X

Antreul se umplu deodată de o hărmălaie nemaipomenită; cei din salon avură impresia că mai mulţi oameni pătrunseseră în casă şi că alţi mulţi continuau să intre. Mai multe glasuri răsunau deodată; se auzea zarvă şi pe scări, semn că uşa de la intrare era mereu deschisă. Erau nişte oaspeţi din cale-afară de ciudaţi. Toţi se uitară unii la alţii, întrebîndu-se ce vrea să însemne asta. Ganea se repezi în salon, dar acolo pătrunseseră deja cîţiva indivizi.

— Aha, uite-l şi pe luda! strigă o voce care-i păru cunoscută prinţului. Bună, Ganka, ticălosule!

— Uite-l, e chiar dumnealui în persoană! ţinu isonul o altă voce.

Prinţul nu mai avu nici o îndoială: primul care vorbise era Rogojin, al doilea — Lebedev.

Ganea rămase trăsnit în pragul salonului, uitîndu-se, fără a încerca să se opună invaziei celor zece-doisprezece indivizi care-l însoţeau pe Rogojin. Era o ceată foarte pestriţă şi nu numai pestriţă, dar şi scandalos de gălăgioasă. Unii dintre ei intrau aşa cum veniseră din stradă, cu paltoanele şi şubele pe ei. Ce-i drept, nici unul nu era beat criţă, cu toţii însă păreau puţin cu chef. Simţeau, probabil, nevoia să se ţină unii de alţii ca să intre; nici unul dintre ei n-ar fi îndrăznit s-o facă singur; de aceea mergeau buluc, împingîndu-se din spate. Pînâ şi Rogojin înainta păşind cu băgare de seamă şi oarecum nesigur, în fruntea bandei, deşi se vedea cît colo că venise cu un anumit scop; părea preocupat şi nervos. Ceilalţi formau corul sau, mai bine zis, banda, pe care o luase cu el ca să-l susţină la nevoie. Pe lîngă Lebedev, mai era şi Zaliojev, cel cu părul cîrlionţat, care-şi lăsase şuba în antreu şi intrase degajat şi fercheş. Ca el mai erau vreo doi-trei indivizi, probabil fecioraşi de negustori. Apoi, urmau: un domn îmbrăcat într-o manta de croială militară; un omuleţ extraordinar de gras care rîdea mereu; un individ de statură atletică, tot foarte gras, mohorît şi tăcut, şi care părea că se bizuie grozav pe puterea pumnilor săi. Mai era acolo şi un student la medicină, şi un polonez pirpiriu, care se tot învîrtea ca un titirez printre ei. Pe scări, două doamne se uitau în antreu, dar nu se hotărau să intre: Kolea le trînti uşa-n nas şi puse zăvorul.

— Bună, Ganka, ticălosule! Nu te aşteptai să-l vezi pe Parfion Rogojin, ai? repetă Rogojin, proţăpindu-se în faţa lui Ganea, care rămăsese încremenit în uşa salonului. Dar în aceeaşi clipă Rogojin o zări, drept în faţa lui, pe Nastasia Filippovna. De bună seamă că nici prin gînd nu-i trecuse că are s-o întîlnească acolo, căci vederea tinerei femei produse asupra lui un efect uluitor; sîngele îi pieri din obraz, iar buzele i se învineţiră. Vasăzică, tot e adevărat! îşi spuse el încet, aproape buimac. S-a isprăvit!... Ei bine... Ai să-mi răspunzi tu pentru asta! scrîşni el printre dinţi, fulgerîndu-l pe Ganea cu o privire plină de ură. Las'că... Ah!...

Gîfîia abia trăgîndu-şi sufletul şi cuvintele îi ieşeau anevoie din gură. Înainta ca un halucinat, dar cînd să treacă pragul salonului, dădu cu ochii de Nina Aleksandrovna şi de Varia şi se opri nehotărît. În urma lui apăru Lebedev, ameţit ca de obicei şi ţinîndu-se după Rogojin ca o umbră; apoi veniră, unul după altul: studentul, atletul, Zaliojev, care saluta în dreapta şi-n stînga, şi în sfîrşit se strecură şi grăsunul. Prezenţa doamnelor îi cam stînjenea şi le cam încurca, se vede, socotelile, dar asta, bineînţeles, numai în primele momente, pînă să-şi dea drumul, pînă la cel dintîi prilej cînd, simţindu-se în largul lor, vor da semnalul vociferînd care mai de care şi dezlănţuindu-se apoi în voie... Şi atunci, nimic nu i-ar mai opri, nici chiar prezenţa doamnelor.

— Cum? Şi tu eşti aici, prinţe? aruncă în treacăt Rogojin, mirat întrucîtva de această întîlnire. Şi tot cu ghetruţele dumitale, e-eh! făcu el, uitînd în aceeaşi clipă de prinţ şi îndreptîndu-şi privirea din nou spre Nastasia Filippovna, spre care înainta mereu, atras parcă de o forţă magnetică.

Nastasia Filippovna, la rîndul ei, se uita la musafirii aceştia nepoftiţi cu un amestec de curiozitate şi îngrijorare.

În sfîrşit, Ganea îşi reveni din buimăceală.

— Dar, daţi-mi voie, ce înseamnă asta, domnilor? se răsti el pe un ton ridicat, măsurîndu-i cu o privire aspră pe intruşi şi adresîn-du-se îndeosebi lui Rogojin. Doar n-aţi intrat într-un grajd. Aici de faţă se află mama şi sora mea...

— Vedem şi noi că sînt mama şi sora ta, mîrîi Rogojin printre dinţi.

— Vedem că sînt mama şi sora, adăugă Lebedev ca să se afle şi el în treabă.

Domnul cu pumnii, crezînd probabil că sosise momentul, începu să mormăie ceva.

— E nemaipomenit! ţipă Ganea cu glas isteric, strident. Am să vă poftesc în primul rînd să treceţi cu toţii în salon şi pe urmă aş vrea să cunosc...

— Nu ne cunoşti, ai? se oţărî cu înveninare Rogojin, fără să se urnească din loc. Nu-l mai recunoşti pe Rogojin?

— Mi se pare că te-am mai întîlnit undeva, însă...

— la te uită, i se pare că m-a întîlnit undeva! Nici trei luni nu-s de cînd mi-ai luat două sute de ruble la cărţi, din banii tatii; a murit bătrînul fără să afle de isprava asta; tu m-ai atras în cursă, iar Kniff măsluia cărţile.

Nu-ţi mai aduci aminte, ai? Ptiţîn e martor! Păi, tu, pentru trei ruble, dacă le scot acum din buzunar, eşti în stare să te tîrăşti în patru labe pînă la Vasilievski Ostrov — iată cine-mi eşti tu! Suflet de lichea! Şi acum, tot ca să te cumpăr am venit; nu te uita ca am intrat în cizme, am bani berechet, amice; te pot cumpăra cu tot neamul tău... Să vreau, vă cumpăr pe toţi!

Cumpăr tot! se înfierbînta şi parcă se ameţea din ce în ce Rogojin. E-eh! strigă el, Nastasia Filippovna, nu mă goni, ci spune-mi doar atît: te cununi cu el ori ba?

Întrebarea lui Rogojin răsună cu disperarea omului care se prăbuşeşte şi-şi agaţă ultima nădejde de ruga lui către o zeitate, şj totodată cu îndrăzneala condamnatului la moarte, care nu mai are nimic de pierdut. Aştepta răspunsul cu inima înfiorată de teamă şi îndoială.

Nastasia Filippovna îl măsură cu o privire mîndră şi batjocoritoare; apoi uitîndu-se pe rînd la Varia, la Nina Aleksandrovna şi la Ganea, îşi schimbă deodată atitudinea.

— Nici gînd. Dar ce-i cu dumneata? De unde şi pînă unde ţi-a venit să-mi pui asemenea întrebare? răspunse ea încet şi grav, dar cu vădită mirare în glas.

— Nu? Nu!! strigă Rogojin nebun de fericire. Aşadar, nu? Şi ei mi-au spus că... Ah! Ce oameni!... Auzi, Nastasia Filippovna! Ei zic că te-ai logodit cu Ganca! Cu dînsul! Cum se poate aşa ceva? (Le-am spus-o tuturor!) Păi, cu o sută de ruble, îl cumpăr cu totul! îi dau o mie de ruble, trei mii, ca să renunţe, şi să vezi că e în stare s-o şteargă în ajunul nunţii şi să mi-o lase mie pe logodnica lui! Ce zici, Ganka, ticălosule! Ai lua trei mii, nu-i aşa? lată-le! D-aia am venit, să-mi dai în scris că te retragi şi renunţi; am spus că te cumpăr şi am să te cumpăr!

— Ieşi afară de aici, nu vezi că eşti beat! strigă Ganea, care se făcea cînd roşu, cînd galben la faţă.

Răcnetul lui violent fu urmat de o explozie de vociferări, căci toată banda lui Rogojin nu aştepta decît o provocare ca să intervină. Lebedev se plecă la urechea lui Rogojin şi, vorbindu-i în şoaptă, căuta să-l convingă de ceva.

— Ai dreptate, slujbaşule, răspunse Rogojin. Ai dreptate, beţivanule!

E-hei! Fie ce-o fi! Nastasia Filippovna! răcni el, uitîndu-se la ea ca un smintit, întîi cu oarecare teamă, apoi din ce în ce mai sigur pe el, cu îndrăzneală neruşinată. Poftim aici optsprezece mii! — şi cu aceste vorbe trînti înaintea ei, pe măsuţă, un teanc de bancnote învelit în hîrtie albă şi legat cruciş cu un şnur subţire. Ţine-i! Şi... şi mai aduc încă!

Ar mai fi vrut să spună ceva, dar nu îndrăzni să-şi exprime gîndul pînă la capăt.

— Nu, nu, nu! se aplecă din nou Lebedev îngrozit la urechea lui

Rogojin; se putea ghici că îl înspăimîntase enormitatea sumei şi acum încerca să-l convingă să înceapă tratativele cu o sumă mai mică.

— Apăi, frăţioare, văd că în treburile astea nu te pricepi defel... şi eu, ca prostul, m-am luat după tine... Amîndoi sîntem nişte dobitoci! se dezmetici deodată Rogojin, tresărind sub privirea scînteietoare a Nastasiei Filippovna. E-hei! rău am făcut că te-am ascultat, adăugă el cu cea mai profundă căinţă în glas.

Observînd faţa descompusă a lui Rogojin, Nastasia Filippovna se porni pe rîs.

— Optsprezece mii de ruble, mie? Uite că ţi-ai şi dat în petic! A răbufnit mujicul din tine, spuse ea deodată cu o familiaritate plină de cinism şi dădu să se ridice de pe canapea, ca şi cum ar fi intenţionat să plece.

Cu inima îngheţată, Ganea urmărea toată scena.

— Ei bine, patruzeci de mii, patruzeci, şi nu optsprezece! strigă atunci Rogojin. Vanka Ptiţîn şi cu Biskup mi-au făgăduit să facă rost de patruzeci de mii de ruble pînă deseară, la ora şapte. Patruzeci de mii — bani gheaţă!

Lucrurile luau o întorsătură urîtă de tot, dar ca un făcut, Nastasia Filippovna continua să rîdă şi nu pleca, parcă înadins căutînd să lungească scandalul. Nina Aleksandrovna şi Varia se ridicară şi ele, aşteptînd în tăcere sfîrşitul acestei scene penibile; ochii Variei scăpărau de mînie; dar mai ales asupra Ninei Aleksandrovna toate astea produseră un efect înspăimîntător: tremura toată, gata-gata să leşine.

— Dacă n-ajunge, atunci — o sută! Astăzi chiar îţi pun pe masă o sută de mii! Ptiţîn, mort-copt, să mi-i scoţi de unde ştii, din pămînt, din piatră seacă... O să te înfrupţi şi tu, n-avea grijă!

— Ai înnebunit, îi şopti Ptiţîn, apropiindu-se iute şi apucîndu-l de braţ.

Eşti beat, au să cheme poliţia. Unde crezi că te afli?

— Lăudăroşenie de om beat, rosti Nastasia Filippovna, vrînd Parcă să-l întărite.

— Nu, nu mă laud, jur că-ţi aduc întreaga sumă! Deseară o ai Ptiţîn, suflet de cămătar, mă bizui pe tine; fă pe dracu' în patru, ia dobîndă cît vrei, numai să-mi faci rost de o sută de mii pînă deseară; să vadă ei ce poate Rogojin, să ştie că pentru asta banii la mine nu contează! se dezlănţui el, cuprins de o bucurie frenetică.

— Dar ce-nseamnă toate astea, mă rog?! se repezi deodată Ardalion Aleksandrovici, îndreptîndu-se ameninţător spre Rogojin.

Izbucnirea neaşteptată a bătrînului, care pînă atunci stătuse molcom, păru destul de caraghioasă. Se auziră rîsete.

— Şi ăsta ce mai vrea? se înveseli Rogojin. Hai cu mine, moşule, să-ţi dau de băut!

— Ce mîrşăvie! strigă Kolea, cu lacrimi de ruşine şi de ciudă în ochi.

— Oare nu se găseşte nimeni care s-o scoată de aici pe dezmăţata asta? izbucni Varia, tremurînd de mînie.

— Dezmăţata asta — sînt eu, care vasăzică! ripostă cu o veselie dispreţuitoare Nastasia Filippovna. Şi cînd mă gîndesc c-am venit ca o proastă să-i invit la mine, la serată. Uite cum mă trateză surioara dumitale, Gavrila Ardalionovici!

Cîtva timp, Ganea rămase ca lovit de trăsnet după ieşirea surorii lui, dar văzînd că de data aceasta Nastasia Filippovna este hotărîtă să plece cu adevărat, se năpusti ca un turbat la Varia, apucînd-o brutal de braţ.

— Ce-ai făcut? urlă el, privind-o în ochi, de parcă ar fi vrut s-o prefacă în scrum pe loc. Era evident că îşi ieşise din minţi şi că nu mai era în stare să judece.

— Ce-am făcut? Încotro mă tragi? Vrei poate să mă duc să-i cer iertare pentru că a insultat-o pe mama şi că a venit să-ţi facă de rîs casa, om de nimic ce eşti! ţipă din nou Varia, înfruntîndu-şi fratele cu o privire triumfătoare şi plină de sfidare.

Cîteva clipe statură aşa încremeniţi unul în faţa celuilalt; Ganea continua s-o ţină de braţ. Varia îşi smuci o dată şi încă o dată mîna, încercînd s-o desprindă din strînsoarea lui, dar nu izbuti şi deodată, scoasă din fire, îi scuipă drept în obraz.

— Aşa fată zic şi eu! strigă Nastasia Filippovna. Bravo, Ptiţîn, felicitările mele!

Ganea văzu negru în faţa ochilor şi, în neştire, ridică braţul s-o lovească pe soră-sa. Un moment, şi lovitura era să cadă în plin, cînd, deodată, un alt braţ se interpuse şi—l opri pe acela al lui Ganea.

Între acesta şi soră-sa se postase prinţul.

— Ce faci? Opreşte-te! spuse acesta apăsat, cu toate că din pricina emoţiei tremura şi el din tot corpul.

— Iarăşi dumneata! Pînă cînd ai să-mi tot stai în cale! urlă Ganea si, eliberînd deodată braţul Variei, se întoarse către Mîşkin şi, înnebunit de furie, îl lovi cu toată puterea peste obraz.

—Ah! făcu Kolea, frîngîndu-şi mîinile. O, Doamne!

Din toate părţile izbucniră strigăte şi exclamaţii de indignare. Prinţul îngălbeni. Îl privi pe Ganea drept în faţă cu o ciudată expresie de dojana; buzele-i tremurau, încercînd zadarnic să articuleze ceva, apoi se schimonosiră într-un zîmbet straniu şi cu totul nelalocul lui.

— De mine... nu-mi pasă... dar pe ea... n-am să îngădui!... murmură el în cele din urmă, însă nu se mai putu stăpîni, se îndepărtă brusc de Ganea, îşi acoperi faţa cu mîinile şi retrăgîndu-se într-un colţ al încăperii, cu faţa la perete, îngăimă cu un glas întretăiat:

— O! ce ruşine o să-ţi fie mai tîrziu pentru ceea ce-ai făcut!

Ganea, într-adevăr, înlemnise pe loc, părea cu desăvîrşire zdrobit.

Kolea alergă să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute pe Mîşkin; după el se îmbulziră în jurul prinţului: Rogojin, Varia, Ptiţîn, Nina Alek-sandrovna — toată lumea, chiar şi bătrînul Ardalion Aleksandrovici.

— Nu-i nimic, nu face nimic! murmura prinţul, răspunzînd fiecăruia cu acelaşi zîmbet straniu pe buze.

— Şi ce o să mai regrete încă! strigă Rogojin. O să-ţi crape obrazul de ruşine, Ganka, că ai putut să jigneşti un asemenea... mieluşel (nu găsise alt cuvînt). Prinţe, suflet neprihănit, prietene, lasă-i în plata Domnului; dă-i încolo şi vino cu mine! Ai să vezi cum ştie să iubească Rogojin!

Nastasia Filippovna rămase şi ea profund impresionată de Purtarea lui Ganea şi de răspunsul prinţului. Veselia prefăcută care se armoniza aşa de puţin cu figura ei, de obicei palidă şi visătoare păru că face loc unui sentiment nou. Se vedea totuşi că se străduieşte să nu-l trădeze şi expresia batjocoritoare de pînă atunci mai stăruia încă pe chipul ei transfigurat.

— Şi totuşi, faţa lui îmi pare atît de cunoscută, murmură ea, devenind deodată gravă la amintirea că acelaşi gînd îi mai venise şi adineauri.

— Şi dumitale nu ţi-e ruşine? Oare eşti într-adevăr aşa cum ai vrut să apari aici? Dar cum este posibil? îi strigă deodată prinţul cu un accent de adîncă şi sinceră dojana în glas.

Surprinsă, Nastasia Filippovna deschise ochii mari de uimire, dar se grăbi să-şi ascundă într-un zîmbet silit consternarea; aruncînd apoi o privire scurtă către Ganea, dădu să iasă. Înainte de a ajunge însă în antreu, se întoarse din drum, se apropie în grabă de Nina Aleksandrovna şi apucîndu-i mîna o duse la buze.

— Într-adevăr, eu nu sînt aşa cum par; el mi-a ghicit bine firea, şopti ea cu vocea sugrumată de dorinţa arzătoare de a fi crezută, roşindu-se de emoţie; apoi se întoarse brusc şi ieşi de data aceasta cu atîta repeziciune, încît nimeni n-avu timp să se dumerească pentru ce anume se întorsese din drum. O văzuseră cu toţii vorbindu-i ceva încet Ninei Aleksandrovna şi li se păruse că i-a sărutat mîna. Varia însă văzuse şi auzise totul şi, uluită, o urmări cu privirea pînă ce tînăra femeie dispăru după uşă.

Venindu-şi în fire, Ganea se repezi s-o conducă pe Nastasia Filippovna, dar o ajunse abia pe scară.

— Nu mă mai conduce! strigă ea. La revedere, pe deseară! Să nu uiţi să vii, ai auzit?

El se întoarse abătut, frămîntat de gînduri confuze, pradă unei îndoieli a cărei apăsare o simţea mai grea ca oricînd pe suflet, li revenea mereu în minte şi prinţul. Era atît de absorbit de gînduri. că aproape nici nu observă cum prin faţa lui trecu în iureş toată şleahta lui Rogojin.

Oamenii aceştia ieşeau vorbind zgomotos şi, în graba plecării, îl înghesuiră pe Ganea în uşă, ţinîndu-se grămadă după Rogojin, care mergea în frunte împreună cu Ptiţîn, căutînd să-l convingă de ceva foarte important şi care nu suferă nici o amînare.

— Nu ţi-a mers, Ganka! strigă Rogojin, trecînd pe lingă el. Ganea se uită în urma lor nedumerit. Teama şi bănuiala i se strecurau ca un şarpe în inimă.