VI

— Mă uit acum la dumneavoastră, începu el într-un tîrziu, cum mă priviţi cu atîta curiozitate, încît, dacă n-aş satisface-o pe loc, aţi fi în stare să vă supăraţi pe mine. Glumesc, fireşte, se grăbi el să adauge zîmbind.

Acolo... în sat erau mulţi copii, o droaie de şcolari. N-aş putea spune că-i învăţam, a — nu! îl aveau pentru asta pe învăţătorul Jules Thibaud; îi mai învăţam şi eu cîte ceva, dacă vreţi, dar mai ales îmi plăcea să mă aflu în mijlocul lor, şi aşa îmi petrecui între ei toţi cei patru ani cît am stat acolo.

N-aveam nevoie de nimic altceva. Le spuneam tot, nu le tăinuiam nimic. În cele din urmă, părinţii începură să se arate nemulţumiţi, pentru că micuţii nu mai puteau fără mine şi se adunau mereu în juru-mi, iar învăţătorul deveni cel mai mare duşman al meu. Mi-am făcut mulţi duşrnani acolo, şi tot numai din cauza copiilor. Pînă şi Schneider m-a dojenit pentru asta. Şi de ce le-a fost atîta teamă? Copilului poţi să-i spui tot. M-a mirat întotdeauna ideea greşită pe care adulţii şi-o fac despre copii; ce puţin îi cunosc şi-i înţeleg chiar şi părinţii înşişi! Nu trebuie să le ascundem nimic copiilor sub pretext că sînt încă mici şi că la vîrsta lor e prea devreme să cunoască unele lucruri. Ce tristă şi nenorocită mentalitate! Şi cît de bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi consideră drept neştiutori şi inapţi să înţeleagă, cînd în realitate ei înţeleg totul! Oamenii mari nici nu bănuiesc că pînă şi în chestiunile cele mai dificile copilul poate da un sfat de o extremă importanţă. O, Doamne! Cînd vezi păsăruica asta micuţă şi drăgălaşă că se uită la tine cu ochi plini de încredere şi aşteptare fericită, cum să nu-ţi fie ruşine s-o înşeli! Îi numesc pitulici, pentru că păsărelele sînt cele mai bune vietăţi din cîte există pe lume. De fapt, toată supărarea din sat împotriva mea a început din altă cauză... Cît despre Thibaud, la el era pur şi simplu invidie; începu mai întîi prin a clătina din cap, mirîndu-se cum de pricepeau copiii tot ce le spuneam eu, şi aproape că nu înţelegeau deloc cele ce le spunea el; pe urmă se apucă să rîdă de mine cînd îi spusei că, de fapt, noi amîndoi n-o să-i învăţăm nimic, ci avem de învăţat multe de la ei. Şi cum de a putut să mă invidieze şi să mă calomnieze, cînd el însuşi trăia în mijlocul copiilor?! Contactul cu copiii e aşa de înviorător...

Apropierea lor îţi vindecă sufletul... Acolo, în sanatoriu, printre bolnavii profesorului Schneider, se afla un om extrem de nenorocit. Nu ştiu dacă poate exista o nenorocire mai mare decît asta. Fusese internat pentru a fi tratat de alienare mintală; după părerea mea însă nu era nebun, atîta doar că suferea groaznic — asta era toată boala lui. Şi dac-aţi şti ce deveniră pentru el, către sfîrşit, copiii noştri... Dar despre bolnavul acesta mai bine să vă spun mai pe urmă; acum am să vă povestesc numai de unde şi cum s-a pornit zîzania. La început, copiii se cam fereau de mine. Nu eram nici pe departe de seama lor, de felul meu sînt şi cam greoi în mişcări şi foarte neîndemînatic; ştiu de asemenea că sînt şi urît... pe deasupra mai eram şi străin. Întîi rîdeau şi îşi băteau joc de mine, apoi începură să arunce chiar cu pietre în urma mea, după ce m-au surprins sărutînd-o pe Marie. Şi n-am sărutat-o decît o singură dată... Nu, nu rîdeţi, se grăbi prinţul să le prevină zîmbetele, nu era nici pomeneală de dragoste. Dac-aţi şti ce fiinţă nenorocită era această fată, cred că vi s-ar rupe inima de milă, ca şi mie.

Era de acolo din sat şi locuia cu mama ei bătrînă într-o căsuţă veche, dărăpănată, o cocioabă luminată de două ferestruici... La una dintre aceste ferestruici, într-o despărţitură de scînduri, bătrînă vindea diferite mărunţişuri ieftine: aţă, şireturi, ţigări, săpun, şi cu asta se ţinea, căci era suferindă, cu picioarele mereu umflate şi nevoită să stea mai mult pironită locului. Marie avea douăzeci de ani, era slăbuţă şi plăpîndă; cu toate că ftizia se cuibărise de mult timp în pieptul ei şubred, ea continua să muncească de dimineaţă pînă-n seară, angajîndu-se cu ziua la munci grele prin case, unde freca podelele, spăla rufe, mătura curţile, dădea de mîncare vitelor. Un comis-voiajor francez o seduse şi o luă cu el, iar după o săptămînă o părăsi. Lăsată pe drumuri, ea se întoarse acasă, cerînd de pomană de-a lungul şoselelor; ajunse murdară, în zdrenţe, cu papucii rupţi; mersese pe jos o săptămînă întreagă, dormind pe cîmp, de unde se alesese cu o răceală puternică; picioarele îi erau însîngerate, mîinile umflate şi pline de degeraturi şi de crăpături. De altfel, nici înainte nu era frumoasă; numai ochii îi avea blînzi, plini de bunătate şi nevinovăţie. Era nemaipomenit de tăcută. Într-o zi, încă înainte de a i se întîmpla asta, lucrînd la ceva, ea începu deodată să cînte, şi-mi amintesc că toţi cei din jur rămaseră uluiţi şi pufniră în rîs: „Marie cîntă! Ce spui? Auziţi, Marie cîntă!” Ea se ruşina grozav şi de-atunci nimeni n-o mai auzi scoţînd un sunet.

Pe atunci lumea se mai purta cu ea destul de omenos, ba şi cu destulă bunăvoinţă; dar cînd se întoarse bolnavă şi zdrenţăroasă, nimeni nu avu faţă de dînsa nici un pic de milă. Ce cruzi sînt oamenii în asemenea împrejurări! Ce mentalitate îngustă şi încuiată, ce concepţii înapoiate au ei în această privinţă! Prima a fost maică-sa, care îşi întîmpină fata cu ură şi dispreţ: „M-ai făcut de rîsul lumii”. Şi tot ea a fost cea dintîi care o expuse insultelor mulţimii; cînd se răspîndi în sat vestea că s-a întors Marie, bătrîni, copii, femei, fete tinere — toată lumea alergă s-o vadă; aproape tot satul, mînat de curiozitate, năvăli în cocioaba bătrînei. Marie, lihnită de foame, cu îmbrăcămintea zdrenţuită, zăcea pe jos, la picioarele bătrînei, şi plîngea amarnic. În faţa mulţimii adunate, ea îşi acoperi faţa cu păru-i răvăşit şi-şi lipi fruntea de podea. Toată lumea se uita la dînsa ca la un monstru; bătrînii o înjurau, tinerii îşi băteau joc, femeile o ocărau şi se uitau cu scîrbă la ea, ca la un păianjen hidos. Maică-sa a îngăduit toate astea, ba chiar îi aproba şi încuraja dînd din cap, şi era doar bolnavă rău bătrîna în acea vreme, aproape pe moarte; la vreo două luni după aceea a şi murit; şi, cu toate că ştia că i se apropie sfîrşitul, nu s-a gîndit nici pînă în ultimul moment să se împace cu fiica ei, nu-i adresa nici un cuvînt, o trimitea să se culce în tindă şi o lăsa nemîncată. În fiecare zi trebuia să-şi îmbăieze picioarele bolnave în apă caldă; Marie i le spăla şi o îngrijea; bătrîna îi primea serviciile fără să-i adreseze un cuvinţel, măcar o vorbă de mîngîiere. Marie suporta totul cu resemnare, şi mai tîrziu, după ce am cunoscut-o, am putut să observ că ea însăşi aproba toate astea şi se considera fiinţa cea mai netrebnică. Atunci cînd bătrîna căzu la pat, femeile din sat veniră s-o îngrijească pe rînd, după obiceiul locului. Dar Marie nu mai căpătă de mîncare deloc; toţi în sat o alungau cu ocări şi nimeni nu-i mai dădea de lucru ca altădată. Oricine se socotea în drept s-o împroaşte cu noroi, iar bărbaţii nici n-o mai considerau drept femeie şi-i spuneau fel de fel de scîrnăvii. Cîteodată, foarte rar, cînd se îmbătau duminica, îi mai aruncau cîte un gologan în bătaie de joc; Marie îi aduna de jos tăcută. Încă de atunci începuse să scuipe sînge. Cu timpul, îmbrăcămintea i se zdrenţuise într-atît, că de ruşine, nu mai îndrăznea să se arate în lume; desculţă umbla încă de la întoarcerea ei în sat. Cam pe atunci, copiii de la şcoală — erau în total peste patruzeci — începură să se ţină după dînsa cete-cete, necăjind-o şi chiar aruneînd în ea cu noroi. Fata se rugă de păstorul satului s-o lase să-i păzească cireada, dar el o alungă.

Totuşi, ea se duse a doua zi cu cireada şi tot aşa şi în zilele următoare. În curînd, păstorul începu să-şi dea seama de folosul pe care-l avea de pe urma ei şi n-o mai alungă; ba uneori îi dădea şi de mîncare din ceea ce rămînea de la prînzul său, niţică brînză şi pîine. Socotea că prin asta săvîrşeşte un mare act de bunăvoinţă şi milostenie. Cînd bătrîna ei mamă muri, preotului nu-i fu ruşine s-o beştelească pe Mărie în mod public, în plină biserică. Îmbrăcată în zdrenţele ei mizerabile, ea stătea în faţa sicriului şi plîngea. Se adunase multă lume ca s-o vadă cum o să plîngă şi o să meargă după coşciug. Pastorul, om tînăr încă, a cărui ambiţie era să devină mare predicator, se adresă mulţimii, arătînd-o pe Marie: „Iată cine a pricinuit moartea acestei femei respectabile (şi nu era adevărat, căci bătrîna căzuse bolnavă cu vreo doi ani în urmă). Uitaţi-vă la ea, e în faţa voastră şi nu îndrăzneşte să-şi ridice ochii, pentru că a fost stigmatizată de degetul Domnului; iat-o desculţă şi zdrenţăroasă, pildă vie, ca să ia aminte toate acelea care-şi pierd virtutea. Şi cine este ea? E chiar fiica decedatei” şi aşa mai departe. E de necrezut, poate, dar mîrşăvia asta le-a plăcut aproape tuturor. ...Aici însă lucrurile luară o întorsătură cu totul neaşteptată: interveniră copiii, luînd apărarea nenorocitei, căci în timpul acela, copiii erau de-acum de partea mea şi începuseră s-o iubească pe Marie. Iată cum s-a întîmplat. Doream s-o ajut cu ceva pe biata nenorocită. l-ar fi prins bine nişte bani, dar acolo, în Elveţia, n-am avut niciodată o para. În schimb, aveam la mine un ac de cravată cu diamant şi l-am vîndut unui telal ambulant care-şi făcea negustoria umblînd din sat în sat. Îmi dădu opt franci pe ac, care valora pe puţin patruzeci. Multă vreme n-am putut să dau cu ochii de Mărie singură. În sfîrşit, o găsii afară din sat, pe o cărare ce ducea sus pe munte. În dosul unui copac, i-am dat cei opt franci, sfătuind-o să-i cheltuiască cu socoteală, pentru că n-o să mai pot să-i dau alţii. Apoi am sărutat-o şi i-am spus să nu-şi închipuie că umblu cu vreun gînd rău şi că o sărut nu pentru că aş fi îndrăgostit de dînsa, ci pentru că mi-e milă, şi că n-am socotit-o vinovată chiar de la început, ci numai o fiinţă nefericită. Aş fi vrut tare mult să-i spun cuvinte de mîngîiere pornite din inimă, s-o conving că nu trebuie să se socoată atît de nenorocită în faţa celorlalţi. Dar ea mi se pare că nu m-a înţeles. Mi-am dat seama de asta imediat, deşi a stat tot timpul tăcută în faţa mea, cu ochii în pămînt şi ruşinîndu-se grozav. Cînd am terminat, îmi sărută mîna; i-am prins-o îndată pe a ei şi am vrut să i-o sărut, dar şi-o trase iute. Aici ne surprinseră copiii, o ceată întreagă; pe urmă am aflat că ei se ţineau de multă vreme după mine. Începură să fluiere, să bată din palme şi să rîdă. Marie o luă la fugă.

Am vrut să le spun ceva, să le vorbesc, dar dădură să arunce cu pietre în mine. În aceeaşi zi aflară cu toţi, ştia tot satul, şi toate se sparseră iarăşi în capul sărmanei Mărie; le devenise şi mai nesuferită. Auzisem chiar spunîndu-se că fusese vorba să i se dea o pedeapsă, dar, slavă Domnului, nu s-a ajuns pînă acolo; copiii însă n-o mai lăsară deloc în pace; o necăjeau şi mai mult şi aruncau cu noroi în ea; ca să scape de ei, sărmana o lua la fugă pierzîndu-şi răsuflarea şi înecîndu-se în tuse, dar ei se ţineau scai după dînsa, urlînd şi fluierînd. Într-o zi, era cît pe ce să sar la ei cu bătaia.

Pe urmă încercai să-i fac să înţeleagă; le vorbeam în fiecare zi, de cîte ori îi întîlneam. Uneori, se opreau şi mă ascultau, deşi continuau s-o înjure. Leam povestit cît era de nenorocită; curînd au încetat s-o mai insulte şi, zărind-o, se depărtau în tăcere. Încetul cu încetul, începură să intre în vorbă cu mine. Nu le-am ascuns nimic; le-am povestit totul. De data aceasta mă ascultară cu multă atenţie şi în curînd se arătară înţelegători şi miloşi faţă de Marie. Unii din ei, cînd o întîlneau, o salutau prietenos; oamenii de-acolo, cînd se întîlnesc, de obicei îşi dau bună ziua — indiferent dacă sînt cunoscuţi sau nu — îşi scot pălăria sau se înclină sau fac o mişcare din cap şi-şi spun cuvinte de salut. Îmi închipui cît de mirată a fost Marie. Într-o zi, două fetiţe făcură rost de cîte ceva de-ale mîncării şi-i duseră ei, pe urmă veniră să-mi spună că pe Marie o podidise plînsul şi că acum ele o iubesc mult de tot. În curînd, toţi copiii au îndrăgit-o pe Mărie şi în acelaşi timp mă îndrăgiră dintr-o dată şi pe mine. Veneau mereu la mine, rugîndu-mă să le povestesc cîte ceva; se pare că povesteam frumos, deoarece le plăcea să mă asculte. Şi, de fapt, tot ce-am învăţat şi am citit eu acolo în trei ani a fost pentru a avea ce să le povestesc copiilor. Cînd, după aceea, toată lumea porni să mă învinuiască, chiar şi Schneider, pentru faptul că le vorbesc copiilor ca unor oameni mari şi nu le ascund nimic, le răspundeam că e o ruşine să-i minţi, că, oricît s-ar căuta să li se ascundă, copiii tot vor afla ceea ce vor să ştie, dar o vor afla denaturat şi poate într-un sens murdar, pe cînd de la mine vor şti numai adevărul, care nu va tulbura seninătatea sufletului lor curat. E de ajuns numai să-şi aducă aminte fiecare de propria lui copilărie ca să vadă că am dreptate. Dar ei nau fost de acord cu mine... O sărutasem pe Mărie cu două săptămîni înainte de a fi murit bătrîna ei mamă. Între timp se petrecură cele ce v-am povestit acum şi toţi copiii erau de partea mea cînd pastorul îşi ţinu predica lui de înfierare împotriva lui Marie. Le-am povestit şi explicat fapta pastorului; ei toţi se supărară, ba unii dintre ei fură atît de indignaţi, încît aruncară cu pietre în ferestrele casei lui, spărgîndu-i geamurile. l-am oprit, pentru că asta era de-acum o faptă rea, dar în sat s-a ştiut totul numaidecît şi atunci se dezlănţuiră împotrivă-mi că le stric copiii. Părinţii mai constatară pe urmă că toţi copiii ţineau mult la Marie şi asta-i sperie grozav. Dar Marie era deja fericită. Copiilor li se interzisese să mai dea ochii cu ea, dar ei se duceau s-o vadă pe ascuns, la locul unde păştea cireada, cam la o jumătate de verstă de la marginea satului; îi aduceau cîte ceva bun de mîncare, iar unii veneau numai ca s-o îmbrăţişeze, s-o sărute şi să-i spună doar atît: Je vous aime. Marie! Apoi o luau în goana mare înapoi. Marie se simţea copleşită de această neaşteptată fericire, la care nici nu îndrăznise vreodată să viseze; îi era şi ruşine şi se bucura în acelaşi timp. Dar copiii, şi mai ales fetiţele, se duceau anume s-o vadă ca să-i spună că o iubesc şi că eu le vorbesc mereu de dînsa. l-au mai spus că le-am povestit toată istoria ei şi că de aceea toţi copiii o iubesc şi îi doresc să fie fericită şi că o vor iubi întotdeauna. Pe urmă alergau la mine, fericite şi grijulii, să-mi spună c-o văzuseră pe Maric şi că ea îmi trimite salutări.

Seara, mă duceam la cascadă; acolo era un loc cu totul ferit dinspre sat, străjuit de plopi; în locul acela, către seară, se adunau ei toţi, unii chiar pe ascuns. Pare-se că dragostea mea pentru Marie îi incinta nespus şi acesta a fost singurul lucru în privinţa căruia i-am înşelat în tot timpul şederii mele acolo; i-am lăsat să creadă că sînt îndrăgostit de Mărie, că o iubesc, cu toate că nu-i purtam decît un sentiment de profundă compătimire.

Bănuiam că ar fi rămas tare dezamăgiţi dacă totul nu se adeverea a fi exact aşa cum îşi închipuiseră şi hotărîseră ei; de aceea, prin tăcerea mea complice le întăream credinţa că mi-au ghicit taina. Şi cîtă gingăşie şi sensibilitate delicată izvorau din inimile acestea micuţe! Li s-a părut, de pildă, că este cu neputinţă ca bunul lor Leon s-o iubească atît pe Marie, iar Marie să fie aşa de prost îmbrăcată şi chiar desculţă. Şi ce să vedeţi: i-au făcut rost de pantofi, de ciorapi, de lenjerie şi chiar de o rochie. La ce anume şiretlicuri au recurs — nu ştiu; toată ceata a pus umărul. Cînd îi întrebam despre asta, rîdeau fericiţi şi se stîrnea un haz mare, iar fetiţele băteau din palme şi mă sărutau. Din cînd în cînd, mă duceam şi eu s-o văd pe Marie pe furiş. Starea ei se agravase şi aproape că nu mai putea să umble. În cele din urmă, încetă serviciul la păstor, deşi se mai ducea în fiecare dimineaţă cu cireada la cîmp. Se retrăgea într-un locşor ferit de priviri, se aşeza rezemîndu-se de o stîncă şi sta aşa, aproape nemişcată, pînă cînd cireada pornea înapoi spre sat. Sleită de puteri, respirînd din greu, îşi petrecea toată ziua într-un fel de toropeală, cu ochii închişi, cu capul sprijinit de stîncă; faţa îi devenise lividă, numai piele şi os, ca la un schelet, broboane de sudoare îi acopereau fruntea şi tîmplele. În starea asta o găseam întotdeauna. Veneam acolo numai pentru cîteva clipe, căci nu voiam să mă vadă nimeni. Cum mă apropiam, Marie tresărea, deschidea ochii şi-mi prindea mîinile ca să le sărute. Nu mă opuneam, fiindcă îmi dădeam seama că era singura ei fericire. Tot timpul cît stăteam acolo tremura şi plîngea; e drept că de vreo cîteva ori se strădui să-mi spună ceva, dar era greu de desluşit vorbele ei. Părea ieşită din minţi, întratît era de tulburată, ca într-un fel de extaz. Uneori mă însoţeau şi copiii.

De obicei, în asemenea cazuri rămîneau la oarecare distanţă, stînd de strajă şi păzindu-ne parcă, nici ei nu ştiau de cine şi de ce. Şi asta le făcea o deosebită plăcere. După ce plecam, Mărie rămînea iarăşi pironită pe locul ei, cu ochii închişi, cu capul sprijinit de stîncă, lăsîndu-se poate în voia unui vis. Într-o dimineaţă n-a mai fost în stare să iasă ca de obicei cu cireada şi a rămas acasă, în căsuţa ei pustie. Copiii aflară îndată şi aproape toţi veniră în ziua aceea s-o viziteze; zăcea în pat şi n-avea pe nimeni lîngă dînsa. Timp de două zile, copiii o îngrijiră singuri, cu rîndul. Pe urmă, cînd se duse vestea în sat că Mărie era pe moarte, cîteva bătrîne veniră cu schimbul la căpătîiul ei. Oamenii din sat se pare că fură şi ei cuprinşi de milă pentru biata Mărie; în orice caz, nimeni nu mai oprea copiii să se apropie de dînsa şi nu-i mai ocăra ca înainte. Bolnava zăcea într-o continuă toropeală, dar somnul ei era agitat şi tuşea îngrozitor.

Bătrînele nu mai lăsară copiii să intre în odaie, dar cei mici alergau pentru o clipă doar la fereastra ei ca să-i spună: Bonjour, notre bonne Marie. Şi ea, cum îi zărea ori le auzea glasul, se înviora deodată şi, neţinînd seama de îndemnurile bătrînelor, încerca să se ridice rezemîndu-se într-un cot şi le mulţumea din cap micilor săi prieteni. Copiii continuau să-i aducă bunătăţi, dar ea nu mai putea mînca. Mulţumită lor, vă asigur, muri aproape fericită.

Mulţumită lor, îşi uită soarta amară, primind parcă de la ei iertare, pentru că pînă la ultima suflare a fost stăpînită de gîndul că e o mare păcătoasă.

Ca nişte păsărele în zbor apăreau la ferestrele ei, strigîndu-i în fiecare dimineaţa: „Nous t'aimons. Marie”. Moartea nu întîrzie mult. Crezusem că va mai rezista o vreme. În ajunul morţii, înainte de a apune soarele, m-am dus s-o văd; mă recunoscu, şi atunci i-am strîns mîna pentru cea din urmă oară; cît era de uscată mîna asta! Iar a doua zi dimineaţa veniră să-mi spună că Marie a murit. De data aceasta, nimeni n-a mai fost în stare să-i împiedice pe copii; ei singuri împodobiră sicriul cu flori şi-i puseră o cunună pe cap. La biserică, pastorul nu mai tună împotriva aceleia pe care, vie, o terfelise. De altfel, veniseră la înmormîntare doar cîţiva curioşi.

Dar în clipa cînd trebuia ridicat sicriul, toţi copiii se repeziră să-l ducă şi, fiindcă n-aveau destulă putere, sprijineau cît puteau cu mînutele lor, căutau să ajute pe de lături, alergînd după sicriu cu obrajii scăldaţi în lacrimi. De atunci, mormîntul lui Marie a devenit obiectul grijii lor permanente; de jur-împrejur au sădit trandafiri şi în fiecare an, mereu, îl împodobesc cu flori. Dar tot de la înmormîntarea aceea mi se trag şi hula, şi prigoana satului întreg, pornit împotriva mea din pricina copiilor.

Instigatorii principali erau pastorul şi învăţătorul. Copiilor li s-a interzis categoric să se mai întîlneascâ cu mine, şi Schneider îşi luă chiar obligaţia să vegheze ca să nu se mai întîmple acest lucru. Cu toate acestea, ne vedeam din cînd în cînd, vorbeam de departe prin semne. Îmi trimiteau bileţele. Mai tîrziu, lucrurile se potoliră, dar pînă atunci am trăit zile de o nespusă frumuseţe, căci datorită acestei prigoane m-am împrietenit parcă şi mai mult cu aceşti copii. E drept că în ultimul an ajunsesem aproape la o bună înţelegere cu Thibaud şi cu pastorul. În schimb, Schneider mi-a vorbit mult şi m-a judecat aspru pentru „sistemul” meu dăunător în comportarea faţă de copii. Ca şi cum aş fi avut vreun sistem! În cele din urmă, chiar în ajunul plecării mele, Schneider îmi împărtăşi părerea ciudată pe care şi-o făcuse despre mine şi anume: mi-a spus că s-a convins pe deplin că eu însumi sînt un copil, copil în adevăratul sens al cuvîntului, cu desăvîrşire un copil; că numai la chip şi statură par a fi un adult, dar în ce priveşte gradul de dezvoltare, ca suflet şi caracter, ba poate şi ca intelect, nu sînt un om format, matur, şi aşa voi rămîne de-acum încolo, chiar dacă aş trăi pînă la vîrsta de şaizeci de ani. Am rîs cu poftă, pentru că n-avea dreptate, fireşte, căci ce fel de copil aş fi eu: am eu aerul unui băieţaş, chiar aşa, zău? Un lucru e totuşi adevărat: nu-mi place să am de-a face cu adulţii, cu oamenii maturi, şi de mult am băgat de seamă — nu-mi place, pentru că nu ştiu să mă port cu ei. Orice mi-ar vorbi, oricît de bine s-ar purta cu mine, totuşi cu ei, nu ştiu de ce, nu mă simt în apele mele, cu ei mă simt stingher; de aceea, pentru mine nu există fericire mai mare decît să mă pot refugia cît mai des la tovarăşii mei, iar aceştia au fost întotdeauna copiii; şi nu pentru că eu însumi aş fi un copil, ci pentru că mă simt pur şi simplu atras de ei.

La începutul şederii mele acolo — încă în perioada cînd rătăceam singur şi trist prin munţi — mi se-ntîmpla pe neaşteptate să-i întîlncsc uneori mai ales la amiază, cînd ieşeau în stoluri gălăgioase de la şcoală, cu ghiozdanele şi cu tăbliţele lor, cu joaca, cu rîsul şi larma lor, şi atunci tot sufletul meu se avînta deodată spre ei. Nu ştiu, dar încercam un sentiment de nespusă încîntare ori de cîte ori îi întîlneam. Mă opream şi rîdeam de fericire uitîndu-mă la picioruşele lor micuţe şi zvelte în necontenită mişcare, la droaia de băieţaşi şi fetiţe care zburdau în voie, la rîsetele şi lacrimile lor (căci, venind de la şcoală, în drum spre casă, mulţi dintre ei găseau vreme să se ia la harţă, să plîngă şi iar să se împace sau să se apuce de joacă). În asemenea clipe, îmi uitam cu desăvîrşire tristul alean.

Iar mai pe urmă, în cei trei ani următori, nici nu puteam înţelege cum anume şi ce doruri îi chinuiesc pe oameni. Tot destinul meu se înturna mereu spre cei mici. Mă înfrăţisem chiar cu gîndul că nu voi părăsi niciodată satul acela şi nu mi-aş fi putut închipui că într-o zi mă voi întoarce aici, în Rusia. Mi se părea că voi râmîne acolo, dar mi-am dat seama în cele din urmă că Schneider nu putea să mă întreţină la infinit.

Între timp, interveni o împrejurare, o afacere aşa de importantă se pare, încît Schneider însuşi mă zori să plec, luînd asupra lui cheltuielile călătoriei. Acum trebuie să văd cum stau lucrurile, despre ce anume este vorba şi să mă sfătuiesc cu cineva. Soarta mi se va schimba poate cu totul, dar nu asta interesează şi nici nu este lucrul cel mai important.

Principalul e că viaţa mea s-a schimbat acum radical. Am lăsat acolo multe lucruri dragi, prea multe. Totul s-a destrămat. Pe drum, în tren, mă gîndeam: „Intru acum în lume, în rîndul oamenilor; nu cunosc deocamdată felul de a fi al acestor oameni, dar o existenţă nouă a început pentru mine”. M-am hotărît să-mi orînduiesc o viaţă de om cinstit şi mergînd pe un drum drept. Îmi va fi greu şi mă voi plictisi poate în mediul acesta. Miam propus însă pentru început să fiu sincer şi prevenitor cu toţi; mai mult cred n-o să-mi pretindă nimeni. Poate că şi aici mă vor privi ca pe un copil — n-au decît! Şi încă ceva: toţi mă iau, nu ştiu de ce, drept un idiot; e adevărat că am fost într-o vreme bolnav, ajunsesem într-o stare atît de gravă, încît păream cu adevărat un idiot. Dar ce fel de idiot e acela care îşi dă prea bine seama că lumea îl consideră idiot? Intru într-o casă, să zicem, şi mă gîndesc: „Oamenii ăştia mă iau drept idiot, şi de fapt sînt cu mintea clară, iar ei nu-şi dau seama de asta...” îmi revine mereu gîndul acesta.

De-abia cînd am primit la Berlin cîteva scrisorele pe care ei, copiii, se şi grăbiră să mi le trimită imediat după plecarea mea de acolo, am înţeles cît îmi erau de dragi. Îţi vine tare greu cînd primeşti prima scrisoare din locurile de unde ai plecat! Cît erau de trişti cînd mă petreceau la gară! Cu o lună înainte încă, nu vorbeau decît despre plecarea mea: Leon s 'en va, Leon s 'en va pour toujours! Ca şi înainte, ne întîlneam în fiecare seară lîngă cascadă şi vorbeam numai de viitoarea noastră despărţire. Cîteodată, copiii îşi regăseau vechea lor veselie, dar în momentul cînd trebuia să ne întoarcem în sat luaseră obiceiul să mă strîngă tare în braţe, ceea ce nu făceau înainte. Cîte unul venea pe la mine, pe furiş, fără să-l ştie ceilalţi, numai ca să mă îmbrăţişeze si să mă sărute între patru ochi. La plecare, toţi veniră în stol să mă conducă pînă la gară, la o depărtare de o verstă de satul nostru. Pe drum se străduiau să nu plîngă, dar mulţi nu se puteau stăpîni, mai ales fetiţele plîngeau cu glas tare. Ne grăbeam să nu întîrziem, dar din cînd în cînd ţîşnea din mulţimea lor cîte unul, alerga spre mine, mă îmbrăţişa cu mînuţele-i gingaşe şi mă săruta în drum, oprind din mers tot convoiul, şi atunci, deşi eram tare zoriţi, se opreau cu toţii şi aşteptau pînă-şi lua rămas-bun. După ce m-am urcat în vagon şi trenul se puse în mişcare, toţi strigară într-un glas: „Ura!” şi rămaseră ţintuiţi pe peron pînă cînd trenul nu se mai văzu deloc; de altfel nici eu n-am putut să-mi smulg privirea pînă cînd nu i-am pierdut din ochi... Ştiţi, cînd am intrat adineauri aici şi m-am uitat la chipurile dumneavoastră plăcute — în ultimul timp mam deprins să observ cu multă atenţie feţele oamenilor — şi am auzit primele dumneavoastră cuvinte, mi s-a luat parcă deodată o piatră grea de pe suflet, pentru prima dată de cînd am plecat de acolo. Şi în aceeaşi clipă m-am gîndit că, poate într-adevăr, fac parte dintre puţinii oameni norocoşi, pentru că, după cît ştiu, rar se întîmpiă să întîlneşti persoane pe care să le îndrăgeşti dintr-o singură privire, şi uite că am avut norocul să vă întîlnesc de cum am coborît din tren. Ştiu prea bine că e cam penibil să te apuci săţi împărtăşeşti sentimentele la toată lumea şi totuşi, uite, dumneavoastră vi le spun şi nu mi-e deloc ruşine. Îmi place să duc o viaţă retrasă şi nu voi mai veni poate multă vreme pe aici. Dar să nu mi-o luaţi în nume de rău; n-o spun pentru că nu mi-ar fi foarte preţioasă societatea dumneavoastră, şi nici n-aş vrea să vă închipuiţi că m-am simţit jignit pentru ceva. Mi-aţi cerut să vă spun ce impresie mi-au făcut chipurile dumneavoastră şi ce anume am putut observa. V-o spun cu plăcere. Dumneata. Adelaida Ivanovna, ai o faţă fericită; dintre toate trei, chipul dumitale e cel mai plăcut. Pe lîngă faptul că eşti frumoasă, privindu-te, oricine ar spune: „Faţă blîndă şi bună ca a unei surori”. În raporturile dumitale cu oamenii eşti simplă, de o veselie naturală şi în acelaşi timp izbuteşti uşor să citeşti în inima oamenilor. Aceasta este impresia pe care mi-a sugerat-o faţa dumitale. Dumneata, Aleksandra Ivanovna, ai de asemenea un chip frumos, fermecător, dar în inima dumitale tăinuieşti se pare o tristeţe, un dor; ai un suflet foarte bun, fără îndoială, nu eşti însă veselă. Chipul dumitale are ceva aparte, care îmi aminteşte de Madona lui Holbein de la Dresda. lată, aşadar, şi în ce priveşte faţa dumitale; am ghicit sau nu? Pentru că văd că mă socotiţi un fel de ghicitor. Cît despre dumneavoastră, se întoarse el deodată către generăleasă, chipul dumneavoastră nu numai că îmi sugerează, dar îmi permite să fiu pe deplin încredinţat că, în ciuda vîrstei, sînteţi un adevărat copil, în toate, în toate, în tot ce e bun şi în tot ce e rău. Sper că n-o să vă supăraţi pe mine dacă vorbesc astfel? V-am spus doar ce reprezintă pentru mine copiii şi ce sentimente nutresc faţă de ei.

Şi să nu vă închipuiţi, iarăşi, că dacă v-am vorbit cu atîta sinceritate despre chipurile dumneavoastră, am făcut-o din naivitate: o, nu, nu-i asta! Am fost condus şi eu, poate, de un anumit gînd în această privinţă.