VII

Prinţul isprăvi. Toată lumea, inclusiv Aglaia, îl privea cu ochi zîmbitori; dar mai cu seamă părea încîntată Lizaveta Prokofievna.

— Bun examen, n-am ce zice! Halal să vă fie! strigă ea. Ei bine, domnişoarelor, vă pregăteaţi să-l luaţi sub ocrotirea voastră, ca pe un biet neajutorat, şi iată că el este acela care de-abia dacă acceptă să vă onoreze cu prezenţa lui şi încă prevenindu-vă că nu va veni decît din cînd în cînd. lată-ne, aşadar, puse cu binişorul la punct, ca nişte neroade ce sîntem, dar mai ales Ivan Feodorovici. Şi-mi pare cît se poate de bine.

Bravo, prinţe! Dumnealui ne sfătuise adineauri să te supunem la un examen. Iar ceea ce ai spus de expresia feţei mele este perfect adevărat: sînt un copil, o ştiu prea bine. O ştiam şi înainte de a mi-o fi spus dumneata; cu un singur cuvînt mi-ai exprimat gîndul. Cred că ai o fire asemănătoare cu a mea şi sînt încîntată; semănăm la caracter ca două picături de apă. Numai atît, că dumneata eşti bărbat, iar eu — femeie, şi că n-am fost şi nu cunosc Elveţia; asta-i toată deosebirea.

— Eu aş zice să nu ne pripim, maman! strigă Aglaia. Prinţul spunea că în toate mărturisirile acestea, pe care le-a făcut aici, s-a lăsat condus de un anume gînd, şi că toate îşi au tîlcul lor.

— Aşa e, o susţinură rîzînd celelalte două.

— Nu rîdeţi, dragele mele; el singur e poate mai isteţ decît voi toate la un loc. Veţi vedea. Dar, prinţe, n-ai spus nimic de Aglaia? Ea aşteaptă, şi eu de asemenea.

— Acum nu pot să spun nimic; altă dată poate.

— De ce? N-o găseşti suficient de interesantă?

— O, dimpotrivă, e de o frumuseţe extraordinară. Dumneata, Aglaia

Ivanovna, eşti aşa de frumoasă, că i-e frică omului să te privească.

— Asta-i tot? Dar caracterul? insistă generăleasa.

— E greu de judecat frumuseţea. Nu sînt încă în măsură s-o fac. Frumuseţea e o enigmă.

— Aşadar, îi propui Aglaiei să dezlege o enigmă, spuse Adelaida. la să te văd, Aglaia. Vasăzică e frumoasă, prinţe?

—Negrăit de frumoasă! răspunse înflăcărat prinţul, uitîndu-se cu admiraţie la Aglaia. Aproape ca Nastasia Filippovna, deşi chipul ei e cu totul altfel.

Mama şi fiicele se priviră surprinse.

— Ca ci-i-nee? făcu tărăgănat generăleasa. Ca Nastasia Filippovna ai zis? Care Nastasia Filippovna? Unde ai văzut-o dumneata pe Nastasia Filippovna?

— Adineauri, Gavrila Ardalionovici i-a arătat portretul ei lui Ivan Feodorovici.

— Cum? l-a adus portretul ei lui Ivan Feodorovici?

— Da, ca să i-l arate. Nastasia Filippovna i-a dăruit astăzi lui Gavrila Ardalionoviei portretul ei ca amintire, iar el l-a adus ca să i-l arate lui lvan Feodorovici.

— Vreau să-l văd! se răsuci în loc generăleasa. Unde e portretul? Dacă i l-a dăruit lui, înseamnă că-l are şi, de bună seamă, n-a plecat încă. În fiecare miercuri cînd vine la birou, nu pleacă niciodată înainte de ora patru. Să vină imediat Gavrila Ardalionoviei! Ba nu, în ce mă priveşte, nu prea ard de dorinţa să-l văd. Fii bun, dragă prinţe, du-te de-i cere portretul şi adă-mi-l aici. Spune-i că am vrea să-l vedem şi noi. Te rog.

— E un om interesant, nimic de zis, dar e cam naiv şi simplu, observă Adelaida după ce prinţul ieşi din salonaş.

— Simplu din cale-afară, întări Aleksandra, ba aş zice că e aproape caraghios.

Dar şi una, şi cealaltă păreau că nu-şi exprimă în întregime gîndul.

— Totuşi, la caracterizarea chipurilor noastre s-a descurcat destul de bine, zise Aglaia; a ştiut să măgulească pe toată lumea, chiar şi pe maman.

— Ce vorbă-i asta, c-a ştiut să mă măgulească? se burzului generăleasa. Mă rog, fie şi aşa, dacă ţineţi neapărat, dar în cazul acesta eu aş zice că mai mult m-am simţit eu măgulită decît a fost în intenţia lui să mă măgulească.

— Tu crezi că din partea lui a fost pur şi simplu un joc abil? întrebă Adelaida.

— Am impresia că nu-i chiar aşa de naiv cum pare.

— Ei, gata, v-aţi şi pornit! se mînie generăleasa. După mine, voi sînteţi mai caraghioase decît el. E cam simpluţ, ce-i drept, dar e cu cap, bineînţeles, în sensul cel mai nobil al cuvîntului. Întocmai ca şi mine.

„E urît, fireşte, că mi-a scăpat vorba asta cu portretul, îşi făcea mustrări prinţul, îndreptîndu-se spre cabinetul generalului... Dar...cine ştie, poate că e mai bine că le-am spus...” în mintea lui miji atunci un gînd ciudat, ce-i drept, foarte nedesluşit încă.

Gavrila Ardalionovici nu plecase; lucra la birou cufundat în hîrtiile lui; fără îndoială că nu degeaba Societatea pe acţiuni îi plătea leafa. Păru foarte contrariat cînd prinţul i-a cerut portretul cu pricina, povestindu-i cum de au ajuns doamnele Epancin să afle despre existenţa lui.

— A naibii treabă! Ce nevoie aveai să trăncăneşti fără rost! strigă el înciudat. Parcă, ce ştii dumneata... Zi-i idiot şi pace! mormăi el.

— Iartă-mă, am spus-o aşa, într-o doară; a venit, nu ştiu cum, vorba şi am zis că Aglaia e tot aşa de frumoasă ca Nastasia Filippovna.

Ganea îi ceru amănunte, şi prinţul povesti tot. Din nou Ganea se uită la Mîşkin cu o expresie batjocoritoare.

— Văd că ţi-e capul numai la Nastasia Filippovna... murmură el, dar se opri numaidecît, furat de un gînd. Era vădit tulburat. Prinţul îi aminti de portret.

— Ascultă, prinţe, zise deodată Ganea, ca străluminat de o idee salvatoare, am o mare rugăminte... dar nu ştiu, zău...

Tăcu încurcat, fără să isprăvească; în sufletul lui părea că se dă o luptă aprigă şi-i venea greu să ia o hotărîre. Prinţul aştepta mut. Ganea îi mai scrută o dată faţa cu o privire iscoditoare.

— Prinţe, se decise el în cele din urmă, acolo, în momentul de faţă... din pricina unor împrejurări cu totul ciudate... şi ridicole... şi pentru care, de altfel, eu n-am nici o vină... în sfîrşit, n-are rost să-ţi mai explic acum; acolo se pare că lumea e cam supărată pe mine şi de aceea o bucată de vreme aş prefera să nu mă duc la ele fără să fiu poftit. Aş avea însă mare nevoie să-i vorbesc chiar acum Aglaiei lvanovna. Pentru orice eventualitate, i-am scris cîteva cuvinte (în mîinile lui apăru un bileţel împăturit cu grijă), şi, uite, nu ştiu cum să i-l transmit. N-ai vrea dumneata, prinţe, să încerci a-i înmîna chiar acum Aglaiei lvanovna aceste rînduri? Dar Aglaiei Ivanovna personal, adică să nu vadă nimeni, înţelegi? De fapt, nu-i cine ştie ce secret... totuşi... Te rog să-mi faci acest serviciu!

— Drept să-ţi spun, mi-e cam penibil, răspunse prinţul.

— Ah, prinţe, e ceva foarte important pentru mine! se rugă Ganea.

Poate că ea o să vrea să-mi răspundă... Crede-mă că o împrejurare cu totul excepţională şi de cea mai mare urgenţă mă face să recurg la dumneata şi să stărui atît... Cum aş putea face să-i parvină?... E foarte important... E de cea mai mare importanţă pentru mine...

Se temea de un eventual refuz al prinţului şi-l privea stăruitor, cu o rugăminte mută şi plină de teamă în ochi.

— Bine, accept; voi transmite biletul.

— Dar aşa, ca nimeni să nu observe, îl implora Ganea prinzînd din ce în ce mai mult curaj; mă încred în cuvîntul dumitale de onoare, prinţe.

— N-am să-l arăt nimănui, îl linişti Mîşkin.

— Plicul nu-i lipit, dar... lăsă să-i scape, ca din întîmplare, secretarul; se opri însă încurcat, dîndu-şi seama că a mers prea departe cu indelicateţea.

— O, nici o grijă, n-am să-l citesc, răspunse simplu prinţul şi, luînd portretul, ieşi din cabinet.

Rămas singur, Ganea îşi duse mîinile la cap:

— Un singur cuvînt din partea ei şi... poate că aş rupe, zău!... Nu mai era în stare să se aşeze din nou la lucru şi, cuprins de emoţie şi nerăbdare, începu să se plimbe agitat dintr-un capăt în celălalt al încăperii.

În timpul acesta, prinţul se întorcea tăcut în apartamentul doamnelor. Îl indispunea mult însărcinarea pe care o primise şi deopotrivă de neplăcut îl surprinsese însuşi faptul de a fi aflat că Ganea îi scria Aglaiei.

Străbătînd şirul de odăi ce duceau spre salon, se opri deodată, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva foarte important, pe urmă se uită împrejur, se apropie de fereastră şi cercetă chipul Nastasiei Filippovna din portret.

Ar fi vrut poate să descifreze acel ceva neobişnuit care îl tulburase adineauri, cînd a zărit în treacăt portretul la general. Prima impresie a fost atît de puternică, încît nu-l părăsise o clipă, şi acum se grăbea să şi-o verifice. Chipul acesta, de o frumuseţe rară, tăinuia în el ceva ce i s-a părut acum şi mai tulburător. O mîndrie fără margini, amestecată cu dispreţ, ba şi cu ură poate, părea să exprime această faţă, şi în acelaşi timp cîtă bunătate, încredere şi sinceritate iradiau din ea! Contrastul acesta era atît de izbitor şi neaşteptat la asemenea trăsături, încît trezea un dureros sentiment de milă. Această frumuseţe răpitoare era aproape de nesuportat, atît de bizară apărea cu faţa aceea palidă, obrajii uşor supţi şi ochii arzători. Stranie frumuseţe! Prinţul nu-şi putu lua ochii de pe fotografie; se smulse apoi de sub vraja pe care o exercita asupra lui, privi în jur şi, asigurîndu-se că nu-l vede nimeni, duse cu un gest grăbit portretul la buze şi sărută imaginea tinerei femei. Cînd, după un minut, ajunse în salon, părea cu desăvârşire liniştit.

Dar în momentul cînd intră în sufragerie (penultima încăpere în drum spre salon), aproape se ciocni în uşă cu Aglaia. Era singură.

— Gavrila Ardalionovici m-a rugat să vă transmit asta, spuse prinţul, întinzîndu-i biletul.

Aglaia se opri, luă plicul şi-l privi pe Mîşkin într-un fel foarte ciudat.

Faţa ei nu trăda nici cea mai mică tulburare, cel mult o vagă nedumerire; dar şi aceasta părea că se referă mai mult la prinţ. Cu privirea ei calmă şi mîndră avea aerul că-i cere socoteală — de unde şi pînă unde a ajuns el să fie amestecat în această afacere cu Ganea. Două-trei clipe rămaseră aşa nemişcaţi unul în faţa altuia; la urmă, o expresie batjocoritoare abia perceptibilă lunecă pe chipul Aglaiei şi cu un zîmbet uşor pe buze fata se îndepărtă.

Cîtva timp, generăleasa examina tăcută şi cu un aer dispreţuitor portretul Nastasiei Filippovna, ţinîndu-l ostentativ cu mîna întinsă la o oarecare depărtare.

— Da, e frumoasă, rosti ea în sfirşit, chiar foarte frumoasă. Am văzuto de două ori, dar numai de la distanţă. Şi zici că preferi acest gen de frumuseţe? îl întrebă ea deodată pe Mîşkin.

— Da... acest gen, răspunse el cu un efort vizibil.

— Adică, exact genul acesta?

— Exact genul acesta.

— Pentru ce?

— Faţa asta... ascunde multă suferinţă, îngăimă aproape fără voie prinţul, ca şi cum şi-ar fi vorbit mai mult sieşi decît pentru a da un răspuns la întrebarea pusă.

— Îmi vine să cred mai curînd că... baţi cîmpii, hotărî generăleasa şi, cu un gest plin de trufie, aruncă portretul pe masă.

Îl luă întîi Aleksandra; Adelaida se apropie şi ea de soră-sa; apoi începură amîndouă să-l examineze. În clipa aceea, Aglaia intră în salon.

— Cîtă forţă! strigă deodată Adelaida, care, peste umărul surorii sale, privea cu nesaţ fotografia.

— Unde? Ce fel de forţă? se răsti Lizaveta Prokofievna.

— Asemenea frumuseţe e o forţă! spuse cu vioiciune Adelaida. Cu o astfel de frumuseţe poţi răsturna lumea întreagă!

Şi se întoarse îngîndurată la şevaletul ei. Aglaia aruncă în treacăt o scurtă privire asupra fotografiei, îşi îngustă ochii, lăsă buza de jos să-i iasă puţin în afară şi se depărta, aşezîndu-se deoparte, cu braţele încrucişate.

Generăleasa luă clopoţelul de pe masă şi sună.

— Spune-i lui Gavrila Ardalionovici să poftească aici; vezi că e în cabinet, îi porunci ea feciorului.

— Maman! strigă cu un ton de avertizare Aleksandra.

— Vreau să-i spun două vorbe şi atîta tot! i-o reteză scurt gencerăleasa. curmînd din capul locului orice obiecţie; era vădit enervată.

Trebuie să ştii, prinţe, că de la o vreme încoace, noi, aici, o ţinem întruna numai în şuşoteli şi secrete. Numai în secrete! Cică aşa cere eticheta, bunele maniere. Mofturi! Şi asta într-o chestiune în care e nevoie să se procedeze, în primul rînd. sincer şi cinstit, ca totul să fie limpede. Se pun la cale tot felul de mariaje; nu-mi plac mariajele astea...

— Maman, ce ţi-a venit? încercă din nou s-o oprească Aleksandra.

— Ce vrei, scumpa mea fiică? Parcă ţie îţi plac? Lasă să audă şi prinţul, sîntem doar prieteni, eu, în orice caz aşa mă consider. Lui Dumnezeu îi sînt pe plac oamenii buni, şi n-are nevoie de tot felul de răutăcioşi şi mofturoşi, mai cu seamă de mofturoşii care azi hotărăsc una, iar mîine alta. Pricepi, dumneata, Aleksandra Ivanovna, cum vine asta? Trebuie să-ţi spun prinţe, că dumnealor mă socot cam trăsnită, eu, însă, ştiu să văd ce e bine şi ce nu. Pentru că principalul e să ai inimă, toate celelalte sînt mofturi. Bineînţeles că e nevoie să ai şi minte... ba, poate, cel mai important lucru este tocmai mintea. Nu zîmbi, Aglaio, nu-i nici o contradicţie în ceea ce spun acum; o proastă cu inimă şi fără minte poate fi la fel de nefericită ca şi o proastă care nu e lipsită de minte, dar nu are pic de inimă. E un adevăr cunoscut. Eu sînt o proastă cu inimă şi fără minte, iar tu eşti o proastă cu minte limpede, dar fără inimă; şi tu, şi eu sîntem deopotrivă de năpăstuite şi suferim deopotrivă.

— Şi, mă rog, cine te năpăstuieşte atîta, dragă maman? nu se putu abţine Adelaida, care, singura dintre toate, părea că-şi păstrase voia bună.

— Întîi şi întîi, căpoasele mele fiice, răbufni generăleasa, şi cred că e prea de ajuns şi atîta, aşa încît n-are rost să mai pomenim şi de altele. Am pălăvrăgit destul. Rămîne de văzut cum o să vă descurcaţi voi amîndouă (pe Aglaia n-o pun la socoteală) cu deşteptăciunea şi limbuţia voastră, şi dacă dumneata, preastimată Aleksandra Ivanovna, ai să fii fericită cu onorabilul dumitale domn... Aha!... făcu ea, văzîndu-l pe Ganea care apăruse în uşă, iată încă o apariţie matrimonială. Bună ziua! răspunse ea la salutul acestuia, fără a-l pofti să şadă. Aud că te căsătoreşti, e adevărat?

— Eu?... Mă căsătoresc?... Cum, adică, să mă căsătoresc?... îngăimă Gavrila Ardalionovici luat prin surprindere. Părea tare încurcat.

— Adică, te însori, dacă-ţi place mai mult cuvîntul! E adevărat?

— N-nu... cu... n-nici gînd, minţi Ganea şi sîngele îi năvăli în obraz.

Aruncă o privire fugară spre Aglaia, care sta deoparte şi nu-l slăbea din ochi, observînd tulburarea lui cu o expresie rece şi calmă.

— Nu? Ai spus nu? îşi continuă interogatoriul neîndurător Lizaveta

Prokofievna. Bine, voi reţine, aşadar, că azi, miercuri dimineaţă, la întrebarea pe care ţi-am pus-o, ai răspuns „nu”. Ce zi e astăzi, miercuri?

— Cred că da, maman, răspunse Adelaida.

— Niciodată nu ştiţi ce zi este. În cîte sîntem astăzi?

— În douăzeci şi şapte, spuse Ganea.

— În douăzeci şi şapte? Perfect, e bine de ştiut. Acum, la revedere, ai mult de lucru, mi se pare; e vremea să mă îmbrac, trebuie să ies; ia-ţi portretul. Transmite-i salutări din partea mea nefericitei Nina Aleksandrovna. Cu bine, dragă prinţe! Vino cît mai des pe la noi, iar eu am să trec anume pe la bătrîna Belokonskaia, ca să-i vorbesc de dumneata. Îţi mărturisesc sincer, dragul meu: sînt încredinţată că Dumnezeu mi te-a adus anume tocmai din Elveţia la Petersburg. Ai venit desigur şi pentru alte treburi, dar mai ales pentru asta. Aşa a voit Cel de Sus. La revedere, domnişoarelor. Aleksandro, vino puţin la mine.

Generăleasa ieşi. Zdrobit, năuc, înfuriat, Ganea luă de pe masă portretul şi, cu un zîmbet forţat, i se adresă prinţului:

— Prinţe, plec chiar acum acasă. Dacă nu te-ai răzgîndit cumva şi vrei să rămîi la noi, vino acum cu mine, căci nu ne cunoşti nici măcar adresa.

— Aşteaptă o clipă, prinţe, spuse Aglaia, ridicîndu-se brusc de pe fotoliu. Aş vrea să-mi scrii mai întîi ceva în album. Tata mi-a spus că eşti un caligraf excelent. Aduc îndată albumul.

Spunînd aceasta, dispăru.

— La revedere, prinţe, mă duc şi eu, spuse Adelaida. Îi strînse cordial mîna, zîmbi prietenos şi mîngîietor şi se retrase, fără să arunce măcar o privire spre Ganea.

— Dumneata, scrîşni acesta repezindu-se spre Mîşkin de îndată ce rămaseră singuri, dumneata ai trăncănit aici şi le-ai spus că mă însor! continuă el aproape şuierînd, cu faţa congestionată de furie, cu ochii sclipind de ură. Gură spartă, flecar nesuferit ce eşti!

— Te asigur că n-ai dreptate, răspunse prinţul, păstrîndu-şi calmul şi politeţea. Nici n-am ştiut că te însori.

— Ai auzit adineauri de la Ivan Feodorovici că totul se va hotărî diseară la Nastasia Filippovna şi te-ai grăbit să le şi spui. Vezi că minţi!

Altfel, de unde ar fi aflat? Cine dracu' putea să le spună, dacă nu dumneata? N-ai auzit aluziile pe care mi le-a făcut bătrîna?

— Cred cî dumneata trebuie să ştii mai bine cine le-a spus, de vreme ce ai impresia că ţi s-au făcut aluzii. De la mine însă n-au auzit nici un cuvînt.

— Ai transmis bileţelul?... Aştept să-mi dai răspunsul! îl întrerupse

Ganea, fierbînd de nerăbdare. Dar în clipa aceea chiar, intră Aglaia şi prinţul nu mai avu vreme să răspundă.

— Poftim, prinţe, spuse Aglaia, punînd albumul pe măsuţă. Alege-ţi o pagină şi scrie-mi ceva. Ai aici şi un condei nou-nouţ. Nu-i nimic dacă peniţa e de oţel? Am auzit că cele de oţel nu sînt pe placul caligrafilor.

Vorbea cu prinţul, ignorînd cu totul prezenţa lui Ganea. Dar, în timp ce Mîşkin examina peniţa şi căuta pagina, pregătindu-se să scrie, Ganea se apropie de cămin, la dreapta prinţului, unde Aglaia stătea în picioare şi, cu un glas întretăiat şi tremurînd de emoţie, îi spuse aproape şoptindu-i la ureche:

— Un cuvînt, un singur cuvînt din partea dumitale — şi sînt salvat.

Prinţul se întoarse repede şi-i privi pe amîndoi. Faţa lui Ganea exprima cea mai jalnică deznădejde; se pare că vorba pe care o rostise îi scăpă din gură aşa, pe negîndite, la disperare. Cîteva clipe, Aglaia îl privi cu aceeaşi nedumerire calmă cu care se uitase adineauri şi la prinţ cînd se întîlniseră în sufragerie şi era limpede că această atitudine calmă şi nedumerirea ei în faţa celor ce i se spuneau, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic, erau pentru Ganea mai ucigătoare în clipa aceea decît cel mai puternic dispreţ exprimat pe faţă.

— Şi ce anume să scriu? întrebă prinţul.

— Am să-ţi dictez, răspunse Aglaia, întorcîndu-se spre el. Eşti gata? Ei bine, scrie: „Nu mă pretez la nici un fel de tocmeală”. Acum pune data jos. Ia să văd!

Prinţul îi întinse albumul.

— Minunat! Ai un scris admirabil! Îţi mulţumesc. La revedere, prinţe...

Adică, stai o clipă, adăugă ea, răzgîndindu-se deodată. Vino cu mine, vreau să-ţi dăruiesc ceva, ca amintire.

Prinţul o urmă, dar, cînd intrară în sufragerie, Aglaia rămase locului.

— Citeşte asta, spuse ea, întinzîndu-i biletul trimis de Ganea. Prinţul îl luă şi se uită la Aglaia întrebător.

— Ştiu bine că nu l-ai citit şi că nu poţi fi confidentul acestui om. Citeşte, vreau să-i cunoşti conţinutul.

Biletul, scris probabil în mare grabă, cuprindea următoarele:

Astăzi, soarta mea se va decide, dumneata ştii în ce fel. Astăzi va trebui să-mi dau cuvîntul, irevocabil. N-am nici un drept la compătimirea dumitale şi nici nu îndrăznesc să-mi fac speranţe; dar mi-ai spus odată o vorbă, ai rostit un singur cuvînt, şi cuvîntul acesta a strălucit în negura existenţei mele, devenind pentru mine un far călăuzitor. Spune-mi şi acum un cuvînt asemănător şi mă vei salva de la pierzanie! Spune-mi numai atît: rupe totul, şi o fac chiar astăzi. O! ce te-ar costa să spui asta? Prin acest cuvînt nu-ţi cer decît un semn de compasiune faţă de mine — un semn numai şi nimic mai mult, nimic! Nu îndrăznesc să-mi făuresc visuri, să nutresc vreo speranţă, căci mă simt nedemn de ea. Dar cuvîntul dumitale îmi va da tăria, care-mi lipseşte acum, de a-mi suporta mai departe sărăcia, de a mă resemna, ba chiar de a accepta cu bucurie situaţia disperată în care mă aflu. Voi accepta lupta, voi fi fericit s-o înfrunt şi să renasc prin această luptă cu puteri reînnoite!

Trimite-mi dar acel cuvînt din milă (din milă numai, ţi-o jur!). Nu te supăra pe un om ajuns la disperare, un om care se îneacă, pentru că a îndrăznit să facă o ultimă sforţare ca să scape de pierzanie.

G.l.

— Omul acesta pretinde şi încearcă să mă convingă şi pe mine, începu Aglaia cu glas tăios, după ce prinţul isprăvi de citit, că acest cuvînt „rupe totul” nu-i deloc compromiţător pentru mine şi nu mă obligă la nimic, oferindu-mi, după cum vezi, şi un fel de garanţie în scris pe acest bilet.

Observă cu cîtă naivitate s-a grăbit el să sublinieze unele cuvinte şi cît de transparent apare, cu cîtă brutalitate i se străvede gîndul ascuns. El ştie, de altfel, că dac-ar rupe totul, însă din proprie iniţiativă, fără să aştepte un cuvînt de la mine, fără să-mi vorbească măcar de asta, fără a nutri vreo speranţă în privinţa mea, ştie, zic, că atunci, poate, mi-aş schimba sentimentele faţă de el şi i-aş deveni o adevărată prietenă! O ştie bine!

Dar e un suflet meschin; ştie şi totuşi nu poate să se hotărască; ştie şi totuşi cere garanţii. Nu este în stare de o hotărîre bazată pe convingere şi încredere. Pentru ca să renunţe la o sută de mii de ruble, vrea să-i acord anticipat un început de făgăduială, spre a putea spera să-mi obţină mîna.

Cît despre cuvîntul pe care i l-aş fi spus într-o zi... de care aminteşte în scrisoare, cuvîntul care i-ar lumina, chipurile, viaţa, e o minciună sfruntată.

Într-o zi, fiindu-mi milă de el, i-am arătat într-adevăr puţină compasiune.

Dar e un cinic şi un neobrăzat; şi-a făcut numaidecît socoteala că ar putea să nutrească anumite speranţe; mi-am dat seama îndată. De atunci umblă mereu să-mi întindă curse, ca şi acum, de altfel. Dar mi-e de ajuns; ia biletul acesta şi dă-i-l îndată ce veţi ieşi de la noi, în orice caz, nu mai înainte.

— Şi ce să-i transmit ca răspuns din partea dumitale?

— Nimic, fireşte. E cel mai bun răspuns. Aşadar, vrei să locuieşti la ei?

— Ivan Feodorovici m-a sfătuit adineauri, răspunse prinţul.

— Va trebui să te păzeşti de el, te previn; n-are să-ţi ierte că i-ai adus biletul înapoi.

Aglaia strînse uşor mîna prinţului şi ieşi. Avea faţa gravă şi încruntată, şi nici nu schiţă măcar un zîmbet cînd îşi luă rămas-bun de la el.

— Îndată, să-mi iau numai bocceluţa şi plecăm, îi spuse prinţul lui

Ganea.

Acesta bătu din picior în semn de nerăbdare. Se făcuse negru de mînie. În sfîrşit, amîndoi ieşiră în stradă, prinţul cu bocceluţa în mînă.

— Răspunsul? Răspunsul? îl asalta Ganea. Ce ţi-a spus? I-ai dat scrisoarea?

Fără un cuvînt, prinţul îi întinse biletul. Ganea rămase ca trăsnit.

— Cum! Biletul meu?! strigă el. Nici nu i l-ai predat? Ah, trebuia să mă fi gîndit! Ah, bles-te-ma-tule... Acum înţeleg de ce ea n-a priceput nimic adineauri! Dar cum, cum, cum de nu i l-ai dat, ah, afur-r-ri-situle...

— Ba să mă ierţi. Dimpotrivă, am avut prilejul să i-l dau imediat după ce mi l-ai încredinţat şi întocmai aşa cum m-ai rugat dumneata. Dacă a ajuns iarăşi în mîinile mele, e pentru că Aglaia Ivanovna mi l-a înapoiat acum, înainte de plecare.

— Cum? Cînd?

— Îndată după ce i-am scris în album şi cînd m-a rugat s-o urmez (cred că ai auzit şi dumneata?). Am intrat în sufragerie, mi-a întins biletul, m-a silit să-t citesc şi mi-a poruncit să ţi-l restitui.

— Ţi l-a dat să-l ci-te-e-şti! răcni Ganea. Să-l citeşti! Şi l-ai citit? Se oprise încremenit în mijlocul trotuarului; de uluit ce era, rămăsese cu gura căscată.

— Da, l-am citit adineauri la insistenţa ei.

— Şi chiar ea ţi-a spus să-l citeşti? Chiar ea?

— Exact. Altfel, fii sigur că nu mi-aş fi permis.

Un minut, Ganea tăcu, făcînd sforţări chinuitoare pentru a-şi aduna gîndurile, apoi izbucni:

— Nu se poate! Este exclus ca ea să ţi-l fi dat să-l citeşti. Minţi! L-ai citit din proprie iniţiativă!

— Spun numai adevărul, răspunse prinţul cu acelaşi ton imperturbabil, şi, crede-mă, regret din suflet că acest lucru îţi provoacă atîtea necazuri şi neplăceri.

— Dar, nenorocitule, cel puţin ţi-a spus ceva cu acest prilej? Ţi-a dat vreun răspuns?

— Mi-a dat, fireşte.

— Ei? Ci vorbeşte odată, ce dracu'!...

Şi Ganea bătu, nerăbdător, de două ori cu piciorul drept încălţat cu galoş, în trotuar.

— M-a lăsat întîi să citesc biletul, apoi mi-a spus că-i întinzi o cursă, că intenţia dumitale e s-o compromiţi, smulgîndu-i un început de făgăduială, ca să-ţi faci anumite speranţe, şi apoi, bazîndu-te pe aceste speranţe, să renunţi fără pagubă la cealaltă speranţă de o sută de mii de ruble. Că, dacă ai fi făcut asta fără să te fi tocmit cu dînsa, dacă ai fi rupt totul din proprie iniţiativă, fără sâ-i fi cerut în prealabil garanţii, ea ar fi devenit poate prietena dumitale adevărată. Se pare că asta-i tot. Da, şi încă ceva: cînd am întrebat-o, după ce mi-a dat biletul înapoi, ce răspuns să-ţi transmit, mi-a spus că lipsa oricărui răspuns va fi cel mai bun răspuns aşa mi se pare că s-a exprimat ea, scuză-mă, dacă nu-mi amintesc exact cuvintele ei şi-ţi transmit doar sensul, aşa cum l-am reţinut.

Cuprins de o furie turbată, Ganea îşi dădu drumul fără nici o jenă.

— A! Aşa, vasăzică! zbiera el. Îmi aruncă biletul pe fereastră! Aha!

Dumneaei nu se pretează la nici un fel de tocmeală! Ei bine, atunci mă voi preta eu! Şi vom vedea! Eu n-am terminat încă... Vom mai vedea!... Las' că-i vin eu de hac!...

Palid, cu faţa crispată, vorbea scrîşnind din dinţi, cu spume la gură, ameninţînd cu pumnul. Merseră astfel o bucată de drum. Nu se sinchisea deloc de prezenţa prinţului, ca şi cum s-ar fi aflat singur, în odaia lui, fiindcă simţea pentru el un dispreţ total. Deodată insă, un gînd îşi făcu loc în creierul lui înfierbîntat şi îl dezmetici brusc.

— Dar cum se face, i se adresă el prinţului, ai putea să-mi explici, cum se face că dumitale (un idiot! adăugă el ca pentru sine), dumitale, pe care te cunoaşte abia de două ceasuri, ţi-a acordat atîta încredere şi ţi-a făcut asemenea confidenţe?

Atît îi mai lipsea lui Ganea acum, ca peste tot zbuciumul şi la toate chinurile tui să se mai adauge şi invidia; pînditoare, ea se furişă îndată ca să-l înţepe drept în inimă.

— Uite, asta chiar că n-aş putea să-ţi explic, răspunse prinţul. Ganca îl privi cu duşmănie.

— Vasăzică, pentru asta te-a chemat atunci în sufragerie, ca să-ţi dăruiască încrederea ei? Căci aşa parcă a spus, că vrea să-ţi dea ceva în dar?

— Numai aşa cred că se poate înţelege; şi eu întocmai aşa am înţeles.

— Dar pentru ce anume, naiba să mă ia? Ce-ai făcut dumneata de iai cîştigat încrederea? Ascultă, continuă să se frămînte Ganea (totul în el, în clipa aceea, era într-un haos şi zbucium clocotitor, încît cu greu îşi putea aduna gîndurile); ascultă, n-ai putea să faci un efort şi să-ţi aminteşti mai bine şi într-o ordine cît mai exactă ce anume aţi vorbit acolo, toate cuvintele, chiar de la bun început? Poate că ai mai observat ceva, nu-ţi aduci aminte?

— O! ba da, pot să-ţi spun, răspunse prinţul. De la început, cînd am intrat şi am făcut cunoştinţă, s-a deschis vorba despre Elveţia.

— Dă-o naibii de Elveţie!

— Pe urmă, despre pedeapsa cu moartea...

— Pedeapsa cu moartea?

— Da; veni, nu ştiu cum, vorba... Apoi le-am povestit cum am trăit acolo trei ani, şi istoria cu o sărmană ţărăncuţă...

— Nu mă interesează. Mai departe! îl zorea Ganea nerăbdător.

— Pe urmă, despre părerea lui Schneider cu privire la caracterul meu şi cum m-a silit...

— Ducă-se dracului Schneider al dumitale şi puţin îmi pasă de părerile lui! După aceea?

— După aceea, în legătură cu un caz pe care l-am povestit, am ajuns să vorbesc despre expresia feţei la om şi cu acest prilej am spus că Aglaia lvanovna e aproape tot aşa de frumoasă ca Nastasia Filippovna. Şi aici mia scăpat vorba despre portret...

— Dar nu te-ai apucat să spui şi ce ai auzit vorbindu-se atunci, în cabinet? N-ai spus, nu-i aşa?

— Îţi repet că nu.

— Dar atunci, cum dracu'?... Vai de mine, nu cumva Aglaia i-a arătat bâtrînei biletul?

— În privinţa asta poţi fi liniştit. Am stat acolo tot timpul, şi dacă i l-ar fi dat Lizavetei Prokofievna, aş fi văzut; de altfel, nici n-ar fi avut cînd s-o facă.

— Dar poate că dumneata n-ai băgat de seamă... Ah! Idiot af-fu-risit, strigă el ca ieşit din minţi, nici măcar să-ţi relateze ceva ca lumea nu e în stare!

O dată pornit pe invective şi neîntîmpinînd nici o ripostă, Ganea se lăsă în voia mîniei şi, după cum se întîmplă cu unii oameni, în cele din urmă îşi pierdu de tot cumpătul. Nu rămăsese poate mult ca să ajungă sî-l şi scuipe pe bietul prinţ în obraz, atît era de furios. Şi, bineînţeles, furia l-a orbit cu desăvîrşire; altminteri şi-ar fi dat desigur seama de mult că acela pe care-l numea „idiot” şi-l trata cu atîta dispreţ sesiza de fapt totul cu deosebită fineţe şi cu uimitoare repeziciune şi se pricepea de minune să relateze faptele.

Dar aici interveni ceva cu totul neaşteptat.

— Aş vrea să-ţi atrag atenţia, Gavrila Ardalionovici, spuse prinţul calm, că am fost într-adevăr foarte bolnav într-o vreme şi că ajunsesem cu adevărat într-o stare aproape de idioţie, dar m-am vindecat de mult şi, de aceea, îmi este neplăcut să mai aud astăzi că mi se spune pe faţă idiot.

Deşi, într-o măsură oarecare, ai putea fi scuzat, date fiind supărările pe care le ai, dar în mînia dumitale ţi-ai permis să mă şi insulţi de două ori.

Lucrul acesta îmi displace şi nu-mi convine deloc, mai cu seamă aşa cum ai procedat dumneata acum, fără nici un motiv, de cum am făcut cunoştinţă; şi de aceea, întrucît tot am ajuns la o răscruce, cred că cel mai bun lucru e să ne despărţim: dumneata o apuci la dreapta, ca să te duci acasă, iar eu o iau la stînga. Am douăzeci şi cinci de ruble în buzunar, găsesc uşor pe undeva o cameră mobilată.

Ganea se simţi oribil; sîngele-i năvăli în obraz de ruşine.

— Scuză-mă, prinţe, imploră el cu glas domolit, trecînd brusc de la tonul insolent şi injurios de pînă atunci la o politeţe extremă; pentru Dumnezeu, scuză-mă! Vezi cît sînt de nenorocit! Nu ştii încă aproape nimic, dar, dac-ai şti totul, sînt sigur că ai găsi pentru mine cuvinte de îngăduinţă, deşi, o ştiu prea bine, n-am nici o scuză...

— A, nu trebuie să te scuzi atît, se grăbi să răspundă prinţul, înţeleg foarte bine că eşti necăjit şi asta te face să-ţi pierzi cumpătul şi să nu-ţi masori cuvintele. Să mergem, aşadar, la dumneata acasă. Te urmez cu plăcere...

„Nu, acum în nici un caz nu trebuie să-l las să plece, îşi spunea Ganea în gînd, cercetîndu-l tot timpul drumului pe Mîşkin cu coada ochiului. Intrigantul ăsta m-a făcut să-i spun totul şi să mă trădez, ca pe urmă să-şi scoată deodată masca... Aici trebuie să fie ceva la mijloc. Bine, vom mai vedea noi! Totul se va lămuri, totul, totul! Chiar astăzi!"

Ajunseră în faţa casei unde locuia Ganea.