VI

Nu vreau să mint: în cursul acestor şase luni, viitoarea vieţii m-a prins de cîteva ori şi pe mine în mrejele ei; uneori mă absorbea într-atît, încît îmi uitam condamnarea sau, mai bine zis, nu voiam să mă gîndesc la ea, ba desfăşuram şi oarecare activitate. Ar fi cazul să arăt aici şi condiţiile în care trăiam. Acum opt luni, cînd boala mea începu să se agraveze, am rupt toate relaţiile cu lumea şi m-am depărtat de vechii mei camarazi. Am fost întotdeauna un om destul de posac, încît m-au dat foarte curînd uitării, ceea ce, desigur, s-ar fi întîmplat şi fără împrejurarea asta. Acasă, adică „în familie”, duceam o viaţă la fel de retrasă. Acum cinci luni, m-am închis definitiv în odaie şi m-am izolat complet de familia mea. Dorinţele mi se respectau cu sfinţenie şi nimeni nu îndrăznea să intre la mine decît în orele cînd se deretica prin cameră şi cînd mi se aducea mîncarea. Mama îmi primea poruncile tremurînd şi nici nu îndrăznea să se vaiete în faţa mea, în rarele ocazii cînd îi îngăduiam să intre în odaia mea. Îi bătea întruna pe ceilalţi copii, să nu facă larmă şi să nu-mi tulbure liniştea; întradevăr, mă cam plîngeam de ţipetele lor; îmi închipui ce mult mă iubesc ei acum! „Credinciosul meu Kolea”, cum l-am poreclit, cred că a avut şi el de suferit din cauza caracterului meu. În ultimul timp, de altfel, şi el m-a chinuit destul; era şi firesc: oamenii sînt făcuţi ca să se chinuiască unii pe alţii. Băgasem de seamă că-mi suporta irascibilitatea ca şi cum s-ar fi jurat să cruţe un bolnav, şi, bineînţeles lucrul acesta mă exaspera; se pare că-şi propusese să imite „smerenia creştinească” a prinţului, ceea ce-l făcea puţin cam ridicol. E un băiat tînăr şi entuziast care, bineînţeles, se ia după alţii, uneori însă găseam că era timpul să înceapă a trăi după capul lui. Îl iubesc mult. L-am chinuit şi pe Surikov, care locuieşte deasupra noastră şi care aleargă de dimineaţă pînă seară cu tot felul de comisioane; i-am demonstrat mereu că, dacă e sărac, vina era a lui, într-aşa fel, încît pînă la urmă a încetat să mai vină pe la mine. E un om nenorocit, ajuns la ultimul grad de umilinţă. (N. B. Se spune că umilinţa e o forţă uriaşă; va trebui să-l întreb pe prinţ în privinţa aceasta, doar e expresia lui.) Dar, în martie trecut, urcîndu-mă la dînsul ca să văd copilul care, spunea el, „îngheţase”, fără să vreau am zîmbit ironic în faţa cadavrului, spunîndu-i din nou lui

Surikov că „era vina lui”; deodată buzele nenorocitului tremurară, cu o mînă mă apucă de umăr şi cu cealaltă îmi arătă uşa, şoptindu-mi:

„Pleacă!”. Am ieşit, şi gestul lui mi-a plăcut mult, mi-a plăcut chiar atunci, în momentul cînd mă dădea afară; dar cuvintele lui mi se întipăriseră adînc şi, amintindu-mi mai tîrziu de ele, mi-au trezit de fiecare dată un sentiment penibil de milă ciudată şi dispreţuitoare. Chiar sub lovitura unei astfel de ofense (îmi dau seama că l-am jignit, cu toate că nu era deloc în

intenţia mea), chiar într-un asemenea moment, omul acesta n-a fost în stare să-şi iasă din fire! Jur că tremuratul buzelor lui în clipele acelea nu era provocat de furie; m-a apucat de umeri şi a rostit superbul lui „pleacă

” absolut fără nici o mînie. A făcut-o cu multă demnitate; cu foarte, multă chiar, care de altfel nu i se potrivea deloc (încît, la drept vorbind, avea un aer destul de comic), dar în atitudinea lui nu era nici un pic de răutate. E posibil să fi început deodată, pur şi simplu, să mă dispreţuiască. De atunci, cînd îl întîlneam pe scară, ceea ce s-a întîmplat de două sau trei ori, se grăbea să-şi scoată pălăria, lucru pe care nu-l făcea înainte, dar în loc să se oprească, la fel ca altădată, trecea grăbit şi cu un aer jenat pe lîngă mine. În tot cazul, chiar dacă mă dispreţuia, o făcea în felul lui: „dispreţuia cu umilinţă”. Îmi pun întrebarea dacă nu cumva îşi scotea pălăria numai de frică, fiindcă eram fiul creditorului său, căci se împrumută mereu de la mama mea, e veşnic dator vîndut şi nu izbuteşte nicicum să scape de datorii, înclin să cred că asta trebuie să fie explicaţia. Am vrut mai întîi să stau de vorbă cu el ca să ne lămurim şi sînt convins că, după zece minute, mi-ar fi cerut iertare; pe urmă, am judecat însă că e mai bine să-l las în pace.

Cam tot pe atunci, adică pe la mijlocul lui martie, cînd i se-ntîmplase lui Surikov să-i „îngheţe” copilul, m-am simţit pe neaşteptate mult mai bine şi starea aceasta se menţinu vreo două săptămîni. Începui să ies la aer, de cele mai multe ori pe înserat. Îmi plăceau serile de martie, cînd începe a se lăsa un geruleţ uşor şi cînd se aprind felinarele de gaz aerian.

Făceam uneori plimbări destul de lungi. Într-o zi, aflîndu-mă în cartierul

Şestilavocinaia, a trecut pe lîngă mine, venind din urmă, unul din tagma

„domnilor ajunşi în mizerie”; pe întuneric nu i-am putut desluşi trăsăturile feţei, dar am putut observa că era îmbrăcat prea uşor pentru acel anotimp, într-un paltonaş scurt şi ponosit, şi că ducea în mînă ceva învelit în hîrtie. Cînd a ajuns în dreptul felinarului, la vreo zece paşi înaintea mea, am băgat de seamă că-i căzuse ceva din buzunar. Mă grăbii să ridic obiectul, era şi timpul de altfel, pentru că se şi repezise unul îmbrăcat întrun caftan lung, dar, văzînd obiectul în mîinile mele, nu mai făcu gură, ci se mulţumi să arunce o privire fugară asupra prăzii jinduite şi se topi în întuneric. Ţineam în mînă un portofel mare, din piele roşie, de modă veche şi plin doldora; nu ştiu de ce, am bănuit însă de la prima ochire că putea să conţină orice, afară de hani. Trecătorul care-l pierduse se depărtase între timp cu mai bine de patruzeci de paşi şi apoi dispăru în mulţime. Am alergat după dînsul, strigîndu-l; întrucît însă, afară de un „Hei”, n-am avut cum să-l strig, el nici măcar nu-şi întoarse capul. La un moment dat, îl văzui cotind la stînga şi dispărînd pe poarta unei case. Cînd am ajuns acolo, sub poarta întunecoasă nu mai era nimeni. Era o casă enormă, de tipul caselor de raport, cu locuinţe mici, construite în scop de speculă; unele dintre ele numără pînă la o sută de locuinţe. Ajungind la capătul gangului, mi s-a părut că zăresc în fund, în colţul din dreapta curţii imense mişcîndu-se silueta unui om. Străbătui cu pas grăbit curtea pînă în fund şi dădui de o intrare; scara era îngustă, foarte murdară şi întunecoasă, de sus venea un zgomot de paşi; cineva urca treptele Mă repezii pe scară în sus, sperînd că pînă i se va deschide uşa acolo unde se va opri, îl ajung din urmă. Aşa s-a şi întîmplat. De la un cat la altul, scara se întindea cu nişte

trepte mici şi numeroase, aşa încît începui să mă sufoc; se auzi deschizîndu-se şi apoi trîntinduse o uşă la etajul patru; mai aveam de urcat încă trei caturi. Mai trecură cîteva minute pînă am ajuns sus şi, trăgîndu-mi din greu răsuflarea, am dat în sfîrşit de sonerie. Mi-a deschis o femeie, care tocmai atunci punea să se încingă samovarul într-o bucătărioară minusculă. Mă ascultă tăcută, fără să priceapă mure lucru, fireşte, şi tot tăcută îmi deschise uşa spre încăperea vecină, o cameră la fel de mică, foarte joasă, cu mobilă infectă de duzină şi cu un pat imens, după al cărui polog zăcea „Terentici” (aşa îl strigă femeia), pare-se beat criţă. Pe masă, într-un sfeşnic de fier, ardea un capăt de lumînare şi alături trona o sticlă de jumătate de litru cu un rest de băutură pe fund. Terentici mormăi ceva pe sub nas şi îmi făcu semn spre uşa următoare; femeia plecase şi nu-mi rămînea altceva de făcut decît să deschid această uşă.

Intrai deci în odaia de alături.

Era o cameră şi mai mică decît prima, încît cu greu îmi făcui loc întrînsa; un pat îngust ocupa aproape jumătate din încăpere; mai erau acolo trei scaune simple cu tot felul de zdrenţe pe ele şi o masă de bucătărie aşezată în faţa unei canapele vechi, acoperită cu muşama; între masă şi pat de-abia se putea trece. Pe masă ardea o lumînare de seu pusă într-un sfeşnic la fel cu cel din odaia vecină; pe pat plîngea un prunc de vreo trei săptămîni, judecind după ţipete; îl înfăşa o femeie, îmbrăcată sărăcăcios şi neglijent; părea tînără încă, dar cu faţa suptă şi de o paloare impresionantă, de-abia coborîtă, probabil, din patul de lehuzie; iar ţîncul nu se potolea şi ţipa întruna, nerăbdător să-şi amăgească foamea cu pieptul secătuit al mamei. Pe canapea dormea un alt copil, o fetiţă de vreo trei ani, învelită se pare cu o redingotă. Lingă masă, un domn, în haine ponosite (apucase să-şi scoată paltonul şi-l aruncase pa pat), desfăcea hîrtia în care era înfăşurată o pîine şi doi cîrnaţi subţiri. Se mai vedeau pe masă bucăţi de pîine neagră şi un ceainic cu ceai. De sub pat se zăreau o valiză descuiată şi două legături cu nişte boarfe.

Într-un cuvînţ, o dezordine îngrozitoare. De la început chiar, am avut impresia că atît bărbatul, cît şi femeia erau oameni de condiţie bună, dar ajunşi din cauza mizeriei într-un asemenea hal de decădere, cînd însăşi dezordinea aceasta frînge şi ultima încercare de a lupta împotriva ei, ba chiar îi aduce pe oameni într-o stare cînd încep să simtă nevoia desperată de a găsi în această dezordine, în fiece zi mai haotică, un fel de voluptate amară şi răzbunătoare.

În momentul cînd am intrat, domnul acela, care ajunsese cu puţin înaintea mea, îşi desfăcea pachetul, povestindu-i soţiei ceva grăbit şi agitat; femeia, deşi nu terminase de înfăşat copilul, se porni pe plîns; ştirile nu erau, probabil, cum era şi de aşteptat, îmbucurătoare. Domnul, în vîrstă de vreo douăzeci şi opt de ani, avea o faţă smeadă şi uscăţivă, încadrată de nişte favoriţi negri, bărbia fiindu-i rasă cu grijă; chipul lui mi-a părut destul de fin şi chiar plăcut; era posomorît, cu privirea cam încruntată şi cu acea nuanţă de mîndrie bolnăvicioasă, prea sensibilă şi uşor iritabilă. La intrarea mea se produse o scenă pe cît de penibilă, pe atît de stranie.

Există firi care se complac într-o stare de susceptibilitate excesivă, resimţind o supremă voluptate mai cu seamă în momentele cînd (şi

aceasta se petrece întotdeauna aproape vertiginos) enervarea lor atinge punctul culminant; în clipele acelea, se pare că oamenii de această factură preferă să sufere o nedreptate, să fie jigniţi, maltrataţi. De obicei, asemenea indivizi prea irascibili încearcă după aceea mustrări de conştiinţă amare, se chinuiesc, se zbuciumă, dacă bineînţeles nu sînt lipsiţi de inteligenţă pentru a-şi da seama că s-au cam întrecut cu măsura.

Domnul acela mă privi, timp de cîteva secunde, în culmea uimirii, iar nevastă-sa cu frică, de parcă ar fi fost de neconceput, cu totul absurd, ca cineva să-i viziteze; în clipa următoare, el se năpusti asupra mea, înfuriat la culme; nici n-apucasem măcar să rostesc o vorbă, dar el, văzîndu-mă îmbrăcat corect, se simţi, pesemne, foarte jignit prin faptul că am îndrăznit să pătrund cu atîta neobrăzare în colţul său şi să văd condiţiile înspăimîntătoare în care stătea şi de care se ruşina atît de mult. Era firesc deci să se bucure de prilejul ce se ivise pentru a-şi descărca măcar pe cineva toată ura strînsă de pe urma necazurilor ce se abătuseră pe capul lui. Un moment am crezut chiar că e gata să mă ia la bătaie; pălise ca o femeie isterică lovită de acces, îngrozind-o pe nevastă-sa.

— Cum ai îndrăznit să intri aici? Ieşi afară, strigă el tremurînd şi articulînd cu greu cuvintele. Dar în aceeaşi clipă zări portofelul în mîinile mele.

— Mi se pare că l-aţi pierdut pe drum, îi spusei eu cit se poate de calm şi rece. (După cum se şi cuvenea de altfel.)

Cuprins de uimire, rămase înmărmurit în faţa mea şi un timp părea că nu e în stare să priceapă nimic; pe urmă pipăi grăbit buzunarul interior al hainei, îşi căscă înspăimîntat gura şi, dumerindu-se, se lovi cu palma pe frunte.

— Dumnezeule! Unde l-ai găsit? l-am explicat în cîteva cuvinte şi pe un ton sec împrejurările în care am ridicat portofelul, cum am alergat după el strigîndu-l şi cum, în sfîrşit, bîjbîind prin întuneric, am urcat în urma lui scara.

— O, Doamne! exclamă el din nou, întorcîndu-se către nevastă-sa, aici am toate actele mele, ultimele dovezi ce mi-au mai rămas, aici e totul... O, domnul meu, nici nu ştii ce ai făcut pentru mine! Aş fi fost un om pierdut!

Între timp pusesem mîna pe clanţă, cu intenţia să mă retrag fără zăbavă; simţeam însă că mă sufoc şi tulburarea mea răbufni într-un acces teribil de tuse, care îmi tăie picioarele. Într-o clipă văzui cum domnul acela se repede căutînd un scaun, cum apucă nişte zdrenţe şi le aruncă pe podea, venind apoi lîngă mine şi aşezîndu-mă cu grije. Dar tusea mea nu se potolea şi mai ţinu încă vreo trei minute. Cînd îmi venii în fire, el stătea lîngă mine pe un alt scaun, de pe care dăduse jos, probabil, alte boarfe şi mă privea îngrijorat.

— Eşti bolnav...mi se pare? rosti el cu tonul caracteristic medicului cînd începe să consulte un pacient. Eu sînt... medic (n-a spus: doctor), şi, spunînd asta, făcu un gest cu mîna, arătîndu-mi, nu se ştie de ce, interiorul locuinţei lui, ca un fel de protest împotriva situaţiei în care se afla; văd că dumneata...

— Am tuberculoză, îl lămurii scurt şi mă ridicai. Se ridică şi el îndată.

— Poate că exagerezi şi... luînd anumite măsuri... Părea derutat,

neizbutind parcă să-şi revină în fire; portofelul îl ţinea tot în mînă.

— O, n-aveţi nici o grijă, întrerupsei eu, punînd din nou mîna pe clanţa uşii; săptămîna trecută m-a consultat B. (am strecurat special numele lui B.); soarta mea e pecetluită. Iertaţi-mă...

Am dat iarăşi să deschid uşa şi să plec, lăsîndu-l pe bietul doctor aiurit, tremurînd de recunoştinţă şi profund ruşinat, dar un nou acces de tuse afurisită mă ţintiţi locului. Atunci, medicul meu stărui să mai şed puţin pe scaun şi să mă odihnesc; se întoarse către nevastă-sa, care îi susţinu rugămintea şi, fără a-şi părăsi locul, îmi spuse cîteva cuvinte de recunoştinţă; cînd vorbea, părea stînjenită, iar obrajii palizi, traşi, i se acoperiră de roşeaţă. Am cedat, dar cu aerul omului care se teme ca nu cumva să-i incomodeze şi care, în orice clipă, este gata să se ridice şi să plece (aşa se şi cuvenea). Dar mustrările de cuget nu-i mai dădură pace doctorului, o vedeam bine.

— Dacă eu... începu el, ezitînd şi întrerupîndu-se mereu, iţi sînt atît de recunoscător şi mă simt atît de vinovat faţă de dumneata... Eu... să vezi... şi arătă încă o dată cu mîna, interiorul, în momentul de faţă mă aflu într-o situaţie...

— O, am zis eu, nu-i greu de înţeles; e limpede: ţi-ai pierdut, probabil, postul şi ai venit să faci intervenţii şi să-ţi cauţi un alt serviciu?

— Cum de ai ghicit?... întrebă el surprins.

— Se vede cît de colo, am răspuns, fără să vreau, cu o nuanţă de ironie.

Mulţi vin aici din provincie mînaţi de speranţe, umblă, aleargă şi trăiesc în condiţii asemănătoare.

Atunci el îşi dădu drumul şi vorbi aprins, cu tremur în glas si pe buze; se plînse de soarta-i năpăstuită şi, drept să spun, povestea lui m-a captivat într-atîta, încît nici măcar n-am observat cum trecuse aproape o oră încheiată. Îmi povesti istoria lui, de altfel foarte obişnuită. Era medic într-o gubernie şi avea un post bunicel. Nişte răuvoitori porniră împotrivă-i o campanie de intrigi, în care o amestecară pînă şi pe nevastă-sa. El se

ţinu dîrz şi mîndru; interveni o schimbare a guvernatorului în favoarea duşmanilor săi; aceştia au căutat să-l sape şi să-l defăimeze; în cele din urmă, el îşi pierdu slujba şi cu banii ce-i mai rămăseseră veni la Petersburg ca să se reabiliteze. Aici, bineînţeles, multă vreme nimeni nu a vrut să-l primească, pe urmă binevoiră să-l asculte, dar îi respinseseră cererile, după aceea îl mai ascultară şi-i dădură oarecare speranţă şi făgăduieli vagi, pe urmă îi făcură o aspră admonestare, apoi îi cerură un memoriu, pe urmă refuzară să-i primească memoriul şi-i spuseră să depună o cerere

— într-un cuvînt, de cinci luni bătea astfel toate pragurile, umblînd să i se facă dreptate; nu mai avea nici un han, ultimele boarfe ale nevesti-sii fuseseră amanetate, zilele acestea soţia lui a născut, „astăzi... cererea mea a fost respinsă definitiv şi aproape că n-am nici de pîine, n-am nimic, nevastă-mea a născut. Eu, eu... "

Sări de pe scaun şi se întoarse să-şi ascundă faţa. Nevastă-sa plîngea într-un colţ, copilul începu iar să scîncească. Mi-am scos carnetul pentru a nota cîteva date. Isprăvind, m-am ridicat să plec, iar el tot mai stătea înainte-mi şi mă privea cu teamă şi curiozitate.

— Am notat numele dumitale, îl lămurii eu, şi celelalte amănunte: locul unde ai avut serviciul, numele guvernatorului etc. Am un prieten, fost

coleg de şcoală, Bahmutov, al cărui unchi, Piotr Matveevici Bahmutov, consilier de stat, este director...

— Piotr Matveevici Bahmutov! exclamă medicul meu aproape tremurînd, păi de el depinde totul!

Într-adevăr, totul în povestea acestui amic, ca şi dezlegarea ei favorabilă, la care am contribuit cu totul întîmplător, s-a potrivit în aşa fel, de parcă fusese anume aranjat pentru un asemenea sfîrsit, exact ca în romane. Le-am spus acestor sărmani că nu trebuie să-şi pună prea mari speranţe în intervenţia mea, că nu sînt decît un biet licean (am exagerat dinadins, căci de fapt, terminasem liceul de mult şi deci nu mai eram un licean) şi ca atare nu le-ar folosi la nimic să-mi cunoască numele, dar că mă voi duce imediat în cartierul Vasilevski Ostrov, la colegul meu

Bahmutov, şi întrucît ştiu precis că unchiul său, consilier de stat, om neînsurat şi fără copii, îşi adoră nepotul şi ţine la el ca la ochii din cap, considerîndu-l ultimul vlăstar al familiei sale, „nu este exclus ca acest coleg al meu să poată face ceva pentru dumneata şi pentru mine, bineînţeles, intervenind pe lîngă unchiul său... "

— Nu cer decît să mi se dea voie să-i explic Excelenţei sale toată situaţia! Numai să-mi acorde cinstea de a-i expune verbal! exclamă el tremurînd din tot corpul şi cu ochii înfriguraţi, de parcă ar fi fost scuturat de febră.

Chiar aşa a şi spus: să-mi acorde cinstea.

Repetînd încă o dată că intervenţia mea are prea puţini sorţi de izbîndă şi că ar fi de fapt să încerc marea cu degetul, adăugai că dacă a doua zi, în cursul dimineţii, nu vin la ei, înseamnă că totul a rămas baltă şi n-au ce să mai aştepte. M-au condus cu plecăciuni, făcînd impresia unor oameni care nu mai sînt în minţile lor. N-am să uit niciodată această expresie de pe feţele lor. Am luat o birjă şi m-am dus glonţ la Bahmutov, care locuia pe Vasilevski Ostrov.

Cu acest Bahmutov eram într-o duşmănie permanentă în ultimii uni de liceu. Avea la noi faima de a fi un aristocrat, cel puţin eu nu-l numeam decît aşa. Cu toate că se îmbrăca admirabil şi venea totdeauna în trăsură proprie, nu era deloc îngîmfat, ci, dimpotrivă, un bun camarad, mereu vesel, uneori chiar foarte spiritual, deşi de o inteligenţă cam redusă, ceea ce nu-l împiedica totuşi să fie primul la învăţătură, în timp ce eu n-am strălucit niciodată la nimic. Toţi colegii, în afară de mine, îl iubeau.

În repetate rînduri, cît am fost colegi de şcoală, a încercat să se apropie de mine; eu însă rămîneam neînduplecat; irascibil din fire şi posac, îi întorceam de fiecare dată spatele. Acum era la universitate şi nu-l mai văzusem de un an. Cînd am intrat la el, pe la ora nouă (cu un ceremonial întreg: un lacheu s-a dus să mă anunţe etc), a făcut întîi o mutră mirată şi nu părea deloc încîntat de vizita mea; pe urmă s-a înveselit şi, privindumă, a izbucnit în rîs.

— Ce vînt te-aduce la mine, Terentiev? mă întîmpină el cu obişnuita-i familiaritate prietenoasă, uneori cu o nuanţă de obrăznicie, dar nicidecum jignitoare, pe care o admiram atît şi pentru care totodată îl uram din adîncul sufletului. Dar ce ai, adăugă el înspăimîntat, eşti tare bolnav, se vede?

Din nou mă înecă un acces de tuse şi, prăbuşindu-mă pe un scaun,

abia reuşii să-mi trag sufletul.

— Nu-i nimic, am răspuns eu; mă roade tuberculoza. Am venit la dumneata cu o rugăminte.

Se aşeză cu aceeaşi expresie de nedumerire pe faţă, în timp ce eu iam povestit toată păţania doctorului, sugerîndu-i că ar putea să-i dea o mînă de ajutor acestui nenorocit, dacă ar vrea să uzeze de influenţa pe care o are asupra unchiului său.

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă şi chiar mîine îl atac pe unchiul meu; mi-ar părea bine să pot face ceva pentru acest om, mai ales după ce mi-ai povestit cazul cu atîta căldură... Şi totuşi, cum de ţi-a venit în gînd,

Terentiev, să mi te adresezi mie?

— Fiindcă de unchiul dumitale depinde în cea mai mare măsură rezolvarea acestei chestiuni; şi, în afară de aceasta, noi, Bahmutov, am fost întotdeauna duşmani, şi cum te ştiu un om generos şi cu suflet nobil, m-am gîndit că pe un duşman n-ai să-l refuzi, explicai eu ironic.

— Aşa cum Napoleon a apelat la Anglia! strigă el, rîzînd amuzat. Voi interveni negreşit! Poate chiar acum, de se va putea! adăugă repede, văzînd că mă ridic de pe scaun cu un aer grav şi reţinut.

Şi într-adevăr, în modul cel mai neaşteptat, totul s-a aranjat cît se poate de bine. Cam peste o lună şi jumătate, medicul nostru a fost reintegrat într-un post similar într-o altă gubernie, acoperindu-i-se cheltuielile de transport şi acordîndu-i-se chiar ajutoare. Înclin să cred că

Bahmutov, care se înnădise cam des pe la ei (tocmai de aceea mi-a venit peste mînă să-i mai vizitez, iar pe doctor, care venea din cînd în cînd să mă vadă acasă, îl primeam, în mod demonstrativ, cu răceală), Bahmutov, zic, după supoziţia mea, l-a convins pe doctor să primească şi un împrumut de la el. în tot cursul acestor şase săptămîni, m-am întîlnit cu Bahmutov de vreo două ori şi a treia oară cu prilejul plecării doctorului. Întîlnirea de adio

Bahmutov a aranjat-o la el acasă, oferind o masă cu şampanie; a luat parte şi soţia doctorului, care însă n-a stat mult, grăbindu-se să plece acasă, la copil. Era o seară senină de început de mai; globul imens al soarelui cobora spre golf. Bahmutov ieşi să mă conducă acasă: ajunserăm la podul Nikolaevski; amîndoi eram cu chef; Bahmutov îmi spunea cît de încîntat este că acest caz s-a încheiat atît de frumos, mulţumindu-mi nu ştiu pentru ce; îmi explica ce bine se simte după această faptă bună şi căuta să mă convingă că tot meritul este al meu şi că nu i se pare deloc îndreptăţită mult trîmbiţata teorie după care actele de binefacere individuale, izolate, n-ar avea nici o valoare.

Mă cuprinse o dorinţă arzătoare să discut.

— Orice tentativă de a defăima un „act de binefacere” izolat, începui eu, este o tentativă împotriva naturii omului şi o manifestare de dispreţ faţă de demnitatea lui personală. Dar organizarea „operei sociale de binefacere” şi problema libertăţii individuale sînt două probleme diferite şi care totuşi nu se exclud reciproc. Binefacerea practicată individual şi izolat va rămîne întotdeauna, pentru că ea corespunde unei cerinţe naturale a omului, fiind o necesitate vie a individului de a exercita o influenţă directă asupra unui alt individ. Pe vremuri trăia la Moscova un „bătrînel”, căruia toată lumea îi zicea general. De fapt, avea titlul de consilier de stat plin şi purta un nume nemţesc. Toată viaţa lui a colindat prin puşcării, pe la ocne

şi temniţe; orice convoi de deţinuţi în drum spre Siberia ştia dinainte că pe

Vorobiovîie gorî vine să-l conducă „ moşulică-generalul”. El îşi îndeplinea misiunea de binefacere cu multă seriozitate şi chiar pietate; venea, trecea printre şirurile de deportaţi, se oprea în dreptul fiecăruia; îl întreba de nevoi şi necazuri fără să facă vreodată morală cuiva şi tuturor le spunea „ drăguţă”. Le împărţea bani, apoi le trimitea tot felul de lucruri trebuincioase

— obiele, bucăţi de stofă sau pînză; uneori aducea cărţi cu subiecte religioase celor ce ştiau să citească, fiind convins că ei vor citi aceste cărţi pe drum, împrăştiind apoi conţinutul lor şi celor neştiutori de carte. Rareori se întîmpla să-i întrebe de crimele ce au săvîrşit, ci se mulţumea să-l asculte pe acela care începea singur să-i povestească. Pentru el, toţi condamnaţii se aflau pe picior de egalitate, nu făcea nici o deosebire între ei.

Le vorbea ca un frate mai în vîrstă şi pînă la urmă ei singuri începură a-l socoti un adevărat părinte. De se-ntîmpla să fie şi vreo deportată cu un copilaş în braţe, se apropia de ea, îi mîngîia copilaşul, făcînd ghiduşii pentru a-i stîrni rîsul. Şi aşa a dus-o ani de-a rîndul, pînă la moarte; i-a mers faima prin toată Rusia, chiar şi în Siberia: îl cunoşteau adică toţi deţinuţii. îmi povestea odată un fost deportat în Siberia că el personal fusese martor cum pînă şi criminalii cei mai înrăiţi îşi aduceau aminte de general; la drept vorbind, vizitînd convoaiele de deţinuţi, generalul rareori putea să dea mai mult de douăzeci de copeici de om. E drept că şi ei îşi aminteau de acest om fără cine ştie ce înflăcărare şi nici nu prea îl luau în serios. Îl auzeai la un moment dat pe cîte unul dintre aceşti „năpăstuiţi”, care ucisese vreo doisprezece oameni şi mai înjunghiase şi vreo şase copilaşi pe deasupra, aşa, pentru plăcerea lui (se zice că există şi de ăştia), îl auzeai, vasăzică, pe acest individ într-o bună zi, şi poate o singură dată în cei douăzeci de ani, cum scoate nitam-nisam un suspin şi spune:

„O mai fi trăind oare moşulică acela, generalul?” Ba mai schiţa, poate, şi un surîs spunînd aceste vorbe — şi atîta tot. Şi totuşi, cine ar putea să ştie ce sămînţă o fi fost aruncată în sufletul acelui criminal de către acest

„moşulică-general”, pe care el nu l-a putut uita nici după douăzeci de ani?

Şi cine ar putea spune, Bahmutov, ce importanţă va avea această comunicare a unei personalităţi cu o altă personalitate pentru destinele viitoare ale fiecăruia în obştea omenească?... E un întreg proces al vieţii în dezvoltare, cu infinite ramificaţii ce nouă ne scapă. Şi cel mai bun şahist, cel mai iscusit şi perspicace dintre jucătorii de şah nu poate calcula dinainte decît doar cîteva mişcări; faptul că un şahist fracez se dovedise capabil să prevadă şi să calculeze dinainte zece mişcări a fost socotit de presă drept o minune. Dar cînd te gîndeşti: cîte mişcări imprevizibile pot surveni pe un tărîm atît de necunoscut ca viaţa omului. Aruncînd sămînţa aceasta, prezentîndu-ţi „ofranda”, săvîrşind o faptă bună, sub orice formă ar fi, îţi dai o parte din personalitatea dumitale şi primeşti o parte din personalitatea celuilalt; intraţi într-o comuniune reciprocă; puţină stăruinţă încă şi sînteţi recompensaţi prin darul cunoaşterii, prin cele mai neaşteptate descoperiri. Negreşit, în cele din urmă, vei începe să-ţi consideri opera drept o ştiinţă; ea va cuprinde şi-ţi va absorbi întreaga viaţă fiind totodată în măsură să ţi-o umple, dîndu-i finalitate. Pe de altă parte, toate gîndurile tale, toate aceste seminţe aruncate de tine şi de care poate nici nu-ţi mai aduci aminte vor încolţi şi vor creşte; cel care le-a

primit de la tine le va transmite altuia mai departe. Şi de unde poţi şti în ce fel şi în ce măsură vei participa şi tu la rezolvarea destinelor viitoare ale umanităţii? Iar dacă cunoştinţele cîştigate şi o viaţă întreagă de asemenea activitate te vor înălţa, în cele din urmă, pînă la culmile ce-ţi vor îngădui să arunci o sămînţă uriaşă, să laşi moştenire lumii o idee grandioasă, atunci...

Şi, în aceeaşi ordine de idei, am vorbit foarte mult în seara aceea.

— Şi cînd te gîndeşti că tocmai dumitale nu-ţi este dat să te bucuri de viaţă! strigă Bahmutov cu un fel de imputare adresată destinului necruţător.

Ne oprirăm în momentul acela pe pod şi priveam apele Nevei, sprijiniţi cu coatele de balustradă.

— Ştii ce mi-a trecut prin cap în clipa asta? spusei, aplecîndu-mă mult de tot deasupra balustradei.

— Să te arunci în apă? strigă Bahmutov aproape îngrozit. Mi-o fi citit gîndul pe faţă.

— Ba nu, deocamdată numai un raţionament care se reduce la următoarele: uite, nu mi-au rămas de trăit decît două-trei luni, să zicem patru; dar cînd vor rămîne, de pildă, numai două şi presupunînd că aş fi avut o dorinţă arzătoare de a face o faptă bună, care ar necesita alergătură, bătaie de cap şi o activitate, ca în cazul doctorului nostru, să zicem, ar însemna că va trebui să renunţ la această faptă din lipsă de timp pentru realizarea ei şi să-mi caut o altă „faptă bună”, mai măruntă şi pe măsura resurselor mele (bineînţeles, dacă îmi va arde într-atît chiar de fapte bune). E un gînd nostim, nu-i aşa?

Bietul Bahmutov se arătă foarte îngrijorat; mă conduse pînă acasă şi aproape tot drumul l-am făcut în tăcere; i-am apreciat delicateţea de a nu fi încercat să mă compătimească şi să mă consoleze. La despărţire, îmi strînse mîna cu căldură şi-mi ceru voie să mă viziteze. I-am răspuns că dacă are de gînd să vină la mine în calitate de „consolator” (chiar dacă ar tăcea tot timpul, prezenţa lui în odăiţa mea ar fi fost tot a unui consolator, lucru pe care i l-am şi explicat), orice vizită a lui îmi va aminti şi mai mult de moartea apropiată. Ridică din umeri, dar fu de acord; ne despărţirăm destul de politicos, lucru la care nu prea mă aşteptam.

Fapt e că în seara aceea s-au ivit germenii a ceea ce mai tîrziu a luat forma „convingerii mele supreme”. M-am agăţat cu pasiune de această idee nouă, am frămîntat-o în toate chipurile, pînă în cele mai ascunse şi mai variate aspecte (n-am mai închis ochii în noaptea aceea) şi cu cît o adînceam mai mult, cu cît o inhibam mai mult în mine, cu atît mai mult mă înspăimînta. Mă năpădise o spaimă groaznică de care n-am scăpat nici în zilele următoare. Şi de fiecare dată cînd îmi aduceam aminte de acea spaimă, îngheţam, scăldat în sudori reci; după această spaimă puteam conchide că suprema convingere la care ajunsesem se înrădăcinase prea adînc în mine şi trebuia neapărat să-şi găsească dezlegarea. Dar pentru ca această dezlegare să devină o realitate, îmi lipsea voinţa, hotărîrea necesară. După trei săptămîni însă, totul se lămuri şi tot atunci datorită unei împrejurări ciudate îmi veni şi hotărîrea...

Aici, în explicaţiile mele, stărui asupra tuturor acestor date. În ce mă priveşte, ele nu mai au, fireşte, nici o importanţă; acum însă (şi, poate, numai în clipa aceasta), aş vrea cu aceia care vor judeca gestul meu să

poată urmări fără greutate firul logic al deducţiilor din care s-a jormat

„convingerea mea supremă”. Am scris mai sus că tăria necesară pentru a duce la îndeplinire „convingerea mea supremă” am căpătat-o nu pe baza unei deducţii logice, ci în urma unui imbold ciudat, a unei împrejurări stranii, care nu avea poate nici o legătură cu întreaga chestiune.

Acum zece zile, Rogojin a trecut pe la mine să-mi ceară nişte lămuriri în privinţa unei afaceri asupra căreia mi se pare de prisos să mă opresc aici. Nu-l cunoscusem pînă atunci, dar auzisem vorbindu-se de el. Iam spus tot ce-l interesa şi el plecă imediat. Venise numai în acest scop, astfel că, de bună seamă, cunoştinţa noastră s-ar fi încheiat aici. Dar interesul pe care l-a stîrnit în mine cu prilejul acestei vizite a fost atît de mare, încît tot restul zilei mintea mi-a fost frămîntată de gînduri din cele mai stranii. A doua zi chiar m-am hotărît să mă duc să-l văd. Rogojin m-a primit cu vădită neplăcere, dîndu-mi a înţelege chiar, într-o formă mai

„delicată”, că nu putea fi vorba de raporturi mai strînse între noi. Totuşi petrecui la el o oră interesantă, în care cred că nici el nu s-a plictisit cu mine. Între noi, contrastul era aşa de mare, încît nu putea să nu ne sară în ochi, mai ales mie. Eu eram omul care-şi făcuse socoteala zilelor ce-i mai rămîneau de trăit; el, dimpotrivă, pornit să-şi trăiască din plin viaţa, să folosească orice clipă prezentă, nu-şi făcea nici un fel de socoteli cu date şi cifre pentru cine ştie ce concluzii „finale”, în afară doar de... ceea ce... devenise la el o adevărută obsesie; să-mi ierte domnul Rogojin această expresie, dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că trădează stîngăcia unui literat lipsit de experienţă, care nu ştie să-şi formuleze ideile. Cu toată comportarea lui ursuză şi prea puţin amabilă, mi s-a părut un om inteligent şi capabil să înţeleagă multe lucruri, chit că nu-l interesează nimic ce nu-l atinge direct. Nu i-am suflat nici un cuvînt despre „convingerea mea supremă"', dar am avut impresia că o ghicise, ascultîndu-mă. N-a scos un singur cuvînt în legătură cu asta; de altfel este un om extrem de tăcut. I-am dat a înţelege, la plecare, că în pofida deosebirii enorme dintre noi şi a firilor noastre cu totul opuse — les extremités se touchent (i-am explicat ce înseamnă în ruseşte), aşa încît nu este deloc exclus ca şi el să nu fie chiar aşa de departe pe cit se pare de a ajunge la o „supremă convingere” în sensul aceleia la care am ajuns eu. O strîmbătură acră şi posomorită i-a fost răspunsul — cu aerul omului care îşi închipuie că vreau să plec, se ridică, îmi căută şapca şi, foarte amabil, mă scoase din casa lui sumbră simulînd politeţea omului care vrea să-şi conducă musafirul pînă la uşă. Interiorul acestei case mă izbi; semăna cu un cimitir; dar se pare că este pe placul lui; explicabil de altfel: duce o viaţă prea plină, clocotitoare, ca să mai simtă nevoia unei ambianţe corespunzătoare şi acasă.

Vizita la Rogojin mă obosi mult. Încă de dimineaţă, nu mi-a fost bine, iar spre seară, simţindu-mă foarte slăbit, m-am pus la pat; trupul îmi ardea cuprins de febră şi cîteodată cădeam într-o stare de toropeală. Kolea a stat lîngă mine pînă aproape de ora unsprezece. Cu toate acestea, îmi amintesc tot ce am vorbit împreună. Dar cînd mi se întîmpla să închid ochii, mi se năzărea mereu că-l văd pe Ivan Fomici, în faţa căruia creşteau grămezile de bani cu nemiluita. Nu ştia ce să facă cu milioanele lui, se temea să nu fie prădat şi-şi frămînta capul unde să ascundă atîta bănet; la

urmă hotărî să-şi îngroape comoara. Eu însă l-am sfătuit ca, în loc să îngroape banii fără nici un rost, să topească mai bine aurul şi să facă un coşciug pentru copilul îngheţat şi în acest scop să-i dezgroape trupşorul.

Se făcea că Surikov primise cu lacrimi de recunoştinţă sfătui acesta prin care-mi băteam joc de el şi se grăbea să-l urmeze, la care eu parcă am scuipat, îndepărtîndu-mă. Cînd mi-am venit în fire, Kolea mă asigură că nu dormisem deloc şi că în tot timpul acesta am vorbit de Surikov. În unele momente mă lăsam pradă unei nelinişti şi unei tristeţi nemăsurate, încît

Kolea plecă extrem de îngrijorat. Cînd m-am ridicat să încui uşa în urma lui, îmi veni deodată în minte un tablou pe care-l văzusem in dimineaţa aceea la Rogojin, în una dintre odăile cele mai sumbre ale acelei case, deasupra unei uşi. Chiar el mi-a atras atenţia în treacăt asupra acestui tablou. Deşi nu prezenta nici o valoare din punct de vedere artistic, am rămas în faţa lui vreo cinci minute, căci mi-a făcut totuşi o impresie puternică, provocîndu-mi o stranie tulburare.

Tabloul acesta îl reprezintă pe Hristos în momentul cînd e coborît de pe cruce. Am avut totdeauna impresia că pictorii care zugrăvesc momentul răstignirii şi al coborîrii de pe cruce îl înfăţişează de obicei pe

Hristos cu un chip de o neobişnuită frumuseţe; ei caută să-i menţină această frumuseţe chiar şi în momentele cînd a fost supus la cele mai cumplite chinuri. Or, aici, în tabloul lui Rogolin, nu vezi nimic asemănător; aici apare într-adevăr cadavrul unui om care a suferit suplicii groaznice înainte de a fi fost răstignit, care a fost lovit, schingiuit, torturat de soldaţi, bătut de mulţime atunci cînd îşi purta crucea, în sfîrşit, care a îndurat vreme de şase ceasuri (după socoteala mea) înspăimîntătorul chin al răstignirii. Îţi dai numaidecît seama că este chipul unui om care cu puţin înainte fusese coborît de pe cruce, cu alte cuvinte, departe de a fi ţeapăn, el păstrează încă mult din viaţă şi căldură, încît pe trăsăturile feţei mortului întîrzia o expresie de suferinţă, ca şi cum ar fi continuat s-o simtă şi după ce şi-a dat sufletul (pictorul a prins şi a reuşit să redea de minune acest amănunt important); în schimb faţa, în aspectul ei fizic, n-a fost cruţată deloc; e zugrăvită cu un realism neîndurător; e foarte natural şi aşa trebuie să fie cadavrul unui om după asemenea cazne. Ştiu că, potrivit credinţei adoptate de biserică încă în primele secole ale creştinismului,

Hristos a suferit cu adevărat şi nu numai în aparenţă şi că, prin urmare, trupul lui răstignit pe cruce a fost cu totul supus legilor firii. Faţa din tablou e tumefiată, acoperită cu vînătăi şi răni sîngerînde, oribile; ochii căscaţi, cu pupilele piezişe; albul enorm al ochilor încremenit şi cu luciri sticloase.

Dar, lucru curios, cînd te uiţi la cadavrul acesta al omului sfîrşit în chinuri şi torturi, se naşte o întrebare cu totul bizară şi cît se poate de interesantă: dacă toţi discipolii lui Hristos, aceia care au devenit mai tîrziu principalii lui apostoli, femeile care-l vegheau, stînd în picioare lingă cruce, dacă, într-un cuvînt, toţi adepţii şi adoratorii lui i-au văzut trupul în halul acesta (şi cu siguranţă că el arăta întocmai aşa), cum de au putut să mai creadă, la vederea acestor falnice rămăşiţe, că martirul acesta va învia? Şi te mai întrebi, fără să vrei, dacă moartea e aşa de hidoasă şi dacă legile firii sînt atît de puternice, cum ai putea să le învingi? Cum să le învingi, dacă nu a putut să le învingă nici chiar acela care, în viaţă fiind, silea firea să i se supună, acela la a cărui poruncă: „Talifakoumi!”, o tînără fată s-a ridicat în

picioare, acela la glasul căruia Lazăr a ieşit din mormînt? Cînd priveşti tabloul acela, cercetîndu-l, natura ţi se năzare în chip de fiară enormă, mută şi neînduplecată sau, mai bine zis, oricît de ciudată ar părea comparaţia, ca o maşină imensă, de construcţie modernă, care, surdă şi nesimţitoare, a înşfăcat, zdrobind în măruntaiele ei, o fiinţă magnifică, fără de preţ — o fiinţă care ea singură valora cît întreaga natură cu toate legile ei, cît întreg universul, care poate că n-a fost creat decît pentru a da naştere acelei fiinţe! Tabloul acesta parcă e menit anume să trezească ideea unei puteri oarbe, sfidătoare, de o veşnicie stupidă căreia totul îi e supus şi care fatal ţi se impune. Oamenii care stăteau în jurul mortului şi care nu sînt zugrăviţi pe această pînză au trebuit, probabil, să simtă o consternare de nespus şi o durere imensă în seara aceea în care li s-au năruit dintr-o dată toate speranţele, ba aproape şi credinţa ce se înfiripa.

Fără îndoială, s-au împrăştiat de la locul crucificării pradă unei spaime extraordinare, cu toate că fiecare dintre ei purta o idee mare, care deacum încolo nu mai putea să le fie smulsă. Şi dacă însuşi învăţătorul lor şiar fi putut vedea acest chip în ajunul supliciului, s-ar mai fi suit oare pe cruce, ar fi murit aşa cum a murit? Iată încă o întrebare pe care ţi-o pui fără voie cînd priveşti tabloul acela.

Toate astea mi se năzăreau în momentele de delir, timp de aproape o oră şi jumătate, după plecarea lui Kolea, sub formă de crîmpeie răzleţe, întrupate uneori în imagini reale. Îţi poţi închipui oare ceva care n-are chip? Cu toate astea, credeam uneori că văd, sub o formă stranie şi absurdă, forţa aceasta infinită — fiinţa aceasta întunecată, surdă, oarbă şi mută. Se făcea că cineva mă apucă de braţ, mă duce undeva într-un loc necunoscut, unde, în lumina unei lumînări, îmi arată un păianjen enorm şi respingător, căutînd să mă convingă că este acea fiinţă oarbă, surdă şi atotputernică, pentru a-şi bate joc apoi de indignarea mea. La mine în odaie, în faţa icoanei, o candelă stă întotdeauna aprinsă noaptea: cu toate că e slabă, lumina ei permite totuşi să desluşeşti toate obiectele din cameră; sub candelă poţi chiar să citeşti. Cred că abia trecuse de miezul nopţii; nu puteam să dorm deloc şi stăteam culcat, cu ochii deschişi; deodată uşa odăii mele se deschise şi apăru Rogojin.

După ce trecu pragul, închise uşa, mă privi în tăcere şi se îndreptă fără zgomot spre scaunul aşezat în colţ, aproape sub candelă. Am fost foarte surprins şi mă uitam la dînsul, aşteptînd să văd ce voia să facă.

Rogojin îşi pusese coatele pe masă şi mă fixă cu privirea fără să scoată o vorbă. Aşa trecură două sau trei minute şi-mi amintesc că tăcerea lui m-a jignit şi m-a necăjit nespus. Pentru ce nu voia să vorbească? Desigur, mi sa părut curios că a venit atît de tîrziu, dar, la drept vorbind, nu prea am fost tare mirat. Dimpotrivă, cu toate că dimineaţa nu-i explicasem lămurit ideea mea, ştiam totuşi că o pricepuse; or, ideea aceasta era de aşa natură, încît dorinţa de a vorbi din nou cu mine putea fi o eventuală cauză a vizitei lui, chiar la o oră aşa de tîrzie din noapte. De aceea eram convins că venise anume pentru asta. Dimineaţa, ne despărţiserăm cu oarecare ostilitate, ba ţin minte că de vreo două ori chiar îmi aruncase priviri batjocoritoare. Aceeaşi expresie batjocoritoare o regăseam acum în privirea lui şi tocmai asta m-a jignit. Cît despre faptul că-l aveam dinaintea mea pe Rogojin aievea şi nu o nălucire, un delir, nu mă îndoiam defel. Nici

prin gînd nu-mi trecu aşa ceva.

Între timp, el stătea neclintit la locul lui, şi mă privea mereu cu zîmbetu-i sarcastic. De furie, mă întorsei pe cealaltă parte, hotărît să tac şi eu, chiar dacă situaţia aceasta s-ar fi prelungit la infinit. Nu ştiu de ce, voiam neapărat să înceapă el vorba. Cred că s-au scurs aşa vreo douăzeci de minute şi, deodată, mă străfulgera un gînd: dacă nu e Rogojin, ci o stafie?

Nici în timpul bolii şi nici înainte nu mi s-a întîmplat să văd stafii; întotdeauna însă am avut impresia şi în copilărie şi chiar pînă-n ultimul timp că, dacă aş vedea una, cu toate că nu cred în nici un fel de fantome, aş muri pe loc. Totuşi, gîndul că vizitatorul meu nu este Rogojin, ci o stafie, nu mă sperie cîtuşi de puţin.

Dimpotrivă, simţeam că mă cuprinde un fel de furie. La fel de curios mi s-a părut şi faptul că chestiunea în sine de a şti dacă am înaintea mea un spectru sau un musafir în carne şi oase mă preocupa şi mă neliniştea mult mai puţin decît ar fi trebuit; cred că mă gîndeam atunci la altceva. De exemplu, eram mult mai curios să ştiu pentru ce Rogojin, pe care-l văzusem atunci în halat şi papuci, era acum îmbrăcat în frac, cu vestă şi cravată albă. Mă preocupa şi un alt gînd: dacă e o stafie şi nu-mi inspiră teamă, de ce nu mă scol şi nu mă apropii de ea, ca să mă conving? Sau, poate, nu îndrăzneam s-o fac, fiindcă mă paraliza frica!... Dar, cum îmi veni gîndul că mi-ar putea fi teamă, simţii deodată cum încep să-mi tremure genunchii şi un fior de gheaţă îmi străbate spatele. În acelaşi moment, Rogojin, care părea că-mi ghicise spaima, lăsă jos mîna pe care îşi rezemase capul, se îndreptă din spate şi, privindu-mă fix, deschise gura, ca şi cum s-ar fi pregătit să rîdă. Atunci m-a răzbit un sentiment de ciudă, care s-a transformat într-o furie turbată, încît cu greu m-am stăpînit să nu mă năpustesc asupra lui; dar, fiindcă jurasem să nu vorbesc cel dintîi, am rămas încremenit; cu atît mai mult cu cît nu eram deloc sigur că e chiar Rogojin şi nu o fantomă.

N-aş putea spune precis cît a ţinut situaţia asta; nici nu-mi mai amintesc cu precizie dacă nu cumva îmi pierdusem uneori luciditatea timp de cîteva clipe. Numai că la un moment dat, văd cum Rogojin se ridică, mă mai examinează cu aceeaşi atenţie ca şi atunci cînd intrase, dar, de data aceasta, fără să zîmbească; pe urmă se îndreaptă încet, aproape în vîrful picioarelor spre uşă, o deschide şi iese, închizînd-o. Nu mă mai ridicai din pat. Cît timp am mai stat aşa culcat, cu ochii deschişi, gîndind Dumnezeu ştie la ce, nu-mi mai amintesc; nu ştiu nici cum am adormit. A doua zi, pe la ceasurile nouă, după obicei, Matriona bătu la uşă, ca să-mi aducă ceaiul. Stabilisem ca o regulă că, dacă n-o strigam pînă la ora aceea, să vină să bată la uşă. în clipa cînd i-am deschis, mă izbi un gînd: cum ar fi putut să intre, din moment ce uşa era încuiată? Am făcut investigaţii şi mam convins că era cu neputinţă ca Rogojin, în carne şi oase, să fi pătruns la mine, deoarece, noaptea, toate uşile sînt închise cu zăvorul.

Cazul acesta ciudat, pe care l-am descris acum cu atîtea amănunte, rn-a făcut să mă hotărăsc în cele din urmă. Aşadar, hotărîrea mea definitivă nu este rezultatul unui raţionament, al unei convingeri logice, ci al unui sentiment de dezgust. Nu e chip să mai trăiesc cînd viaţa, ca să mă lovească, îmbracă forme aşa de stranii. Apariţia aceasta fantomatică m-a

umilit. Nu mă simt în stare să mă supun unei forţe oarbe, întrupate în acest păianjen uriaş. M-am putut linişti abia către seară, cînd am simţit că hotărîrea mea definitivă atinge punctul ei final. A fost primul moment al acestei faze; al doilea moment l-am avut la Pavlovsk, dar în privinţa aceasta am dat pînă acum lămuriri destule.