XI

Peste o oră, Mîşkin se afia la Petersburg; trecuse de ora nouă cînd sună la Rogojin. Urcase pe scara din faţă; mult timp păru că nimeni nu auzise clopoţelul sunînd. În sfîrşit, uşa de la apartamentul bătrînei mame a lui Rogojin se deschise; o slujnică în vîrstă, cu o înfăţişare cuviincioasă, apăru în prag.

— Parfion Semionovici nu-i acasă, spuse ea. Pe cine căutaţi?

— Pe Parfion Semionovici.

— Nu-i acasă.

Servitoarea îl privea cu o curiozitate cam prea vădită.

— Spune-mi, cel puţin, a dormit acasă astă-noapte? Şi... dacă s-a întors singur aseară?

Slujnica îl privea mereu, fără să-i răspundă la întrebare.

— N-a venit cu dînsul... ieri, aici... către seară... Nastasia Filippovna?

— Să nu vă fie cu supărare, dar cine sînteţi?

— Prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin; Parfion Semionovici mă cunoaşte bine.

— V-am spus că nu e acasă.

Femeia îşi lăsă ochii în jos.

— Şi Nastasia Filippovna?

— Nu ştiu nimica.

— Stai, stai puţin. Şi cînd are să se întoarcă?

— Nici asta nu pot să ştiu. Uşa se închise.

Prinţul hotărî să revină peste o oră. Coborînd, dădu cu ochii de portar.

— Parfion Semionovici e acasă?

— Da, este.

— Atunci, cum se face că adineauri mi s-a spus că lipseşte?

— Cineva de la dînsul v-a spus?

— Nu, o slujnică a bătrînei mi-a spus, dar am sunat la uşa lui Parfion

Semionovci şi n-a venit nimeni să-mi deschidă.

— Cine ştie, poate să fi ieşit, răspunse portarul; se întîmplă să plece fără să anunţe. Uneori ia şi cheia cu dînsul şi odăile stau zăvorite cîte trei zile în şir.

— Eşti sigur că ieri a fost pe acasă?

— Vezi bine c-a fost. Numai cînd intră pe uşa din faţă, nu ştie nimeni.

— Dar Nastasia Filippovna n-o fi fost şi dînsa cu el?

— Asta nu mai ştiu. Nu prea se arată des pe aici; dacă venea, o vedeam de bună seamă.

Prinţul plecă şi, neştiind ce să facă, se plimbă o vreme pe trotuar. La

Rogojin, toate ferestrele erau închise, pe cînd cele de la apartamentul mamei sale, mai toate deschise. Era o zi de vară senină şi cu arşiţă. Prinţul traversă strada şi se opri pe trotuarul de peste drum, ca să-şi mai arunce o privire spre ferestre; nu numai că erau închise, dar aproape toate aveau storurile lăsate.

A stat aşa vreun minut, cînd, deodată — lucru ciudat — i se păru că marginea unui stor se dă la o parte şi, cît ai clipi din ochi, apare şi dispare pe loc chipul lui Rogojin. Prinţul mai aşteptă puţin, cît pe ce gata să se întoarcă şi să sune din nou la uşă, dar se răzgîndi, hotărît să revină într-o oră. „Cine ştie? Poate mi s-a năzărit... numai ...” îşi zisei el.

De acolo se îndreptă repede spre vechea locuinţă a Nastasiei Filippovna din cartierul Izmailovski Polk. Ştia că după ce părăsise Pavlovskul la rugămintea lui, cu trei săptămîni în urmă, fusese găzduită în Izmailovski Polk, la o veche cunoştinţă a ei. Văduvă de învăţător şi mama unei familii numeroase, această venerabilă femeie dădea cu chirie un apartament destul de drăguţ mobilat, ceea ce reprezenta aproape unicul său venit. Era de presupus că, revenind la Pavlovsk, Nastasia Filipovna trebuia să fi păstrat şi locuinţa din Petersburg; cel puţin, era foarte probabil să-şi fi petrecut noaptea în această locuinţă, unde, fără îndoială, Rogojin o adusese în ajun. Prinţul luă o birjă. Pe drum, se gîndi că ar fi fost mai bine să fi început cu asta şi să fi încercat mai întîi acolo, dat fiind că era de necrezut ca tînăra femeie să se fi dus noaptea direct la Rogojin. Îşi aminti şi de vorbele portarului, cum că Nastasia Filip-povna nu prea venea des în casa aceea. Dacă nici înainte nu prea îl vizita pe Rogojin, atunci ce rost ar avea acum să stea la el? Dîndu-şi astfel curaj, prinţul ajunse în sfîrşit în Izmailovski Polk mai mult mort decît viu.

Spre surprinderea şi dezolarea lui, văduva cu pricina nu numai că nu auzise nimic de Nastasia Filippovna, nici în ajun şi nici în ziua aceea, dar pînă şi apariţia prinţului o socotea un fel de minune.În urma mamei năvăliră pe uşă o droaie de copii — numai fetiţe la un an diferenţă una de alta, dintre care cea mai mare avea cincisprezece ani, iar cea mai mică şapte — şi, fâcînd cerc în jurul prinţului, se holbară la el ca la urs. După copii se ivi şi o mătuşă a lor, o femeie, cu faţa gălbejită şi cu o basma neagră pe cap; apoi apăru şi bunica — o băbuţă cu ochelari pe nas.

Stăpîna casei îl pofti stăruitor pe Mîşkin să intre ca să-şi mai tragă sufletul, lucru la care el nu se opuse. Mîşkin ghici numaidecît că ele ştiau foarte bine cine era el şi că în ajun trebuia să fi avut loc nunta lui şi deci ardeau de nerăbdare să-l întrebe despre nuntă şi să afle prin ce minune venise să se intereseze de Nastasia Filippovna, cînd, de fapt, ea ar fi trebuit să fie acum cu el la Pavlovsk; dar tăceau din delicateţe. Pentru a le satisface curiozitatea, prinţul istorisi pe scurt tot ce se petrecuse. Uimirea lor fu însă atît de mare, încît prinţul se văzu nevoit să dea şi alte amănunte, bineînţeles cît mai sumar cu putinţă. La urmă cele trei femei, profund impresionate, hotărîră în înţelepciunea lor ca, înainte de toate, să se întoarcă la Rogojin, să bată pînă ce i-o deschide, ca să afle de la el ce-i cu Nastasia Filippovna. Iar dacă Rogojin nu va fi acasă (lucru de care trebuia să se încredinţeze bine) sau dacă va refuza să răspundă, prinţul ar putea să se ducă la o doamnă nemţoaică pe care Nastasia Filippovna o cunoştea şi care locuia cu mama ei în cartierul Semionovski Polk; în tulburarea ei şi din dorinţa de a face să i se piardă urma, e posibil ca Nastasia Filippovna să se fi dus să înnopteze acolo. Prinţul se ridică sleit de puteri şi cu sufletul îndurerat de moarte; ele aveau să povestească mai tîrziu că el era de o „paloare înspăimîntătoare” şi că într-adevăr abia se ţinea pe picioare.

Multă vreme îi fu cu neputinţă să prindă sensul vorbelor ce-i răsunau în urechi din învălmăşeala aceea de glasuri; în cele din urmă, înţelese că femeile acestea se ofereau să-l ajute în căutările lui şi-i cereau să le dea adresa lui din oraş. Trebui să mărturisească adevărul, că nici n-avea locuinţă la Petersburg. Atunci femeile îl sfătuiră să-şi ia o cameră la hotel.

Prinţul se gîndi puţin şi le dădu adresa hotelului unde trăsese cu cinci săptămîni în urmă şi în care avusese atacul de epilepsie. Pe urmă, se duse iar la Rogojin. De data aceasta, nu numai uşa lui Parfion Semionovici nu se deschise, ci şi aceea a mamei lui rămase închisă. Prinţul coborî cu gîndul să-l caute pe portar; îl găsi trebăluind prin curte. Era atît de absorbit de treaba pe care o făcea, că aproape nici nu se uită la Mîşkin, răspunzîndu-i în silă; totuşi susţinu cu toată tăria că Parfion Semionîci „a ieşit dis-dedimineaţă şi a plecat la Pavlovsk, aşa că nu se mai întoarce azi”.

— Am să-l aştept; poate se întoarce către seară.

— Poate nici în opt zile. Cine ştie?

— În orice caz, a dormit aici astă-noapte?

— Asta da...

Toate acestea dădeau de bănuit. În răstimpul dintre cele două vizite ale prinţului, portarul putea foarte bine să fi primit noi dispoziţii; adineauri era guraliv, iar acum cu greu îi scoteai un cuvînt din gură. Mîşkin hotărî să se întoarcă după două ceasuri şi chiar, de va trebui, să stea de strajă în faţa casei. Pînă atunci, îi mai rămăsese o speranţă: să afle ceva de la nemţoaică, şi plecă în grabă spre Semionovski Polk.

Dar nemţoaica nici nu prea l-a înţeles ce voia să spună. Cîteva vorbe pe care stăpîna casei le scoase îi dădură a înţelege că frumoasa nemţoaică se certase cu Nastasia Filippovna cu vreo două săptămîni înainte şi că de atunci nu mai ştia nimic de ea şi că nici nu vrea să ştie, „chiar dacă s-ar mărita cu toţi prinţii din lume”. Mîşkin se grăbi să plece. Pe drum, îi trecu prin minte că Nastasia Filippovna o fi plecat poate la Moscova, ca şi rîndul trecut, şi că, bineînţeles, Rogojin a urmat-o, dacă nu cumva au plecat împreună. „De-aş putea să dau, cel puţin, de vreo urmă!” îşi aminti că trebuie să-şi reţină o odaie la hotel şi se grăbi să se ducă în Liteinaia; aici i se dădu numaidecît o cameră. Omul de serviciu îl întrebă dacă vrea să mănînce. Distrat, prinţul răspunse afirmativ şi abia după gustare se necăji groaznic cînd îşi dădu seama că pierduse vreo jumătate de ceas. Judecind pe urmă mai calm, se dumeri că nimic nu l-ar fi împiedicat să renunţe la gustare şi s-o lase baltă. O senzaţie ciudată îl cuprinse cînd se trezi în coridorul acela întunecos şi muced, o senzaţie dureroasă care tindea să se transforme într-o idee; dar cu toate străduinţele de a ghici substratul acestei frămîntări chinuitoare, nu izbuti să descopere în ce consta ideea aceasta nouă care cu îndărătnicie se cerea eliberată din haosul obsesiei incerte. În cele din urmă, ieşi din hotel într-o stare cu totul anormală; capul i se învîrtea; unde să se ducă totuşi? Şi din nou porni cu mare grabă, mînat de gîndul de a mai încerca la Rogojin.

Rogojin nu se întorsese; trase de mai multe ori de mînerul clopoţelului, dar uşa rămase încuiată. Sună la bătrînă; aici avu mai mult noroc: i se deschise, dar numai ca să i se spună că Parfion Semionîci lipseşte şi că poate nu se întoarce acasă decît peste vreo trei zile. I se păru ciudat că femeia de serviciu, ca şi mai adineauri îl privea cu aceeaşi căutătură speriată. Pe portar nici nu-l mai găsi de astă dată. Ieşind din curte, traversă strada ca şi rîndul trecut şi, oprindu-se pe trotuarul de peste drum, îşi ridică ochii spre ferestre; o jumătate de ceas, poate chiar mai mult, s-a plimbat pe trotuar, în bătaia dogoritoare a soarelui; de data aceasta, nici o mişcare; ferestrele nu se deschiseră, storurile rămîneau nemişcate. Se opri definitiv la ideea că mai adineauri i se năzărise numai chipul lui Rogojin; şi apoi, dacă cineva ar fi privit din dosul ferestrei, parcă puteai să-i desluşeşti faţa prin geamurile astea întunecate, neşterse de multă vreme; înviorat la gîndul acesta, prinţul plecă din nou spre Izmailovski Polk unde-l aştepta văduva de învăţător.

Între timp ea cutreierase oraşul, vizitînd vreo trei-patru case; trecuse şi pe la Rogojin — zadarnic! Nicăieri nu aflase nimic. Prinţul o ascultă tăcut, apoi intră în odaie şi, luînd loc pe canapea, năuc, îşi plimbă privirea asupra celor din jur ca un om care nu înţelege ce i se spune. Lucru ciudat; ba era foarte atent şi dădea dovadă de un spirit de observaţie neobişnuit, ba devenea dintr-o dată din cale-afară de distrat. Cei din casa văduvei aveau să povestească mai tîrziu că s-au mirat cu toţii în ziua aceea cît de ciudat era prinţul, şi „se prea poate că încă de atunci boala lui a început să dea semne”. La urmă, se sculă şi ceru să vadă locuinţa Nastasiei Filippovna.

Acest apartament se compunea din două odăi mari. luminoase, înalte, frumos mobilate, şi pentru care plătea o chirie destul de mare. Tot după relatările de mai tîrziu ale acestor trei doamne, prinţul examina fiecare obiect din amîndouă odăile; văzu pe măsuţă o carte deschisă: era un roman francez, Madame Bovary; îndoi colţul paginii la care rămăsese deschisă cartea, ceru voie s-o ia cu el şi, cu toate că i se atrase atenţia că volumul era împrumutat de la o bibliotecă publică, îl vîrî fără să se sinchisească în buzunar. Aşezîndu-se lîngă o fereastră deschisă, dădu cu ochii de o măsuţă de joc de cărţi pe care erau mîzgălite cu cretă nişte cifre; se interesa cine obişnuia să joace. I s-a spus că de cînd Nastasia

Filippovna se întorsese de la Pavlovsk la Petersburg, luase obiceiul să facă în fiecare seară cîte o partidă de cărţi cu Rogojin. Jucau popa-prostul, stos, preferans, whist şi alte jocuri. Fapt este că în ultimul timp, tînăra femeie se plîngea mereu că se plictiseşte de moarte pentru că Rogojin nu ştia să întreţină o conversaţie şi stătea seri întregi fără să deschidă gura; a doua zi după aceea, venind, el scoase fără vorbă din buzunar un pachet de cărţi de joc şi Nastasia Filippovna, care mai tot timpul era tristă şi vărsa lacrimi, prinse a rîde şi aşa au început să joace cărţi seară de seară ca să-şi omoare timpul. Prinţul întrebă unde erau cărţile cu care jucau. I s-a explicat că Rogojin obişnuia să aducă în fiecare seară cîte o garnitură de cărţi noi pe care la plecare le lua cu el.

Cele trei femei îl sfătuiră să se mai ducă o dată pe la Rogojin şi să bată în uşă mai tare, dar nu chiar acuma, ci mai tîrziu, la căderea nopţii, „cine ştie poate că de data aceasta vei fi mai cu noroc”. În ce o priveşte, văduva de învăţător se oferi să se repeadă între timp la Pavlovsk: s-ar putea, îşi dădu ea cu părerea, ca Daria Alekseevna să ştie ceva.În tot cazul îl rugă pe prinţ să revină pe la zece seara, pentru a pune la cale împreună ce aveau de făcut a doua zi. Zadarnice însă au fost toate încercările lor de a-l îmbărbăta, de a-i da curaj, prinţul era pradă deznădejdii. Cu sufletul apăsat de o tristeţe cumplită, se duse pe jos spre hotel. Petersburgul, aşa de prăfuit, aşa de sufocant în timpul verii, îl strivea ca în menghină; îşi făcea anevoie drum printre oameni cu feţele aspre sau oameni beţi; privirea îi luneca absentă pe chipul lor şi cine ştie cît o fi ocolit pînă să ajungă la hotel; între timp se înserase de-a binelea. Hotărî să se odihnească puţin, ca apoi s-o pornească din nou la Rogojin, după cum fusese sfătuit. Se aşeză pe canapea sprijinindu-şi capul în palme şi rămase adîncit în gînduri.

Cît timp a stat aşa şi la ce s-o fi gîndit, e greu de spus. Se temea de prea multe şi teama aceasta o resimţea dureros şi chinuitor. Rînd pe rînd îşi aminti de Vera, apoi de Lebedev, care poate ştia ceva din toată întîmplarea asta; şi chiar dacă nu ştia nimic, era totuşi mai în măsură decît el să afle cum stau lucrurile. Apoi se gîndi la Ippolit şi-şi aduse aminte că în ultimul timp Rogojin îl vizitase de mai multe ori. Din momentul acela gîndul la Rogojin puse cu desăvîrşire stăpînire pe el; îl revăzu aşa cum îi apăruse acum de curînd la înmormîntarea generalului Ivolghin; cum îl întîlnise în parc; în sfîrşit, retrăi scena din coridor, cînd Rogojin se ascunsese într-un colţ şi -l aştepta înarmat cu un cuţit. Îşi aminti cum îi luceau ochii în întuneric. Şi deodată tresări: ideea nedesluşită care-l obsedase adineauri începea să se închege, luînd contururi din ce în ce mai precise în mintea lui.

Îi devenea din ce în ce mai limpede că, dacă Rogojin se află aici la Petersburg, şi pentru moment se ascunde intenţionat, va sfîrşi negreşit prin a veni la el, cu gînduri bune sau rele, dar tot va veni, fie chiar aşa cum venise şi data trecută. Dacă pentru un motiv oarecare, Rogojin ar avea nevoie de el, unde ar putea să-l caute, decît tot aici, în coridorul acesta.

Nu-i cunoaşte nici un fel de adresă; prin urmare e firesc să presupună că a tras la acelaşi hotel; oricum, va încerca să vadă dacă nu cumva e aici... în cazul cînd ar fi la mare ananghie. Şi, cine ştie, poate că a şi venit şi acum îi caută?!

Aşa reflecta prinţul şi gîndul acesta îi păru cu totul plauzibil. N-ar fi putut să găsească însă nici un răspuns, dacă ar fi mers mai departe cu întrebările: „Pentru ce, spre pildă, îşi închipuia că Rogojin trebuie neapărat să aibă nevoie de el şi că este exclus ca. în cele din urmă, să nu se întîlnească?” Şi gîndul se depăna mai departe, devenind tot mai obsedant:

„Dacă e fericit, n-are să vină, iar dacă-i nefericit — va veni cît de curînd, şi cu siguranţă că e nefericit acum..."

Fireşte că, avînd o asemenea convingere, ar fi trebuit să rămînă la hotel şi să-l aştepte pe Rogojin; dar, ca şi cum n-ar fi putut suporta această nouă obsesie, prinţul sări ca ars de pe scaun şi apucîndu-şi pălăria ieşi din odaie. Coridorul era cufundat în întuneric. „Ce-ar fi dacă ar apărea acum deodată din colţul acela şi m-ar opri pe scară?"' îi trecu prin minte, în timp ce se apropia bîjbîind de locul cu pricina. Dar nu apăruse nimeni. Trecu apoi pe sub bolta porţii şi, ajungînd pe trotuar, se uită nedumerit la mulţimea de oameni care, după asfinţitul soarelui, năvăliseră în stradă (cum se întîmplă de obicei la Petersburg, în timpul caniculei); paşii i se îndreptară în direcţia străzii Gorohovaia. La vreo cincizeci de paşi de hotel, la cea dintîi răspîntie, cineva din mijlocul mulţimii îl apucă uşor de braţ şi, apropiindu-se, îi spuse încet la ureche:

— Lev Nikolaevici, vino cu mine, frate, am nevoie de tine. Era Rogojin.

Lucru ciudat, de bucurie prinţul începu să-i povestească de zor, bolborosind cuvintele, bîlbîindu-se şi înghiţindu-le sfîrşitul, cum îl aşteptase adineauri în coridor, la hotel.

— Am fost pe acolo; să mergem.

Acest răspuns neaşteptat îl uimi pe Mîşkin; dar uimirea-i surveni cel puţin după un minut-două, cînd îşi dădu seama de ciudata coincidenţă. în aceeaşi clipă îl cuprinse spaima şi începu să-l examineze cu atenţie pe

Rogojin. Acesta mergea cu vreo jumătate de pas înaintea lui, privind drept în faţă, fără să-şi arunce ochii spre trecători, şi totuşi ocolindu-i cu o prudenţă automată.

— De ce n-ai întrebat... de mine, dacă ai fost la hotel? se interesă deodată prinţul.

Rogojin se opri, se uită la el cu privirea absentă, şi, ca şi cînd n-ar fi auzit întrebarea, îi spuse:

— Uite ce, Lev Nikolaevici, mergi tu aşa drept înainte, pînă acasă la mine, înţelegi? Eu am să trec pe partea cealaltă. Dar ţine-te de mine, ca să ajungem împreună.

Spunînd vorbele acestea, trecu strada şi, cînd ajunse pe celălalt trotuar, îşi întoarse capul să vadă dacă prinţul îl urmează. Văzîndu-l pe

Mîşkin că a rămas locului şi se uită la el cu ochii holbaţi de uimire, făcu semn cu mîna în direcţia străzii Gorohovaia şi porni mai departe, întorcînd mereu capul şi făcîndu-i semne să-l urmeze. Părea mulţumit de faptul că

Mîşkin l-a înţeles, rămînînd pe celălalt trotuar. La rîndul lui, prinţul făcea tot felul de presupuneri, crezînd la un moment dat că Rogojin schimbase trotuarul pentru că pîndeşte pe cineva şi nu vrea să-l scape. „Numai că nu înţeleg de ce nu mi-a spus şi mie la cine să iau seama?” Făcură astfel vreo cinci sute de paşi, şi deodată prinţul începu să tremure din tot corpul.

Rogojin îşi întorcea capul mai rar, dar tot se uita în urmă din cînd în cînd

Mîşkin, neputînd să se mai stăpînească, îi făcu semn cu mîna să vină la el.

Acela trecu îndată strada, apropiindu-se de prinţ.

— Nastasia Filippovna e la tine?

— La mine.

— Adineauri tu erai la fereastră şi te-ai uitat la mine de după perdea?

— Da... eu...

— Şi de ce?

Dar prinţul n-a mai ştiut ce să întrebe mai departe şi nici cum să-şi termine întrebarea începută; de altfel inima îi zvîcnea aşa de tare, încît îi venea greu să vorbească. Rogojin tăcea şi el,privindu-l ca adineauri, cu aceeaşi îngîndurare absentă.

— Şi acum, mă duc, spuse el deodată pregătindu-se să traverseze din nou strada; tu mergi, înainte, pe partea asta. Pe stradă trebuie să mergem separat... e mai bine pentru noi... ai să vezi de ce...

Cînd, în sfîrşit, au ajuns fiecare de pe alt trotuar în strada Gorohovaia îndreptîndu-se spre casa lui Rogojin, prinţul simţi din nou cum i se taie picioarele, încît abia se mai tîra împleticindu-se. Era aproape de orele zece seara. Ca şi adineauri, la apartamentul bătrînei ferestrele erau deschise; la Rogojin erau închise, iar storurile lăsate în jos păreau încă şi mai albe în întunericul de afară. Mîşkin părăsi trotuarul şi dădu să traverseze strada, în timp ce Rogojin urca treptele de la intrare, făcîndu-i mereu semne să se apropie. Prinţul îl ajunse din urmă.

— Nici portarul nu ştie că m-am întors acum acasă. Adineauri, ieşind, i-am spus că plec la Pavlovsk şi tot aşa i-am lăsat vorbă şi mamei, şopti el cu un zîmbet şiret, aproape satisfăcut; o să intrăm fără să ne audă nimeni.

Era cu cheia în mînă. Urcînd pe scară, se întoarse către prinţ şi-i făcu un semn cu degetul să umble cît mai încet. După ce deschise fără zgomot uşa de la apartamentul lui, îşi introduse înăuntru musafirul, se strecură şi el cu precauţie, încuie uşa şi vîrî cheia în buzunar.

— Vino, spuse el în şoaptă.

Începuse să-i vorbească în şoaptă încă din momentul cînd se întîlniseră pe trotuarul de pe Liteinaia. Cu tot calmul lui aparent, se simţea că e în prada unei profunde tulburări lăuntrice. Cînd ajunseră în sala vecină cu cabinetul său, Rogojin se apropie de fereastră şi-i făcu un semn tainic prinţului să vină lîngă el.

— Vezi, cînd ai sunat adineauri la mine, eram aici şi am ghicit îndată că tu eşti; m-am apropiat de uşă, umblînd în vîrful picioarelor, şi te-am auzit vorbind cu Pafnutievna. O dădăcisem încă de cu ziuă ce are de făcut; i-am dat poruncă tare să spună oricui o veni să mă vadă, fie tu, ori altcineva din partea ta, sau în sfîrşit oricine o fi, că nu sînt acasă, dar mai cu seamă să nu sufle o vorbă dacă vii tu să mă cauţi şi i-am spus şi cum te cheamă. Cînd ai plecat, mi-am zis: n-o fi rămas cumva în stradă şi stă acum la pîndă; am venit la fereastra asta, am ridicat un pic storul şi, ce să vezi, stăteai pe trotuarul din faţă şi te uitai drept la mine... Aşa a fost.

— Dar unde-i... Nastasia Filippovna? întrebă prinţul cu voce sugrumată.

— E ... aici, răspunse încet Rogojin, după o clipă de şovăire.

— Unde, unde este?

Rogojin ridică ochii spre Mîşkin, ţintuindu-l cu o privire grea:

— Vino cu mine...

Vorbea tot în şoaptă, fără grabă, rar şi mereu îngîndurat. Chiar şi atunci cînd povestea despre storuri, îngîndurarea asta stranie lăsa impresia, prin ceea ce spune şi peste sensul cuvintelor rostite, că voia să mai spună şi altceva.

Intrară în birou. Această încăpere suferise oarecare schimbări de la vizita priţului. O draperie grea de mătase verde, întinsă de la un capăt la celălalt al odăii, ascundea un iatac, unde se afla patul lui Rogojin; avea cîte o intrare de fiecare parte, dar în momentul acela draperia cea grea acoperea şi aceste intrări. Totul era cufundat în întuneric; nopţile „albe” petersburgheze începeau să fie mai puţin luminoase şi, dacă n-ar fi fost lună plină, cu mare greutate s-ar fi putut desluşi ceva în întunecosul apartament al lui Rogojin, mai ales acum, cînd storurile erau lăsate. E drept că feţele acestor doi oameni se mai distingeau, dar nu îndeajuns de lămurit. Rogojin era palid ca de obicei; în ochii aţintiţi asupra prinţului încremenise o licărire de lumină.

— De ce nu aprinzi o lumînare? spuse Mîşkin.

— Nu, nu trebuie, răspunse Rogojin, şi, apucîndu-l de braţ, îl făcu să se aşeze; apoi, luă un alt scaun şi se aşeză şi el în faţa prinţului atît de aproape, încît genunchii lor aproape că se atingeau. Între ei, puţin la o parte, se afla o măsuţă rotundă.

— Să stăm puţin aşa! îl îndemnă el pe Mîşkin cu un glas rugător.

Urmă o clipă de tăcere. Am bănuit că ai să tragi la hotelul acela — şi cum se întîmplă deseori, în loc să treacă direct la subiectul principal al conversaţiei, începu prin amănunte lăturalnice de ordin secundar. Cînd am intrat însă în coridor, mi-am zis: „Poate că e acolo acuma şi mă aşteaptă, aşa cum îl aştept şi eu aici?” Ai fost la văduva aceea de învăţător?

— Da, abia mai putu să îngaime prinţul, atît de tare îi bătea inima.

— Mi-am închipuit şi asta. Apoi m-am gîndit că au să înceapă să pălăvrăgească... Ia, mai bine, mi-am zis eu, să-l aduc la mine, ca să petrecem noaptea asta împreună...

— Rogojin! Unde-i Nastasia Filippovna? şopti deodată prinţul, şi se sculă tremurînd din toate încheieturile. Rogojin se ridică şi el.

— E acolo, şopti el, arătînd cu capul spre draperie.

— Doarme? întrebă Mîşkin în şoaptă.

Din nou Rogojin îl privi ţintă ca adineauri.

— Poate că e mai bine să intrăm chiar acum!...

— Numai că tu... fie, să mergem!

Dădu la o parte draperia, se opri şi se întoarse către prinţ.

— Intră, îi spuse, invitîndu-l cu un gest să treacă înainte. Prinţul se supuse.

— E întuneric beznă, observă ci.

— Se vede de ajuns! murmură Rogojin.

— De-abia desluşesc... patul.

— Du-te mai aproape, îl îndemnă încet Rogojin.

Prinţul mai făcu vreo doi paşi şi se opri. Îşi încorda privirea un minutdouă fără să zărească ceva. Stînd aşa lîngă pat, nici unul nu era în stare să rostească un cuvînt; prinţului îi bătea inima să-i spargă pieptul, încît părea că bătăile ei se aud în liniştea de mormînt a încăperii. În cele din urmă, ochii i se deprinseră cu întunericul şi putu desluşi contururile patului. În aşternut dormea cineva un somn adînc şi fără de mişcare; nu se auzea nici cel mai mic foşnet, nici o răsuflare. Un cearşaf alb acoperea pînă şi capul persoanei culcate, iar membrele i se profilau în contururi abia desluşite; numai forma trupului arăta că acolo zăcea lungit un om. Împrejur era o mare dezordine; pe pat, pe fotolii, pe jos, peste tot erau aruncate în neorînduialâ tot felul de obiecte: o rochie minunată de mătase albă, flori, panglici. Pe măsuţa de lîngă căpătîi sclipeau împrăştiate diamantele aşa cum fuseseră scoase... La picioare o grămadă de dantele spumoase zăcea ghem, iar pe albul lor imaculat, ieşind de sub cearşaf, se zărea vîrful unui picior gol: acest picior părea al unei statui de marmură şi imobilitatea lui era înspăimîntătoare. Prinţul privea încremenit, şi cu cît privea mai mult simţea că liniştea din încăpere devine tot mai desăvîrşită — o linişte de mor-mînt. Deodată o muscă porni să bîzîie deasupra patului, şi se potoli apoi la căpătîi.

Prinţul tresări.

— Să mergem, îl atinse de braţ Rogojin. Ieşiră din iatac şi se aşezară din nou pe aceleaşi scaune, unul în faţa celuilalt. Prinţul tremura din ce în ce mai nestăpînit şi nu-şi lua privirea întrebătoare de la faţa lui Rogojin.

— Văd, Lev Nikolacvici, rosti acesta în sfîrşit, că tremuri ca o varga; aproape ca atunci cînd se porneşte criza, ţii minte cum s-a întîmplat cu tine la Moscova? Sau cum a fost o dată înainte de atac. Nici nu ştiu, zău, ce să mă fac cu tine acuma...

Mîşkin ascultă cu atenţie încordată, străduindu-se să înţeleagă şi privindu-l pe Rogojin drept în faţă cu aceeaşi întrebare mută în ochi.

— Tu? întrebă el arătînd cu un semn din cap spre draperie.

— Da... eu... răspunse în şoaptă Rogojin, lăsîndu-şi capul în jos.

Tăcură vreme de cinci minute.

— Pentru că, mă gîndesc, reîncepu deodată Rogojin, ca şi cînd nu şiar fi întrerupt vorba de mai înainte, pentru că, dacă îţi vine criza acum, şi atacul, şi ţipătul cu siguranţă c-o să fie auzit din stradă sau din curte, o să le dea de bănuit şi atunci or să bată în uşă, or să intre... pentru că toţi mă cred plecat. Nici o lumînare n-am aprins, ca nu cumva din curte sau din stradă să se bănuiască ceva. Fiindcă atunci cînd plec, îmi iau cheile cu mine şi pot să lipsesc trei-patru zile, nimeni în lipsa mea nu intră aici, nici chiar pentru dereticat; aşa e rînduiala mea. Pentru asta, vasăzică, pentru că nu trebuie să afle nimeni că în noaptea asta stăm aici...

— Ia stai, îl întrerupse prinţul, adineauri cînd am vorbit cu portarul şi cu bătrînica aceea, i-am întrebat şi de Nastasia Filippovna, dacă n-a rămas peste noapte aici. Au şi aflat, vasăzică, ceva de la mine.

— Ştiu că i-ai întrebat. Eu îi spusesem Pafnutievnei că Nastasia Filippovna a trecut ieri pe aci, că n-a stat decît zece minute şi, după aceea, tot ieri, care vasăzică, a plecat la Pavlovsk. Aşadar nu ştie nimeni că a rămas peste noapte la mine. Aseară am intrat cu ea tot aşa pe furiş, ca şi adineauri noi amîndoi. Încă pe drum mă gîndeam că poate n-are să vrea să intre pe ascuns — aş, de unde! Vorbea în şoaptă, strecurîndu-se în vîrful picioarelor şi adunîndu-şi poalele în mînă ca să nu foşnească; pe scară mă ameninţă cu degetul, că, adică, să nu fac zgomot. Tot de tine îi era teamă.

În tren era aproape nebună, aşa intrase frica-n ea; a ţinut morţiş să rămînă peste noapte aici, la mine, am vrut s-o duc la locuinţa ei, la văduva aceea — da' de unde! „Acolo mă găseşte el, îmi zice, de cu zori o să vină să mă caute; ascunde-mă la tine, iar mîine, cu cel dintîi tren, plecăm la

Moscova”; pe urmă mi-a vorbit că de acolo o să plecăm la Oriol; şi înainte să adoarmă tot de Oriol vorbea...

— Stai, Parfion, şi ce vrei să faci acum? Ce-ai de gînd?

— Mă gîndesc ce mă fac cu tine? Tremuri întruna. Rămînem peste noapte aici, împreună. Alt aşternut afară de acela nu am; m-am gîndit să iau pernele de la cele două canapele şi să le aşez lîngă draperie, ca să ne culcăm jos, aşa alături. Pentru că dacă vin să caute, să scotocească, numaidecît or să dea de ea şi or s-o ducă de aici. Au să mă întrebe şi am să le spun tot... or să mă ducă îndată şi pe mine. Ei bine, să odihnească acum aici aproape de noi, lîngă mine şi lîngă tine...

— Da, da! aprobă prinţul cu înflăcărare.

— Aşa încît nu trebuie să afle nimeni, şi nu lăsăm s-o ducă de aici.

— Nu, nu, pentru nimic în lume! Nu, nu!

— Ăsta mi-a fost gîndul şi aşa am hotărît; să n-o dăm, frate, să n-o dăm nimănui, nici în ruptul capului! O păzim toată noaptea fără să facem zgomot. Am stat toată ziua lîngă ea, numai dimineaţa am ieşit pentru o oră, şi pe urmă, seara, ca să te caut. Uite, încă un lucru de care mi-i teamă — de duhoare, mai cu seamă că e o căldură înăbuşitoare. Se simte ceva sau nu?

— Poate că se simte, nu ştiu. Spre ziuă o să se simtă cu siguranţă.

— Am înfăşurat-o într-o muşama — una bună, americană, pe deasupra am întins un cearşaf şi am aşezat alături patru sticle cu soluţie Jdanov destupate; sînt şi-acum acolo...

— Întocmai ca... la Moscova?

— Da, ştii, pentru duhoare. Şi de-ai vedea cum doarme!... Mîine cînd s-o crăpa de ziuă, să te uiţi. Dar ce ai? N-ai putere nici măcar să te scoli? întrebă cu grijă Rogojin, văzînd că prinţul tremura aşa de tare, încît nu era în stare să se ridice de pe scaun.

— Mi s-au tăiat picioarele, murmură prinţul; asta de spaimă, ştiu... Dar o să-mi treacă... şi am să mă ridic...

— Stai aşa pînă aşez aşternutul pentru noi şi... pe urmă te culci... mă culc şi eu alături... şi o să ascultăm... pentru că eu, frate dragă, nu ştiu încă... nu ştiu ce o să fie, acum nu-mi pot da seama şi de aceea îţi spun dinainte, ca să ştii...

Mormăind aceste vorbe neînţelese, Rogojin se apucă să întindă pe jos aşternutul. Se prea poate că încă de dimineaţă se gîndise la un asemenea culcuş. Noaptea trecută se culcase pe una dintre canapele, dar acolo nu încăpeau doi, şi acuma ţinea numaidecît să stea culcaţi amîndoi alături. Iată de ce, luînd două perne de mărimi diferite, de pe cele două canapele, le transportă nu fără efort prin toată odaia şi le aşeză în apropierea draperiei. O dată sfîrşită operaţia, se apropie de prinţ, îl luă de braţ cu o duioşie plină de exaltare, ajutîndu-l să se ridice de pe scaun, şi-l duse lîngă aşternut. Prinţul se simţea acum în putere să umble şi singur; prin urmare, „spaima” începuse să-i dispară; şi totuşi tremura întruna.

— Pentru că să ştii, frăţioare, începu iar Rogojin, după ce îl culcă pe

Mîşkin pe perna din stînga, cea mai bună, iar el, fără să se dezbrace, se întinse pe cea din dreapta şi-şi puse mîinile sub cap, acum e cald, şi duhoarea... vezi bine... Mă tem să deschid ferestrele; sînt atîtea ghivece cu flori în apartamentul mamei, şi răspîndesc un parfum minunat; mă gîndeam să le aduc aici, dar Pafnutievna ar fi bănuit ceva, pentru că e tare iscoditoare.

— E iscoditoare, confirmă prinţul.

— Oare să cumpăr flori şi s-o acopăr toată? Dar mă gîndesc, frate, ni s-ar rupe inima de durere... s-o vedem aşa între flori...

— Ascultă... spuse prinţul buimac, căutînd parcă să-şi amintească ce voia să întrebe şi pierzîndu-şi iar firul gîndurilor, spune-mi, cu ce ai?... Cu un cuţit? Chiar cu acela?

— Cu acela...

— Mai stai! Aş vrea să te mai întreb ceva, Parfion... am multe întrebări să-ţi pun... ai să-mi povesteşti de la început totul... ca să ştiu... dar, mai întîi, spune-mi: aveai de gînd s-o omori înainte de nuntă, înainte de cununia noastră, în faţa bisericii, s-o omori cu o lovitură de cuţit? Asa ai vrut sau nu?

— Nu ştiu ce voiam... răspunse Rogojin, surprins oarecum de întrebare, al cărei tîlc nu-l putea pătrunde.

— N-ai luat niciodată cuţitul cu tine la Pavlovsk?

— Nu, niciodată. Cît despre acest cuţit, iată ce pot să-ţi spun, Lev

Nikolaevici, adăugă Rogojin după o pauză, l-am scos azi-dimineaţă dintr-un sertar unde-l pusesem bine, căci totul s-a întîmplat în dimineaţa asta, între orele trei şi patru. A stat pînă atunci tot timpul aici la mine, vîrît într-o carte... Şi... şi... iată ce mă minunează: cuţitul a pătruns aproape în întregime... vreo opt centimetri... drept sub sînul stîng... şi de-abia dacă a curs sînge pe cămaşă, cam o jumătate de lingură, nu mai mult.

Prinţul tresări.

— Da, da, da, spuse prinţul ridicîndu-se în coate, pradă unei agitaţii excesive, da, da, ştiu, am citit undeva despre asta... e ceea ce se numeşte o hemoragie internă... Cîteodată nu curge deloc, nici o picătură, cînd lovitura nimereşte drept în inimă...

— Sst, auzi? îl întrerupse brusc Rogojin, ridicîndu-se speriat în capul oaselor. Auzi?

— Nu! răspunse tot aşa de repede şi speriat prinţul, cu ochii ţintă la Rogojin.

— Umblă cineva! Auzi? în hol... Amîndoi ascultară.

— Aud, şopti cu convingere prinţul.

— Umblă cineva?

— Da, umblă.

— Dacă am pune zăvorul?

— Să-l punem...

Se duseră să tragă zăvorul, pe urmă se culcară din nou. Urmă o lungă tăcere.

— A, da! începu deodată Mîşkin în şoaptă febrilă, de parcă l-ar fi străfulgerat un gînd, pe care se temea grozav să nu-l scape, ridicîndu-se în capul oaselor. Da... voiam să te-ntreb... cărţile de joc!... Cărţile acelea...

Jucai, se spune, cărţi cu ea?

Rogojin nu răspunse imediat la această întrebare.

— Da, jucam, spuse el, în sfîrşit.

— Şi unde-s... cărţile?

— Le am la mine... strecură printre dinţi Rogojin, după o nouă tăcere şi mai prelungă decît cea dintîi. Iată-le...

Scoase din buzunar un pachet de cărţi, învelite într-o foaie de hîrtie, şi i le întinse prinţului. Acesta le luă, dar acum cu un fel de nedumerire. Un sentiment nou, exasperant de trist şi de apăsător, îi strînse inima; înţelese deodată că tot ce spunea el, tot ce făcea, nu era nici ce ar fi trebuit să spună, nici ce ar fi trebuit să facă; iată, cărţile acestea pe care le ţinea în mînă şi pe care le aştepta cu atîta bucurie acum nu mai pot ajuta la nimic, la nimic. Se ridică drept şi cu groaza cuibărită în suflet îşi plesni una de alta palmele. Stînd întins şi nemişcat pe aşternutul de pe podea, Rogojin părea că nu observă mişcarea aceasta; în momentul acela nu vedea şi nu auzea nimic; doar ochii lui larg deschişi şi imobili străluceau în întuneric.

Prinţul se aşeză pe un scaun continuînd să-l privească cu groază. Se scurse cam o jumătate de oră în tăcere şi deodată Rogojin, uitînd parcă de consemnul că trebuie să vorbească încet, scoase un ţipăt şi izbucni în hohote de rîs ce cutremurau liniştea din jur.

— Ofiţeraşul, ofiţeraşul... îţi aduci aminte cum l-a lovit ea peste mutră, atunci la concertul din parc? Îţi aminteşti? Ha, ha, ha!! Şi cum sărise mucosul acela... mucosul, mucosul...

Cuprins de un nou acces de groază, prinţul sări iarăşi de pe scaun. Cînd, în cele din urmă, Rogojin se potoli (şi se potoli tot aşa de brusc), Mîşkin se aplecă cu blîndeţe asupra lui, se aşeză alături şi, respirînd greu, cu inima bătînd tare, gata parcă să-i spargă coşul pieptului, se apucă să-l examineze cu un fel de curiozitate pe prietenul său. Rogojin nu-şi întorcea capul spre el, ca şi cum ar fi uitat cu desăvîrşire de prezenţa lui. Prinţul îl privea ţintă şi aştepta; timpul trecea; se lumina de ziuă. Cîteodată întretăind liniştea, Rogojin bolborosea cu glas tare cuvinte răzleţe şi fără şir; din cînd în cînd ţipetele lui stridente erau urmate de hohote de rîs.

Atunci prinţul întindea spre el mîna-i tremurătoare, îi atingea încet capul, îi dezmierda părul şi obrajii... era tot ce putea face! Din nou începuse să tremure din tot trupul, şi iarăşi parcă i se tăiară picioarele. O senzaţie cu totul nouă, o senzaţie de nesfirşită durere, îi străbătu inima, între timp, se făcuse ziuă. Doborît de oboseală şi de deznădejde, prinţul îşi lăsă capul pe pernă, lipindu-şi faţa de chipul palid şi nemişcat al lui Rogojin; lacrimi îi curgeau prelingîndu-se pe obrazul lui Rogojin; dar poate că nici nu-şi mai simţea propriile lacrimi, nemaiavînd conştiinţa lucrurilor...

Şi cînd, după mai multe ceasuri, uşa a fost deschisă, cei care intrară în odaie îl găsiră pe asasin fără cunoştinţă, într-o criză de delir. Lîngă el şedea nemişcat pe aşternutul improvizat prinţul Lev Nikolaevici, cu faţa încremenită parcă şi cu gura încleştată. Şi doar atunci cînd bolnavul cu capul înfierbîntat şi în neştire izbucnea în ţipete, el se grăbea să-l aline, netezindu-i cu mîna tremurîndă părul şi obrajii. Voia parcă să-l mîngîie şi să-l ogoiască. Dar nu pricepea nimic din întrebările ce i se puneau şi nu mai recunoştea pe nimeni din jurul său. Şi chiar dacă Schneider însuşi ar fi venit din Elveţia şi l-ar fi văzut în momentul acela pe fostul său elev şi pacient, amintindu-şi de starea în care se găsea cîteodată prinţul în primul an de tratament în sanatoriul său, ar fi dat acum descurajat din mînă şi ar fi spus, probabil, ca şi atunci: Idiot!