vorbit, bineînţeles.

— Iar eu te rog să părăseşti această cameră.

— Ai face mai bine să vorbeşti; altfel are să-ţi pară rău mai tîrziu ca nu

ţi-ai uşurat inima.

— Destul, Ippolit, spuse Varia. E ruşinos. Te rog, isprăveşte odată!

— Numai din respect faţă de o doamnă, spuse Ippolit şi se ridică în picioare. Fie, Varvara Ardalionovna, pentru dumneata promit să vorbesc scurt, dar nu pot să-ţi fac decît hatîrul acesta, căci între fratele dumitale şi mine e necesară o lămurire şi, pentru nimic în lume, nu voi pleca pînă nu voi limpezi anumite lucruri.

— Eşti pur şi simplu un terchea-berchea şi un intrigant! răcni Ganea.

Iată de ce nu te înduri să pleci înainte de a urzi intrigi.

— Vezi, remarcă lppolit cu răceală, iar ai luat-o razna. Crede-mă ai să regreţi dacă nu spui tot ce ai pe suflet. Uite, te mai îndemn o dată să vorbeşti. Aştept.

Gavrila Ardalionovici tăcea, în timp ce pe faţa lui se aşternu o expresie de dispreţ.

— Nu vrei, aşadar. Eşti hotărît să rezişti pe poziţie; treaba dumitale! În ce mă priveşte, voi fi cît mai scurt posibil. Astăzi mi-ai aruncat în obraz de două, trei ori că m-ai găzduit; reproşul e nedrept. M-ai invitat aici cu scopul de a mă atrage într-o cursă; ţi-ai închipuit că vreau să mă răzbun pe prinţ.

Cu atît mai mult, cînd ai auzit că Aglaia Ivanovna îmi acordă atenţie şi că mi-a citit „Spovedania”. Scontînd că voi face cauză comună cu dumneata, aşteptai să găseşti un sprijin în mine. Nu vreau să intru în amănunte! Pe

de altă parte, nu-ţi cer nici să te destăinui, nici să întăreşti spusele mele. E de ajuns că te las în faţa conştiinţei dumitale şi că acum ne înţelegem perfect unul pe altul.

— Dumnezeu ştie ce grozăvie vrei să faci dintr-un lucru de nimic! exclamă Varia.

— Ţi-am spus că-i un intrigant şi o puşlama, răspunse Ganea.

— Dă-mi voie, Varvara Ardalionovna, să urmez mai departe. De bună seamă, nu pot nici să-l iubesc şi nici să-l respect pe prinţ; dar cert este că e un om într-adevăr bun, cumsecade, deşi... cam ridicol. Oricum, n-am nici un motiv să-l urăsc; cînd fratele dumitale mă instiga împotriva lui, mă prefăceam că nu înţeleg nimic; ştiam că tot eu am să rîd la urmă. Ştiam că fratele dumitale se va da de gol, făcîndu-mi destăinuirile cele mai imprudente. Exact aşa s-a şi întîmplat... Sînt gata să-l cruţ acum, dar numai din respect pentru dumneata, Varvara Ardalionovna. După ce ţi-am explicat că n-a fost uşor să mă prindă în mrejele lui, am să-ţi spun şi de ce am dorit aşa de mult să-l înfund pe fratele dumitale. Află că am făcut-o din ură, ceea ce recunosc fără înconjur. În preajma morţii (căci am să mor, cu toate că m-am îngrăşat, după cum s-a afirmat aici), în preajma morţii, am simţit că am să ajung în rai incomparabil mai cinstit, dacă, în prealabil, voi reuşi să-mi bat joc de unul dintre nenumăraţii reprezentanţi ai acestei categorii de oameni care m-au persecutat toată viaţa, şi pe care toată viaţa i-am urît, şi din care stimatul dumitale frate oferă un model atît de grăitor. Te urăsc, Gavrila Ardalionovici, numai pentru faptul că, şi asta poate o să te surprindă, numai pentru faptul că eşti tipul, întruparea personificată şi culmea platitudinii celei mai cinice, celei mai îngîmfate, a mediocrităţii celei mai banale şi mai respingătoare! Eşti mediocritatea însăşi, fudulă şi încrezută, mediocritatea plină de sine, închistată în autoliniştirea ei olimpiană; eşti rutina rutinei! Nici în capul şi nici în inima dumitale nu se va zămisli vreodată o idee proprie. Pe lîngă asta, eşti şi grozav de invidios; te crezi un geniu între genii, deşi uneori te cuprinde îndoiala, şi atunci eşti ros de invidie şi răutate. O, în viaţa dumitale te aşteaptă încă multe încercări grele; ele vor dispărea în momentul cînd te vei tembeliza definitiv, iar acest moment nu e prea departe. Asta nu înseamnă că nu ai înainte un drum lung şi variat; n-aş spune că va fi prea vesel, şi asta mă bucură. Mai întîi îţi prezic că nu vei izbuti să cîştigi graţiile unei anumite persoane...

— Asta întrece orice măsură! exclamă Varia. Ai să termini odată, om rău şi nesuferit ce eşti?

Ganea, galben la faţă, stătea mut, tremurînd din tot corpul. Ippolit se opri, uitîndu-se lung la dînsul, cu o satisfacţie nestăpînită, apoi îşi întoarse privirea spre Varia; în urmă schiţă un surîs răutăcios, salută şi ieşi fără să mai rostească o vorbă.

Gavrila Ardalionovici ar fi putut, pe bună dreptate, să se plîngă de soarta lui şi de ghinioanele ce se ţineau lanţ. Cîtva timp, se plimbă cu paşi mari prin odaie; Varia nu îndrăznea să-i adreseze un cuvînt şi nici să-l privească măcar. În cele din urmă, tînărul rămase locului lîngă o fereastră, cu spatele la soră-sa. Variei îi veni în minte tîlcul zicătorii despre „sabia cu două tăişuri”. Sus, zarva reîncepu.

— Pleci? o întrebă Ganea, întorcîndu-se brusc în momentul cînd ea

dădu să iasă. Stai puţin, uită-te la asta.

Se apropie de ea şi-i aruncă pe scaun o hîrtie împăturită în formă de bileţel minuscul.

— Dumnezeule! exclamă Varia, uimită la culme. Biletul cuprindea exact şapte rînduri:

Gavrila Ardalionovici! Convinsă de bunele dumitale sentimente faţă de mine, m-am hotărît să-ţi cer un sfat într-o chestiune foarte importantă.

Aş dori să te văd mîine dimineaţă, la şapte fix, lingă banca verde. E în apropierea vilei noastre. Varvara Ardalionovna, care trebuie să te însoţească neapărat, cunoaşte locul perfect. A.E.

— Cine s-o mai înţeleagă după toate cîte s-au petrecut?! spuse Varia, desfacîndu-şi braţele cu aceeaşi nedumerire.

Oricît ar fi vrut Ganea să facă pe nepăsătorul în clipa aceea, totuşi îi fu cu neputinţă să-şi ascundă bucuria acestui triumf ce părea că dezminte toate prevederile umilitoare ale lui ippolit. Un zîmbet de satisfacţie îi flutură pe faţă; de altfel şi Varvara Ardalionovna se lumină parcă deodată de o bucurie negrăită.

— Şi cînd te gîndeşti că asta se petrece chiar în ziua cînd la ei se anunţă oficial logodna! Zău dacă mai ştii în ce ape se scaldă!

— Ce crezi, ce are de gînd să-mi spună mîine? întrebă Ganea.

— N-are importanţă; principalul e că, pentru întîia oară după şase luni, manifestă dorinţa să te vadă. Ascultă ce-ţi spun, Ganea: orice s-ar întîmpla, orice întorsătură ar lua întîlnirea, să ştii că pentru tine e foarte importantă! Cît se poate de importantă! Bagă de seamă, să nu faci pe grozavul şi să dai greş ca rîndul trecut, dar nici să te laşi intimidat! Ia seama! Aşa zic şi eu, nu se putea să nu fi mirosit de ce mă tot duceam toată ziua bună ziua să le văd în timpul acestor şase luni.Şi, închipuieşte-ţi, o vorbă nu mi-a suflat azi, cînd am fost la ei, nici măcar nu mi-a dat de bănuit. Am intrat la ele pe ascuns, prin contrabandă, ca să nu afle bătrîna.

Altminteri, cine ştie, poate mă dădea afară. M-am expus la asta numai de dragul tău; voiam cu orice preţ să aflu...

Sus se auziră din nou strigăte şi zarvă; pe urmă răsunară paşii mai multor persoane coborînd pe scări.

— Pentru nimic în lume nu trebuie lăsat să iasă acum din casă! strigă Varia îngrozită. Trebuie evitată orice umbră de scandal! Du-te de-i cere iertare!

Dar bătrînul general ajunsese de acum în stradă; în urma lui, Kolea îi ducea valiza. Nina Aleksandrovna plîngea în pridvor; se repezi la un moment dat să fugă după el, dar Ptiţîn o opri.

— Asta l-ar înfuria şi mai mult, îi spuse ginere-său; n-are unde să se ducă; într-o jumătate de oră îl vor aduce îndărăt; am şi vorbit cu Kolea.

Lasă-l să-şi verse năduful.

— De ce te încăpăţînezi în halul ăsta? Unde te duci? începu să strige de la fereastră Gavrila Ardalionovici. Nici n-ai unde să te duci!

— Nu pleca, tată, se rugă Varia. Ne aud vecinii... Generalul se opri, se întoarse brusc şi răcni cu braţele întinse:

— Blestemată fie casa aceasta!

— Bineînţeles, se putea să nu facă şi un gest teatral?! bombăni

Ganea, trîntind fereastra cu zgomot.

Vecinii trăgeau într-adevăr cu urechea. Varia ieşi iute din odaie.

Rămas singur, Ganea luă biletul de pe masă, îl sărută, plescăi din limbă şi, încîntat la culme, schiţă un pas de dans.