III

Incidentul cu generalul s-ar fi aplanat, în orice altă împrejurare, fără cine ştie ce complicaţii. Se mai întîmplase şi înainte să aibă asemenea toane trăsnite, destul de rare, ce-i drept, căci în fond, era un om cît se poate de paşnic, cu înclinări mai mult bune decît rele. De nenumărate ori încercase să-şi înfrîneze pornirile spre o viaţă dezordonată ce-l stăpîneau în ultimii ani. Îşi aducea aminte deodată că era „capul familiei” şi atunci se împăca cu nevastă-sa, vărsînd lacrimi sincere de căinţă. O respecta pînă la veneraţie pe Nina Aleksandrovna, care nu numai că-i tolera pe tăcute atîtea şi atîtea josnicii, dar îl mai şi iubea, în ciuda degradării clovneşti în care căzuse. Dar aceste străduinţe generoase împotriva tentaţiilor nu ţineau multă vreme; în felul lui era şi el o fire „impulsivă”, nu se putea împăca cu viaţa tihnită şi monotonă în mijlocul familiei şi de la pocăinţă trecea uşor la răzvrătire. Îl apuca un fel de furie de care poate îi părea rău chiar în clipele dezlănţuirii, dar nu se putea stăpîni; se certa cu toţi din jur, folosind un limbaj pompos, plin de emfază, şi avea pretenţii absurde să i se acorde un respect fără margini, pentru ca, în cele din urmă, să dispară de acasă, uneori pentru mai multă vreme. De doi ani nu se mai ocupa deloc de interesele şi nevoile familiei şi nu le cunoştea decît din auzite, fără să manifeste nici cea mai mică atracţie pentru asemenea îndeletniciri.

De data aceasta însă, „trăsnăile” generalului au întrecut limitele obişnuite. Se părea că toată lumea ştie ceva şi nimeni nu îndrăzneşte să vorbească. Erau abia trei zile de cînd revenise numai „formal” acasă, în sînul familiei, adică la Nina Aleksandrovna, dar de data aceasta nu blînd şi pocăit, cum se întîmpla de obicei cu prilejul atîtor „reveniri” din trecut, ci, dimpotrivă, extrem de pornit pe gîlceavă. Avea mîncărime la limbă, era nervos şi nu-şi găsea astîmpăr; intra în vorbă cu toţi cei care îi ieşeau în cale şi, năpustindu-se parcă asupra lor, sărea cu patimă de la un subiect la altul în aşa fel încît nici nu te puteai dumeri care să fie adevărata cauză a frămîn-tării lui. Avea momente de voioşie, dar de cele mai multe ori stătea dus pe gînduri, fără să ştie, de altfel, la ce se gîndeşte; deodată începea să istorisească ceva — despre Epancini, despre prinţ, despre Lebedev — şi, o clipă după aceea, se oprea brusc şi la orice întrebare răspundea numai cu un zîmbet absent de om care nici măcar nu înţelege întrebarea, ci zîmbeşte aşa, aiurea. În noaptea precedentă, tot timpul a gemut şi a oftat, lucru care a neliniştit-o grozav pe Nina Aleksandrovna. Crezîndu-l bolnav, ea îi aplicase toată noaptea cataplasme. Înspre ziuă, generalul adormi; după patru ceasuri se trezi într-o stare extremă de ipohondrie care culmina prin binecunoscuta ceartă cu Ippolit şi „blestemul casei acesteia”. În aceste trei zile, se mai putură observa la el numeroase manifestări de amor propriu excesiv, care, fireşte, îi provocau o stare de susceptibilitate cu totul neobişnuită. Kolea nu contenea s-o convingă pe Nina

Aleksandrovna că tatăl său tînjeşte după băutură sau poate-i duce dorul lui

Lebedev, cu care, de o bucată de vreme, se împrietenise. Dar, înainte cu trei zile de scandalul cu pricina, se certase în termeni violenţi cu Lebedev, ba chiar avusese şi o explicaţie destul de furtunoasă cu prinţul. Zadarnic

Kolea i-a cerut acestuia lămuriri, pînă la urmă căzu la bănuială, încredinţat că prinţul ştie ceva, dar nu vrea să-i spună. Dacă am presupune că între lppolit şi Nina Aleksandrovna a avut într-adevăr loc o discuţie particulară, lucru pe care Ganea îl susţinea aproape ca o certitudine, cu greu s-ar putea admite că acest tînăr răutăcios, căruia Ganea îi aruncase în obraz învinuirea de bîrfitor şi intrigant, nu l-ar fi pus şi pe Kolea la curent cu toate lucrurile. Nu era exclus însă ca lppolit să nu fi fost un „mucos”, chiar atît de rău la suflet cum îl încondeiase Ganea faţă de soră-sa ori, cel mult, că răutatea lui era de altă natură. Nu mai puţin îndoielnică era presupunerea ca el să-i fi împărtăşit vreo impresie de-a sa Ninei Aleksandrovna numai în scopul de a-i „sfîşia inima”. Să nu uităm că la baza acţiunilor omeneşti sînt cauze mult mai complexe şi mai variate decît acelea pe care, de obicei, încercăm să le determinăm mai tîrziu şi rareori ele se conturează cu destulă precizie. Uneori e preferabil ca povestitorul să se mărginească la o simplă expunere a faptelor. Chiar aşa vom proceda şi în cazul de faţă, relatînd desfăşurarea evenimentelor legate de această catastrofă cu generalul, pentru că, oricît ne-am strădui, sîntem nevoiţi, totuşi, să-i acordăm acestui personaj secundar al povestirii noastre ceva mai multă atenţie şi mai mult loc decît fusese în intenţia noastră iniţială. lată cum s-au succedat evenimentele într-o strînsă înlănţuire. După ce se dusese la Petersburg cu gîndul de a da de urma lui Ferdîşcenko,

Lebedev s-a întors în aceeaşi zi împreună cu Ardalion Aleksandrovici fără să-i comunice ceva deosebit prinţului. Dacă acesta ar fi fost mai puţin distrat şi mai puţin absorbit de preocuparile sale personale, ar fi observat, de bună seamă, că în următoare două zile Lebedev, departe de a-i da vreo lămurire în această privinţă, dimpotrivă, îl ocoleşte. Acest amănunt atrăgîndu-i în cele din urmă atenţia, prinţul îşi aminti cu surprindere că în cele două zile l-a văzut de cîteva ori în treacăt pe Lebedev cu faţa radioasă de mulţumire şi mai întotdeauna în tovărăşia generalului. Cei doi prieteni erau nedespărţiţi. Cîteodată prinţul auzea deasupra lui larma plină de veselie amestecată cu rîsete; ba într-o noapte, la o oră destul de înaintată, i-a ajuns pe neaşteptate la ureche un cîntec militaro-bahic şi fără greutate recunoscu glasul de bas răguşit al generalului. Deodată cîntecul se întrerupse. Vreme de un ceas, discuţia continuă vioaie şi însufleţită şi, după toate indiciile, cei doi amici plătiseră tribut serios zeului cu pricina.

La un moment dat, prinţul putu să desluşească cum s-au pornit să se îmbrăţişeze şi cum unul dintre ei izbucni în plîns; îndată după aceea auzi zgomotul unei certe violente, care se potoli la fel de repede cum se iscase.

În tot acest răstimp, Kolea părea a fi foarte îngrijorat. Prinţul mai mult lipsea de-acasă şi adesea se întorcea tîrziu de tot; de fiecare dată i se raporta că a fost căutat stăruitor şi de mai multe ori pe zi de Kolea. Totuşi, cînd se-ntîmplă să se întîlnească pînă la urmă, Kolea nu ştiu să-i spună nimic deosebit, afară doar că e categoric „nemulţumit” de general şi de purtarea lui de-acum: „Umblă amîndoi fără căpătîi, beau la cîrciuma din apropiere, se îmbrăţişează şi se ceartă în stradă, zădărîndu-se unul pe altul, dar de despărţit nu se pot despărţi”. La observaţia prinţului că şi înainte se petrecea acelaşi lucru, Kolea n-a mai ştiut ce să răspundă şi cum

să explice adevărata pricină a neliniştii lui.

A doua zi după noaptea aceea în care generalul cîntase cîntecul bahic şi se certase cu Lebedev, tocmai cînd prinţul se pregătea să iasă pe la unsprezece dimineaţa, apăru deodată Ardalion Aleksandrovici, foarte tulburat, pradă unei nelinişti cu totul neobişnuite.

— De mult căutam onoarea şi prilejul de a sta de vorbă cu dumneata, preastimate Lev Nikolaevici, de mult, foarte de mult, bolborosi el, strîngînd pînă la durere mîna prinţului. De foarte, foarte mult.

Prinţul îi oferi un scaun.

— Nu, n-am să stau; mai întîi pentru că te-aş reţine, erai gata de plecare; am să vin... altă dată. Mi se pare că pot să te felicit pentru... împlinirea... dorinţelor scumpe inimii dumitale. În primul moment, prinţul se fîstîci. Cum se întîmplă de obicei semenea situaţii, îşi închipuia că nimeni nu vede, nu ghiceşte şi nu înţelege nimic din ce se petrece cu el.

— La ce anume dorinţe scumpe inimii mele te referi? întrebă el într-o doară.

— Fii pe pace, fii pe pace! N-am să-ţi tulbur sentimentele delicate. Ştiu din propria-mi experienţă că nu e deloc plăcut cînd cineva, vorba ceea, îşi vîră nasul... acolo unde nu-i fierbe oala. Simt asta pe pielea mea aproape în fiecare dimineaţă. Pentru altceva am venit, pentru o treabă importantă, foarte importantă, dragă prinţe!

Prinţul îl rugă încă o dată să ia loc, aşezîndu-se şi el pe un scaun.

— Doar aşa, pentru o clipă... Am venit să-ţi cer un sfat. Cu toate că nu am un ţel precis în viaţă, dar, respectîndu-mă pe mine însumi şi... preţuind spiritul practic pe care rusul îl desconsideră, vorbind în general... aş dori să mă pun în situaţia, atît pe mine, cît şi pe nevastă-mea şi pe copiii mei... în situaţia... pe scurt, prinţe, am nevoie de un sfat.

Prinţul aprobă călduros intenţiile generalului.

— În sfîrşit, toate astea sînt fleacuri, îl întrerupse brusc Ivolghin.

Motivul principal al vizitei mele e altul, aveam ceva de vorbit cu dumneata, ceva foarte important. M-am hotărît să mă destăinuiesc dumitale, Lev

Nikolaevici, ca unui om de sinceritatea şi nobleţea sentimentelor căruia sînt tot atît de convins ca şi... ca şi... Nu te miră vorbele mele, dragă prinţe?

Prinţul se uita la musafirul său, dacă nu cu mirare, cel puţin cu o atenţie şi o curiozitate vădită. Bătrînul era cam palid şi tras la faţă, buzelei tremurau uşor, iar gesturile îi erau dezordonate. Deşi se aşezase abia de cîteva clipe, în vreo două rînduri se ridică brusc în picioare, pentru a-şi relua imediat locul pe scaun şi toate aceste mişcări le făcea aproape inconştient. Pe masă erau nişte cărţi; apucă una dintre ele, o deschise la întîmplare în timp ce continua să vorbească şi, după ce-şi aruncă ochii distrat peste o pagină, o închise repede, punînd-o la loc; apoi luă altă carte şi, fără s-o mai deschidă, o ţinu în mîna dreaptă, vînturînd-o necontenit.

— Ajunge! strigă el deodată. Văd că te-am sîcîit prea mult...

— Dar deloc, crede-mă! Fă-mi, te rog, plăcerea; dimpotrivă, sînt cît se poate de atent la tot ce spui şi aş vrea să ghicesc...

— Dragă prinţe! Năzuiesc să-mi asigur o situaţie onorabilă.Vreau să mă respect pe mine însumi, şi apoi... drepturile mele.

— Cel care nutreşte asemenea năzuinţe chiar prin asta numai se face

vrednic de toată stima.

Era o frază scoasă de undeva, dintr-un manual de caligrafie pentru şcolari, şi prinţul o cită cu fermă convingere că, în starea în care se găsea

Ardalion Aleksandrovici, un aforism sforăitor, deşi gol de conţinut, dar plăcut, va avea asupra lui un efect calmant şi binefăcător. Mai ales era bine ca un asemenea musafir să poată pleca împăcat cu el însuşi şi cu inima uşurată. Într-adevăr, fraza îi plăcu mult generalului. Măgulit şi mişcat, el schimbă tonul pe loc şi, cu un glas patetic, se lansă în explicaţii lungi. Dar, oricît s-ar fi străduit prinţul să-i urmărească vorbirea fără şir, îi fu absolut cu neputinţă să înţeleagă ceva. Vreme de zece minute, generalul perora cu o iuţeală extremă; ai fi zis că e covîrşit de mulţimea ideilor ce se învălmăşeau în creierul lui. La urmă, dădu chiar să lăcrămeze; din nenorocire, tot ce spunea n-avea nici cap, nici coadă: era un torent de vorbe incoerente care ţîşneau şi se rostogoleau unele peste altele.

— Ajunge! M-ai înţeles şi acum sînt liniştit, conchise el deodată cu hotărîre, sculîndu-se de pe scaun; o inimă ca a dumitale nu poate să nu înţeleagă un om cu sufletul îndurerat. Dragă prinţe, nobleţea dumitale sufletească atinge perfecţiunea idealului; ce sînt toţi ceilalţi în comparaţie cu dumneata? Eşti tînăr şi te binecuvântez. În sfîrşit, am venit să te rog sămi fixezi o oră pentru o convorbire importantă. Caut o prietenie şi o inimă, prinţe; nu ştiu cum, dar n-am putut niciodată să-mi înfrînez imboldurile inimii.

— Şi de ce să nu stăm de vorbă chiar acum? Sînt gata să te ascult...

— Nu, prinţe, nu! îl întrerupse cu foc generalul. Nu acum! Deocamdată e numai un vis! E prea important, prea important pentru mine!

Ceasul acesta al discuţiei noastre va hotărî soarta mea. Va fi ceasul meu, numai al meu şi n-aş vrea ca într-un moment aşa de crunt, cel dintîi venit, vreun neobrăzat oarecare, să ne întrerupă (se aplecă deodată la urechea prinţului şi-i şopti cu un aer straniu, conspirator, aproape înspăimîntat), un neobrăzat care nu face cît talpa de la încălţămintea dumitale, preaiubite prinţ! O, n-am spus: talpa încălţămintei mele! Ai observat, cred, că n-am pomenit de încălţămintea din piciorul meu, căci mă respect prea mult ca so spun aşa, de-a dreptul; dar numai dumneata eşti în stare să înţelegi că trecînd sub tăcere, în cazul de faţă, talpa încălţămintei mele, dau dovadă poate de o mîndrie, de o demnitate extraordinară. Afară de dumneata, nimeni n-ar fi în stare să înţeleagă asta, iar el mai puţin ca oricare altul. El nu înţelege nimic, dragă prinţe; e incapabil să înţeleagă ceva, absolut incapabil! Căci trebuie să ai inimă ca să poţi înţelege!

În cele din urmă, prinţul se sperie de-a binelea şi îi fixă generalului o întrevedere pe a doua zi, la aceeaşi oră. Bătrînul se retrase cu inima uşurată şi pe deplin împăcat. Seara, către ora şapte, prinţul îi trimise vorbă iui Lebedev, rugîndu-l să vină puţin pe la el.

Lebedev se prezentă fără întîrziere, considerînd invitaţia aceasta drept „o mare cinste”, cum se grăbi el să declare chiar de la uşă; n-ai fi spus niciodată că de trei zile l-a ocolit în toate chipurile pe Mîşkin, ferinduse parcă să dea ochii cu el. Intrînd în odaie, se aşeză pe marginea unui scaun, cu obişnuitele-i strîmbături şi zîmbete, clipind şiret şi iscoditor din ochi, frecîndu-şi mîinile cu aerul nevinovat al unui om gata să primească o comunicare importantă, de mult aşteptată, deşi ajunsă de notorietate

publică. Prinţul se simţi din nou indispus; îşi dădea seama că toţi aşteptau să afle de la dînsul ceva, o noutate, intenţionînd parcă mereu să-i adreseze felicitări, întîmpinîndu-l cu zîmbete şi clipiri din ochi, cu vorbe pline de aluzii şi subînţelesuri; Keller trecuse de vreo trei ori pe la el, cu dorinţa vădită de a-l felicita; de fiecare dată însă, după o introducere încîlcită, plină de elogii şi efuziuni patetice, îşi curma brusc vorba şi discret se strecura afară înainte de a-şi fi sfirşit discursul. De cîteva zile se dedase cu un zel deosebit băuturii şi jocului de bililard. Pînă şi Kolea, cu toate necazurile lui, stînd de vorbă cu prinţul, încercase în vreo două rînduri să facă o aluzie destul de vagă şi de confuză.

Fără nici o introducere, pe un ton cam enervat, prinţul îl întrebă pe

Lebedev ce gîndeşte el despre starea actuală a generalului şi de ce

Ardalion Aleksandrovici era aşa de tulburat. Îi istorisi în cîteva cuvinte scena precedentă.

— Fiecare cu grijile lui, prinţe, mai cu seamă în secolul nostru zbuciumat şi plin de ciudăţenii — asta-i! răspunse sec Lebedev, cu aerul unui om dezamăgit în aşteptările lui.

— Ce filosofie! zîmbi prinţul.

— E nevoie şi de puţină filosofie, mai ales în epoca noastră de utilitarism şi simţ practic exagerat; din păcate însă, e dispreţuită de noi.

Întrucît mă priveşte, preastimate prinţ, deşi am fost onorat de încrederea dumitale într-o anumită împrejurare pe care prea bine o cunoşti, dar numai pînă la un punct, cum se vede, şi nicidecum încrederea aceasta n-ar putea să treacă dincolo de cazul la care mă refer... înţeleg situaţia şi nu mă plîng deloc.

— Lebedev, am impresia că eşti supărat pe mine.

— Deloc; cîtuşi de puţin, preastimate şi preastrălucite prinţ! se înflăcăra imediat Lebedev, ducîndu-şi mîna la inimă. Dimpotrivă, am înţeles îndată că nici poziţia mea în societate, nici însuşirile mele intelectuale şi morale, şi nici starea materială, nici antecedentele mele, cu atît mai puţin ştiinţa mea, nimic, în sfîrşit, nu mă îndreptăţeşte să cred că aş merita onoarea confidenţelor dumitale; şi chiar dacă aş putea să te servesc, ar fi numai în situaţia de sclav, de năimit, nu altfel... nu, nu sînt supărat, ci întristat.

— Ei lasă, Lukian Timofeici!

— Ce mai vorbă, se vede cît de colo că aşa stau lucrurile şi numai aşa! Uite, nu mai departe decît în cazul de faţă! Întîlnindu-te şi urmărindute cu inima şi gîndul, îmi spuneam: fără îndoială, n-am dreptul să m-aştept la destăinuiri prieteneşti, nu sînt vrednic de aşa ceva, în schimb, ca proprietar al casei, aş putea să primesc, la momentul potrivit, o dispoziţie, cum să-i mai zic, o înştiinţare în vederea unor anumite schimbări ce se aşteaptă, se pare, într-un viitor destul de apropiat...

Rostind aceste vorbe, Lebedev îşi înfipse ochii lui mici şi sfredelitori pe chipul prinţului, care îl privea uimit; omul nu pierduse încă nădejdea de a-şi satisface curiozitatea.

— Hotărît lucru, nu pricep nimic! strigă prinţul pe un ton aproape mîniat. fn fond... eşti un intrigant fără pereche! adăugă el, rîzînd cu poftă.

Lebedev făcu haz şi el, vizibil înviorat; ochii i se luminară scînteind de bucurie că şi-a atins scopul.

— Ştii ce-am să-ţi spun, Lukian Timofeici? Numai nu te supăra; mă miră naivitatea dumitale şi de altfel nu numai a dumitale. Iată, în momentul acesta, aştepţi cu atîta naivitate să afli ceva de la mine, încît, crede-mă, mi-e ruşine, mă simt jenat că nu pot să te satisfac; dar îţi jur că nu există absolut nimic ce-aş putea să-ţi comunic; închipuieşte-ţi! încheie prinţul, rîzînd din nou.

Lebedev se foi pe scaun, afişînd un aer de demnitate. Fără îndoială, curiozitatea lui se manifesta cîteodatâ prea naiv şi sîcîitor; era însă un om destul de viclean şi dibaci, ştiind să păstreze uneori o tăcere perfidă.

Refuzîndu-i în repetate rînduri orice confidenţă, prinţul aproape că ajunsese să-şi facă din el un duşman. Fapt este că prinţul păstra această rezervă nu pentru că l-ar fi dispreţuit, ci pentru că Lebedev adusese vorba despre un subiect foarte delicat. Nu de mult, doar cu cîteva zile înainte,

Mîşkin era înclinat să califice drept crimă anumite visuri pe care şi le făurise, iar acum, Lukian Timofeici nu vedea în reticenţele prinţului decît o dovadă de neîncredere şi desconsiderare faţă de persoana lui, simţindu-şi inima rănită, ros de gelozie la gîndul că nu numai Kolea sau Keller, dar şi propria lui fiică, Vera Lukianovna, se bucură de mai multă încredere din partea prinţului. Ar fi putut să-i comunice cu toată sinceritatea lui Mîşkin, chiar şi acum, o noutate de cel mai mare interes pentru el, dar se răzgîndi şi tăcu îndîrjit.

— Cu ce aş putea să te servesc, de fapt, preastimate prinţ, de vreme ce... m-ai chemat? întrebă Lebedev după o scurtă tăcere.

— Tocmai voiam să-ţi vorbesc de general şi de furtul acela a cărui victimă ai fost dumneata... se învioră prinţul, care între timp căzuse şi el pe gînduri.

— Despre ce anume? Care furt?

— Poftim, parcă nici n-ai înţelege despre ce este vorba. Ah!

Dumnezeule, Lukian Timofeici, ce mult îţi place să joci comedie! Banii, banii, cele patru sute de ruble pe care le-ai pierdut deunăzi cu portofel cu tot şi de care mi-ai vorbit aici, cu o zi înainte de a pleca la Petersburg. Ai înţeles acum?

— Ah! e vorba de cele patru sute de ruble! spuse tărăgănat Lebedev, de parcă abia acum s-ar fi dumerit despre ce e vorba. Îţi mulţumesc, prinţe, de atenţia dumitale sinceră; e cît se poate de măgulitor pentru mine, însă... le-am şi găsit; mai acum cîteva zile.

— Le-ai găsit? Ah! slavă Domnului!

— Această exclamaţie vădeşte o pornire nobilă, căci patru sute de ruble nu-s un lucru neînsemnat pentru un biet om care trăieşte muncind cu sudoarea frunţii şi mai are pe deasupra şi o familie numeroasă de orfani...

— Nu la asta m-am gîndit! se grăbi prinţul să-şi precizeze gîndul.

Fireşte că mă bucur şi pentru dumneata, reluă el, dar... cum le-ai găsit?

— Foarte simplu: erau sub scaunul pe care îmi aruncasem redingota, ceea ce înseamnă că portofelul alunecase din buzunar pe podea.

— Cum, sub scaun? Nu e cu putinţă; nu mi-ai spus chiar dumneata că ai scotocit peste tot, prin toate colţurile? Cum se face că ai neglijat să te uiţi tocmai acolo unde trebuia să cauţi în primul rînd?

— Ba am căutat şi-acolo! Îmi aduc perfect de bine aminte că am

căutat! M-am tîrît în patru labe pe podea, am pipăit cu mîna peste tot, am dat la o parte scaunul, căci nu mă mai bizuiam nici pe ceea ce vedeam.

Nimic n-am găsit; locul neted şi gol, gol-goluţ, de portofel nici pomeneală, iar eu tot nu mă las şi pipăi cu mîna şi caut; cam aşa se întîmplă de obicei cu omul cînd îi dispare ceva de preţ, deşi vede că nu-i nimic acolo unde caută, că locul e gol ca-n palmă, n-are a face, el tot se uită mereu, din slăbiciune se uită, de cincisprezece ori poate...

— Să zicem că-i aşa, dar cum vine asta?... Tot nu pricep nimic, use prinţul derutat. Spuneai că nu era nimic acolo, că ai căutat este tot şi, cînd colo, chiar acolo apare portofelul!

— Da, chiar acolo apare portofelul.

Prinţul îl cercetă pe Lebedev cu o privire stranie.

— Şi generalul? îl întrebă deodată.

— Adică, ce-i cu generalul? se făcu a nu înţelege Lebedev.

— Ah, Dumnezeule! Te întreb ce-a spus generalul cînd ai găsit portofelul sub scaun. Doar înainte l-aţi căutat amîndoi.

— Înainte, da. De data asta însă, mărturisesc că am tăcut şi am preferat să nu-i aduc la cunoştinţă că am găsit portofelul prin propriile mele forţe.

— Dar... pentru ce? Şi banii erau neatinşi?

— Am deschis portofelul şi nu lipsea nici o rublă.

— Păcat că n-ai venit să-mi spui şi mie, zise prinţul pe gînduri.

— Mi-era frică să nu te stînjenesc, prinţe, să nu te tulbur din impresiile dumitale personale şi poate chiar cu totul neobişnuite, ca să zic aşa. De altfel, m-am prefăcut că nu l-am găsit defel. După ce m-am încredinţat că suma era neatinsă, am închis portofelul la loc şi l-am pus sub scaun.

— Pentru ce ai făcut asta?

— Uite-aşa; din curiozitate! Voiam să văd ce o să se întîmple mai departe, răspunse el, chicotind şiret şi freeîndu-şi mîinile.

— Vasăzică, e tot acolo, de alaltăieri?

— Ba nu! A stat acolo numai douăzeci şi patru de ore. Vedeţi ce sentîmplă, într-o anumită privinţă doream să-l găsească şi generalul. Căci, îmi spuneam, dacă l-am găsit eu, de ce oare să nu observe şi generalul un obiect care, ca să zic aşa, sare în ochi şi se vede cît de colo de sub scaun'?

De cîteva ori am mutat scaunul din loc ca să se vadă mai bine portofelul; degeaba, generalul nu-l observa şi pace, şi aşa a ţinut douăzeci şi patru de ceasuri. Se vede treaba că e tare distrat acuma; umblă cu capul în nori şi nu ştii cum să-l mai iei; vorbeşte, vorbeşte, spune verzi şi uscate, rîde în hohote şi deodată, aşa din senin, se răţoieşte la mine, nici cu nu ştiu de ce anume. În ziua aceea am ieşit din odaie împreună şi am lăsat dinadins uşa descuiată; părea cam stînjenit, voia parcă să spună ceva, temîndu-se, pesemne, pentru soarta portofelului, în care era o sumă aşa de mare; dar n-a spus nimic şi nu apucarăm să facem nici doi paşi alături pe stradă, cînd mă părăsi înfuriat, apucînd-o în altă parte. Ne-am întîlnit abia pe seară, la cîrciumă.

— Pînă la urmă însă, ţi-ai luat portofelul de sub scaun?

— Ba nu, şi chiar în noaptea aceea a dispărut de sub scaun.

— Şi unde-i acum?

— Uite-l aici, rîse pe-nfundate Lebedev, ridicîndu-se în picioare şi

învăluindu-l pe prinţ cu o privire satisfăcută. M-am pomenit cu el în poala redingotei, vezi-l şi dumneata, pune mîna.

Într-adevăr, în pulpana stîngă a redingotei, în faţă, se vedea bine un fel de umflătură şi, dacă o pipăiai, simţeai de îndată un portofel de piele, care trebuia să fi căzut acolo dintr-un buzunar rupt între căptuşeală şi stofă.

— L-am scos şi l-am cercetat; cele patru sute de ruble erau neatinse.

L-am vîrît la loc şi de ieri dimineaţă mă port cu el aşa, simţind cum la orice pas mă loveşte peste genunchi.

— Iar dumneata nici nu bagi de seamă?

— Iar eu nici nu bag de seamă, he, he, he! Şi gîndeşte-te, preastimate prinţ, deşi faptul în sine nu merită să-ţi atragă atenţia în mod special, că buzunarele mele sînt întotdeauna în perfectă stare şi, dintr-o dată, peste noapte, cogeamite găuroi! Din curiozitate, am cercetat cu luare-aminte, şi, ce să vezi, parcă ar fi tăiat cineva cu briceagul. De necrezut!

— Şi... generalul?

— Şi ieri, şi azi, toată ziua era îmbufnat; nu-şi găseşte astîmpăr şi e prost dispus. Uneori e de o veselie dionisiacă şi nu ştie cum să-ţi intre pe sub piele, alteori, de o sensibilitate care-ţi stoarce lacrimi şi, deodată, se burzuluieşte din senin, de m-au trecut fiorii de groază, zău aşa! Orice-ai spune, prinţe, dar, din păcate, eu nu sînt un militar! Ieri stăteam la circiumă, iar mie parcă înadins îmi ieşise poala redingotei înainte cu umflătura asta de-ţi sare în ochi; generalul se uită chiorîş la mine, îl apucă năbădăile. E mult de cînd nu mă mai priveşte drept în ochi, afară numai dacă nu e prea înduioşat cumva; ieri m-a fulgerat de vreo două ori cu privirea, de-a îngheţat şi sufletul din mine. De altfel, am de gînd să descopăr portofelul mîine, iar pînă atunci mai petrec o seară cu el la crîşmă.

— Pentru ce-l chinuieşti în halul ăsta? strigă prinţul.

— Nu-l chinuiesc, nu vreau deloc să-l necăjesc, prinţe dragă, răspunse cu însufleţire Lebedev, ţin la el, îl iubesc sincer şi... îl stimez; mai ales acuma, n-ai decît să crezi sau nu, mi-e mai drag ca oricînd; îl preţuiesc chiar mai mult decît înainte!

Lebedev vorbise cu atîta seriozitate şi pe un ton tot atît de sincer, încît prinţul nu mai putea de indignare.

— Spui că-l iubeşti şi totuşi îl faci să sufere atît! După cum vezi, a făcut totul ca să-ţi găseşti obiectul pierdut; şi, ca să-ţi atragă atenţia asupra portofelului, l-a pus sub scaun şi apoi în redingotă. Numai acest singur fapt arată că nu vrea să umble cu vicleşuguri, şi că în adîncul sufletului îţi cere iertare. Ai auzit: îţi cere iertare! înseamnă că se bizuie pe delicateţea sentimentelor dumitale şi crede în prietenia pe care i-o porţi.

Iar dumneata îl supui la o asemenea umilinţă...pe un om atît de onest!

— Extrem de onest, prinţe, extrem de onest! întări Lebedev, cu o licărire vicleană în ochi. Numai dumneata singur, preanobile prinţ, eşti în stare să spui o vorbă atît de nimerită! Din cauza asta, îţi rămîn devotat pînă la adoraţie, aşa putred de vicios cum sînt! S-a hotărît! Am să găsesc portofelul chiar acum îndată, şi nu mîine; uite, îl scot din redingotă, iată-l sub ochii dumitale şi iată toţi banii; ia-l, preaonorabile prinţ, şi ţine-l pînă mîine. Nu mai tîrziu decît mîine sau poimîine îl voi lua înapoi. Ştii, prinţe,

eu cred că în prima noapte după dispariţie, banii au zăcut undeva în grădină, sub un bolovan; dumneata ce părere ai?

— Bagă de seamă să nu-i trînteşti aşa direct de la obraz că ai găsit portofelul. Lasă să constate că în pulpana redingotei nu mai e nimic şi va înţelege.

— Aşa? N-ar fi oare mai bine să-i spun că l-am găsit şi să mă prefac că nici nu am bănuit unde putea să fie?

— N-nu, spuse prinţul reflectînd, n-nu, acum e prea tîrziu; ar fi prea primejdios; mai bine nu-i mai spune nimic. Şi fii blînd şi prevenitor cu dînsul, însă... fără să dai de bănuit şi... şi... ştii şi dumneata...

— Ştiu, prinţe, ştiu, adică ştiu că planul poate să nu-mi reuşească, deoarece pentru asta se cere o inimă ca a dumitale; şi apoi am devenit şi eu cam nervos şi pornit, pentru că uneori mă ia de sus; acu' se tînguieşte şi mă îmbrăţişează, acu' se apucă să mă umilească, îmi aruncă ocări în faţă cu tot dispreţul; atunci scot şi eu mai la vedere poala umflată a redingotei, cu portofelul în ea, he, he, he! La revedere, prinţe, căci, fără îndoială, te stînjenesc şi te sustrag de la simţămintele dumitale foarte palpitante, ca să zic aşa...

— Dar, pentru Dumnezeu, păstrează aceeaşi discreţie ca şi pînă acum!

— Cea mai mare discreţie, discreţie desăvîrşită!

Şi cu toate că treaba aceasta părea ca şi încheiată, prinţul rămase pe gînduri, mult mai îngrijorat decît înainte de vizita lui Lebedev. Aştepta nerăbdător întrevederea ce urma să aibă loc a doua zi cu generalul.