XII

ÎNCHEIERE

Plecînd în grabă la Pavlovsk, văduva învăţătorului alergă de-a dreptul la Daria Alekseevna, care se afla într-o mare nelinişte după întîmplările din ajun, şi-i povesti cele ce ştia de la prinţ, făcînd-o să se alarmeze serios.

Amîndouă hotărîră pe loc să intre în legătură cu Lebedev, care, în calitatea lui dublă de gazdă şi prieten al prinţului, era şi el foarte îngrijorat. Vera Lukianovna povesti tot ce ştia. La sugestia lui Lebedev, hotărîră să plece fără amînare toţi trei la Petersburg, ca să preîntîmpine cît mai curînd „nenorocirea ce s-ar putea întîmpla”. Drept urmare, a doua zi, pe la unsprezece dimineaţa, poliţia descinse la locuinţa lui Rogojin, însoţită de Lebedev, de cele două doamne şi de fratele lui Rogojin, Semion Semionovici, care locuia într-o altă clădire din aceeaşi curte. De cea mai mare importanţă au fost declaraţiile portarului care arătă că l-a văzut aseară pe Parfion Semionovici împreună cu un domn, cînd au intrat în casă pe uşa din faţă, făcînd impresia că nu voiau să fie observaţi de nimeni.

Lămuririle acestea fură suficiente ca poliţia să nu mai ezite de a sparge uşa care, în ciuda repetatelor apeluri ale clopoţelului, nu se deschise.

Timp de două luni Rogojin se zbătu între viaţă şi moarte, doborît la pat de o violentă congestie cerebrală, iar după ce se însănătoşi urmară ancheta şi judecata. Făcu mărturisiri complete, absolut sincere, precise şi pe deplin edificatoare, pe baza cărora prinţul a fost scos din cauză chiar de la începutul anchetei. La proces, Rogojin tăcu aproape tot timpul. Avocatul său, dibaci şi bun orator, demonstra cu multă logică şi claritate că această crimă s-a comis sub influenţa unei afecţiuni cerebrale de care acuzatul fusese atins de mai mult timp, în urma unor mari dezamăgiri şi suferinţe morale. Dar Rogojin nu mai adăugase nimic de la el, nu spusese nici un cuvînt care să confirme şi să întărească această afirmaţie de dezvinovăţire şi încă o dată în faţa completului de judecată, ca şi înainte în faţa judecătorului de instrucţie, se mărgini să povestească cu multă claritate şi precizie, pînă în cele mai mici amănunte, crima săvârşită. Recunoscut vinovat, dar cu circumstanţe atenuante, a fost condamnat la cincisprezece ani muncă silnică şi deportare în Siberia; îşi ascultă sentinţa tăcut şi cu o „îngîndurare resemnată”. Toată averea lui, care se cifra la o sumă imensă şi din care apucase să cheltuiască numai o parte, relativ foarte neînsemnată, la început cînd se pornise pe viaţă de petreceri şi dezmăţ, trecu în întregime fratelui său, Semion Semionovici, spre marea satisfacţie a acestuia. Bătrîna lui mamă mai trăieşte şi pare că-şi aminteşte uneori de fiul ei iubit, Parfion; dar n-a păstrat despre el decît o amintire cu totul vagă; destinul i-a ferit inima şi cugetul de conştiinţa nenorocirii înspăimîntătoare care s-a abătut asupra mohorîtului ei cămin.

Lebedev, Kolea, Ganea, Ptiţîn şi multe personaje din povestirea noastră îşi duc mai departe existenţa lor obişnuita; nu s-au schimbat mai deloc şi nu avem nici noi aproape nimic de spus despre ei. Ippolit şi-a dat sfîrşitul ceva mai înainte decît se aştepta, la vreo două săptămîni după

Nastasia Filippovna; a avut o agonie chinuitoare. Toate evenimentele acestea l-au zdruncinat cumplit pe Kolea şi l-au apropiat şi mai mult de maică-sa. Nina Aleksandrovna găseşte că-i prea trist pentru vîrsta lui, lucru care o pune pe gînduri; se pare că va ieşi din el un om dintr-o bucată. De altfel, mulţumită străduinţelor lui, în bună parte, s-au luat măsurile necesare în ce priveşte situaţia prinţului Mîşkin. Dintre toate persoanele pe care le cunoscuse în ultima vreme, Kolea a fost atras cu deosebire de Evgheni Pavlovici Radomski; se duse din proprie iniţiativă să-l vadă, îi povesti tot ce se întîmplase, punîndu-l la curent cu situaţia în care se găsea acum prinţul. Şi nu se înşelase: Evgheni Pavlovici se interesă mult de soarta nenorocitului „idiot”, şi datorită grijii, intervenţiilor şi demersurilor lui, prinţul fu trimis în Elveţia şi internat din nou în sanatoriul lui Schneider. Evgheni Pavlovici plecă şi el în străinătate, cu intenţia de a rămîne pentru mai multă vreme acolo, deoarece socotea că e „cu totul de prisos în Rusia”. Destul de des, cel puţin o dată la trei sau patru luni, se duce să-l viziteze pe sărmanul său prieten la sanatoriul lui Schneider; dar cu fiecare vizită îl găseşte pe doctor tot mai descurajat; încruntîndu-şi sprîncenele şi clătinînd din cap, el lasă să se înţeleagă că facultăţile mintale ale prinţului sînt cu totul zdruncinate; şi dacă nu declară deocamdată în mod categoric că boala este incurabilă, aluziile lui îndreptăţesc cele mai pesimiste presupuneri. Evgheni Pavlovici e tare afectat de aceste pronosticuri triste, ceea ce denotă că e un om de inimă; că e un om de inimă o dovedeşte şi faptul că în continuare primeşte scrisori de la Kolea, ba chiar îi răspunde din cînd în cînd. Pe lîngă aceasta ne-a fost dat să aflăm de încă o particularitate curioasă a firii lui care s-a manifestat în ultimul timp, şi, cum e o trăsătură pozitivă, ne grăbim s-o semnalăm: după fiecare vizită la sanatoriul lui Schneider, Evgheni Pavlovici, în afară că-i scrie lui Kolea, îi mai comunică şi unei persoane la Petersburg amănunte în legătură cu starea sănătăţii prinţului. În afară de asigurarea celui mai respectuos devotament, în scrisorile acestea încep să se strecoare (din ce în ce mai des) oarecare consideraţii cu privire la concepţii, idei şi chiar sentimente, într-un cuvînt încep să se manifeste efuziuni de sinceră prietenie. Persoana care se află în corespondenţă (destul de intermitentă, e adevărat) cu Evgheni Pavlovici şi care a binemeritat stima şi afecţiunea lui, nu este alta decît Vera Lebedeva. N-am putut afla cu precizie cum s-au înfiripat între ei asemenea relaţii; credem că au luat naştere cu prilejul celor întîmplate prinţului, şi care o afectaseră pînă într-atît, încît căzu chiar bolnavă la pat, dar în ce împrejurări anume sau cunoscut mai îndeaproape şi s-au împrietenit, asta ne scapă. Dacă am pomenit de această corespondenţă, e pentru că ea conţine şi unele informaţii cu privire la familia Epancin şi, în special, la Aglaia Ivanovna.

Printr-o epistolă destul de incoerentă, scrisă de la Paris, Evgheni Pavlovici îi făcea cunoscut Verei faptul că Aglaia se îndrăgostise fulgerător şi neaşteptat de un conte polonez, refugiat în Franţa, şi cu care nu întîrzie să se mărite, contra voinţei părinţilor ei, care au consimţit pînă la urmă la această căsătorie numai de teama vreunui scandal compromiţător. Apoi, după o tăcere de o jumătate de an, Evgheni Pavlovici o înştiinţa, într-o scrisoare lungă şi amănunţită, pe corespondenta din Petersburg, că în timpul ultimei sale vizite la profesorul Schneider s-a întîlnit acolo cu prinţul Ş. şi cu toată familia Epancin (în afară, bineînţeles, de capul familiei, reţinut la Petersburg pentru afaceri). Întrevederea a fost neaşteptată; toată lumea îl întîmpină pe Evgheni Pavlovici cu bucurie, aproape cu entuziasm. Adelaida şi Aleksandra îşi exprimară recunoştinţa pentru „grija şi bunătatea lui îngerească faţă de nefericitul prinţ”. Văzînd în ce stare de degradare şi de suferinţă se găsea bietul prinţ, Lizaveta Prokofievna nu-şi mai putu reţine lacrimile. Era limpede că îi iertase totul de mult. Cu ocazia aceasta, prinţul Ş. pronunţă cîteva adevăruri înţelepte şi pline de simţire.

Evgheni Pavlovici căpătă o vagă impresie că între Adelaida şi logodnicul ei tot nu se întronase încă o armonie desăvîrşită, dar era încredinţat că în viitorul apropiat se întrevedea o inevitabilă, benevolă şi dăruitoare capitulare a înflăcăratei Adelaida în faţa înţelepciunii şi experienţei prinţului Ş. De altfel, recentele lecţii pe care le primise întreaga familie îi dădeau de gîndit Adelaidei, mai cu seamă soarta tristă a surorii ei mai mici. Într-un timp scurt, de şase luni, evenimentele nu numai că îndreptăţiseră toate temerile familiei Epancin, care au făcut-o să se opună căsătoriei Aglaiei cu contele-emigrant, dar aduseseră şi o mulţime de alte surprize din cele mai de neînchipuit. Contele acesta s-a dovedit a nu fi nicidecum conte; şi nici chiar emigrant în sensul obişnuit al cuvîntului, ci un fugar care a trebuit să-şi părăsească ţara în urma unei istorii cam neguroase şi ambigue. Reuşise s-o farmece pe Aglaia prin dragostea lui neasemuită faţă de patrie şi prin nobleţea sufletului său chinuit de doruri neîmplinite, şi a încîntat-o pînă într-atîta, că, înainte chiar de a-l lua de soţ, devenise membră a unui comitet organizat în străinătate pentru restaurarea Poloniei; apoi, începu să frecventeze un celebru preot iezuit care făcuse din ea o adevărată fanatică. Averea fantastică pe care contele pretindea că o are şi pentru care prezentase Lizavetei Prokofievna şi prinţului Ş. dovezi incontestabile s-a dovedit a fi o pură născocire. Mai mult decît atît, chiar în primul an după căsătoria lor contele şi amicul său, faimosul călugăr, reuşiră s-o facă pe Aglaia să se certe definitiv cu familia ei, aşa că de mai multe luni, nu se mai vedeau... Într-un cuvînt, multe ar mai fi de povestit, dar toate nenorocirile astea, toată „teroarea” aceasta o impresionase atît de mult pe Lizaveta Prokofievna, pe fiicele ei şi chiar pe prinţul Ş., încît nici nu se încumetau să mai amintească de unele fapte în discuţia lor cu Evgheni Pavlovici, deşi ştiau că acesta era la curent cu ultimele pasiuni şi excentricităţi ale Aglaiei Ivanovna. Biata Lizaveta Prokofievna ardea de nerăbdare să se întoarcă în Rusia şi, tot după mărturia lui Evgheni Pavlovici, găsea o plăcere deosebită să critice, cu o înveninată părtinire, rînduielile şi starea de lucruri din străinătate: „Nici măcar pîine nu ştiu să coacă cum trebuie! îi plăcea mereu să repete. Iarna, îngheaţă ca şoarecii în beci; bine cel puţin că am putut să-l plîng aşa, după obiceiul rusesc, pe acest sărman nenorocit!” adăugă ea cu emoţie, arătîndu-l pe Mîşkin care n-o mai recunoştea deloc. „Destul ne-am distrat, e timpul să dăm ascultare înţelepciunii, căci toate astea, şi străinătăţile, şi toată Europa voastră, nu sînt decît nişte fantezii, şi noi toţi, în străinătate, nu sîntem decît o fantezie... ţine minte ce ţi-am spus; de altfel, ai să te convingi şi singur!” isprăvi ea aproape mînioasă, luîndu-şi rămas-bun de la Evgheni Pavlovici.

Sfârşit