VII

Aveam un pistol de buzunar pe care mi-l procurasem din adolescenţă, la vîrsta aceea ridicolă cînd încep să-ţi placă deodată poveştile cu dueluri şi cu bandiţi, cînd te şi vezi provocat de un adversar, înfruntînd eroic pistolul îndreptat asupra ta. Am umblat la el acum o lună. În sertarul unde zăcea, am găsit două gloanţe şi un cornet mic cu pulbere, cam pentru trei încărcături. Pistolul acesta nu face nici două parale; smuceşte şi bate într-o parte şi numai pînă la cincisprezece paşi; dar, pus la tîmplă, poate, fără îndoială, să-ţi sfărîme ţeasta.

Am hotărit să mor la Pavlovsk, la răsăritul soarelui, în parc, ca sa nui deranjez pe cei din vilă. „Confesiunea” de faţă va furniza poliţiei datele necesare. Amatorii de cazuri psihologice şi cei care vor manifesta vreun interes n-au decît să tragă din conţinutul ei concluziile ce le vor crede de cuviinţă. N-aş fi vrut totuşi ca manuscrisul meu să fie dat publicităţii. Îl rog pe prinţ să-şi păstreze o copie şi să-i dea alta Aglaiei Ivanovna Epancina. E ultima mea dorinţă. Las scheletul meu, prin testament, Academiei de

Medicină în interesul ştiinţei.

Nu mă recunosc supus judecăţii nimănui şi ştiu că acum sînt în afara puterii oricărei jurisdicţii. M-a amuzat mult o ipoteză pe care am făcut-o mai zilele trecute: ce-ar fi, mi-am zis, dacă mi-ar trăsni aşa din senin să omor pe cineva, oricine ar fi, să asasinez chiar şi zece persoane, în sjîrşit să comit o crimă oribilă, ce s-ar considera drept cea mai înspăimîntătoare, cea mai monstruoasă şi odioasă din lume şi, dat fiind că tortura a fost desfiinţată, ce păcăleală pentru tribunal cînd s-ar vedea în faţa unui inculpat care nu mai are decît două sau trei săptămîni de trăit! Aş muri în mod confortabil, în spitalul lor, la căldură, îngrijit de un medic atent, şi poate mult mai comod şi mai bine decît la mine acasă. Nu înţeleg de ce nu le vine în minte ideea aceasta, cel puţin în glumă, oamenilor care se află într-o situaţie asemănătoare. Dar poate că le vin şi lor asemenea gînduri; doar se găsesc şi pe la noi destui şugubeţi.

Dar, dacă nu recunosc jurisdicţia nici unui tribunal, în schimb sînt convins că nu voi scăpa de condamnarea acelora care se vor repezi să mă judece după ce voi fi devenit un acuzat şi surd, şi mut. Nu vreau să plec fără a lăsa un răspuns — un cuvînt liber şi nu impus — dar nu ca să mă justific, o, nu! Nicidecum! N-am de cerut iertare nimănui şi pentru nimic, dar o fac fiindcă eu însumi o doresc.

În primul rînd, o idee curioasă: cine, cu ce drept, în numele cărui principiu, pentru care motiv binecuvîntat ar putea să-mi conteste acum dreptul de a dispune liber de aceste două sau trei săptămîni rămase? Ce for al justiţiei ar avea dreptul să se amestece? Cine anume vrea ca eu nu numai să fiu condamnat, ci şi să aştept supus şi cu resemnare ziua execuţiei? Poate fi acest lucru cu adevărat necesar cuiva? O cere morala?

Mă rog, dacă eram voinic şi sănătos şi aş fi încercat să-mi pun capăt vieţii, care ar putea fi utilă aproapelui meu etc, etc, mai înţeleg: atunci morala ar fi fost în drept să-mi reproşeze, în virtutea unor vechi şabloane, că mi-am permis să dispun de viaţa mea fără să-ntreb pe nimeni sau mai ştiu eu pentru ce altceva. Dar acum, acum, cînd sînt aşa de aproape de scadenţa fatală? Ce fel de morală este aceea care are nevoie, pe lîngă tributul suprem, şi de ultimul tău horcăit în momentul cînd îţi dai cel din urmă atom al vieţii, ascultînd consolările prinţului, care în argumentările lui în spirit creştinesc va ajunge, fără îndoială, la concluzia fericită că, în fond, e chiar mai bine să mori. (Creştinii de felul lui ajung întotdeauna la ideea aceasta, e calul lor de bătaie.) Şi ce urmăresc ei cu ridicolii lor „copaci din

Pavlovsk"? Să-mi îndulcească ultimele clipe? Cum de nu-şi dau seama că, încercînd să mă smulgă gîndurilor mele pentru a mă lega de această ultimă iluzie de viaţă şi iubire cu care dumnealor vor să mascheze zidul lui

Meyer şi tot ce este atît de sincer şi firesc scris pe el, ei mă vor face şi mai nefericit? Ce mă interesează natura şi parcul vostru din Pavlovsk, răsăritul şi apusul vostru de soare, cerul vostru albastru şi chipurile voastre pline de mulţumire de sine, dacă eu sînt exclus de la acest ospăţ căruia nu i se prevede sfîrşitul? Ce rost are, pentru mine, toată frumuseţea aceasta, cînd, în fiecare minut, în fiece clipă, sînt conştient şi trebuie să fiu conştient că n-am fost decît un avorton al naturii, în timp ce pînă şi musculiţa care bîzîie împrejurul meu, scăldată într-o rază de soare, pînă şi ea îşi are locul ei la acest ospăţ, participă la corul comun al firii, se bucură de el şi e fericită, iar eu n-am vrut să înţeleg pînă acum lucrul acesta numai din laşitate! O! Sînt convins că prinţul şi ceilalţi ar fi vrut, pentru triumful moralei şi al bunei-cuviinţe, să mă facă să rostesc, în locul tuturor acestor vorbe „perfide şi înveninate”, celebra şi clasica strofă a lui Millevoye:

Oh, puissent voir votre beauté sacrée tant d'amis, sourds â mes adieux! Qu'ils meurent pleins de jours, que leur mort soit pleurée, qu'un ami leur ferme les yeux!

Dar fiţi siguri, oameni naivi ce sînteţi, că şi în această strofă atît de pilduitoare, în această binecuvîntare academică, adresată lumii în versuri franţuzeşti, se ascunde fără voia poetului atîta amărăciune veninoasă, o ură atît de neîmpăcată, colcăind de mînie revărsată în rime, încît nu-i exclus ca el însuşi să fi luat această răbufnire de ură drept lacrimi de înduioşare. Cu iluzia asta a şi murit, fie-i ţărîna uşoară! Să ştiţi că există o limită a ruşinii pe care omul o resimte în faţa nimicniciei şi a neputinţei sale, dar, o dată depăşită această limită, el găseşte o plăcere imensă în chiar sentimentul ruşinii. De bună seamă, înţeleasă astfel, admit că umilinţa devine uriaşă, dar nu în sensul în care o concepe religia.

Religia! Admit că viaţa veşnică există şi poate că întotdeauna am crezut în existenţa ei. Să zicem că flacăra conştiinţei a fost aprinsă prin voinţa unei forţe superioare, că această conştiinţă, rotindu-şi privirea asupra lumii, a spus: „Exist!” şi că pe urmă, deodată, aceeaşi forţă i-a poruncit să se stingă, pentru că aşa trebuie, în numele unor imperative de ordin superior — şi chiar fără a explica pentru ce anume — fie, admit totul, dar rămîne aceeaşi întrebare: ce nevoie mai era şi de umilinţa mea? Chiar aşa, nu poţi fi oare sfişiat, pur şi simplu, fără să ţi se ceară să-l şi binecuvîntezi pe acela care te sfîşie? E cu putinţă oare ca acolo sus să se

simtă cineva într-adevăr jignit pentru că nu vreau să mai aştept cincisprezece zile? Nu cred, ci mai degrabă aş presupune că a fost nevoie, pur şi simplu, de păcătoasa mea existenţă, de existenţa unui atom, pentru a completa vreo armonie universală, pentru compensarea nu ştiu cărui plus sau minus sau pentru vreun contrast oarecare etc, etc, după cum, în fiecare zi, se cere jertfa a milioane de fiinţe, fără moartea cărora restul lumii n-ar putea exista (deşi, fie-mi îngăduit s-o spun, ideea aceasta în sine nu e prea generoasă). Fie şi aşa! Recunosc că nu era cu putinţă o altă întocmire a lumii, adică fără această devorare reciprocă neîntreruptă, fără ca unii să-i înghită pe ceilalţi; sînt gata să admit că nu pricep nimic din toată întocmirea aceasta; în schimb ştiu un lucru: de vreme ce mi s-a dat conştiinţa de sine, conştiinţa că „exist”, puţin îmi pasă că lumea a fost întocmită strîmb şi că altfel nici n-ar putea exista! Cine, aşadar, şi pentru ce ar putea să mă judece după toate astea? Orice aţi spune, ar fi absurd şi nedrept.

De altfel, oricît de mare ar fi fost dorinţa mea, niciodată n-am putut să-mi închipui că nu există viaţă de apoi sau providenţă. Cel mai probabil e că toate astea există, dar că noi nu pricepem nimic din viaţa viitoare şi din legile ei. Dar dacă e aşa de greu, aproape cu neputinţă de înţeles acest lucru, cum e posibil să fiu făcut răspunzător pentru faptul de a nu fi priceput şi înţeles ceea ce este de nepătruns? E adevărat, spun ei, şi, fără îndoială, o spune şi prinţul împreună cu ei, că tocmai aici e necesară supunerea, că trebuie să te supui fără să cîrteşti şi că smerenia, umilinţa mea va fi cu siguranţă răsplătită pe cealaltă lume. Înjosim prea tare providenţa cînd, de ciudă că nu sîntem în stare s-o înţelegem, îi atribuim felul nostru de a judeca. Dar, încă o dată, dacă omul nu poate s-o pătrundă, este inadmisibil, o repet, ca el să fie făcut vinovat pentru ceea ce nu-i este dat să înţeleagă. Iar dacă este aşa, cum pot să fiu judecat pentru că n-am înţeles adevărata voinţă şi legile providenţei? Dar, mai bine, să nu mai vorbim de religie.

De altfel, cred că-i destul. Cînd voi fi ajuns la rîndurile acestea, cu siguranţă soarele va fi răsărit şi „răsuna-va-n cer”, iar o forţă nemăsurată, de necuprins, se va fi revărsat peste tot pămîntul. Fie! Voi muri cu ochii

ţintă spre acest izvor al forţei şi al vieţii fără să mai jinduiesc la binefacerile ei. Dar dacă ar fi depins de mine de a nu mă fi născut, cu siguranţă că n-aş fi acceptat existenţa în condiţii atît de umilitoare. Dar, cel puţin, e în puterea mea să-mi curm firul vieţii, cu toate că zilele-mi sînt de fapt numărate. Nu-i cine ştie ce putere grozavă, după cum nu-i grozavă nici răzvrătirea mea.

Şi acum, o ultimă lămurire: dacă mor, nu-i din pricină că n-aş fi avut puterea să suport aceste trei săptămîni; o, aş fi putut găsi în mine atîta forţă şi, dacă aş vrea, mi-aş afla suficientă consolare în faptul că sînt pe deplin conştient de nedreptatea care mi s-a făcut; dar nu sînt ca poetul acela francez şi nu vreau să mă consolez în felul acesta. În sfîrşit, e şi un element de ispită la mijloc: limitîndu-mi timpul pe care-l mai am de trăit la trei săptămîni, natura mi-a îngrădit într-atît activitatea, încît se pare că sinuciderea ar fi singurul lucru pe care aş mai putea să-l întreprind cu şanse sigure de a-l duce pînă la capăt din propria mea voinţă. De, poate că tocmai asta mă ispiteşte: să profit de această ultimă posibilitate de acţiune. Protestul poate uneori să însemne foarte mult...

Confesiunea se terminase; Ippolit se opri în sfîrşit...

În unele cazuri de încordare extremă la un om nervos, irascibil şi scos din fire intervine acel grad maxim de sinceritate cinică clipa cînd el nu mai ţine seama de nimic şi e gata să provoace orice scandal, ba s-ar părea că e chiar dornic de aşa ceva; se năpusteşte asupra oricui, avînd în minte gîndul confuz, dar hotărît, de a se arunca în minutul următor din vîrful unei clopotniţe şi de a pune astfel capăt tututor nedumeririlor şi încurcăturilor ce s-ar putea ivi cu acest prilej. O epuizare rapidă a puterilor fizice este de obicei semnul premergător al acestei stări. Încordarea extraordinară, aproape nefirească, ce-l susţinuse pînă atunci pe Ippolit ajunsese, se pare, la acest ultim grad de intensitate. Prin firea lui, acest băiat de optsprezece ani, ros de boală, părea firav ca frunza tremurătoare ce se desprinde din copac; dar, de îndată ce-şi aruncă privirea asupra musafirilor — pentru prima oară în cursul unei ore întregi -dispreţul cel mai arogant, cel mai jignitor se citi în privirea şi în zîmbetul lui. Se grăbea să-şi provoace adversarii. Aceştia n-au întîrziat să-şi părăsească scaunele zgomotoşi şi plini de indignare. Oboseala, vinul băut, încordarea nervilor făceau să fie şi mai mare haosul şi, dacă se poate spune aşa, mocirla impresiilor.

Deodată, Ippolit sări de la locul său, de parcă l-ar fi smucit cineva.

— A răsărit soarele! strigă el, zărind vîrful copacilor scăldaţi în lumină şi arătîndu-i-l prinţului ca pe o minune. A răsărit!

— Ai crezut poate că n-o să răsară? remarcă Ferdîşcenko.

— O să fie şi astăzi o zăpuşeală groaznică, mormăi cu un aer plictisit

Ganea, care, cu pălăria în mînă, căsca şi se întindea din toate încheieturile; doar că n-o să ţină aşa toată luna!... Mergem ori nu, Ptiţîn?

Ippolit ascultă aceste vorbe surprins, aproape uluit; deodată păli îngrozitor şi începu să tremure.

— Vrei cu tot dinadinsul să-ţi arăţi nepăsarea ca să mă jigneşti, spuse el cu ochii ţintă la Ganea. Eşti un nemernic!

— Ei drăcie! Dar asta-i chiar din cale-afară, să te laşi descumpănit pînă într-atît! zbieră Ferdîşcenko. Ce fenomenală lipsă de caracter.

— Un imbecil şi nimic altceva, conchise Ganea. Ippolit căuta să se stăpînească.

— Domnilor, începu el tremurînd şi oprindu-se la fiecare cuvînt, înţeleg că am putut să-mi atrag răzbunarea dumneavoastră personală şi... îmi pare rău că v-am plictisit cu aiurelile mele (arătă manuscrisul cu mîna), dar, la urma urmei, regret şi mai mult că nu v-am toropit de tot...(Zîmbi prosteşte.) Ce zici, am fost plicticos, Evgheni Pavlîci? i se adresă el deodată lui Radomski. V-am plictisit, nu-i aşa? Spune!

— A fost cam lung, deşi, ce să zic...

— Spune tot! Fii sincer măcar o dată în viaţa dumitale! stărui Ippolit brutal şi tremurînd de încordare.

— O, mi-e absolut egal, dacă-i aşa! Fă bine şi mă lasă în pace, răspunse Evgheni Pavlovici, întorcîndu-i spatele scîrbit.

Ptiţîn se apropie de Mîşkin.

— Noapte bună, prinţe, spuse el.

— Dar o să se împuşte, nu vedeţi? Uitaţi-vă la dînsul! strigă Vera speriată şi se smuci spre Ippolit, apucîndu-l de braţ. N-a spus chiar el că la răsăritul soarelui se omoară? Ce mai staţi?

— Nu se împuşcă el, nici o grijă! mormăiră cu răutate mai multe glasuri, între care şi al lui Ganea.

— Domnilor, băgaţi de seamă! răcni Kolea, repezindu-se şi el la

Ippolit şi apucîndu-l de mînă. Uitaţi-vă numai la dînsul! Prinţe, prinţe, ce-i asta?

In jurul lui Ippolit se îngrămădiră Vera, Kolea, Keller şi Burdovski; toţi patru se străduiau să-l reţină pe loc.

— Are dreptul, are tot dreptul!... se bîlbîia Burdovski, care părea că-şi pierduse capul şi el.

— Dă-mi voie, prinţe, ce hotărîre ai de gînd să iei în cazul de faţă? îi dădea zor Lebedev, cu obrăznicia omului ameţit de băutură.

— Cum? Ce hotărîre?

— Dă-mi voie; eu sînt stăpînul casei... deşi, recunosc... cu tot respectul... Admit că şi dumneata eşti stăpîn aici, dar nu vreau ca în casa mea să se-ntîmple aşa ceva... Asta-i.

— N-are să se împuşte; mofturi de mucos zevzec! tună deodată, cu multă siguranţă şi plin de indignare, generalul Ivolghin.

— Bravo, generale! aprobă Ferdîşcenko.

— Ştiu că n-are să se împuşte, preaonorate generale; cu toate astea... ca stăpîn al casei...

— Ascultă, domnule Terentiev, spuse deodată Ptiţîn care, după ce-şi luase rămas-bun de la prinţ, îi întinse mîna şi lui Ippolit, în manuscris e vorba, mi se pare, că-ţi laşi scheletul Academici? E vorba chiar de scheletul dumitale, de propriul dumitale schelet, vasăzică? Vrei să donezi

Academiei, prin testament, ciolanele dumitale?

— Da, osemintele mele.

— Aşa da. E bine să fie totul absolut limpede, ca nu cumva să sentîmple vreo greşeală; se spune că a mai fost un asemenea caz.

— De ce îl necăjeşti? interveni supărat prinţul.

— Uite că l-au răzbit şi lacrimile, adăugă Ferdîşcenko.

Dar Ippolit nici gînd n-avea să plîngă. Făcu o mişcare ca s-o ia din loc, dar cei patru care-l înconjurau îl apucară din nou de braţe. Se auziră rîsete.

— Parcă ce altceva urmărea el: ştia că o să săriţi să-l ţineţi de braţe; de-aia v-a şi citit caieţelul lui, zise Rogojin. Rămîi cu bine, prinţe. Am înţepenit de atîta stat pe loc.

— Dacă ai avut într-adevăr de gînd să te împuşti, Terentiev, spuse rîzînd Evgheni Pavlovici, în locul dumitale, după astfel de complimente, nu m-aş omorî, numai ca să le fac în necaz.

— Ei sînt nerăbdători să vadă cum am să-mi zbor creierii! se oţărî

Ippolit.

— Şi li-e necaz acum că n-au să vadă.

— Aşadar şi dumneata crezi că n-am să le dau prilejul să vadă?

— N-am de gînd să te zădărăsc, dimpotrivă, cred că e foarte posibil să-ţi tragi un glonţ în cap. Numai să nu te pierzi cu firea... rosti tărăgănat şi cu un aer proteguitor Evgheni Pavlovici.

— Abia acum îmi dau seama că am făcut o mare greşeală citindu-le din acest caiet, spuse Ippolit, privindu-l pe Evgheni Pavlovici cu o neaşteptată expresie de încredere, ca şi cum ar fi cerut un sfat unui bun

prieten.

— Situaţia e cam ridicolă, dar... crede-mă, nici nu ştiu ce să te sfătuiesc, spuse zîmbind Radomski.

Ippolit se uita ţintă la el cu o privire aspră şi fără a scoate o vorbă. Ai fi zis că în unele momente conştiinţa îl părăsea.

— Ba nu-i chiar aşa, daţi-mi voie, bodogănea Lebedev. La ce trucuri recurge: „Am să mă împuşc, cică, în parc, ca să nu deranjez pe nimeni!” El îşi închipuie că n-are să deranjeze pe nimeni dacă o să coboare scara şi la trei paşi de casă...

— Domnilor... încercă să intervină prinţul.

— Nu, dă-mi voie, preastimate prinţ, îl întrerupse cu arţag Lebedev, întrucît vezi şi dumneata singur că nu-i de glumă, şi cel puţin jumătate dintre musafirii dumitale sînt de aceeaşi părere, fiind convinşi că acum, după cuvintele pe care le-a spus aici, onoarea îl obligă să se împuşte; prin urmare, ca stăpîn al casei, declar în faţa martorilor că cer concursul dumitale.

— Dar ce trebuie să facem, Lebedev? Sînt gata să te ajut.

— Iată ce: mai întîi să i se ia numaidecît pistolul şi muniţiile cu care sa lăudat adineauri. Dacă le predă fără să crîcnească, accept, ţinînd seama de starea lui de boală, să rămînă peste noapte aici, bineînţeles cu condiţia de a fi pus sub directa mea supraveghere. Mîine însă va trebui să plece numaidecît; iartă-mă, prinţe! în caz că se va opune şi va refuza să-mi predea arma, voi fi silit să-l imobilizez, ţinîndu-l de un braţ, iar generalul de celălalt, voi pune să fie imediat anunţată poliţia, care, bineînţeles, îşi va face datoria. În calitate de prieten, domnul Fredîşcenko nu va refuza să se ducă la secţie.

Se iscă o zarvă mare. Lebedev fierbea şi se răţoia, depăşind orice măsură; Ferdîşcenko se pregătea să se ducă la poliţie. Ganea se indîrjea să susţină că nimeni nu se va împuşca; Evgheni Pavlovici tăcea.

— Prinţe, nu ţi s-a întîmplat niciodată să aluneci de pe vîrful unei clopotniţe? i se adresă în şoaptă Ippolit lui Mîşkin.

— N-nu, niciodată... răspunse naiv acesta.

— Îţi închipui cumva că eu nu m-am gîndit la o asemenea explozie de ură? urmă Ippolit pe acelaşi ton, privindu-l pe prinţ cu nişte ochi scînteietori, ca şi cum ar fi aşteptat într-adevăr un răspuns de la dînsul.

Ajunge! răcni el deodată, adresîndu-se tuturor celor de faţă. E vina mea... sînt cel mai vinovat dintre toţi! Lebedev, uite cheia (scoase un portofel din buzunar şi luă de acolo o verigă de oţel cu trei-patru cheiţe); uite... asta, penultima... Kolea îţi va arăta... Kolea! Unde-i Kolea? răcni el cu privirea aţintită asupra lui Kolea, fără să-l vadă însă. Da... iată, el are să-ţi arate; mi-a ajutat să-mi împachetez lucrurile. Du-te cu dînsul, Kolea; în odaia prinţului, sub masă... valiza mea... cu cheiţa asta, jos, într-o cutie... pistolul meu şi cornul cu pulbere. Chiar el mi-a făcut valiza adineauri, domnule

Lebedev, şi o să-ţi arate; dar cu condiţia ca mîine, înainte de a pleca spre

Petersburg, să-mi restitui pistolul. Ai înţeles? Ceea ce fac e pentru prinţ, nu pentru dumneata.

— Aşa da; va fi mult mai bine! zise Lebedev, luînd cheia şi, cu un zîmbet veninos pe buze, se repezi în odaia de alături. Kolea se opri, voi să spună ceva, dar Lebedev îl trase după dînsul.

Ippolit se uita la musafirii care rîdeau. Prinţul băgă de seamă că bolnavului îi clănţăneau dinţii ca într-un acces de friguri.

— Ce ticăloşi sînt cu toţii! şopti cu înfrigurare Ippolit la urechea lui

Mîşkin.

De fiecare dată cînd îi spunea ceva prinţului, se apleca spre el şi cobora glasul.

— Lasă-i; eşti prea slăbit...

— Îndată, îndată... am să plec.

Apoi, cu o mişcare bruscă, îl îmbrăţişa pe prinţ.

— Mă crezi poate nebun? îl întrebă, uitîndu-se ţintă la el cu un rîs ciudat.

— Nu, dar dumneata...

— Îndată, îndată, taci; nu mai spune nimic; o clipă... vreau să mă uit în ochii dumitale... Stai aşa, am să te privesc. Vreau să-mi iau rămas-bun de la un Om.

Stătu nemişcat şi-l privi pe prinţ în tăcere, timp de vreo zece secunde; era alb ca varul, cu fruntea îmbrobonată de sudoare şi agăţînduse în chip ciudat de Mîşkin, ca şi cum i-ar fi fost frică să se desprindă de el.

— Ippolit, Ippolit, ce ai?... strigă prinţul.

— Îndată... destul... mă duc să mă culc. Vreau numai să beau un pahar în sănătatea soarelui... Vreau, vreau neapărat, lăsaţi-mă!

Apucă repede o cupă de pe masă, se smulse din nou şi într-o clipă ajunse la capătul terasei. Prinţul dădu să fugă după el, dar întîmplarea făcu parcă înadins ca în acelaşi moment Evgheni Pavlovici să-i întindă mîna ca să-şi ia rămas-bun de la dînsul. Nu trecu nici o secundă şi, deodată, un strigăt de spaimă izbucni din toate piepturile. Urmă apoi un moment de zăpăceală nemaipomenită.

Iată ce se întîmplase:

Ajungînd la capătul terasei, Ippolit se oprise în faţa scării ce ducea în parc, şi în timp ce ţinea cupa de şampanie în mîna stîngă, îşi vîrî mîna dreaptă în buzunarul paltonului. Din cele afirmate mai pe urmă de Keller, reieşea că Ippolit ţinuse mîna în buzunar încă în timpul conversaţiei lui cu prinţul, pe care-l apucase de umăr cu mîna stîngă; mîna aceasta, vîrîtă în buzunar, susţinea Keller, îi trezi o primă bănuială. În orice caz, un fel de presimţire îl făcu să alerge după Ippolit. Dar şi el ajunsese prea tîrziu. Văzu numai lucind ceva în mîna lui Ippolit şi cum acesta, într-o fracţiune de secundă, îşi duse la tîmplă un pistol mic de buzunar. Keller se repezi să-l apuce de braţ, dar în aceeaşi clipă Ippolit apăsă pe trăgaci. Cocoşul căzu cu un ţăcănit scurt, sec, dar nu răsună nici o împuşcătură. În momentul cînd Keller, voind să-l imobilizeze, îl cuprinse pe Ippolit în braţe, acesta se lăsă să cadă moale în braţele lui, ca un om ce-şi pierde cunoştinţa, închipuindu-şi probabil că a fost lovit mortal. În clipa următoare, pistolul se afla în mîna lui Keller. Toată lumea se năpusti într-acolo. Ippolit fu aşezat pe un scaun, adus în grabă de cineva; toţi se îmbulzeau în jurul lui, toţi vociferau, toţi puneau întrebări. Auziseră cu toţii ţăcănitul sec al cocoşului şi totuşi omul era viu şi nevătămat, fără nici o zgîrietură măcar. Ippolit şedea pe scaun neînţelegînd ce se petrece cu el şi plimbîndu-şi doar pe chipurile celor prezenţi privirea rătăcită. În această clipă tocmai sosiră în fugă şi Lebedev cu Kolea.

— Rateu? întrebau unii.

— Poate că nici n-a fost încărcat? îşi dădeau cu părerea alţii.

— E încărcat! anunţă Keller după ce controla pistolul, dar...

— Şi cum se face că n-a luat foc?

— N-avea capsă, lămuri Keller.

Ar fi greu de povestit scena penibilă ce a urmat. Spaima, care cuprinsese în primul moment pe toată lumea, cedă brusc locul unei ilarităţi generale; ba unii rîdeau chiar în hohote, găsind în asta o satisfacţie răutăcioasă. Plîngînd cu sughiţuri, frîngîndu-şi mîinile, Ippolit se arunca ba spre unul, ba spre altul, ca într-o criză de nervi; se duse chiar şi la

Ferdîşcenko şi, apucîndu-l cu amîndouă mîinile, se jură că uitase, uitase cu totul să pună capsa, că a fost „o scăpare din vedere” din partea lui şi nicidecum ceva „intenţionat”, că „toate capsele erau aici, la el, în buzunarul vestei, zece bucăţi” (le arătă la toată lumea); că n-a pus mai dinainte capsa, pentru că se temea ca nu cumva să se descarce în buzunar; se gîndea însă s-o aşeze la vreme şi, uite, a uitat. Îi implora pe toţi: pe prinţ, pe Evgheni Pavlovici, pe Keller, să i se dea pistolul înapoi, ca să dovedească îndată tuturor că „onoarea, onoarea lui e în joc”... că deacum rămîne „dezonorat pentru totdeauna!..."

La urmă se prăbuşi, pierzîndu-şi cunoştinţa cu adevărat.

L-au dus în cabinetul prinţului, iar Lebedev, dezmeticit, de parcă i sar fi luat cu mîna efectul alcoolului, trimise îndată după un medic, rămînînd împreună cu fiica şi băiatul lui, cu Burdovski şi cu generalul

Ivolghin să vegheze la căpătîiul bolnavului. După ce Ippolit fu scos de pe terasă în nesimţire, Keller, cuprins de elan cavaleresc, se postă în mijlocul camerei, anunţînd cu glas răspicat:

— Domnilor, dacă cineva îşi va permite să susţină în gura mare că a fost ceva premeditat, lăsînd să se înţeleagă că acest tînăr nefericit a jucat o comedie, uitînd înadins să pună capsa — să ştiţi că acela va avea de-a face cu mine.

Dar nu-i răspunse nimeni. În cele din urmă, toată lumea se grăbi să plece. Ptiţîn, Ganea şi Rogojin porniră împreună.

Prinţul rămase mirat văzînd că Evgheni Pavlovici se pregătea să plece şi el, renunţînd la explicaţia proiectată.

— Parcă voiai să-mi spui ceva după plecarea celorlalţi? îl întrebă

Mîşkin.

— Aşa este, răspunse Evgheni Pavlovici, luînd loc pe un scaun şi aşezîndu-l pe prinţ lîngă dînsul, dar acum m-am hotărît să las această convorbire pe altă dată. Îţi mărturisesc că sînt puţin cam buimăcit, ca şi dumneata de altfel. Mi-am pierdut şirul ideilor; şi apoi ceea ce vreau să-ţi spun este cît se poate de important şi pentru mine, şi pentru dumneata.

Vezi, prinţe, cel puţin o dată în viaţă vreau să fac un lucru cu totul cinstit, adică fără vreun gînd ascuns; cred însă că acum n-aş fi în stare de aşa ceva; şi cred că, poate, nici dumneata nu mai eşti deloc dispus... aşa încît... e mai bine să amînăm discuţia noastră. Între timp, poate că lucrurile se vor mai limpezi; să lăsăm să treacă vreo trei zile, cît am de gînd să rămîn la Petersburg, şi totul va deveni mai clar şi pentru mine, şi pentru dumneata.

Cu aceste cuvinte, se ridică din nou de pe scaun, încît era de

neînţeles pentru ce se mai aşezase adineauri. Prinţul mai avu de asemenea impresia că Evgheni Pavlovici e nemulţumit, ba chiar supărat, că se uită la el cu duşmănie şi că privirea lui nu mai semăna defel cu aceea de adineauri.

— Acum te duci probabil la bolnav?

— Da... mă cam îngrijorează, îngăimă prinţul.

— Fii pe pace; va trăi cu siguranţă încă vreo şase săptămîni şi, cine ştie, poate chiar o să se refacă aici. Dar cred că e mult mai bine să-i faci vînt cît mai repede, chiar mîine, dacă poţi.

— Mă gîndesc, nu cumva prin tăcerea mea l-am împins şi eu la asta... o fi crezut, te pomeneşti, că şi eu m-am îndoit dacă e capabil sau nu să-şi pună capăt zilelor? Ce crezi, Evgheni Pavlîci?

— Exclus. Şi aşa eşti prea bun că te necăjeşti pentru atîta lucru. Nu-ţi mai face sînge rău. Am auzit, într-adevăr, vorbindu-se de astfel de cazuri, dar mărturisesc că n-am văzut niciodată un om să-şi tragă un glonţ în cap numai spre a fi lăudat sau de supărare că nu a fost lăudat pentru intenţia sa năstruşnică. Mai ales, n-aş fi crezut că se poate da dovadă de atîta slăbiciune! În orice caz, ai face bine să-l dai chiar mîine afară.

— Crezi că ar fi în stare să se mai împuşte o dată?

— Nici o teamă, acum n-o să mai încerce în nici un caz. Sfatul meu e totuşi să te fereşti de toţi Lacener-ii ăştia autohtoni! Am mai spus-o şi ţi-o repet: crima este un refugiu prea frecvent pentru toate nulităţile astea lacome şi nerăbdătoare.

— Eşti dispus să vezi în el un fel de Lacener?

— Fondul e acelaşi, chiar dacă interpretul e de alt soi. Şi să vezi dacă acest domn nu-i în stare să extermine şi zece oameni chiar în „glumă”, după cum s-a exprimat adineauri. Aceste vorbe din spovedania lui n-au să mă lase să dorm.

— Nu ţi se pare că exagerezi?

— Mă uimeşti, prinţe. Cum, vrei să spui că nu-l crezi în stare să omoare chiar şi acum zece oameni?

— Nu ştiu ce să-ţi răspund. Toate acestea mi se par foarte ciudate, dar...

— În sfîrşit, cum crezi, încheie Evgheni Pavlîci enervat. Eşti un om plin de curaj, ştiu. Vezi numai să nu nimereşti cumva şi dumneata printre cei zece!

— Mai probabil e că nu va ucide pe nimeni, spuse prinţul, uitîndu-se îngîndurat la Evgheni Pavlovici. Acesta rîse răutăcios.

— La revedere, e vremea să plec. Dar ai băgat de seamă că a lăsat cu limbă de moarte o copie după „Spovedanie” Aglaiei lvanovna?

— Da, am băgat de seamă şi... nu-mi iese din minte.

— Asta-i. Şi dacă mai pui la socoteală şi „gluma” cu cei „zece oameni”, face să te gîndeşti, rîse din nou cu tîlc Evgheni Pavlovici, apoi părăsi terasa.

Un ceas mai tîrziu, trecuse de ora trei după miezul nopţii — prinţul coborî în parc. Încercase mai întîi să se culce, să doarmă, dar i-a fost cu neputinţă din pricina palpitaţiilor. În casă, lucrurile intraseră oarecum pe făgaşul lor normal şi toată lumea se liniştise; bolnavul dormea, iar medicul, chemat în grabă, n-a găsit nimic grav în leşinul lui; Lebedev, Kolea,

Burdovski s-au culcat în odaia bolnavului, ca să poată sta de veghe cu schimbul. Nu erau prin urmare motive de prea mare îngrijorare. Neliniştea prinţului însă, departe de a se potoli, creştea cu fiecare clipă. Rătăcind pe aleile parcului şi aruncînd priviri absente în juru-i, se opri deodată mirat cînd se pomeni în faţa pavilionului de muzică, cu rîndurile de scaune goale şi pupitrele fanfarei. Fără să ştie de ce, locul i se păru oribil. Făcu cale întoarsă şi se depărta în grabă, apucînd pe drumul pe care mersese cu o zi înainte, împreună cu familia Epancin. Ajungînd la banca verde, unde i se dăduse întîlnirea, se aşeză şi, cu totul neaşteptat, izbucni într-un hohot de rîs zgomotos, dar tot atît de brusc se stăpîni, înciudat împotriva lui însuşi.

Îl copleşea o tristeţe fără margini; ar fi vrut să plece undeva, departe... dar nu ştia unde. Deasupra lui, pe o creangă de copac cînta o păsărică; o căută cu ochii printre frunze. Deodată, o păsărică zbură şi în aceeaşi clipă el îşi aduse aminte de „musculiţa... scăldată într-o rază de soare” despre care Ippolit scrisese că „pînă şi ea îşi are locul ei la ospăţ, participă la corul comun al firii, în timp ce el nu e decît un avorton al naturii...” Vorbele acestea, care îl izbiseră încă de-atunci, îi veniră subit în minte. O amintire de mult uitată începu să reînvie şi dintr-o dată se limpezi, luînd contururi precise.

Era în Elveţia, în cel dintîi an sau, mai bine zis, în cele dintîi luni ale tratamentului său. Fusese pe atunci aproape iresponsabil, un idiot, vorbea anevoie şi uneori nici nu înţelegea ce anume voiau de la el cei din jur. Întro zi, pe o vreme minunată, se dusese să se plimbe prin munţi; umblase mult, cu inima strînsă de un gînd chinuitor, nedesluşit şi care refuza să se contureze. În faţa lui, cerul strălucea; un lac îi sclipea la picioare, iar în juru-i orizontul, scăldat in soare, se întindea la nesfîrşit. Multă vreme a stat să admire această privelişte, sfîşiat de durere. Îşi aminteşte cum, plîngînd, îşi întindea braţele spre azurul infinit. Îşi dădea seama cu amărăciune că era cu desăvîrşire străin de toate astea, ca şi cum nici n-ar fi existat pentru dînsul. Ce înseamnă oare acest festin, acest ospăţ, această măreaţă sărbătoare din fiecare clipă ce-l atrage mereu, de mult, încă din copilărie, şi la care nu poate lua parte niciodată? În fiecare dimineaţă răsare acelaşi soare strălucitor, în fiecare dimineaţă curcubeul se răsfaţă peste cascadă, şi-n fiecare seară se colorează cu purpură aceste vîrfuri ninse care se zăresc colo sus, chiar la orizont; „musculiţa care bîzîie în jurul lui, scăldată într-o rază de soare, îşi are locul ei la acest ospăţ, participă la corul comun al firii, se bucură de el şi e fericită”; un firicel de iarbă, cît de mic, creşte şi e fericit! Fiecare fiinţă îşi are drumul ei, îl cunoaşte, soseşte şi pleacă cîntînd; numai el singur nu ştie nimic, nu înţelege nimic, nici pe oameni, nici limba lor, e străin de toate — un avorton al naturii. O, desigur! Pe atunci, el nu putea să rostească aceste vorbe şi nici să-şi exprime gîndul; suferinţa rămînea în el mută; dar acum i se părea că toate acestea le spusese şi atunci, pronunţase exact aceste cuvinte, şi că fraza cu

„musculiţa” Ippolit a luat-o chiar de la el, din cuvintele şi lacrimile lui de atunci. Era atît de convins, încît, fără voie, îi bătu inima la gîndul acesta...

Aţipi pe bancă, dar nici în somn nu-şi găsi liniştea. Cu o clipă înainte de a adormi, îşi aminti de afirmaţia că Ippolit are să omoare zece oameni şi această presupunere absurdă îl făcu să zîmbească. În jurul lui era o linişte de vrajă, senină şi neclintită, prin care răzbătea doar foşnetul

molcom al frunzelor, mărind parcă şi mai mult senzaţia de singurătate. În somnul lui zbuciumat i se arătau tot felul de vise tulburătoare, făcîndu-l să se înfioare în fiece clipă. La urmă i se năzări în vis că o femeie veni lîngă dînsul; o cunoştea, o cunoştea chinuitor de bine; ar fi putut să-i spună numele oricînd, s-o deosebească dintr-o mulţime imensă, dar, lucru ciudat, acum părea că are o înfăţişare cu totul alta decît aceea pe care i-o cunoscuse pînă atunci, şi simţea o chinuitoare dorinţă de a nu recunoaşte în ea pe acea femeie. După expresia de spaimă şi de căinţă ce i se citea pe faţă, s-ar fi spus că-i o mare vinovată şi că atunci chiar săvîrşise o crimă îngrozitoare. O lacrimă tremura pe faţa ei palidă; îl chemă cu un gest al mîinii şi-şi duse degetul la buze, făcîndu-i parcă semn s-o urmeze în taină. Inima-i încetă să mai bată; pentru nimic în lume n-ar fi voit s-o creadă vinovată; dar îşi dădea seama că în momentul acela se va-ntîmpla ceva groaznic, un lucru ce-l va apăsa de acum înainte toată viaţa. Părea că ea ar fi voit să-i arate ceva în parc, nu departe de acolo. El se ridică de pe bancă vrînd s-o urmeze si deodată un rîs zglobiu şi cristalin răsună alături, simţi o mînă în mîna lui; apucă înfrigurat această mînă, o strînse cu putere şi în aceeaşi clipă se trezi. În faţa lui, în picioare, rîzînd cu poftă, stătea

Aglaia.