V

Lizaveta Prokofievna era mîndrâ de originea ei. Vă închipuiţi aşadar ce a simţit cînd pe neaşteptate, fără nici un fel de menajamente, i se spuse că ultimul reprezentant al neamului ei, acel prinţ Mîşkin, de care parcă mai auzise vorbindu-se, nu era decît un sărman idiot şi aproape cerşetor, gata să primească de pomană. Tocmai pe efectele acestei ştiri conta generalul, sperînd că va stîrni atîta senzaţie, încît toate celelalte să rămînă deocamdată uitate.

De obicei, în faţa unor împrejurări şi situaţii dificile, Lizaveta

Prokofievna rămînea cu ochii holbaţi, puţin aplecată pe spate, cu privirea aţintită în gol, fără să rostească un cuvînt. Era o femeie de statură înaltă şi cam de o seamă cu soţul ei; părul, de culoare închisă, încă destul de des, începuse să încărunţească vizibil; era cam uscăţivă şi avea nasul puţin coroiat, obrajii galbeni şi supţi, buze subţiri. Deşi înaltă, fruntea îi era îngustă, iar ochii cenuşii, destul de mari, căpătau uneori expresia cea mai neaşteptată. Avusese cîndva naivitatea să creadă că privirea ei are ceva neobişnuit, de mare efect, şi a rămas pentru totdeauna cu convingerea aceasta nestrămutată.

— Să-l primesc, zici? Să-l primesc chiar acum? Şi, rotindu-şi ochii, generăleasa îi aţinti aprig asupra lui Ivan Feodorovici, care nu-şi afla locul.

— O, în privinţa asta nici o grijă, nu-i nevoie de nici un fel de ceremonie, draga mea, bineînţeles numai dacă vrei să-l vezi, se grăbi să explice generalul. E ca un copil, şi încă un copil care-ţi face milă; suferă de o boală cu crize, vine din Elveţia, a sosit adineauri, direct de la gară; e îmbrăcat cam straniu, într-un fel de haine nemţeşti, şi n-are o leţcaie, literalmente nici un ban, aproape să plîngă. l-am dat douăzeci şi cinci de ruble şi vreau să-i găsesc un loc de conţopist în cancelaria noastră. Iar pe voi, mesdames, vă rog să-i daţi ceva de mîncare, căci se pare că-i e şi foame...

— Mă uimeşti, reluă pe acelaşi ton generăleasa; i-e foame şi suferă de o boală cu crize? Ce fel de boală şi ce fel de crize?

— O! nici o grijă, crizele nu-i revin chiar aşa de des; de altfel e aproape ca un copil, deşi pare să ştie ceva carte, e instruit. Voiam să vă rog, mesdames, să-l supuneţi la un examen, adăugă generalul, adresînduse din nou fiicelor lui; oricum, n-ar fi rău să aflu ce aptitudini are.

— La un e-xa-men? repetă tărăgănat generăleasa şi, uluită la culme, începu din nou să-şi rotească ochii de la cele trei fete la bărbatu-său şi invers.

— Ah! draga mea, n-o lua chiar aşa... de altfel, cum vrei tu, am socotit că ar fi cazul să-l primim bine, cu ospitalitate, şi să-l introducem în casa noastră, făcînd prin asta o faptă bună.

— Să-l introducem în casa noastră? Tocmai din Elveţia?!

— Elveţia n-ar fi o piedică. Dar, repet, fă cum vrei. Am insistat, în primul rînd, pentru că purtaţi acelaşi nume de familie şi, cine ştie, poate că sînteţi chiar rude, în al doilea rînd, pentru că sărmanul nu ştie nici măcar unde să se aciuiască. Mi-am închipuit că, fiind vorba de un om din familia noastră, vei dori, totuşi, să-l cunoşti.

— Fireşte, muman, mai ales că nu-i nevoie de nici un fel de ceremonie; şi apoi omul vine de la drum, i-o fi foame, de ce să nu-l ospătăm; n-ai auzit că n-are unde să se ducă? interveni fiica cea mare, Aleksandra.

— Şi unde mai pui că e atît de copilăros, v-am spus doar, bun să se joace de-a v-aţi ascunselea.

— De-a v-aţi ascunselea? Cum vine asta?

— Ah, manian, nu te mai preface atît, interveni cu ciudă Aglaia.

Sora cea mijlocie, Adelaida, fire veselă şi hazlie, nu mai putu să reziste şi izbucni în rîs.

— Cheamă-l, papa, nu vezi că maman este de acord, hotărî Aglaia.

Generalul sună şi porunci să fie introdus prinţul.

— Dar cu o condiţie: să i se lege neapărat un şervet la gît cînd se va aşeza la masă, declară generăleasa. Să fie chemat Feodor sau Mavra... să stea la spatele lui şi sâ-l supravegheze cînd mănîncă. E liniştit cel puţin? Nu face gesturi dezordonate?

— Dimpotrivă, e chiar foarte bine crescut, are maniere alese. Cam simplu uneori... Dar iată-l că vine! Daţi-mi voie să vi-l prezint pe ultimul descendent al familiei sale, prinţul Mîşkin, poartă acelaşi nume, ba poate chiar ne este şi rudă; luaţi-l sub oblăduirea voastră. Toată lumea va trece acum să ia micul dejun, prinţe, de aceea te rog să ne faci cinstea... Pe mine însă mă scuzaţi, am cam întîrziat şi trebuie să mă grăbesc...

— Ştim noi unde te grăbeşti dumneata, rosti cu o mină gravă generăleasa.

— Mă grăbesc, mă grăbesc, draga mea, sînt în întîrziere! Vă recomand, mesdames, să-i daţi albumele voastre să vă scrie ceva, veţi vedea ce talent extraordinar de caligraf are! Adineauri, la mine în birou, mi-a scris cu caractere vechi „Egumenul Pafnutie şi-a pus iscălitura”... Ei, la revedere.

— Pafnutie? Egumen? la stai, stai puţin, încotro fugi şi ce-i cu Pafnutie? strigă generăleasa cu vădit necaz şi nelinişte în glas, încercînd să-l oprească pe bărbatu-său care o luase aproape la fugă.

— Da, da, draga mea, a existat pe vremuri un egumen cu acest nume... dar trebuie să ajung cît mai repede la conte, mă aşteaptă de mult, chiar el m-a chemat... La revedere, prinţe!

Şi generalul se făcu nevăzut.

— Ştiu cu ce fel de conte! spuse tăios Lizaveta Prokofievna şi. enervată, îşi îndreptă privirea asupra prinţului. Despre ce vorbeam? se strădui ea să-şi aducă aminte, plină de năduf. Ei, asta-i bună! A da, ce-i cu egumenul?

— Maman, o dojeni Aleksandra, iar Aglaia bătu chiar din picior.

— Lasă-mă să vorbesc, Aleksandra Ivanovna, replică aspru generăleasa, vreau şi eu să ştiu. la loc aici, prinţe, în fotoliul acesta, în faţa mea, nu acela, uite aici, la soare, la lumină, ca să-ţi pot vedea faţa. Ei bine, despre ce fel de egumen e vorba?

— Egumenul Pafnutie, răspunse prinţul serios şi grav.

— Pafnutie? E interesant; ei bine, şi ce-i cu el? Generăleasa întreba scurt, cu un glas tăios şi nerăbdător, fără a-l slăbi pe prinţ cu privirea, iar în timp ce acesta explica, ea dădea mereu din cap după fiecare vorbă a lui.

— Egumenul Pafnutie a trăit în secolul al paisprezecelea, începu prinţul, era stareţul unei sihăstrii de pe Volga, în ţinutul care se numeşte astăzi Kostroma. Era cunoscut prin viaţa lui de sfînt; umblase în solie la Hoardă, ajungînd la rînduirea unor treburi din acea vreme, prilej cu care îşi pusese iscălitura pe un document. Mi-a căzut în mînă un facsimil după această semnătură şi, fiindcă mi-a plăcut grozav scrierea, am studiat şi am deprins-o. Adineauri, generalul, supunîndu-mă la o probă de caligrafie, pentru a-şi da seama dacă poate să-mi facă rost de o slujbă, am scris mai multe fraze cu caractere diferite şi, printre ele, am reprodus-o şi pe asta cu „Egumenul Pafnutie şi-a pus iscălitura”. Generalului i-a plăcut mult şi de aceea şi-a adus aminte de ea.

— Aglaie, spuse generăleasa, ţine minte: Pafnutie sau, mai bine, notează-ţi, altminteri sînt sigură că o să uit. Dar crezusem că e vorba de ceva mai interesant. Şi unde-i iscălitura?

— A rămas, cred, în cabinetul generalului, pe masă.

— Trimiteţi pe cineva s-o caute şi să mi-o aducă numaidecît.

— Dacă doriţi, pot s-o mai scriu o dată.

— Desigur, maman, interveni Aleksandra, iar acum ar fi mai bine să ne aşezăm la masă, ni s-a făcut foame.

— Bună idee, aprobă generăleasa. Să mergem, prinţe; ţi-e foame tare?

— Da, acum mi-e cam foame, şi vă sînt foarte recunoscător.

— E foarte bine că eşti politicos, şi observ că nu eşti deloc aşa de... original, cum au binevoit să mi te recomande. Vino. la loc aici, în faţa mea, îl pofti ea grijuliu cînd ajunseră în sufragerie.

— Vreau să te văd mai bine. Aleksandro, Adelaido, aveţi grijă de prinţ.

Nu-i aşa că nu-i chiar atît de... bolnav? Poate că nici de şervet nu-i nevoie... îţi legau şervet la gît, prinţe, cînd stăteai la masă?

— Înainte vreme, în copilărie, cînd aveam vreo şapte ani, mi se pare că-mi legau, dar acum iau şervetul şi mi-l desfac pe genunchi cînd m-aşez la masă.

— Aşa şi trebuie. Dar crizele?

— Crizele? repetă prinţul puţin mirat. Acum mi se întîmplă destul de rar să am crize. De altfel, nu ştiu nici eu; după cum mi s-a spus, clima de aici n-o să-mi priască.

— Ascultaţi-l ce bine vorbeşte, observă generăleasa, adresîndu-se fiicelor ei şi continuînd să dea din cap după fiecare cuvînt al prinţului, nici nu mă aşteptam. Vasăzică, n-a fost decît o flecăreală, ca de obicei, şi nimic adevărat. Ospătează-te, prinţe, şi povesteşte-ne despre dumneata; unde te-ai născut, unde ai crescut şi ce ai învăţat? Vreau să ştiu tot ce te priveşte; mă interesează nespus.

Prinţul mulţumi şi, mîncînd cu multă poftă, reîncepu povestirea pe care o mai spusese de cîteva ori în dimineaţa aceea. Generăleasa părea din ce în ce mai mulţumită. Cele trei fete ascultau şi ele destul de atente.

Încercară apoi să reconstituie din memorie vechimea neamului lor, în speranţa că vor găsi o spiţă comună. Prinţul se dovedi a-şi cunoaşte destul de bine genealogia; pînâ la urmă însă, oricît s-au străduit, nu s-a putut stabili aproape nici un fel de legătură de rudenie între el şi generăleasa.

Doar nişte strămoşi şi nişte străbunice de-ale lor dacă mai puteau fi socotiţi rude de departe. Această conversaţie aridă părea să-i fi fost pe plac îndeosebi generălesei care, oricît de mare i-a fost dorinţa, niciodată pînă atunci n-a dat peste un interlocutor dornic s-o asculte vorbind despre arborele genealogic; iată de ce se sculă de la masă neobişnuit de înviorată.

— Acum să trecem cu toţii în colţişorul nostru preferat, spuse ea, acolo să ni se aducă şi cafeaua. Avem o odaie comună, îi explică ca prinţului pe cînd ieşeau din sufragerie, propriu-zis e micul meu salonaş, unde ne adunăm ori de cîte ori sîntem singure, unde ne îndeletnicim fiecare cu treburile noastre. Aleksandra, fiica mea mai mare, cîntă la pian, citeşte sau brodează; Adelaida pictează peisaje şi portrete (numai că nu le mai isprăveşte niciodată), iar Aglaia îşi omoară timpul, fără să facă nimic. Nici eu nu prea am de făcut mare lucru; de orice m-aş apuca, nu-mi reuşeşte şi pace. Uite că am ajuns; ia loc, prinţe, aici, lîngă şemineu, şi povesteşte-ne. Vreau să ştiu cum te pricepi să povesteşti ceva. Vreau să mă lămuresc deplin în privinţa dumitale şi, cînd mă voi întîlni cu prinţesa Belokonskaia, îi voi povesti bătrînei totul despre dumneata. Vreau să te cunoască cu toţii. Haide, începe.

— Nu ţi se pare, maman, că e foarte greu să povesteşti aşa, la comandă, obiectă Adelaida, care între timp îşi aranjase şevaletul, îşi luase pensulele şi paleta şi se apucase să picteze acelaşi peisaj, început de multă vreme, pe care-l copia după o stampă. Aleksandra şi Aglaia se aşezară amîndouă pe o canapea şi, încrucişîndu-şi braţele, se pregătiră să asculte conversaţia. Prinţul observă că toată lumea îl priveşte cu o atenţie deosebită.

— O vorbă n-aş scoate, dacă mi s-ar porunci în felul acesta, adăugă şi Aglaia.

— Dar de ce? Ce mare lucru? De ce, adică, n-ar povesti? Ce, n-are limbă? Vreau să ştiu cum vorbeşte. Ei bine, spune ceva. Povesteşte-ne cum ţi-a plăcut Elveţia, prima impresia a dumitale. O să vedeţi că începe îndată şi încă foarte frumos.

— Impresia a fost puternică... începu prinţul.

— Vedeţi, vedeţi, se agită nerăbdătoare Lizaveta Prokofievna, adresîndu-se fiicelor ei, v-am spus că o să înceapă.

— Dar lasă-l acum cel puţin să vorbească, maman, o opri Aleksandra.

Prinţul acesta e mai curînd un impostor decît un idiot, şopti ea la urechea Aglaiei.

— Şi pe mine mă bate gîndul, îl suspectez mereu, răspunse Aglaia. Ce urît din partea lui că se pretează la un asemenea joc. Ce o fi urmărind oare? Să ne cîştige simpatia?

— Prima impresie a fost foarte puternică, repetă prinţul. Cînd m-au dus din Rusia în străinătate, trecînd prin diferite oraşe nemţeşti, priveam în jur şi, ţin minte, nu întrebam nimic. Înainte de asta avusesem o serie de crize foarte violente şi chinuitoare şi, de regulă, după fiecare asemenea revenire a bolii cu crize repetate, cădeam într-o stare de prostraţie. Îmi pierdeam memoria cu desăvîrşire şi, cu toate că mintea continua să lucreze, în schimb cursul logic al ideilor mi se întrerupea mereu. Nu eram în stare să leg mai mult de două-trei idei consecvente. Cel puţin aşa mi se pare. Iar după ce crizele treceau, redeveneam sănătos şi puternic, uite, ca acum. Mi-aduc aminte că pe atunci mă năpădise o tristeţe profundă, un fel de nostalgie iremediabilă. Aproape îmi venea să plîng; simţeam în mine, mereu trează, o nelinişte plină de mirare; m-a impresionat mai ales faptul că toate cele din jur le simţeam străine de mine; de acest lucru mi-am dat seama imediat. Tot ce era străin mă deprima peste măsură. Mi-am revenit complet din întunecarea aceasta a minţii abia cînd am ajuns în Elveţia, la Basel; ţin minte ca acum: era seara şi m-a trezit din toropeală zbieretul unui măgar, în piaţă. Măgarul m-a impresionat grozav, mi-a făcut nu ştiu de ce, o nespusă plăcere şi toate în creierul meu s-au limpezit dintr-o dată.

— Un măgar? Mi se pare puţin ciudat, observă generăleasa. Deşi n-ar fi deloc ciudat, dacă te gîndeşti că vreuna dintre noi, de aici, ar fi în stare, cine ştie, să se îndrăgostească de un măgar, spuse generăleasa, privind mînioasă la fetele ei care izbucniseră în rîs. Despre asta se vorbeşte chiar şi în mitologie. Continuă, prinţe.

— De atunci mi-s dragi măgarii. Aş zice chiar că simt pentru aceste animale multă simpatie. Am început să mă informez asupra lor, căci pînă atunci nu mai văzusem măgari şi m-am convins curînd că sînt nişte dobitoace foarte utile, cu multă putere de muncă, rezistente, răbdătoare, necostisitoare în gospodărie şi deci foarte convenabile. Şi deodată, datorită acestui măgar, am îndrăgit toată Elveţia, încît dispăru complet şi melancolia care mă apăsase pînă atunci.

— Toate astea mi se par foarte ciudate, dar să lăsăm la o parte măgarul; să trecem la alt subiect. Ce tot rîzi acolo, Aglaie? Şi tu, Adelaido? Prinţul ne-a povestit aşa de frumos despre acest măgar. L-a văzut cu ochii lui, dar tu ce-ai văzut? Doar n-ai fost în străinătate.

— Ba am văzut şi eu un măgar, maman, spuse Adelaida.

— Iar eu l-am şi auzit, adăugă Aglaia. Fetele izbucniră din nou în rîs.

Prinţul rîse şi el.

— E foarte urît din partea voastră! exclamă generăleasa dojenitor. lartă-le, prinţe, de fapt au inimă bună. Mă cert mereu cu ele, dar le iubesc mult. Sînt fluşturatice, zvăpăiate, nişte zănatice.

— Nu face nimic, spuse prinţul rîzînd; în locul lor, aş proceda la fel.

Ţin totuşi să iau apărarea măgarului: măgarul e o făptură blajină şi folositoare.

— Dar dumneata eşti blajin, prinţe? întreb aşa, de curiozitate, zise generăleasa.

Urmă iarăşi o explozie de rîs.

— Iar ne joacă festa afurisitul acela de măgar; nici nu mă gîndisem la el! se scandaliză generăleasa. Crede-mă, te rog, prinţe, n-am vrut să fac nici o...

— Aluzie? O, nici nu mă îndoiesc!

Şi prinţul continua să rîdă din toată inima.

— E foarte bine că rîzi. Înseamnă că eşti un tînăr tare bun la inimă, conchise generăleasa.

— Uneori sînt şi rău, răspunse prinţul.

— Iar eu sînt bună, declară deodată sentenţios generăleasa, şi, dacă vreţi, sînt totdeauna bună, şi e singurul meu defect, de fapt, pentru că nu trebuie să fii totdeauna bun. Îmi ies din sărite foarte des, uite, mă supăr pe ele sau pe Ivan Feodorovici mai ales, dar partea proastă e că sînt şi mai bună atunci cînd mă înfurii. Adineauri, înainte de a fi intrat dumneata, eram supărată şi m-am făcut că nu înţeleg nimic şi că nici nu sînt în stare să pricep ceva. Mi se întîmplă de-astea; parc-aş fi un copil. Aglaia mi-a dat o lecţie; îţi mulţumesc, Aglaie. De altfel, toate astea sînt mofturi. N-oi fi chiar aşa de grea de cap cum par şi cum ar vrea să mă prezinte fetele mele. Am caracter şi nu prea mă las intimidată. De altfel, vi le spun toate astea fără răutate. Aglaie, vino şi mă sărută, aşa... acum destul cu sentimentalismele, o potoli ea pe Aglaia, care, după ce o sărută pe maicăsa cu foc pe gură, se repezi să-i sărute şi mîna. Continuă, prinţe. Poate că îţi aminteşti şi ceva mai interesant decît povestea cu măgarul.

— Orice aţi spune, nu înţeleg, interveni din nou Adelaida, cum poate cineva să se apuce a povesti aşa, direct, la comandă. Eu una n-aş fi în stare.

— Uite că prinţul e în stare, pentru că prinţul e foarte deştept, şi-i mai deştept decît tine cel puţin de zece ori, dacă nu şi de douăsprezece ori. Sînt convinsă că ai s-o simţi şi tu îndată. Dovedeşte-le-o, prinţe; continuă. Pe măgar, de fapt, am putea foarte bine să-l lăsăm deoparte. Ei, ce ai mai văzut în străinătate, în afară de măgar?

— În orice caz, chiar şi ceea ce a spus despre măgar a fost destul de inteligent, remarcă Aleksandra. Prinţul a povestit într-un mod atît de interesant despre boala lui, cum datorită unui şoc din afară şi-a revenit şi cum totul a început să-i placă după aceea. Am fost întotdeauna curioasă să ştiu cum îşi pierd oamenii mintea şi cum şi-o recapătă după aceea. Mai ales cînd toate astea se-ntîmplă brusc, pe neaşteptate.

— Nu-i aşa? Nu-i aşa? se învioră generăleasa. Văd că nici tu nu dai în gropi, ba, uneori, se întîmplă să ai sclipiri de deşteptăciune; hai, isprăviţi odată cu rîsul! Ai rămas, mi se pare, la descrierea naturii elveţiene, prinţe? Aşadar...

— Am ajuns la Lucerna şi acolo m-au dus să fac o plimbare pe lac. Îmi dădeam seama cît e de frumos, şi totuşi simţeam o grea apăsare pe suflet.

— De ce, adică? întrebă Aleksandra.

— Nu ştiu. Dar de cîte ori am prilejul să admir asemenea privelişti ale naturii, întotdeauna încerc la început un sentiment de apăsare şi nelinişte; îmi place nespus, dar mă şi tulbură. De altfel, în acea vreme, eram încă bolnav.

— În ce mă priveşte, tare aş vrea să le văd, spuse Adelaida. Şi nu înţeleg, cînd o să ne învrednicim şi noi odată să mergem în străinătate. De doi ani de zile caut în zadar un subiect de tablou: Orientul, sudul, descrise sînt de mult... ... Sugerează-mi un subiect de tablou, prinţe.

— Mărturisesc că nu mă pricep deloc la pictură. După mine, cred că e de ajuns să priveşti, şi apoi să pictezi.

— Tocmai că nu ştiu să privesc.

— Ce tot vorbiţi în cimilituri? Nu înţeleg nimic! îi întrerupse Lizaveta

Prokofievna. Cum vine asta: „Nu ştiu să privesc?” Ai ochi — n-ai decît să te uiţi. Dacă nu ştii să vezi aici, n-ai să ştii nici în străinătate. Ia, mai bine povesteşte-ne ce ai văzut dumneata acolo, prinţe.

— Aşa da, e mult mai bine, adăugă Adelaida. Că doar prinţul în străinătate a învăţat să privească.

— De, cum să vă spun... Acolo, de fapt, mi-am căutat sănătatea: dacă am învăţat să privesc sau nu — asta nu ştiu. Dar un lucru e cert, că aproape tot timpul m-am simţit tare fericit.

— Fericit! Dumneata ştii să fii fericit? strigă Aglaia. Atunci cum spui că n-ai învăţat să priveşti? Ai putea să ne înveţi şi pe noi.

— Chiar aşa, zău, te rugăm, învaţă-ne şi pe noi, o susţinu rîzînd Adelaida.

— N-am ce să vă învăţ, rîse la rîndul lui şi prinţul. Cît timp am stat în străinătate, n-am părăsit aproape deloc satul acela elveţian; rareori mi se întîmpla să ies şi mă duceam numai prin împrejurimi; ce aş putea să vă spun? La început, atîta doar că nu mă plictiseam; apoi am simţit că mă refac repede; pe urmă am învăţat să preţuiesc tot mai mult, din ce în ce mai mult fiecare zi din viaţă, lucru de care devenisem conştient. Mă culcam seara plin de mulţumire, iar dimineaţa mă sculam şi mai fericit. Cauza? E destul de greu de explicat.

— De aceea nu mai aveai poftă să te duci nicăieri şi inima nu te îmbia la nimic? întrebă Aleksandra.

— La început, la început de tot, mă îndemna inima s-o iau din loc şi mă simţeam cuprins de o mare emoţie. Mă gîndeam mereu la viaţa ce mă aşteaptă; încercam să-mi întrezăresc destinul; ba erau momente cînd ajungeam la o nelinişte extremă. Ştiţi, există asemenea momente mai cu seamă atunci cînd eşti singur. Era acolo o micuţă cascadă şi se prăvălea aproape vertical, de sus dintr-un munte, un şuvoi subţire de apă, zglobiu, spumos; deşi cădea foarte de sus, părea că e jos de tot, se afla la vreo jumătate de kilometru de locuinţa noastră şi totuşi aveai impresia că-i numai la cincizeci de paşi. Noaptea, îmi plăcea să-i ascult zgomotul; şi, uite, în momentele acelea mă cuprindea o mare tulburare. Sau, uneori, mi se întîmpla să mă afund singur, ziua în amiaza mare, undeva în munţi; de jur-împrejur numai brazi înalţi, seculari, cu miros îmbătător de răşină; sus, pe vîrful unei stînci, străjuiau ruinele unui vechi castel medieval; sătucul nostru, jos, abia se zărea pierdut în vale; soarele sclipitor, cerul adînc albastru, o linişte nesfîrşită. Ei bine, atunci într-adevăr simţeam în mine un dor nelămurit, un îndemn nostalgic de a porni mai departe, ca la o chemare, şi mi se părea că, dacă aş merge tot înainte, dacă aş străbate dunga aceea unde cerul se uneşte cu pămîntul, aş afla poate dezlegarea enigmei şi mi s-ar înfăţişa îndată o viaţă nouă, de o mie de ori mai tumultuoasă, mai clocotitoare decît a noastră; visam un oraş mare, ca Napoli, plin de palate, de forfotă, de viaţă... şi cîte şi mai cîte nu-mi treceau prin închipuire. Şi într-o zi am ajuns la ideea că şi într-o închisoare poţi afla o viaţă de o bogăţie nemăsurată.

— Ideea aceasta lăudabilă am citit-o la doisprezece ani, în „Crestomaţia” mea, spuse Aglaia.

— Toate astea nu-s decît pură filosofie, observă Adelaida, eşti un filosof şi se pare că ai venit să ne converteşti şi pe noi.

— Poate aveţi dreptate, răspunse prinţul zîmbind, îmi place în adevăr să filosofez şi, cine ştie, poate că aş avea şi gîndul acesta de a converti... Tot ce se poate; nu-i deloc exclus.

— Iar filosofia dumitale, reluă Aglaia, e aidoma cu aceea pe care o profesează Eulampia Nikolaevna, văduvă de slujbaş, care vine pe la noi doar-doar o să-i pice cîte ceva. Pentru dînsa, toată problema vieţii se reduce la ieftinătate; n-are altă grijă decît să-şi ducă zilele fără mare cheltuială, nu vorbeşte decît de bani, şi să nu crezi că n-are, e o prefăcută... La fel şi cu viaţa dumitale de o bogăţie imensă într-o închisoare, ba poate şi cu acea fericire de patru ani, la ţară, pentru care ţiai vîndut oraşul visurilor — Napoli, şi, pe cît se pare, nu fără beneficii, deşi pe un preţ de nimica.

— În ce priveşte viaţa în închisoare, s-ar mai putea sta de vorbă, obiectă prinţul. Printre bolnavii aflaţi în tratament la profesorul meu, am cunoscut un om care a stat întemniţat doisprezece ani; avea crize dese, iar cînd era prea surescitat plîngea, ba o dată a încercat chiar să se sinucidă. Omul acesta mi-a povestit viaţa lui din închisoare. Era foarte tristă, dar, vă asigur, nu şi o viaţă de nimica. Toate impresiile lui se reduceau la prietenia cu un păianjen şi la un copăcel ce-i creştea sub fereastră... Dar să vă povestesc mai bine despre cazul unui alt om, pe care l-am întîlnit anul trecut. 1 se întîmplase ceva cu totul ciudat... Ciudat mai cu seamă prin faptul că se întîmplă foarte rar. Omul acesta fusese urcat într-o zi, împreună cu alţi condamnaţi, pe eşafod şi i se citise sentinţa: era condamnat la moarte prin împuşcare pentru crimă politică. Douăzeci de minute după aceea, i se anunţă graţierea, prin comutarea pedepesei. Dar în intervalul dintre cele două sentinţe, timp de vreo douăzeci de minute sau cel puţin un sfert de ceas, nefericitul trăise cu neîndoioasă convingere că peste cîteva clipe firul vieţii lui se va curma pentru totdeauna. Îl ascultam cu un nepotolit interes şi eram atît de dornic să-i cunosc impresiile pe care le-a trăit în acele momente, încît îi ceream mereu noi şi noi amănunte. I se întipărise în minte totul cu o precizie extraordinară şi spunea că niciodată nu va fi în stare să uite nimic din cele trăite în acele momente. La vreo douăzeci de paşi de eşafod, împrejurul căruia stăteau soldaţii şi mulţimea, se înălţau trei stîlpi, pentru că erau mai mulţi condamnaţi; îi duseră pe primii trei la stîlpii aceştia, îi îmbrăcară în veşmîntul morţii (nişte cămeşoaie lungi, albe), iar pe ochi li se traseră nişte bonete, tot albe, ca să nu vadă puştile; apoi îi legară de cîte un stîlp, iar în faţa fiecăruia se alinia cîte un rînd de soldaţi. Cunoscutul meu era al optulea pe lista condamnaţilor şi deci urma să fie executat în seria a treia. Un preot, cu o cruce în mînă, se apropie rînd pe rînd de fiecare. Asta însemna că nu le rămăseseră decît cinci minute de trăit, atîta tot. El spunea că cele cinci minute îi părură de o durată nesfîrşită, de o bogăţie imensă; i se părea că în aceste cinci minute are de trăit atîtea vieţi, încît n-avea nici un rost să se gîndească de pe acum la clipa cea din urmă şi, ca atare, omul se apucă să-şi facă ultimele dispoziţii; îşi împărţi deci timpul în felul următor: două minute pentru a-şi lua rămas-bun de la prieteni, două — ca să se gîndească la sine însuşi şi-i mai rămînea un minut ca să arunce cea din urmă privire în jurul său. Îşi amintea perfect că făcuse tocmai aceste trei dispoziţii şi exact acest calcul. Se despărţea de viaţă la douăzeci şi şapte de ani, plin de sănătate şi de vigoare. Luîndu-şi rămas-bun de la prieteni, îşi amintea că îi adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de orice importanţă şi că aşteptase cu mult interes răspunsul. Apoi, după ce-şi luă rămas-bun de la prieteni, urmară cele două minute pe care le destinase ca să se gîndească la sine însuşi. Ştia dinainte la ce se va gîndi: voia anume să-şi închipuie cît se poate mai iute şi mai limpede ce va urma; cum vine asta, că, uite, el acum există, trăieşte, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate altcineva — dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebări, spera să găsească răspuns în răstimpul celor două minute! În apropiere era o biserică şi turla aurită a catedralei strălucea în bătaia razelor unui soare sclipitor. Îşi amintea că nu şi-a putut lua ochii de la această turlă scăldată în raze scînteietoare pe care le răsfrîngea; nu se putea desprinde de aceste luciri; i se părea că ele sînt firea cea nouă cu care el, peste trei minute, se va contopi într-un fel oarecare... Nesiguranţa necunoscutului şi oroarea faţă de acel ceva nou care va fi şi trebuie să survină îndată erau insuportabile; dar nimic, spunea el, nu i se păruse în acele clipe mai îngrozitor decît gîndul continuu: „Dar dacă ar fi să nu mor? Dacă ar fi să mă întorc la viaţă — ce infinit! Şi mi-ar aparţine în întregime! Aş transforma atunci orice clipită într-un secol, n-aş pierde nici una măcar, aş drămui cu zgîrcenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!” Spunea că în cele din urmă gîndul acesta îi devenise atît de nesuferit, atît de chinuitor, încît ar fi vrut să fie împuşcat cît mai repede.

Prinţul se opri brusc; toată lumea aştepta ca el să continue şi să tragă o concluzie.

— Ai terminat? întrebă Aglaia.

— Poftim? Da, am terminat, zise prinţul, smulgîndu-se dintr-o îngîndurare de o clipă.

— Şi pentru ce ai povestit asta?

— Aşa... pentru că mi-am amintit... venise vorba...

— Eşti cam eliptic, observă Aleksandra; dumneata, prinţe, ai vrut, probabil, să demonstrezi că nici clipita cea mai scurtă nu trebuie dispreţuită, iar uneori cinci minute valorează mai mult decît o comoară.

Toate acestea sînt cît se poate de lăudabile, dar, dacă-mi dai voie, o dată ce prietenului dumitale care ţi-a povestit toate aceste grozăvii... i s-a comutat pedeapsa, prin urmare i s-a acordat această „viaţă infinită”. Ei bine, ce-a făcut el apoi cu această bogăţie a lui? A trăit „calculînd” fiecare clipă?

— A, nu; mi-a spus-o chiar el — căci l-am întrebat şi despre asta — şi mia mărturisit că n-a trăit deloc aşa şi că, dimpotrivă, irosise fără rost multe, multe clipe.

— Prin urmare, aveţi experienţă concludentă, care dovedeşte că nu e chip să trăieşti „drămuind” orice clipă. Dintr-un motiv sau altul, dar nu e chip.

— Da, dintr-un motiv sau altul, dar nu e chip, repetă prinţul, aşa mi sa părut şi mie... Şi totuşi nu-mi vine a crede...

— Cu alte cuvinte, crezi că îţi vei trăi viaţa mai raţional decît toţi ceilalţi? întrebă Aglaia.

— Da, mă gîndeam şi la asta uneori.

— Şi te mai gîndeşti şi acum?

— Da... mă gîndesc şi acum, răspunse prinţul, continuînd s-o privească pe Aglaia cu un zîmbet blînd şi chiar sfios; dar îndată după aceea rîse iar, uitîndu-se înveselit la ea.

— Eşti modest, n-am ce zice! spuse ea aproape enervată.

— Observ că sînteţi foarte curajoase, de vreme ce puteţi rîde de asta; pe mine însă, cele povestite de acel om m-au impresionat atît de mult, că după aceea le-am trăit în vis, am visat tocmai acele cinci minute...

Aruncă din nou asupra interlocutoarelor sale o privire gravă şi bănuitoare totodată...

— Nu cumva sînteţi supărate pe mine? întrebă el, deodată, cu un aer încurcat, dar uitîndu-se drept în ochii lor cu aceeaşi privire deschisă.

— Pentru ce? strigară ele mirate.

— Pentru c-ar putea să vi se pară că vreau mereu să vă povăţuiesc...

Cuvintele lui stîrniră un rîs general.

— Dacă sînteţi supărate, vă rog să mă iertaţi, reluă prinţul. Îmi dau bine seama că am trăit mai puţin decît alţii şi mai puţin ca oricare altul cunosc viaţa. Poate că vorbesc uneori într-un fel foarte ciudat...

Aici, prinţul se opri încurcat.

— Dacă spui că ai fost fericit, înseamnă că n-ai trăit mai puţin, ci mai mult decît alţii, şi atunci de ce nu eşti sincer şi te justifici mereu? nu-l slăbea deloc Aglaia, vorbind cu severitate. Şi nu-ţi face griji, te rog, de faptul că ai avea aerul să ne povăţuieşti; nu-i cine ştie ce mare triumf pentru dumneata în toate astea. Cu atitudinea dumitale de resemnare fatalistă, poţi să umpli de fericire şi o sută de ani de existenţă. Dumneata, fie că ţi se arată o execuţie capitală, fie că ţi se arată degetul cel mic, eşti în stare, şi într-un caz, şi în celălalt, să scoţi o idee deopotrivă de lăudabilă şi să mai rămîi şi mulţumit. În felul acesta se poate trăi mult şi bine.

— De ce te înfurii? Nu înţeleg, interveni generăleasa, care observase tot timpul, atent, chipurile vorbitorilor. Şi despre ce anume vorbiţi, de asemenea nu pot pricepe. Ce-i cu degetul cel mic şi ce-s prostiile astea?

Prinţul vorbeşte admirabil, numai că tot ce spune e puţin cam trist. De ce-l faci să se descurajeze? Cînd a început să ne povestească, rîdea, şi acum uită-te la el ce abătut e.

— Nu-i nimic, maman. Regret, prinţe că dumneata personal n-ai văzut o execuţie capitală; te-aş fi întrebat ceva.

— Ba am văzut o asemenea execuţie, răspunse prinţul.

— Ai văzut? izbucni Aglaia. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta chiar de la început. De necrezut! Dar dacă ai văzut o execuţie, cum poţi să susţii că în tot acest timp ai fost fericit? Spune şi dumneata, n-am eu dreptate?

— Au fost cazuri de execuţii în satul dumitale? întrebă Adelaida.

— Am văzut la Lyon, unde m-a dus Schneider. Întîmplarea a făcut să asist tocmai la o asemenea execuţie.

— Şi ţi-a plăcut mult? E foarte instructiv? Edificator? îl asalta Aglaia cu întrebările.

— Nu mi-a plăcut deloc şi am fost chiar bolnav multă vreme după aceea, dar mărturisesc că am privit tot timpul ca fascinat, nu puteam să-mi desprind ochii.

— Nici eu n-aş fi putut să-mi desprind ochii, spuse Aglaia.

— Nu prea le place acolo cînd femeile vin să privească asemenea spectacole; numele femeilor care manifestă asemenea curiozitate sînt date chiar la gazetă.

— Vasăzică, dacă ei socot că asta nu-i treaba femeilor, prin însuşi faptul acesta vor să spună că-i a bărbaţilor. Îi felicit pentru o astfel de logică. Şi dumneata eşti de aceeaşi părere, fără îndoială.

— Povesteşte-ne despre execuţia la care ai fost martor, o întrerupse Adelaida.

— Aş prefera să n-o fac acum... îngăimă prinţul ezitînd şi întunecînduse la faţă.

— S-ar zice că nu te lasă inima să ne împărtăşeşti şi nouă impresiile dumitale, strecură maliţios Aglaia.

— Nu de asta, ci pentru că am mai povestit chiar adineauri despre această execuţie.

— Cui ai povestit-o?

— Lacheului dumneavoastră, pe cînd aşteptam...

— Care lacheu? întrebară ele în cor.

— Lacheului cu părul alb şi cu faţa roşcată din anticameră, în timp ce aşteptam să fiu introdus la lvan Feodorovici.

— Ciudat! făcu generăleasa.

— Prinţul e democrat, i-o reteză Aglaia. Ei bine, din moment ce ai putut să-i povesteşti lui Aleksei, cred că nici pe noi n-ai să ne refuzi.

— Vreau să aud neapărat, stărui Adelaida.

— Adineauri, se întoarse către ea prinţul, însufleţindu-se din nou (se pare că el se însufleţea foarte repede, vădind totdeauna multă încredere în interlocutor), adineauri, cînd m-ai întrebat de un subiect de tablou, mi-a venit într-adevăr în gînd să-ţi sugerez unul: chipul unui condamnat la moarte în clipa ce precede căderea tăişului ghilotinei, cînd el stă încă în picioare pe eşafod, înainte de a-şi pune capul pe butuc.

— Cum! Chipul? Numai chipul? întrebă Adelaida. Ar fi un subiect ciudat, şi ce tablou ar fi acela?

— Nu ştiu. Şi de ce adică să nu fie? insistă prinţul cu vioiciune. Am văzut nu de mult, la Basel, un tablou asemănător. Aş vrea să vi-l descriu... Am să vă povestesc într-o zi... M-a impresionat adînc.

— Tabloul acela din Basel ai să ni-l descrii negreşit altă dată, spuse Adelaida, dar acum lămureşte-mă în privinţa tabloului execuţiei. Poţi să mi-l descrii şi să-mi spui cum îţi închipui dumneata că ar putea fi realizat? Să zugrăvesc pur şi simplu numai faţa condamnatului? Şi ce fel de expresie avea?

— Exact cu un minut înaintea morţii — se grăbi să înceapă prinţul cu toată ardoarea, lăsîndu-se îndată furat de amintiri şi uitînd, pare-se, cu totul de ceea ce-l înconjura — adică în momentul cînd condamnatul, după ce a urcat treptele scăriţei, a pus piciorul pe eşafod, în clipa aceea el şi-a întors ochii spre mine; i-am privit faţa şi am înţeles totul... De altfel, cum se poate povesti aşa ceva!? Aş fi vrut grozav ca dumneata sau altcineva să redea pe pînză acest moment! Dar mai bine dumneata, dumneata s-o faci! M-am gîndit încă atunci că ar fi fost foarte util un asemenea tablou. Ştiţi, ar trebui să apară în el tot ce a fost mai-nainte, absolut tot. Era în închisoare şi nu-şi aştepta execuţia decît cel mai devreme peste o săptămînă; îşi făcuse, nu ştiu cum, socoteala că formalităţile au să mai dureze, că hîrtiile vor mai întîrzia pe undeva şi astfel o să mai treacă o săptămînă. Şi deodată, nu se ştie prin ce împrejurare, durata acestei proceduri a fost scurtată. La ora cinci dimineaţa dormea încă. Era sfîrşitul lui octombrie; la ora cinci e încă frig şi întuneric. Însoţit de gardian, directorul închisorii intră şi-l zgîlţîie uşurel de umăr; el se ridică sprijininduse într-un cot şi dă cu ochii de flacăra felinarului: „Ce este?” — „La ora zece, execuţia.” încă buimac de somn, nu-i vine a crede, încearcă să-i convingă că ordinul de execuţie va veni abia peste o săptămînă, dar după ce se dezmeticeşte complet, îşi curmă brusc vorba. Aşa mi s-a povestit. Pe urmă, cică, ar fi zis: „E greu, totuşi, aşa, deodată...” Apoi tăcu iar şi nu mai scoase nici un cuvînt. Cele trei-patru ore care urmează după aceea se scurg cu pregătirile de rigoare: vizita preotului, dejunul, la care i se aduce de data aceasta carne, vin şi cafea (ca să vedeţi ce ironie! Cîtă cruzime! Şi totuşi oamenii aceştia procedează aşa dintr-un imbold curat, fiind sincer convinşi în naivitatea lor că fac un act de omenie); urmează apoi toaleta (ştiţi, probabil, ce-nseamnă toaleta unui condamnat la moarte?) şi, în sfîrşit, omul este scos şi dus în oraş, la eşafod... Mă bate gîndul că în acele clipe, în timp ce era transportat spre eşafod, i se părea că mai are încă mult de trăit. Şi poate că în acest ultim drum îşi spunea în gînd că mai are de trăit o veşnicie întreagă: „Mai sînt încă trei străzi de străbătut, e vreme destulă înainte. Cînd voi ajunge la capătul străzii acesteia, îmi mai rămîne una, apoi a treia, unde e o brutărie pe partea dreaptă... Mai e destul pînă s-ajungem acolo!”. Împrejur, o mulţime zgomotoasă, zece mii de capete, zece mii de perechi de ochi. Trebuie să suporţi totul şi mai ales gîndul: „Sînt acolo zece mii şi nici unul dintre ei nu va fi executat, numai eu voi muri!”. Ei bine, astea sînt preliminariile. O scăriţă duce pînă la ghilotină; înainte de a urca, condamnatul izbucni în plîns, şi era doar un om în toată firea, care nu ştia ce-i aia frică; a fost, se spune, un mare criminal. Îl însoţea un preot, care nu-l părăsea nici pentru o clipă; a mers cu el şi în căruţă şi-i tot vorbea întruna; mă îndoiesc ca nenorocitul să fi auzit ce spune, şi chiar dacă încerca să-l asculte, cred că după al treilea cuvînt nu mai era în stare să înţeleagă nimic. Sînt sigur că în realitate aşa se întîmplă. Şi iată că începu să urce scăriţa; lanţurile de la picioare îl sileau să facă paşi mici. Preotul, un om deştept, se vede, încetă să-i mai vorbească şi-i întindea numai crucea s-o sărute. În timp ce urca treptele, condamnatul era foarte palid, iar cînd a pus piciorul pe eşafod şi s-a oprit, chipul lui se făcu alb ca varul, dar absolut ca varul. Îmi închipui că picioarele-i tremurau, se îndoiau, se înţepeneau anchilozate, şi-i venea greaţă, ca şi cum i se puneau noduri în gît, care-l înecau şi-i provocau nişte spasme în stomac. Aţi avut vreodată senzaţia asta, într-un moment de mare spaimă, cînd mintea îşi păstrează luciditatea, dar rămîne absolut inertă? Mie mi se pare că, dacă, de pildă, te trezeşti brusc în faţa unei primejdii inevitabile, care-ţi aduce pieire sigură, să zicem că se dărîmă casa peste tine, simţi deodată o nevoie irezistibilă de a te lăsa jos, de a închide ochii într-o aşteptare resemnată — fie ce-o fi!... Şi iată, anume cînd a început această slăbiciune, preotul cu un gest grăbit îi duse crucea la buze — o cruce mică de argint, cu patru braţe, ca la catolici — , gest pe carel repetă des, aproape în fiecare frîntură de minut. Şi în momentul cînd crucea îi atingea buzele, condamnatul deschidea ochii şi se mai înviora parcă pentru cîteva clipe şi din nou picioarele i se puneau în mişcare.

Săruta crucea avid, în grabă, ca şi cum, zorit fiind la drum lung, ar fi căutat să-şi facă niscaiva rezerve, aşa, pentru orice eventualitate; mă îndoiesc însă că în acele clipe o făcea sub impulsul unui sentiment religios. Şi tot aşa pînâ cînd îl îngenuncheară în faţa butucului... Curios, dar rareori sentîmplă ca în aceste ultime secunde un condamnat să leşine! Dimpotrivă, mintea înregistrează cu o iuţeală extraordinară şi lucrează, bănuiesc, intens, ca un mecanism în plină acţiune; îmi închipui că tot felul de gînduri răsar şi năvălesc, învălmăşindu-se, întrerupîndu-se, tot frînturi, crîmpeie, nici unul închegat, ba unele poate ridicole de tot şi cu totul absurde: „Uite, ăsta care se uită drept la mine — are un neg pe frunte... Călăului i-a ruginit nasturele de jos de la haină...” Şi în acelaşi timp înţelegi totul, reţii totul; există mai cu seamă un punct care te obsedează şi n-ai cum să-l uiţi, aşa încît nici cunoştinţa nu poţi să ţi-o pierzi — şi totul converge şi se învîrte în jurul acestui punct. Şi cînd te gîndeşti că aşa continuă pînă la ultimul sfert de secundă, cînd gîtul e pe butuc, şi aşteaptă, şi... ştie, şi deodată aude deasupră-i lunecarea hîrşîită a tăişului! Asta nu se poate să nu auzi! Eu, dac-aş fi stat cu capul pe butuc, aş fi ascultat anume şi aş fi auzit. Poate că nu durează decît a zecea parte dintr-o clipită, dar nu se poate să nu auzi!

Mai există încă şi astăzi unele păreri care susţin că, poate, capul, după ce a fost retezat şi desprins de corp, ştie, poate, timp de o secundă, că a fost tăiat şi s-a rostogolit — ce judecată! Dar dacă-s cinci secunde şi nu una!...

Ar trebui să înfăţişezi eşafodul în aşa fel ca să se vadă în prim-plan şi foarte desluşit numai ultima treaptă de sus a scăriţei; condamnatul a şi pus piciorul pe ea; pictează-i capul, faţa albă ca varul; preotul îi întinde crucea, condamnatul îşi ţuguie avid buzele învineţite şi priveşte, şi... ştie totul. Crucea şi capul — acesta e tabloul; preotul, călăul şi cele două ajutoare ale sale, apoi, mai jos, cîteva capete şi perechi de ochi din mulţime — toate astea se pot lăsa pe planul al treilea, oarecum în clarobscur, ca elemente accesorii... Cam aşa îmi închipui că ar trebui să arate tabloul... Prinţul tăcu şi le privi pe rînd.

— Da, fireşte, asta nu prea seamănă a resemnare fatalistă, murmură Aleksandra ca pentru sine.

— Acum să ne povesteşti cum ai fost îndrăgostit, spuse Adelaida.

Prinţul o privi cu mirare.

— Ascultă, reluă tînăra fată cu o grabă neobişnuită pentru ea, mi-ai făgăduit să vorbeşti despre tabloul pe care l-ai văzut la Basel. Acum însă vreau să te aud povestindu-ne cum ai fost îndrăgostit; nu încerca să negi, sînt convinsă că ai fost îndrăgostit. Şi-apoi, dumneata, cum începi să povesteşti ceva, încetezi să mai fii filosof.

— Şi cum termini de povestit, te ruşinezi parcă de faptul că te-ai lăsat ispitit să povesteşti, observă deodată Aglaia. Pentru ce?

— Prostii! spuse generăleasa, uitîndu-se cu indignare la Aglaia.

— Într-adevăr, e o reflecţie nu prea inteligentă, o susţinu Aleksandra.

— N-o crede, prinţe, i se adresă generăleasa, o face într-adins, dintrun fel de încăpăţînare; în realitate, nu-i chiar aşa de prost crescută; să nuţi închipui cine ştie ce, pentru că se leagă de dumneata. Or fi pus iar ceva la cale; altminteri, sînt convinsă că te-au îndrăgit. Le cunosc eu după expresia feţei.

— Şi eu le-am ghicit pe fiecare după figură, răspunse prinţul, accentuîndu-şi cu tîlc vorbele.

— Cum asta? întrebă Adelaida curioasă.

— Ce ştii despre noi? îi ţinură isonul şi celelalte două surori. Dar prinţul rămase tăcut şi gînditor; fetele aşteptau răspunsul.

— Vă spun mai tîrziu, zise el încet şi pe un ton grav.

— Hotărît lucru, dumneata vrei să ne faci curioase, strigă Aglaia, şi ce aer solemn!

— Fie şi aşa, se agită iarăşi Adelaida; dar dacă eşti un atît de bun fizionomist, fără îndoială că ai fost şi îndrăgostit; prin urmare am ghicit. Povesteşte-ne aşadar.

— Nu am fost îndrăgostit, răspunse prinţul cu acelaşi ton liniştit şi serios; eu... am fost fericit într-altfel.

— Dar cum, în ce fel?

— Bine, o să vă povestesc, spuse prinţul cuprins parcă de o adîncă îngîndurare.