IX

În salon se aşternu o linişte desăvîrşită; consternaţi, se uitau cu toţii la prinţ, ca şi cum n-ar fi înţeles ce vrea să spună sau, poate, nevoind chiar să-l înţeleagă. Ganea încremenise de spaimă.

Venirea Nastasiei Filippovna, mai ales în împrejurările acestea, era pentru toată lumea o surpriză dintre cele mai bizare şi prevestitoare de complicaţii. În primul rînd, era aproape de necrezut faptul că Nastasia Filippovna apărea în casa lor; pînă atunci se arătase aşa de mîndră, încît niciodată în conversaţiile ei cu Ganea nu-şi exprimase dorinţa de a-i cunoaşte familia, iar în ultima vreme nici nu mai pomenea de ei, ca şi cum nici n-ar fi existat. Întrucîtva bucuros ca m felul acesta se amînă o discuţie extrem de penibilă în sînul familiei, în adîncul inimii Ganea se simţea totuşi profund jignit pentru o asemenea lipsă de consideraţie. În tot cazul, se aştepta din partea Nastasiei Filippovna mai degrabă la ironii şi răutăţi pe seama familiei lui decît la un act de politeţe; ea era la curent, o ştia prea bine, cu tot ce se petrecea la ei în casă de cînd îi ceruse mîna şi cunoştea părerea rudelor iui despre dînsa. De aceea, vizita ei tocmai acum, după cei dăruise portretul şi chiar în ziua cînd îşi serba onomastica şi în care făgăduise să-şi spună cuvîntul decisiv, putea să însemne o dovadă anticipată a înseşi acestei hotărîri.

Nedumerirea cu care se uitau cu toţii la prinţ nu ţinu mult; Nastasia Filippovna apăru în persoană în uşa salonului şi, intrînd, îl împinse din nou pe Mîşkin la o parte cu un gest uşor.

— În sfîrşit, am reuşit să pătrund... Pentru ce aţi legat clopoţelul de la intrare? rosti ea voioasă, întinzîndu-i mîna lui Ganea, care se şi repezise în înttmpinarea ei. Ce faţă nenorocită ai! Nu vrei să mă prezinţi?...

Complet zăpăcit, Ganea o prezentă mai întîi Variei, şi cele două femei, înainte de a-şi întinde mîna, schimbară priviri ciudate. Nastasia Filippovna, ce-i drept, rîdea, simulînd veselia, dar Varia nici nu-şi dădu osteneala să se prefacă: o privea ţintă, cu sprîncenele încruntate, fără ca pe faţa ei să se ivească nici cea mai mică urmă din zîmbetul de politeţe obişnuită ce se impunea în asemenea ocazii. Ganea era mai mult mort decît viu; nu avea cum şi nici nu era momentul s-o roage să-şi schimbe atitudinea, dar o fulgeră pe soră-sa cu o privire atît de ameninţătoare, încît Varia înţelese ce însemna această clipă pentru fratele ei. Totuşi socoti, probabil, că ar fi cazul să cedeze şi buzele ei schiţară un zîmbet şters înaintea musafirei. (Trebuie spus că în ciuda întâmplărilor din ultima vreme, toţi membrii familiei lvolghin ţineau mult unul la altul.)

Situaţia o drese întrucîtva Nina Aleksandrovna, cu toate că fiul ei, pierzîndu-şi de tot cumpătul, făcuse greşeala de a o prezenta pe Nastasia Filippovna mai întîi surorii, iar pe mamă-sa, luînd-o de braţ, o conduse spre musafiră. N-apucă însă Nina Aleksandrovna să-i spună cu amabilitate despre „plăcerea deosebită pe care etc...” că vizitatoarea, fără s-o asculte pînă la capăt, se aşeză (înainte de a fi fost poftită) pe canapeluţa din colţul de lingă fereastră şi exclamă, adresîndu-i-se lui Ganea:

— Dar unde-i cabinetul dumitale de lucru? Şi... şi unde stau chiriaşii?

Mi se pare că închiriaţi camere cu pensiune, nu-i aşa?

Ganea se făcu stacojiu la faţă şi, bîlbîindu-se, încercă să răspundă ceva, dar Nastasia Filippovna îi luă vorba din gură.

— Nu văd unde mai încap şi chiriaşii? Nici măcar o cameră de lucru nu ai. Şi, mă rog, rentează asta? îi adresă ea întrebarea Ninei Aleksandrovna.

— E cam multă bătaie de cap, fireşte, dar un mic venit tot aduce, răspunse Nina Aleksandrovna. De altfel, de-abia...

Dar Nastasia Filippovna iarăşi n-o ascultă pînă la sfîrşit; îşi întoarse privirea spre Ganea şi, rîzînd, îi strigă:

— Ce faţă ai! Dumnezeule, dacă ţi-ai vedea faţa în oglindă acum...

În cele cîteva clipe cît dură hazul musafirei, faţa lui Ganea devenise într-adevăr de nerecunoscut: încremenirea, consternarea lui comică şi laşă dispărură brusc; sîngele-i fugi din obraji, buzele i se schimonosiră convulsiv; mut şi înspăimîntător de palid, cu faţa crispată şi cu ochii ficşi şi plini de ură, îşi privea musafira cum se amuză pe socoteala lui.

Dar de faţă la toată scena asta mai era un observator, care, la rîndul lui, de abia îşi revenise din buimăceala primului moment după apariţia Nastasiei Filippovna şi care, deşi rămăsese „stană de piatră” lîngă uşă, sesiză totuşi paloarea neobişnuită şi schimbarea prevestitoare de rău a feţei lui Ganea. Observatorul acesta era prinţul Mîşkin. Îngrozit, el se desprinse de lîngă uşă, se îndreptă cu paşi automaţi spre Ganea şi-i spuse încet:

— Bea puţină apă şi nu te mai uita aşa...

Era limpede că rostise aceste cuvinte fără nici o intenţie sau gînd ascuns, ci cu totul spontan, pe negîndite; şi totuşi, intervenţia lui a avut un efect cu totul neaşteptat. S-ar fi zis că toată furia lui Ganea se revarsă deodată asupra prinţului; îl apucă de umăr şi, fără un cuvînt, ca şi cum glasul îi pierise, îl ţintui cu o privire plină de ură şi răzbunare. O emoţie generală îi cuprinse pe cei de faţă; Nina Aleksandrovna lăsă chiar să-i scape un ţipăt uşor; Ptiţîn, neliniştit, făcu un pas înainte. Kolea şi Ferdîşcenko, care tocmai intrau, se opriseră în uşă încremeniţi; numai Varia singură rămase nemişcată lîngă mama ei, în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, urmărind scena cu o privire încruntată.

Dar în aceeaşi clipă, printr-un efort nemaipomenit, Ganea izbuti să se stăpînească, izbucnind într-un rîs nervos.

— Ce spui, prinţe? Parcă ai fi doctor, strigă el pe cît i-a fost cu putinţă mai vesel şi mai prietenos; vrei să mă sperii? Nastasia Filippovna, îmi dai voie să ţi-l prezint pe acest personaj rarisim, cu toate că şi eu personal nu l-am cunoscut decît azi-dimineaţă.

Nastasia Filippovna îl privea nedumerită.

— Prinţ? E prinţ? închipuiţi-vă că adineauri, în vestibul, l-am luat drept lacheu şi i-am poruncit să m-anunţe! Ha, ha, ha!

— Nu-i nimic, nu-i nimic! se grăbi să se amestece în vorbă Ferdîşcenko, bucuros că lucrurile s-au aplanat. Nu face nimic: se non e vero...

— Ba, mi se pare că ţi-am spus şi vorbe de ocară, prinţe. lartă-mă, te rog. Ferdîşcenko, cum de eşti dumneata aici, la ora asta? Mă gîn-deam că cel puţin pe dumneata n-am să te găsesc aici... Cum ai spus? Prinţul Mîşkin? îl mai întrebă ea încă o dată pe Ganea, care continua să-l ţină de umăr pe prinţ şi după ce isprăvise prezentarea.

— Chiriaşul nostru, preciza Ganea.

Era limpede că pe Mîşkin îl prezentau aici ca pe un specimen ciudat şi că deplasarea atenţiei asupra lui servea drept prilej fericit pentru familie de a ieşi cumva din situaţia falsă în care se pomenise; cei din jur aproape că-l împingeau spre Nastasia Filippovna; mai mult decît atît, prinţul auzi rostindu-se foarte desluşit cuvîntul „idiot”. Îl spusese şoptit careva în spatele lui. Ferdîşcenko, desigur, ca s-o informeze probabil pe Nastasia Filippovna.

— Spune-mi, pentru ce nu mi-ai atras atenţia adineauri, cînd m-am... înşelat aşa de urît în privinţa dumitale? urmă Nastasia Filippovna, măsurîndu-l pe prinţ din cap pînâ în picioare fără nici un fel de sfială; aştepta nerăbdătoare răspunsul, fiind convinsă că prostia pe care o va debita acesta îi va oferi un prilej de veselie.

— Am fost surprins de apariţia dumitale neaşteptată... îngăimă prinţul.

— Dar cum de-ai ştiut că sînt eu? M-ai mai văzut undeva înainte? în adevăr, acum îmi pare şi mie că te-am mai zărit cîndva! Si, dă-mi voie să te întreb, pentru ce ai rămas atît de uluit adineauri? Ce ţi s-a părut uluitor la mine?

— Acu'-i acu'! se amestecă iar Ferdîşcenko cu obişnuitele-i schimonoseli. Ei, haide, dă-i drumul, ce mai aştepţi! Pti-i... cîte şi mai cîte n-aş spune eu la o asemenea întrebare! Ci vorbeşte odată, omule. Uhuu!... dar mare nătîng mai eşti, prinţe, după toate astea!

— Şi eu, în locul dumitale, aş spune multe lucruri, îi răspunse prinţul rîzînd. Mai adineauri m-a impresionat grozav portretul dumitale, se întoarse el din nou către Nastasia Filippovna; pe urmă am vorbit de dumneata cu doamnele Epancin... iar în dimineaţa asta înainte de a ajunge la Petersburg, în tren, mi-a vorbit mult despre dumneata Parfion Rogojin... în clipa cînd ţi-am deschis uşa, tot la dumneata mă gîndeam şi, deodată, ai apărut înainea ochilor mei.

— Dar cum m-ai recunoscut?

— Pentru că văzusem mai înainte portretul dumitale şi...

— Şi... mai ce?

— Şi pentru că erai întocmai aşa cum mi te-am închipuit... mi se pare şi mie acum că te-am mai văzut şi altă dată...

— Unde? Cînd?

— Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi... dar nu, e cu neputinţă!

Am spus-o într-o doară, fără să mă gîndesc... N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate... în vis...

— Bravo, prinţe! strigă Ferdîşcenko. Îmi retrag se non e vero-ul meu.

Ce mai...! Toate vorbele astea îi vin din pricina naivităţii!... adăugă el compătimitor.

Prinţul pronunţase cele cîteva fraze cu glasul sugrumat de emoţie, respirînd greu şi întretăiat. Totul în el vădea o tulburare neobişnuită.

Nastasia Filippovna îl privea cu multă curiozitate, fără să mai rîdă însă...

Deodată, în spatele cercului care se formase în jurul prinţului şi al tinerei femei, se auzi un glas răsunător, care avu efectul, ca să zicem aşa, să despice grupul în două, şi în faţa Nastasiei Filippovna apăru însuşi capul familiei, generalul Ivolghin. Era în frac, cu un plastron de o albeaţă imaculată; mustăţile îi erau proaspăt cănite.

Apariţia aceasta a lui Ardalion Aleksandrovici venea să pună vîrf tuturor încercărilor cîte-i fură date lui Ganea să îndure în ziua aceea.

Vanitos peste măsură, cu un amor propriu aproape bolnăvicios, el se zbătuse în ultimele două luni să-şi găsească măcar un singur punct de reazem de la care să pornească onorabil pe drumul ce şi-l propusese; dar simţindu-se novice, lipsit de experienţă, se temea ca nu cumva să dea greş şi să se împotmolească; de aceea, în disperare de cauză, hotărîse să recurgă cel puţin acasă la el, unde se purta ca un adevărat despot, la cele mai drastice măsuri. În faţa Nastasiei Filippovna nu-şi dăduse încă arama pe faţă; ea ştiuse să-l ţină pînă în ultima clipă în şah, făcînd cu el jocul dea pisica şi şoarecele; şi iată că acum el, „cerşetorul acesta nerăbdător”, cum îl caracterizase odată Nastasia Filippovna, lucru ce i se adusese neîntîrziat la cunoştinţă, făcîndu-l să-şi jure cu toate jurămintele posibile că-i va plăti mai tîrziu această jignire cu vîrf şi îndesat (deşi uneori mai visa să împace de s-o putea lucrurile, aplanînd toate contradicţiile), el, Ganea, se văzu acum în situaţia de a bea pînă la fund paharul amarnic ce-i fusese hărăzit şi, mai ales, în ce clipe! Dar soarta îi mai hărăzise, se vede, încă un supliciu neprevăzut, şi poate cel mai cumplit pentru un om orgolios ca dînsul; trebuia să-i crape obrazul de ruşine pentru ai săi, în propria-i casă! Şi atunci un gînd fulgerător scapără prin mintea-i înfierbîntată: „Dar merită oare să îndur toate chinurile astea pentru recompensa la care mă aştept?"

Într-adevăr, în momentul acela se producea aievea faptul cutremurător care în timpul acestor două luni îi apăruse numai în vis, ca un coşmar, umplîndu-l de groază şi de ruşine: întîlnirea tatălui său cu Nastasia Filippovna. Cîteodată, întărîtîndu-se şi bătîndu-şi joc de sine însuşi în gînd, încercase să şi-l închipuie pe general asistînd la celebrarea cununiei lui şi n-avusese niciodată suficientă tărie să-şi imagineze tabloul pînă la capăt, într-atît de odioasă i se părea scena. Se poate ca Ganea să fi exagerat mult în această privinţă, dar cam aşa se întîmplă, de obicei, cu firile vanitoase, în aceste două luni, se gîndise mult la asta şi hotărîse ferm, propunîndu-şi ca orice s-ar întîmplă, sâ-l tempereze pe tatăl său măcar pentru un timp şi, de va fi posibil, chiar să-l expedieze din Petersburg, cu voia sau fără voia Ninei Alcksandrovna. Acum zece minute, cînd a apărut Nastasia Filippovna, Ganea, în tulburarea lui, uitase de tot că generalul ar putea să apară în orice clipă şi nu luase nici o măsură pentru a preîntîmpina această primejdie. Şi iată-l pe Ardalion Aleksandrovici facîndu-şi apariţia în salon, ba încă în mare ţinută, şi tocmai în momentul cînd Nastasia Filippovna căuta să-şi batăjoc de Ganea şi de ai lui! (Ganea era absolut convins de acest lucru.) într-adevăr, ce alt sens putea să aibă această vizită a ei? N-ar fi venit decît pentru a încerca o apropiere de mama şi sora lui, ori pentru a le jigni — una din două. Judecind însă după atitudinea pe care o adoptară cele două părţi, nu-şi mai putea face nici o iluzie în această privinţă, situaţia se definea clar: mama şi sora lui stăteau deoparte, umilite, în timp ce Nastasia Filippovna părea că uitase cu totul de prezenţa lor... Şi dacă se purta aşa, fără îndoială că urmărea un alt scop!

Ferdîşcenko se repezi, îl prinse pe general de braţ şi—l conduse la Nastasia Filippovna.

— Ardalion Aleksandrovici lvolghin, se prezentă ceremonios generalul şi se înclină cu un zîmbet afabil pe buze în faţa tinerei femei. Un bătrîn şi nefericit ostaş, tatăl unei familii care se mîngîie cu speranţa să numere în curînd printre membrii ei şi pe cea mai îneîntătoare...

Dar nu mai isprăvi; Ferdîşcenko se grăbi să-i împingă din spate un scaun pe care generalul, care se cam simţea cu forţele slăbite la ora aceea de după prînz şi nu prea stătea sigur pe picioare, se lăsă sau, mai bine zis, căzu cu toată greutatea, ceea ce nu-l făcu cîtuşi de puţin să-şi piardă cumpătul. Aşezat înaintea Nastasiei Filippovna, duse încet şi zîmbind radios degetele ei fine la buze şi le sărută galant. De regulă, pe Ardalion Aleksandrovici era greu să-l scoată cineva dintr-alc lui. Afară de oarecare neglijenţă în ţinută, era încă destul de prezentabil, lucru de care era perfect conştient. Altădată frecventase societatea selectă şi numai de vreo cîţiva ani fusese cu desăvîrşire pus la index. De atunci se lăsase tîrît în voie de unele patimi şi slăbiciuni; asta nu l-a împiedicat totuşi să păstreze aceeaşi eleganţă în gesturi şi în ţinută. Nastasia Filippovna păru extrem de mulţumită să-l vadă pe Ardalion Aleksandrovici de care, fără îndoială, auzise vorbindu-se.

— Am auzit că fiul meu... începu Ardalion Aleksandrovici.

— Da, fiul dumitale! Dar şi dumneata, halal tătic, n-am ce zice! De ce nu vii niciodată pe la mine? Te ascunzi dumneata ori fiul dumitale vrea să te ţină ascuns? Dumneata, cel puţin, ai putea să mă vizitezi, fără riscul de a compromite pe cineva.

— Copiii din secolul al nouăsprezecelea şi părinţii lor... se porni din nou generalul.

— Nastasia Filippovna! Dă-i voie, te rog, lui Ardalion Aleksandrovici să iasă pentru un moment, îl caută cineva care ar voi să-i vorbească într-o chestiune, zise tare Nina Aleksandrovna.

— Să-i dau voie? Pentru ce? Am auzit atîtea vorbindu-se despre el şi doream de multă vreme să-l cunosc! Şi ce treburi, mă rog, poate să aibă acum? Nu-i la pensie? N-ai să mă părăseşti, generale, nu-i aşa?

— Îţi făgăduiesc că va veni la dumneata în vizită, dar acum are nevoie de puţină odihnă.

— Auzi, Ardalion Aleksandrovici, cică dumneata ai nevoie de odihnă! strigă Nastasia Filippovna cu o mină nemulţumită şi capricioasă de fetiţă alintată căreia i se ia jucăria preferată.

Cît despre general, parcă înadins făcea tot ce-i sta în putinţă ca să pară şi mai ridicol.

— Draga mea! Draga mea! făcu el cu reproş către nevastă-sa, ducîndu-şi cu un gest afectat şi solemn mîna la inimă.

— Nu crezi că e cazul să plecăm de aici, mamă? întrebă Varia cu glas tare.

— Nu, Varia, vreau să rămin pînă la capăt.

Nastasia Filippovna auzi fireşte şi întrebarea şi răspunsul, dar asta o înveseli parcă şi mai mult. Începu îndată să-l asalteze pe general cu tot felul de întrebări, şi în scurt timp acesta, foarte dispus si plin de emfază, perora încurajat de hohotele de rîs ale celorlalţi. Kolea îl trase pe prinţ de haină.

— Poate reuşiţi cumva să-l scoateţi de aici! Nu s-ar putea? încercaţi, vă rog! Lacrimi de indignare străluceau în ochii bietului băiat. Ah, afurisitul de Ganea! adăugă el încet.

— Am fost într-adevăr în raporturi de mare prietenie cu Ivan

Feodorovici Epancin, se lansa generalul tot mai mult, răspunzînd prevenitor la întrebările Nastasiei Filippovna. Eu cu dînsul şi cu răposatul Lev Nikolaevici Mîşkin, pe al cărui fiu l-am îmbrăţişat astăzi după ce nu-l mai văzusem de douăzeci de ani, eram trei prieteni nedespărţiţi, ca să zic aşa, o cavalcadă, ca cei trei muşchetari: Athos, Porthos şi Aramis. Dar, vai! Unul e în mormînt, răpus de o calomnie şi de un glonţ, celălalt e înaintea domniilor voastre şi mai luptă împotriva calomniilor şi a gloanţelor...

— Împotriva gloanţelor? exclamă mirată Nastasia Filippovna.

— Sînt aici, în pieptul meu; le-am primit la asediul Carsului şi, cînd e vreme rea, le simt. Altminteri, trăiesc ca un filosof: mă plimb, joc dame la cafeneaua mea preferată, ca un burghez retras din afaceri, şi citesc l'Independance. În ce-l priveşte însă pe Porthos al vostru, pe Epancin, cu el am rupt orice relaţii de la o istorie care mi s-a întîmplat în tren, acum trei ani, la mijloc fiind o căţeluşă.

— O căţeluşă? Cum vine asta? întrebă cu o vădită curiozitate Nastasia

Filippovna. Ce fel de căţeluşă? Dă-mi voie... în tren?... adăugă ea, ca şi cum vorbele generalului i-ar fi adus aminte de ceva.

— De fapt, e o întîmplare stupidă, nici nu merită s-o mai povestesc; totul s-a iscat din pricina guvernantei prinţesei Belokonskaia, Mistress Schmidt, dar... zău, nu merită s-o mai spun.

— Ba da, să ne povesteşti neapărat! stărui amuzată Nastasia Filippovna.

— Nici eu n-am auzit-o încă! observă Ferdîşcenko. C’est du nouveau.

— Ardalion Aleksandrovici! se auzi iarăşi glasul rugător al Ninei Aleksandrovna.

— Tăticule, te caută cineva! strigă disperat Kolea.

— E o întîmplare stupidă şi aş putea să v-o spun în două cuvinte, începu generalul, umflîndu-se în pene. Sînt doi ani de atunci; da! aproape doi ani; tocmai se inaugurase linia ferată N... Trebuind să fac o călătorie extrem de importantă, iau un bilet de clasa întîi (eram îmbrăcat civil), intru în compartiment, mă aşez şi aprind o ţigară. Mai bine zis, continuu să fumez, căci îmi aprinsesem ţigara înainte de a mă fi urcat în vagon. Eram singur în compartiment. Fumatul nu era nici permis şi nici interzis, adică puteai să te consideri pe jumătate autorizat; depinde cu ce persoane călătoreai, iar acum fereastra era deschisă. Deodată, în momentul cînd trenul era să pornească, două doamne, una dintre ele cu o căţeluşă lăţoasă în braţe, se instalară drept în faţa mea; întîrziaseră; doamna cu căţeluşa era îmbrăcată foarte luxos, cu o rochie albastru-deschis; cealaltă, mai modestă, era într-o rochie de mătase neagră cu pelerină. Amîndouă erau destul de drăguţe; aveau privirea mîndră şi vorbeau englezeşte. Eu, bineînţeles, nimic, fumam ca şi cum aş fi fost singur. De fapt, mă gîndisem la un moment dat să arunc ţigara, dar întrucît fereastra rămăsese deschisă, am continuat să fumez, dînd fumul pe fereastră. Căţeluşa dormea pe genunchii doamnei cu rochia albastră, micuţă cît pumnul, neagră, cu lăbuţe albe, un exemplar rar de tot. Avea o zgardă de argint cu o inscripţie. Eu — nimic; fumez înainte. Bag de seamă însă că doamnele încep parcă să dea semne de nervozitate, din pricina ţigării, bineînţeles.

Una din ele mă fixă printr-un lornion de baga. Eu, tot aşa — îmi văd mai departe de fumat, căci, la urma urmei, nu-mi spuseseră încă nimic! Dac-ar fi vorbit, dacă m-ar fi prevenit, dacă m-ar fi rugat, zic şi eu! Căci, rogu-vă, la ce bun îi e dată omului limba?! Dar nu, ele tăceau de parcă luaseră apă în gură... Deodată — şi asta fără cel mai mic avertisment prealabil, dar, vă spun, absolut fără nici unul, ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile, cucoana cu rochie albastră îmi smulge ţigara din mînă şi o aruncă pe fereastră. Trenul aleargă. Mă uit la dînsa buimac. O femeie sălbatică; ce mai, o femeie cu totul primitivă; altfel, trebuie să recunosc, bine făcută, durdulie, 'năltuţă, blondă şi rumenă (poate cam prea exagerat), cu ochii numai fulgere — să mă sfişie nu altceva! Fără să spun o vorbă, cu o politeţe neobişnuită, cu o politeţe desăvîrşită, cu o politeţe ultrarafinată, ca să zic aşa, mă ridic, mă aplec spre căţeluşă, o apuc delicat de ceafă şi zvîrr... o arunc pe fereastră după ţigară! Numai cît a schelălăit un pic! Trenul alerga mereu înainte...

— Eşti un monstru! exclamă Nastasia Filippovna, rîzînd şi bătînd din palme ca o fetiţă.

— Bravo, bravo! strigă Ferdîşcenko.

Ptiţîn zîmbi şi el, cu toate că apariţia generalului nu-i făcea nici o plăcere; chiar şi Kolea izbucni în rîs, strigînd: „Bravo!"

— Şi aveam dreptate, aveam de trei ori dreptate! urmă cu înflăcărare generalul triumfător. Pentru că, dacă-i interzis să intri în vagon cu ţigara aprinsă, cu atît mai mult nu-i voie să intri cu cîini.

— Bravo, tăticule! strigă Kolea, entuziasmat. Admirabil! Şi eu aş fi făcut la fel, la fel!

— Dar doamna cu căţeluşa? întrebă Nastasia Filippovna, nerăbdătoare să afle ce-a urmat după aceea.

— Doamna? Ei, uite, tocmai aici a fost tot pocinogul, răspunse

Ardalion Aleksandrovici încruntîndu-se. Fără să spună un cuvînt, fără să mă facă atent, fără nici un avertisment, în sfîrşit, ea — pleosc! îmi dă o palmă teribilă! O femeie sălbatică, ce să spun; dar absolut primitivă!

— Şi dumneata ce-ai făcut?

Generalul lăsă ochii în jos, ridică sprîncenelc, înălţă din umeri, strînse buzele, îşi desfăcu braţele şi, după un moment de tăcere, se înclină:

— Recunosc, mi-am dat şi eu drumul!

— Şi-ai lovit tare? Tare?

— O! vă asigur că nu! Mai mare scandalul, căci de lovit, n-am lovit prea tare. O singură dată, ca să nu prindă gust şi să mai repete; am procedat în scop de apărare, ca să zic aşa. Din nenorocire, îşi vîrîse dracul coada; doamna în rochie albastră era o englezoaică, guvernantă în casa prinţesei Belokonskaia sau chiar o prietenă a casei, iar doamna în negru era cea mai mare dintre fiicele prinţesei o fată bătrînă de vreo treizeci şi cinci de ani. Se ştie doar ce relaţii strînse există între generăleasa Epancina şi familia Belokonski. Leşinuri, lacrimi, doliu după căţeluşa favorită, cele şase domnişoare prinţese ţipă, englezoaica ţipă, o harababură de nedescris! M-am dus, bineînţeles, să-mi exprim părerea de rău, să-mi cer scuze, dar nu m-au primit; le-am scris o scrisoare; n-au vrut să-mi primească nici scrisoarea. De acolo mi s-au tras toate necazurile; neînţelegerea cu familia Epancin, ruptura şi dizgraţia!

— Dar, dă-mi voie, cum vine asta? întrebă deodată Nastasia Filippovna. Acum cinci-şase zile, am citit în l'lndependance, citesc regulat ziarul acesta, o istorie la fel! Dar exact la fel! Cazul s-a petrecut într-un vagon pe o linie de cale ferată germană, între un francez şi o englezoaică; şi acolo era vorba de o ţigară de foi smulsă şi de o căţeluşă aruncată pe fereastră şi, în sfîrşit, deznodămîntul a fost aidoma ca în povestea dumitale. Pînă şi rochia cucoanei era tot de un albastru-deschis!

Generalul se făcu roşu ca racul; Kolea roşi şi el şi se luă cu mîinile de cap; Ptiţîn îşi plecă ochii jenat. Singur Ferdîşcenko mai rîdea în hohote. Cît despre Ganea, de prisos să mai spunem că stătea ca pe ghimpi, îndurînd tăcut chinul cel mai groaznic...

— Dar vă asigur, mormăi generalul, că exact acelaşi lucru mi s-a întîmplat şi mie...

— Tata a avut într-adevăr un conflict cu Mistress Schmidt, guvernanta prinţeselor Belokonski, exclamă Kolea; îmi amintesc şi eu.

— Cum! Exact la fel? Două întîmplări absolut identice în toate amănuntele, inclusiv culoarea rochiei, e cu putinţă să fi avut loc la cele două extremităţi ale Europei? continuă fără milă Nastasia Filippovna. Am să-ţi trimit l'Independance Belge!

— Nu uitaţi însă, insista generalul, că mie mi s-a întîmplat asta cu doi ani în urmă.

— Asta, da! într-adevăr, ar fi o explicaţie!

Nastasia Filippovna rîdea în hohote, ca apucată de isterie.

— Tată, vreau să-ţi spun ceva între patru ochi, zise Ganea cu glas tremurător şi chinuit, apucîndu-l pe general de umăr. O ură nemărginită clocotea în privirea lui.

În aceeaşi clipă se auzi sunetul strident al clopoţelului smucit cu putere. La asemenea smucitură, cordonul soneriei n-ar mai fî rezistat şi a doua oară. Se anunţa o vizită ieşită din comun. Kolea alergă să deschidă.