IV

Surorile Epancin erau, toate trei, nişte domnişoare înalte, de o constituţie robustă şi se bucurau de o sănătate înfloritoare; aveau umerii sculpturali, pieptul voinic, braţe puternice, aproape bărbăteşti, şi, bineînţeles, potrivit forţei şi sănătăţii lor, uneori le plăcea să mănînce bine, fapt pe care de altfel nici nu încercau să-l ascundă, cu toate că mama lor, generăleasa Lizaveta Prokofievna, era scandalizată ori de cîte ori le vedea înfulecînd cu o poftă atît de nestăpînită. Deoarece, cu tot respectul aparent pe care i-l arătau fiicele, opiniile ei pierduseră de multă vreme autoritatea indiscutabilă de altădată, încît acordul tacit al celor trei fete ieşea întotdeauna biruitor, generăleasa, în interesul demnităţii sale personale, socotea că-i mai nimerit să se abţină de la orice observaţie. E drept însă că firea omului adesea refuză să se supună înţelepciunii; din an în an Lizaveta Prokofievna devenea tot mai capricioasă şi mai nestăpînită, ba ajunsese chiar să aibă şi ciudăţenii; noroc că-i rămînea la îndemînă un soţ supus şi răbdător asupra căruia îşi vărsa de obicei tot năduful, pentru ca după aceea armonia să se reîntroneze în familie şi lucrurile să meargă cum nu se poate mai bine.

De altfel, nici generăleasa nu se putea plînge că n-ar avea poftă de mîncare şi de obicei la douăsprezece şi jumătate se aşeza şi ea împreună cu fiicele ei la masă, în faţa unui mic-dejun copios, care semăna mai mult cu o masă de prînz. Înainte de aceasta, domnişoarele mai obişnuiau să bea şi cîte o ceaşcă de cafea care li se servea la pat, la ora zece dimineaţa, în clipa cînd se trezeau; aşa le plăcuse şi aşa rămăsese rînduit o dată pentru totdeauna. Iar la douăsprezece şi jumătate, în sufrageria cea mică, vecină cu camerele Lizavetei Prokofievna, se punea masa. Uneori, la gustarea asta intimă lua parte şi generalul, cînd îi permiteau bineînţeles ocupaţiile.

Se servea ceai, cafea cu lapte, brînză, unt, miere şi nişte clătite care-i plăceau la nebunie generălesei, pîrjoale etc, ba chiar şi supă fierbinte, in dimineaţa zilei cînd începe povestea noastră, toată familia, adunată în sufragerie, aştepta sosirea generalului, care promisese că vine la douăsprezece şi jumătate. Dacă ar fi întîrziat măcar cu un minut, generăleasa ar fi trimis să-l cheme, dar, ca de obicei, el a fost punctual.

Apropiindu-se de soţia sa pentru a-i săruta mîna, generalul observă de astă dată pe faţa ei o expresie stranie. Şi cu toate că presimţise încă din ajun că întocmai aşa se vor desfăşura lucrurile astăzi din pricina unei „anecdote” (după cum obişnuia el să spună) şi aseară chiar, înainte de a adormi, se frămîntase puţin din cauza asta, neliniştea îl cuprinse iarăşi.

Fetele veniră pe rînd să-l sărute şi, fără să fi existat un motiv de supărare, se simţea că nici aici lucrurile nu stau ca de obicei. E drept că generalul devenise excesiv de bănuitor în ultima vreme din cauza unor anumite împrejurări, dar ca tată şi soţ cu experienţă, care ştia să fie abil, se grăbi şi de data aceasta să-şi ia măsurile de prevedere.

Poate că nu vom ştirbi prea mult cursivitatea povestirii noastre dacă vom zăbovi puţin aici pentru a da unele lămuriri suplimentare, ce ne vor ajuta să conturăm mai precis raporturile ce se definiseră în sînul familiei Epanein şi împrejurările în care se afla ea la începutul acestei istorisiri.

Spuneam mai adineauri că deşi generalul nu urmase cine ştie ce multe şcoli, rămînînd, după propria lui expresie, un simplu „autodidact”, era totuşi un soţ şi un tată abil şi cu experienţă. Adoptase, între altele, sistemul de a nu-şi zori fetele la măritiş, adică „nu se ţinea mereu de capul lor” şi nu prea le plictisea cu dorinţa lui părintească de a le vedea căpătuite, cum se întîmplă, în mod firesc şi involuntar de altfel, pînă şi în familiile cele mai aşezate cărora destinul le-a hărăzit o numeroasă progenitură feminină. Generalul ajunsese s-o convingă şi pe nevastă-sa să adere la sistemul său, deşi aplicarea lui se dovedea a fi destul de anevoioasă — cu atît mai anevoioasă cu cît era împotriva firii; dar argumentele generalului aveau temeinicia lor, bazate fiind pe fapte palpabile. Unde mai pui că, lăsate în voia lor, libere de a decide ele însele în această privinţă, fetelor, în cele din urmă, trebuia, fireşte, să le vină mintea la cap şi, lăsînd la o parte capriciile şi pretenţiile exagerate, ar fi început să acţioneze energic şi cu tragere de inimă; părinţilor nu le-ar mai rămîne decît să vegheze discret, dar neabătut, ca nu cumva să se producă vreo alegere fantezistă ori vreo tendinţă nelalocul ei, pentru ca, la momentul oportun, să intervină spre a îndruma lucrurile cu hotărîre pe făgaşul cel firesc şi dorit. În sfîrşit, mai trăgea în cumpănă şi faptul că averea şi poziţia socială a familiei creşteau an de an, în progresie geometrică, aşa încît, pe măsură ce vremea trecea, domnişoarele Epanein deveneau partide din ce în ce mai atrăgătoare. Dar iată că peste toate aceste socoteli şi argumente de netăgăduit interveni un fapt nou: fiica cea mai mare, Aleksandra, deodată şi aproape pe neaşteptate (aşa cum se întîmplă de obicei) împlini douăzeci şi cinci de ani. Aproape în acelaşi timp, Afanasi lvanovici Toţki, om de lume, cu relaţii înalte în societatea cea mai aleasă şi pe deasupra putred de bogat, îşi manifestă din nou vechea lui dorinţă de a-şi întemeia un cămin. Era un om de vreo cincizeci şi cinci de ani, cu o fire delicată şi gusturi ultrarafinate. Ţinea să contracteze o căsătorie convenabilă şi era un mare cunoscător şi admirator al frumuseţii feminine. Fiind în ultimul timp într-o foarte strînsă prietenie cu generalul Epancin, întărită mai ales prin faptul că deveniseră asociaţi la mai multe întreprinderi financiare, îi mărturisi într-o zi intenţia sa şi, sub cuvînt că-i solicită un sfat prietenesc şi îndrumare, îl întrebă dacă ar fi sau nu agreată o eventuală cerere în căsătorie din partea lui, cu una dintre fiicele generalului.

Curgerea lină şi fericită a vieţii familiei Epancin intra, aşadar, într-un moment de cotitură.

Cea mai frumoasă dintre toate era, aşa cum am mai spus, sora cea mică — Aglaia. Dar pînă şi Toţki, cu tot egoismul lui nemăsurat, a înţeles că nu într-acolo trebuie să-şi îndrepte privirile şi că Aglaia e sortită altuia.

Poate că o dragoste exagerată şi o prietenie prea înflăcărată a surorilor ei făceau ca lucrurile să meargă prea departe în această privinţă, dar ele, cu toată sinceritatea, făureau în visurile lor pentru Aglaia un destin care să fie idealul posibil al paradisului pe pămînt. Viitorul soţ al Aglaiei trebuia să aibă toate calităţile, toate perfecţiunile, fără a mai vorbi şi de avere. Ba între ele rămăsese chiar stabilit, printr-o înţelegere tacită şi fără prea multe conciliabule, să facă, în caz de nevoie, şi unele sacrificii materiale în favoarea celei mai mici pentru a-i asigura o dotă cu totul neobişnuită, colosală. Părinţii ştiau asta; de aceea, cînd Toţki îşi destăinui intenţiile matrimoniale, ei erau aproape convinşi că una dintre fetele mai mari va consimţi la această căsătorie, cu atît mai mult că în cazul lui Afanasi lvanovici nici nu se punea problema zestrei. Om practic şi cu experienţă, generalul primi cu toată consideraţia propunerea lui Toţki. Întrucît însă chiar Toţki, silit de anumite împrejurări, manifesta multă prudenţă, şi demersul lui părea că sondează deocamdată terenul, părinţii, la rîndul lor, se mărginiră să-l facă cunoscut fetelor mai mult prin aluzii delicate.

Răspunsul pe care-l obţinură n-a fost nici el prea precis, totuşi suficient pentru a-i convinge că, într-o asemenea eventualitate, Aleksandra n-ar respinge propunerea lui Toţki. Era o fată cu caracter hotărît, dar blîndă din fire şi înţelegătoare; ar fi primit să se mărite cu Toţki de bună voie şi o dată cuvîntul dat, l-ar fi ţinut negreşit. Nu era deloc ahtiată după lux şi nu numai că nu ar fi adus în căsnicie şi în viaţa bărbatului ei cine ştie ce griji sau schimbări neobişnuite, ci, dimpotrivă, ar fi realizat un cămin tihnit şi plin de mulţumire. Fără a fi o frumuseţe răpitoare, avea totuşi un fizic plăcut. Deci, ce ar fi putut Toţki să-şi dorească mai mult?

Şi, totuşi, afacerea tărăgăna. Printr-o înţelegere amicală, Toţki şi generalul conveniseră să se abţină deocamdată de la orice demersuri oficiale şi, ca atare, irevocabile. De altfel, nici părinţii nu se hotărîseră încă să aducă vorba deschis înaintea fetelor. Pe de altă parte, începuse parcă să-şi facă loc şi o disonanţă: Lizaveta Prokofievna se arăta din ce în ce mai nemulţumită — lucru destul de grav. Era la mijloc o chestiune delicată, o împrejurare pe cît de curioasă, pe atît de încîlcită, care putea să compromită situaţia, ba chiar să zădărnicească totul.

„Încurcătura” (cum îi spunea Toţki) începuse demult, cu vreo optsprezece ani în urmă. În imediata vecinătate cu unul dintre cele mai frumoase domenii ale sale, situate într-o gubernie centrală, se zbătea în nevoi şi greutăţi un mic proprietar, copleşit de necazuri. Era un om care ajunsese de pomină prin necontenitele sale ghinioane — fost ofiţer, născut dintr-o familie nobilă de viţă mai veche chiar decît a lui Toţki, şi pe care-l chema Filipp Aleksandrovici Baraşkov. Plin de datorii şi înglodat în ipoteci, omul izbutise, în cele din urmă, datorită unei munci de ocnaş, în rînd cu ţăranii, sâ-şi pună într-o oarecare rînduială moşioara lui. La cea mai mică izbîndă, nenorocitul îşi recăpăta de obicei încrederea şi prindea din nou curaj. Înaripat şi plin de speranţe, se repezise pentru cîteva zile în capitala judeţului ca să încerce a cădea la învoială cu unul dintre principalii lui creditori. A treia zi după sosirea în oraş, se trezi cu starostele sătucului său, venit în goana mare, călare, cu barba pîrlită şi faţa plină de arsuri, să-i aducă vestea că „ieri, în amiaza mare, conacul a ars pînă în temelii şi că în flăcări s-a prăpădit şi coniţa, numai copilaşii au scăpat teferi”. O asemenea surpriză nici chiar Baraşkov, care înghiţise pînă atunci atîtea „hapuri” din partea sorţii, n-o mai putuse suporta; cu mintea zdruncinată, se sfîrşi peste o lună de zile, răpus de congestie cerebrală... Moşioara lui, văduvită de ţărani, plecaţi care încotro să-şi caute un rost în lume, fu vîndută la mezat; cît despre cele două fetiţe, una de şase, cealaltă de şapte ani ele fură luate prin mărinimia lui Afanasi lvanovici Toţki şi încredinţate — spre a fi crescute şi educate — administratorului său de moşie, fost funcţionar, neamţ de origine şi tată al unei familii numeroase. Curînd după aceea, cea mai mică dintre surorile orfane muri de tuse convulsivă, şi astfel Nastia rămase singură. Toţki, care se afla pe atunci în străinătate, uitase complet de existenţa celor două fetiţe. Trecuseră cam cinci ani, cînd, într-o zi, lui Afanasi lvanovici îi veni în gînd să-şi viziteze moşia, şi cu acest prilej, în conacul său, printre copiii administratorului, îi atrase deodată atenţia o fetiţă fermecătoare, de vreo doisprezece ani, vioaie, deşteaptă şi care promitea să devină mai tîrziu o frumuseţe rară; în privinţa asta, Afanasi lvanovici avea un ochi ager şi încercat. De data aceasta zăbovi la moşie doar cîteva zile, totuşi avu grijă să dea dispoziţiile cuvenite, în urma cărora în educaţia fetiţei interveniră oarecare schimbări; fu angajată o guvernantă elveţiană, femeie în vîrstă, respectabilă şi cu multă experienţă în domeniul educaţiei alese a tinerelor fete şi care, pe lîngă limba franceză, preda şi diferite alte discipline. Instalată la conac, guvernanta se ocupă intens de educaţia micuţei Nastia. După patru ani, perioada aceasta de educaţie multilaterală luă sfîrşit. Guvernanta plecă, iar pe Nastia, din împuternicirea lui Afanasi lvanovici, a venit s-o ia o boieroaică, vecina domnului Toţki de lîngă o altă proprietate, situată într-o gubernie mai îndepărtată. Era o moşioara nu prea întinsă, cu o căsuţă modestă de bîrne, proaspăt construită şi mobilată cu un gust deosebit. Unde mai pui că şi sătucul purta un nume semnificativ — Otradnoie ¹ .

Moşiereasa a instalat-o pe Nastia în acest cămin tihnit şi, cum era văduvă, fără copii, şi locuia doar la o verstă depărtare de Otradnoie, veni şi ea să stea acolo împreună cu Nastia, căreia i se dădură în serviciul ei o bătrînă chelăreasă şi o tînără, dar foarte pricepută, cameristă. În conacul de la Otradnoie, Nastia găsi instrumente muzicale, o bibliotecă frumoasă cu cărţi instructive şi romane sentimentale potrivite pentru o tînără fată, tablouri, stampe, creioane, pensule, culori, o foarte nostimă căţeluşă, iar după două săptămîni descinse şi Toţki... De atunci el îndrăgi în mod deosebit acest sătuc al său pierdut în mijlocul stepelor; vară de vară venea să petreacă acolo trei luni, şi aşa se scurseră vreo patru ani de viaţă tihnită, plină de farmec şi fericire.

Dar iată că într-o zi — pe la începutul iernii, patru luni după ultima vizită a lui Afanasi Ivanovici la Otradnoie, unde, de data asta, nu zăbovise decît două săptămîni — se răspîndi zvonul sau, mai bine zis, ajunse la urechile Nastasiei Filippovna vestea că Afanasi Ivanovici ar avea de gînd să se însoare la Petersburg cu o tînără frumoasă şi de neam, cu alte cuvinte e pe punctul de a face o partidă strălucită. Mai tîrziu, zvonul se dovedi a nu fi tocmai exact în toate amănuntele, căci fusese vorba doar de un proiect de căsătorie şi încă foarte îndoielnic ca perspectivă de realizare. Şi totuşi, din clipa aceea, în firea Nastasiei Filippovna interveni o schimbare bruscă şi cu totul neaşteptată. Ea manifestă deodată o atît de aprigă hotărîre şi spirit de iniţiativă, încît vădi prin aceasta un caracter cu totul nebănuit.

Fără să stea mult pe gînduri, părăsi brusc colţul ei tihnit de ţară şi, făcînd singură drumul pînă la Petersburg, apăru pe neaşteptate la locuinţa lui Toţki. Revenindu-şi din uluiala primului moment, acesta încercă s-o readucă la bunele sentimente, dar de la început chiar, se dovedi că în felul de a discuta cu ea totul trebuie schimbat: şi limbajul, şi tonul, şi diapazonul vocii, şi subiectele de conversaţie plăcută şi elegantă pe care le folosise cu atît succes pînă atunci, şi logica argumentării — într-un cuvînt, absolut totul. În faţă-i şedea acum o altă femeie cu mult deosebită de aceea pe care o cunoscuse pînă atunci şi pe care de abia cu cîteva luni în urmă, în luna iulie, o lăsase în cătunul Otradnoie.

Îşi dădu seama, în primul rînd, că această nouă femeie ştie şi înţelege extraordinar de multe lucruri — atît de multe, încît îl cuprindea uimirea: de unde putuse ea să capete atîtea cunoştinţe şi informaţii, să-şi formeze idei precise asupra atîtor lucruri? (Să le fi acumulat oare din mica ei bibliotecă de domnişoară?) Dar nu numai atît: chiar şi din punct de vedere juridic era foarte bine edificată asupra multor chestiuni şi căpătase o cunoaştere temeinică dacă nu a lumii, cel puţin a felului cum se petrec unele lucruri în societate. În al doilea rînd, i se schimbase parcă şi firea, caracterul. Nu mai era fiinţa aceea sfioasă, cu stări sufleteşti nedefinite, uneori plină de farmecul unei zburdălnicii şi naivităţi adorabile, alteori tăcută şi îngîndurată, mirată sau neîncrezătoare, înlăcrimată, cuprinsă de nelinişti şi neastîmpăr...

Nimic din toate astea: înaintea lui Toţki rîdea acum în hohote şi-l săgeta cu împunsături şi sarcasm veninos o făptură neaşteptat de necunoscută, surprinzătoare şi care îi mărturisi fără înconjur că n-a avut niciodată pentru dînsul decît cel mai profund dispreţ, un dezgust mergînd pînă la greaţă, simţăminte ce s-au născut în sufletul ei îndată după surpriza primului moment. Această femeie nouă îi declara verde-n faţă că de fapt puţin i-ar păsa dacă el s-ar însura chiar acum şi cu oricine, dar că a venit anume să-l împiedice de la această căsătorie, şi numai din răutate no să-l lase să se însoare, pentru că aşa vrea ea şi că, prin urmare, aşa se va întîmpla, „fie chiar şi numai pentru a-mi bate joc de tine în voie, pentru că, în sfîrşit, mi-a venit şi mie rîndul să rîd”.

Aşa cel puţin se exprimase ea, deşi poate că nici n-a spus tot ce avea pe suflet. Şi în timp ce Nastasia Filippovna cea nouă, cu un rîs batjocoritor, îi aruncă toate astea în obraz, Afanasi Ivanovici chibzuia în tăcere situaţia, încercînd să-şi pună puţină ordine în gîndurile răvăşite. Dar n-a fost chiar aşa de uşor. l-au trebuit aproape două săptămîni ca, tot cumpănind şi cîntărind, să găsească o soluţie. În cele din urmă, hotărîrea fu luată. Fapt este că Afanasi Ivanovici număra pe atunci vreo cincizeci de ani, era un om cu greutate, care-şi cîştigase de mult o poziţie temeinică în societate. Preocupat în gradul cel mai înalt de mulţumirea lui personală, el ţinea mai presus de toate la liniştea şi confortul său, după cum se şi cădea unui om atît de onorabil. Nici cea mai mică abatere, nici cea mai uşoară şovăială nu era de îngăduit în privinţa celor ce se statorniciseră de întreaga alcătuire a vieţii, desăvîrşindu-se într-o formă atît de frumoasă. Pe de altă parte, experienţa şi deprinderea de a privi lucrurile mai adînc îl făcură curînd pe Toţki să se convingă că de data aceasta avea de-a face cu o fiinţă de la care te poţi aştepta la orice, o fiinţă în stare nu numai să ameninţe, dar şi să acţioneze, căci nimic, dar absolut nimic n-ar fi oprit-o să-şi ducă ameninţările la îndeplinire; era pornită, fără îndoială, să sfideze orice, să-şi bată joc de toate şi de toţi şi chiar de ea însăşi, încît orice încercări de a o ispiti şi cuminţi s-ar fi dovedit zadarnice. Substratul izbucnirii sale ascundea, de bună seamă, resorturi nebănuite de cu totul altă natură, într-un haos sufletesc total — deopotrivă protestul nesăbuit al unei inimi răzvrătite, o indignare romantică, Dumnezeu ştie împotriva cui şi pentru ce, un sentiment nepotolit de ură şi dispreţ depăşind orice măsură — într-un cuvînt, ceva extrem de ridicol şi de neconceput în rîndurile bunei societăţi, şi care pentru orice om onorabil, dacă i se întîmplă să intervină în viaţa lui, constituie o adevărată pedeapsă dumnezeiască, o calamitate. Bineînţeles că averea şi relaţiile lui Toţki îi permiteau oricînd să recurgă la o mică şi foarte nevinovată ticăloşie care să-l scoată din încurcătură. Pe de altă parte, era limpede că din punct de vedere juridic, să zicem, Nastasia Filippovna nu-i putea pricinui aproape nici un prejudiciu; nici măcar un scandal mai mare n-ar fi reuşit să stîrnească — atît de uşor putea fi oricînd făcută inofensivă. Dar toate acestea erau valabile numai în cazul cînd Nastasia Filippovna ar fi fost hotărîtă să procedeze ca orice altă femeie în situaţia ei şi cum se procedează în general în asemenea cazuri, adică să nu forţeze prea mult nota. Şi uite, tocmai aici i-au fost de mare folos lui Toţki perspicacitatea şi ochiul lui ager, căci ştiuse să ghicească aproape fără greş că Nastasia Filippovna însăşi îşi dă perfect de bine seama cît de neputincioasă este din punct de vedere juridic şi că, de fapt, cu totul alt gînd încolţise în mintea-i şi în ochii ei scînteietori... Dispreţuind orice, pînă şi propria sa persoană (trebuia multă perspicacitate şi inteligenţă pentru a ghici în momentul acela că, de fapt, ea nu mai ţinea de mult la propria-i persoană şi pentru al face pe el, scepticul şi cinicul monden, să intuiască gravitatea acestei stări sufleteşti), Nastasia Filippovna era în stare să se piardă iremediabil şi în chipul cel mai oribil, să apuce drumul Siberiei şi al ocnei, numai pentru a avea satisfacţia de a fi reuşit să-şi bată joc în voie de omul care-i inspirase o aversiune atît de inumană. Afanasi Ivanovici n-a încercat niciodată să ascundă că era cam laş din fire sau, mai bine zis, conservator în cel mai înalt grad. Prevenit, de pildă, că va fi omorît în timpul cununiei sau că i s-ar putea întîmpla altceva, foarte ridicol, indecent şi potrivnic convenienţelor sociale, el s-ar speria, dar nu atît de faptul că va fi omorît, rănit, însîngerat sau scuipat în obraz în public ş.a.m.d., ci că toate astea i se vor fi întîmplat într-un chip atît de nefiresc şi dezagreabil. Or, comportarea Nastasiei Filippovna îi prevestea tocmai aşa ceva, cu toate că ea nu spusese încă nimic; el însă îşi dădea bine seama că ea îl studiase şi-l cunoştea atît de bine, încît va şti cum să-l lovească. Şi întrucît căsătoria vizată nu era decît un simplu proiect, Afanasi Ivanovici se resemna şi cedă în faţa Nastasiei Filippovna.

Hotărîrea lui a fost influenţată şi de o altă împrejurare: era greu să-şi închipuie cineva cît de puţin semăna, ca înfăţişare, această nouă Nastasia

Filippovna cu cea dinainte. Pînă atunci păruse doar o fetiţă foarte drăguţă, iar acum... Toţki nu-şi putu ierta multă vreme faptul că în toţi aceşti patru ani nu ştiuse să vadă ceea ce părea atît de evident, ba şi frapant cîteodată. E drept că aici conta mult şi împrejurarea că cele două profiluri ale ei, şi cel fizic, şi spiritual suferiseră între timp o transformare adîncă. El îşi amintea, de altfel, că şi înainte se-ntîmpla uneori să-i vină gînduri stranii cînd se uita, de pildă, în ochii ei: o întunecime profundă şi misterioasă se cerea pătrunsă în adîncul lor ca o enigmă. În ultimii doi ani, Afanasi Ivanovici rămînea deseori surprins de schimbarea ce se produsese la Nastasia Filippovna; devenea tot mai palidă şi — lucru ciudat — această paloare o făcea parcă şi mai frumoasă. Ca toţi craii care şi-au făcut de cap în voie, ducînd o viaţă destrăbălată, Toţki tratase la început cu multă uşurinţă cucerirea lesnicioasă a acestui suflet inocent; dar în ultima vreme se văzu nevoit să-şi pună de mai multe ori întrebarea dacă nu greşise judecînd-o astfel pe Nastasia Filippovna. În tot cazul, încă din primăvara dinainte, hotărîse în sinea lui s-o mărite cît mai curînd cu vreun domn aşezat şi cumsecade, cu slujba într-o altă gubernie, bineînţeles asigurîndu-i o dotă frumuşică. (O, ce crunt şi cu cîtă satisfacţie îşi bătea joc de toate astea Nastasia Filippovna!). Dar acum, ispitit de noutatea descoperirii sale, Afanasi Ivanovici se gîndi c-ar putea s-o exploateze din nou pe această femeie. Se hotărî deci s-o instaleze la Petersburg, înconjurînd-o cu bogăţie şi confort. Dacă nu i-a mers într-un anumit fel, de ce n-ar încerca să-şi realizeze scopul şi pe altă cale: Nastasia Filippovna, etalată ca o curtezană de lux, putea să-i satisfacă oricînd orgoliul de cuceritor într-un anumit cerc de cunoscuţi.

Trecură cinci ani de viaţă în Petersburg şi, cum era şi firesc, în acest răstimp, multe lucruri se limpeziră de la sine. Situaţia lui Afanasi Ivanovici nu era deloc de invidiat; partea cea mai proastă era că o dată intrată frica în el, i-a fost cu neputinţă să scape de acest simţămînt. Se temea, fără să ştie de ce anume, se temea pur şi simplu de Nastasia Filippovna. Într-o vreme, în primii doi ani, îşi închipuise că Nastasia Filippovna ar fi vrut ca el s-o ia în căsătorie, şi dacă tăcea, era numai dintr-un exagerat orgoliu, aşteptînd cu perseverenţă să facă el primul propunerea. Pretenţia ar fi fost nelalocul ei; Afanasi Ivanovici îşi încreţea plictisit fruntea şi rămînea îndelung adîncit în gînduri grele. Spre marca şi oarecum neplăcuta lui surprindere (ciudăţenie a inimii omeneşti!), avu prilejul să se convingă întro zi că o eventuală cerere în căsătorie ar întîmpina un refuz categoric din partea Nastasiei Filippovna. Multă vreme n-a fost în stare să înţeleagă. O singură explicaţie îi părea plauzibilă: mîndria acestei femei „jignite şi prăpăstioase” mergea pînă acolo, încît ar fi preferat să piardă pînă şi situaţia cea mai strălucită, numai ca să-şi poată arăta o dată mai mult dispreţul printr-un refuz. Din nefericire pentru el, Nastasia Filippovna apucase între timp să aibă asupră-i un ascendent din ce în ce mai mare.

Nici cele mai mari avantaje n-ar fi reuşit s-o ademenească şi cu toate că acceptase confortul care-i fusese oferit, continua să ducă o viată foarte modestă şi în cei cinci ani care se scurseseră nu-şi adunase aproape nici un fel de economii. În dorinţa lui de a rupe aceste lanţuri, Afanasi Ivanovici se gîndi să recurgă la un mijloc destul de ingenios: pe nesimţite, cu multă iscusinţă, o supuse unei acţiuni de continuă seducţie cu ajutorul dibaci a fel de fel de cuceritori irezistibili; dar nici unul dintre aceşti bărbaţi ideali: prinţi, husari, secretari de legaţie, poeţi, romancieri şi chiar socialişti — nici unul nu produse asupra Nastasiei Filippovna nici cea mai mică impresie, ca şi cum avea o piatră în loc de inimă şi sentimentele-i secaseră pentru totdeauna. Trăind destul de retrasă, îşi petrecea vremea citind, chiar studiind, făcînd muzică. Relaţiile ei erau restrînse: o vizitau mereu cîteva văduve de funcţionari sărace şi caraghioase, două actriţe şi nişte femei bătrîne; ţinea mult la familia numeroasă a unui învăţător respectabil, în a cărui casă era primită cu multă dragoste şi căldură sufletească. Seara, de cele mai multe ori, se adunau la ea cinci-şase cunoscuţi, dintre care aproape nelipsit era şi Toţki. De curînd fusese introdus în societatea Nastasiei Filippovna, ce-i drept nu fără greutate, şi generalul Epancin. În acelaşi timp, absolut fără nici o dificultate şi simplu de tot, se introduse printre cunoştinţele ei şi un tînăr funcţionar, pe nume Ferdîşcenko, un fel de măscărici ordinar şi obraznic, care făcea pe spiritualul şi umbla ahtiat după băutură. Venea din cînd în cînd şi un tînăr tăcut şi cam ciudat, pe nume Ptiţîn, modest, punctual, îngrijit îmbrăcat, care se ridicase dintr-un mediu de oameni săraci şi devenise cămătar. Apăru, în sfîrşit, în casa ei şi Gavrila Ardalionovici... în cele din urmă, Nastasia Filippovna căpătă o faimă ciudată: toată lumea vorbea despre frumuseţea ei şi atîta tot; nimeni nu putea să se laude cu vreo favoare, nimeni nu putea să povestească ceva compromiţător pe seama ei. O asemenea reputaţie, cultura, inteligenţa sclipitoare şi manierele alese ale Nastasiei Filippovna îl întăriră defintiv pe Afanasi Ivanovici în urmărirea unui anumit plan pe care şi-l propusese mai de mult. Era exact momentul cînd în toată istoria aceasta interveni energic, luînd parte foarte activă, şi generalul Epancin. Adresîndu-i-se atît de amabil lui Ivan Feodorovici pentru a-i cere sfatul prietenesc cu privire la una dintre fiicele sale, Toţki socoti de a sa datorie să-i mărturisească deschis şi sincer totul. În acelaşi timp, declară categoric că este decis să nu dea înapoi şi, la nevoie, să recurgă la orice mijloc pentru a-şi cîştiga libertatea; că nu s-ar linişti nici chiar dacă Nastasia Filippovna din proprie iniţiativă i-ar oferi libertatea deplină de acţiune; că nu l-ar satisface nici un fel de promisiuni verbale şi are nevoie de garanţii depline şi concrete. Se înţeleseră să acţioneze împreună. Hotărîră mai întîi să recurgă la mijloacele cele mai blînde, apelînd mai ales „la coardele sensibile ale inimii”. Se duseră împreună la Nastasia Filippovna şi Toţki începu prin a-i mărturisi sincer şi fără înconjur toată grozăvia situaţiei insuportabile în care se afla; se recunoscu vinovat de răul pe care i-l pricinuise, dar îi spuse deschis că nu-şi regretă fapta iniţială, deoarece este un afemeiat înrăit şi incapabil să reziste tentaţiilor, dar că acum vrea să se însoare şi că soarta acestei căsătorii distinse din lumea bună se afla în mîinile Nastasiei Filippovna; că, într-un cuvînt, aştepta totul de la inima ei generoasă. Apoi luă cuvîntul generalul Epancin în calitatea lui de părinte; vorbi cu mult bun-simţ, evitînd sentimentalismele, şi se mărgini să spună doar atît, că recunoaşte dreptul ei de a hotărî soarta lui Afanasi lvanovici; cu un aer de supremă resemnare şi încredere arătă apoi că fericirea uneia dintre fiicele sale, ba poate şi a celorlalte două, depindea acum de hotărîrea pe care o va lua Nastasia Filippovna. La întrebarea acesteia „ce anume vor de la dînsa”, Toţki răspunse cu aceeaşi sinceritate, mărturisindu-i că fusese atît de speriat cu cinci ani în urmă, încît nu-şi mai poate recăpăta liniştea decît în cazul cînd Nastasia Filippovna ar contracta o căsătorie. Se grăbi să adauge îndată că, din partea lui, o asemenea dorinţă ar fi desigur absurdă dacă ar fi lipsită de anumite temeiuri. Remarcase personal şi de altfel aflase cu precizie că un tînăr dintr-o familie onorabilă, anume Gavrila Ardalionovici Ivolghin, pe care dînsa îl cunoaşte, şi care o vizitează din cînd în cînd, este îndrăgostit cu patimă de ea, şi că, fără îndoială, şi-ar da bucuros jumătate din viaţă pentru a-i cîştiga simpatia. Gavrila Ardalionovici îi făcuse personal această destăinuire din toată inima-i tînără şi curată, ca unui prieten, şi că despre acest lucru ştie şi lvan Feodorovici, protectorul lui. În sfîrşit, dacă el, Afanasi Ivanovici, nu se înşală, Nastasia Filippovna a aflat mai de mult despre dragostea acestui tînăr şi că personal a avut impresia că este înclinată să-l încurajeze. De bună seamă, lui, mai mult ca oricui, îi vine greu să-i vorbească despre toate acestea. Dar dacă Nastasia Filippovna ar admite totuşi că el, Toţki, în afară de dorinţa egoistă de a-şi asigura propria fericire, este animat în acelaşi timp şi de dorinţa de a o ajuta măcar cît de cît, ar înţelege că de mult i se pare cam ciudată, ba chiar nefirească viaţa aceasta solitară în care se complace; că toate astea nu sînt decît o rătăcire, un marasm păgubitor, o totală neîncredere în reînnoirea vieţii, care, în dragoste şi în familie, ar putea renaşte aşa de frumoasă, căpătînd astfel un alt ţel; că ceea ce face ea e o irosire zadarnică a unor aptitudini deosebit de strălucite poate, o refugiere autoadmirativă în propria-i tristeţe, într-un cuvînt, un fel de romantism nevrednic nici de înţelepciunea şi nici de inima generoasă a Nastasiei Filippovna. Repetînd încă o dată că mai greu decît pentru oricare altul îi vine lui să vorbească în această chestiune delicată, încheie exprimîndu-şi speranţa că Nastasia Filippovna nu-i va răspunde prin dispreţ, dacă, din dorinţa sinceră de a-i asigura viitorul, el îi va oferi suma de şaptezeci şi cinci de mii de ruble. Mai adăugă, pentru a fi mai lămurit, că suma aceasta a şi fost prevăzută pe numele ei în testamentul său; nu era deci vorba de vreo despăgubire... şi, în sfîrşit, pentru ce să nu admită, şi în felul acesta să-i ierte o dorinţă atît de firească — de a-şi împăca întrucîtva conştiinţa etc, etc., adică tot ce se spune de obicei în asemenea cazuri. Afanasi Ivanovici perora mult şi cu mare elocinţă, strecurînd în treacăt afirmaţia deosebit de semnificativă că, în privinţa acestor şaptezeci şi cinci de mii, pomeneşte pentru prima dată acum, şi nimeni altul, nici măcar lvan Feodorovici, care e aici de faţă, n-a ştiut nimic despre asta; într-un cuvînt, nu ştie nimeni.

Răspunsul Nastasiei Filippovna îi uimi pe cei doi prieteni.

În comportarea ei nu numai că nu se manifestă nici urmă ironia de altădată, de vrăjmăşie şi ură, nimic din ceea ce ar fi semănat cu acel hohot batjocoritor la a cărui simplă amintire pe Toţki îl şi treceau fiorii, ci, dimpotrivă, părea că este încîntată că poate să stea de vorbă în sfîrşit cu cineva, prieteneşte şi cu inima deschisă. Mărturisi că de multă vreme dorea să ceară un sfat prietenesc, dar că numai mîndria o împiedicase s-o facă; acum însă, cînd gheaţa a fost ruptă, totul se schimbă şi e bucuroasă de prilejul care i se oferă. Cu un zîmbet trist la început, apoi, înviorată şi rîzînd voios, declară că, în orice caz, nici nu mai poate fi vorba de furtuna de altădată; i se schimbase de mult felul de a privi unele lucruri şi, dacă inima ei nu se schimbase în privinţa aceasta, ea a trebuit totuşi să înţeleagă şi să le accepte, resemnîndu-se în faţa faptelor împlinite; o dată făcut, un lucru rămîne făcut, ce a fost a fost; de aceea i se pare chiar ciudat că Afanasi Ivanovici continuă să fie speriat. Apoi se întoarse către Ivan Feodorovici şi, pe un ton de respect deosebit, îi spuse că auzise de mult numai lucruri bune despre fiicele lui şi că avea pentru ele o consideraţie sinceră şi profundă. Numai gîndul că le-ar putea fi de oarecare folos o umplea de mîndrie şi fericire. E adevărat că acum îi este greu, se simte foarte deprimată şi o copleşeşte „urîtul”. Afanasi Ivanovici îi ghicise gîndurile; ar fi vrut să renască, dacă nu în dragoste, cel puţin în familie săşi găsească un scop nou în viaţă; dar în ce-l priveşte pe Gavrila Ardalionovici, nu putea spune mare lucru. Se pare, într-adevăr, că el o iubeşte; ea însăşi simţea că ar putea să-l iubească la rîndu-i, dacă ar fi sigură de trăinicia afecţiunii lui; dar el e atît de tînăr, chiar dacă s-ar presupune că e sincer; de aceea îi vine greu să se hotărască. Îi place mai ales că el munceşte şi se zbate să-şi întreţină singur familia. Aude despre el că e un om energic, mîndru şi întreprinzător, că vrea să facă neapărat carieră, să răzbată. Mai ştia că Nina Aleksandrovna Ivolghina, mama lui Gavrila Ardalionovici, este o femeie admirabilă şi demnă de tot respectul; că Varvara Ardalionovna, sora lui, e o fată cu însuşiri frumoase şi foarte energică; Ptiţîn i-a vorbit mult de dînsa. După cît i se spusese, ele suportau cu mult curaj loviturile sorţii; ar fi vrut să le cunoască, dar se pune întrebarea dacă ele ar primi-o bucuros în familia lor. În general, n-ar avea obiecţii împotriva unei eventuale căsătorii cu acest tînăr, dar chestiunea trebuie bine cîntărită; de aceea roagă să nu fie zorită. Cît despre cele şaptezeci şi cinci de mii — Afanasi Ivanovici n-are de ce să se simtă stingherit. Ea cunoaşte valoarea banului şi, fără îndoială, va primi suma oferită. Îi este recunoscătoare lui Afanasi Ivanovici pentru delicateţea de a nu-i fi pomenit despre asta nu numai lui Gavrila Ardalionovici, ci şi generalului; părerea ei este însă că n-are nici un rost să i se ascundă tînărului acest fapt. Ea n-are nimic de ascuns şi nici de ce să-i fie ruşine pentru banii aceştia. În tot cazul, nu se gîndeşte să ceară iertare nimănui şi vrea să se ştie acest lucru. De altfel, nici nu s-ar mărita cu Gavrila Ardalionovici înainte de a se fi convins că atît el, cît şi toţi ai lui nu mai păstrează nici o rezervă în privinţa ei. La urma urmei, trebuie să ştie o dată pentru totdeauna că ea nu se consideră deloc vinovată şi ar fi fost mai bine ca Ardalionovici să afle în ce condiţii a stat ea în aceşti cinci ani la Petersburg, care au fost adevăratele raporturi între ea şi Afanasi Ivanovici în tot timpul acesta şi ce avere a putut să-şi agonisească. Şi, în sfîrşit, chiar dacă ea acceptă acum acesta sumă de bani, e bine să se ştie că o primeşte nu ca un preţ al dezonoarei suferite ca tînără fată, pentru care ea n-avea nici o vină, ci numai cu titlul de despăgubire pentru viaţa ei distrusă.

Spre sfîrşit, Nastasia Filippovna vorbi chiar cu atîta înflăcărare şi surescitare despre toate astea (ceea ce, de altfel, era şi firesc), încît generalul se declară foarte mulţumit, socotind afacerea ca şi încheiată.

Toţki însă, care nici pînă acum nu se putuse elibera de sub teroarea spaimei iniţiale, nu prea era dispus să creadă şi mult timp se temu să nu-i fi jucat vreo nouă festă. Tratativele începură totuşi; speranţa pe care cei doi prieteni îşi întemeiaseră manevra, şi anume posibilitatea unei afecţiuni din partea Nastasiei Filippovna pentru Ganea, părea să prindă consistenţă, încît pînă şi Afanasi Ivanovici începea uneori să spere în posibilitatea unui succes. Între timp, Nastasia Filippovna avu o scurtă explicaţie cu Ganea; cuvinte se rostiră foarte puţine, ca şi cum toată discuţia aceasta era extrem de penibilă pentru pudoarea tinerei femei. Îngăduindu-i lui Gavrila Ardalionovici s-o iubească, ea declară ferm şi categoric că nu voia să fie cu nimic legată pînă la căsătorie (dacă această căsătorie va avea loc!) şi că îşi rezervă dreptul de a spune „nu” chiar şi în ultimul moment; de acelaşi drept dispune şi Ganea. Curînd şi cu totul întîmplător, Ganea avu prilejul să se convingă că Nastasia Filippovna aflase deja pînă-n amănunt că familia lui nu o vede cu ochi buni şi se opune acestei căsătorii şi că din pricina aceasta se iscaseră şi neînţelegeri în casa lor; ea nu-i pomenise nimic, cu toate că el se aştepta în fiecare zi să se deschidă vorba despre asta. S-ar putea, de altfel, da şi alte amănunte cu privire la complicaţiile ivite în legătură cu acest proiect de căsătorie şi tratativele ce s-au dus, dar mă tem că şi aşa am anticipat prea mult, mai ales că unele fapte despre care se vehiculau diferite zvonuri apăreau încă într-o formă destul de vagă şi de confuză. Aşa, de pildă, se spunea că Toţki ar fi aflat de undeva cum că Nastasia Filippovna stabilise relaţii secrete, şi a căror natură nu era deloc limpede, cu domnişoarele Epancin fără ştirea părinţilor lor — ceea ce părea cu totul neverosimil. În schimb, un alt zvon, foarte plauzibil de altfel, era prevestitor de atîtea primejdii, încît Toţki nu putea să nu ţină seama de el şi era îngrozit ca în faţa unui coşmar. Auzise ca lucru absolut cert că Nastasia Filippovna ştia prea bine motivul pentru care Ganea se însoară cu ea: că-l interesează numai banii, că Ganea avea un suflet meschin, lacom, violent, invidios şi că e stăpînit de un orgoliu fără margini, aproape monstruos; că deşi pînă atunci urmărise cu toată patima s-o cucerească pe Nastasia Filippovna, acum însă, cînd cei doi prieteni îşi propuseră să speculeze această pasiune tot mai puternică în folosul lor printr-un tîrg, în care Nastasia Filippovna devenise obiect al negocierilor spre a-i fi vîndută ca soţie legitimă, Ganea ar fi început s-o urască, detestînd-o ca pe un coşmar. În sufletul lui îşi făcură loc, într-un amestec ciudat, pasiunea şi ura, şi cu toate că după amarnice ezitări, consimţi în cele din urmă să se însoare cu această „femeie ticăloasă”, în sinea lui jură să se răzbune crunt şi „să-i vină de hac”, mai tîrziu, cum s-ar fi exprimat, chipurile, el însuşi. Se zice că Nastasia Filippovna ştia foarte bine toate acestea şi uneltea, la rîndu-i, ceva pe ascuns. Toate acestea îl îngroziră într-aşa hal pe Afanasi

Ivanovici, încît nu îndrăzni să-şi împărtăşească teama nici măcar generalului Epancin. Totuşi, erau momente cînd Toţki, ca toţi oamenii slabi din fire, prindea curaj şi-şi recăpăta uşor încrederea; aşa, de pildă, a fost o mare uşurare pentru dînsul cînd Nastasia Filippovna le făgădui în sfîrşit celor doi prieteni să dea un răspuns hotărît în seara zilei ei de naştere. Dar zvonul cel mai ciudat şi cel mai de necrezut a fost acela care-l privea personal pe respectabilul Ivan Feodorovici, zvon care, din nefericire, părea să se adeverească pe zi ce trece tot mai mult.

La prima vedere, s-ar fi zis că e o absurditate, cea mai năstruşnică născocire. Era greu de crezut că Ivan Feodorovici, pe povîrnişul unei vîrste respectabile, cu înţelepciunea lui admirabilă şi cunoaşterea temeinică a vieţii ş.a.m.d., s-ar putea aprinde după Nastasia Filippovna şi încă într-un asemenea hal, zice-se, încît capriciul acesta devenise un fel de patimă. Pe ce anume conta el în cazul acesta era greu de spus; poate chiar pe concursul lui Ganea. În orice caz, Toţki avea oarecare bănuieli în această privinţă; bănuia că între general şi secretarul lui intervenise o învoială tacită, cum se întîmplă între oamenii care se înţeleg dintr-o privire. Ştiut este de altfel că, pradă unei mari pasiuni, bărbatul, mai ales la o vîrstă mai înaintată, devine orb cu desăvîrşire şi este gata să nutrească speranţă chiar şi acolo unde ea nici n-ar putea exista; mai mult, îşi pierde judecata şi se poartă ca un băieţandru, chiar dacă din fire ar fi omul cel mai ponderat şi cu scaun la cap. Se mai vorbea că, pentru aniversarea naşterii Nastasiei Filippovna, generalul i-a pregătit în dar un superb şirag de perle, care-l costase o sumă fabuloasă şi pe care punea mult preţ, deşi nu ignora faptul că Nastasia Filippovna nu era o femeie interesată. Încă din ajunul zilei cînd urma să ofere cadoul, era ca într-o febră, străduindu-se cu abilitate să nu se trădeze. La urechile generălesei însă a şi ajuns zvonul despre mărgăritare. E drept că ea se cam obişnuise cu înclinaţia spre frivolitate a soţului ei, dar un asemenea pas nu putea fi trecut cu vederea; zvonurile despre şiragul de mărgăritare începură s-o obsedeze. Generalul, la rîndul său, prinsese şi el de veste la timp; oarecare aluzii făcute în ajun îi atraseră luarea-aminte; presimţea o explicaţie serioasă pe care ar fi vrut so evite. lată pentru ce, în dimineaţa aceea în care începe povestea noastră, el nu era deloc dispus să ia dejunul în sînul familiei. Chiar înainte de vizita prinţului, îşi propusese să se eschiveze de la masă, pretextînd o afacere oarecare şi să plece de acasă, evitînd astfel o discuţie nedorită cu familia. Ar fi vrut să cîştige măcar o singură zi, dar mai cu seamă să-şi asigure libertatea, fără umbră de sîcîială, pentru seara aceea. Şi deodată nici că se putea mai nimerit — se pomeni cu acest prinţ. „Chiar Dumnezeu mi l-a trimis!” îşi zise generalul în gînd, păşind în salonaşul soţiei sale.