XIII

Cu mare îndoială în suflet, prinţul urcă scara, făcîndu-şi mereu curaj.

„Tot ce-ar putea să mi se întîmple mai rău, îşi făcea el socoteala, e să nu mă primească şi să-şi facă o părere proastă despre mine, ori să mă primească şi să-mi rîdă-n nas... Dar ce importanţă are acum?” În adevăr, nu de asta se temea el, ci îl frămînta mai ales o altă întrebare, la care nu găsea nici un răspuns liniştitor: „Ce avea de gînd totuşi să facă acolo şi pentru ce anume venise?” Admiţînd chiar că ar găsi un prilej potrivit pentru a-i spune Nastasiei Filippovna: „Nu te mărita cu omul acesta, te nenoroceşti; el nu te iubeşte, îţi rîvneşte numai banii, el singur mi-a spuso, şi Aglaia Epancina mi-a vorbit la fel, iar eu am venit să te previn”. Ar fi oare corect din anumite puncte de vedere? Intervenea aici o altă chestiune, de o importanţă neasemuită pentru el, încît îi era frică să se gîndească la asta; nu credea posibil şi nu îndrăznea sa admită cel puţin că ar putea s-o pună şi nici măcar nu ştia cum s-o formuleze; sîngele-i năvăli în obraz şi-l treceau fiori numai la gîndul unei asemenea eventualităţi. Dar, cu toate aceste ezitări şi îndoieli, intră şi întrebă de Nastasia Filippovna.

Nastasia Filippovna ocupa un apartament nu prea mare, dar întradevăr splendid mobilat. În aceşti cinci ani de viaţă la Petersburg a fost o vreme, mai ales la început, cînd Afanasi Ivanovici s-a arătat deosebit de darnic faţă de ea, neprecupeţind nici un fel de cheltuieli; spera să-i cîştige dragostea şi încerca s-o încînte oferindu-i o viaţă plină de confort; ştia ce uşor se deprinde omul cu luxul şi ce greu îi vine să renunţe la el, după ce ia devenit o necesitate. În această privinţă, Toţki rămînea fidel vechilor tradiţii din vremuri bune, fără a căuta să le schimbe cîtuşi de puţin şi păstrînd un respect nemărginit faţă de puterea de subjugare a lucrurilor ce desfată simţurile. Nastasia Filippovna nu refuza luxul ce i se oferea, ba s-ar zice chiar că nu-i displăcea, deşi — şi aici e partea curioasă a comportării ei — nu se lăsa dominată, stăpînită de această viaţă de lux, ca şi cum ar fi putut să se lipsească oricînd de ea; ba ori de cîte ori avea prilejul, ţinea să i-o declare pe faţă lui Toţki, ceea ce îl contraria nespus. De altfel, mai erau şi multe alte amănunte în felul de a fi al Nastasiei Filippovna care îl impresionau neplăcut (iar mai pe urmă i-au provocat şi dezgustul). Fără a mai vorbi de speţa aceea nesuferită de oameni dezagreabili la înfăţişare în anturajul cărora se complăcea uneori, ea lăsa cînd şi cînd să răzbească din firea ei şi alte înclinaţii extrem de ciudate, vădind un amestec barbar de gusturi cu totul diferite, precum şi o capacitate de a se împăca şi de a se mulţumi cu unele procedee şi maniere pe care un om de condiţie şi rafinat nici n-ar putea să le conceapă. Într-adevăr, dacă s-ar fi întîmplat, de pildă, ca Nastasia Filippovna să dea dovadă, la un moment dat, de o nostimă şi drăgălaşă ignoranţă şi n-ar fi ştiut, să zicem, că fetele de la ţară nu pot purta lenjerie fină de sifon, cum poartă ea, cu siguranţă lucrul acesta nu lar fi indispus pe Afanasi Ivanovici. Spre asta tindea la început toată educaţia pe care o primise Nastasia Filippovna, cam astfel de rezultate urmărea programul educativ al lui Toţki, de altfel, foarte versat în acest domeniu. Şi totuşi, vai! rezultatele se dovediră a fi cu totul nesatisfăcătoare în cazul Nastasiei Filippovna. Se ascundea în firea ei ciudată ceva ce-l uimea pînă şi pe Afanasi Ivanovici prin originalitatea extraordinar de captivantă, care uneori exercita şi astăzi încă o puternică atracţie asupra lui, deşi îşi dădea bine seama că toate proiectele şi socotelile lui de pînă atunci cu privire la Nastasia Filippovna se năruiseră iremediabil.

Spre surprinderea prinţului Mîşkin, subreta care îi deschise uşa (stăpîna casei ţinea în serviciul ei numai personal feminin) îi ascultă rugămintea de a fi anunţat fără nici un fel de mirare. Nici încălţămintea lui murdară, nici pălăria cu borurile largi, nici pelerina şi nici aerul sfios şi stîngaci n-o impresionară cîtuşi de puţin. Îl ajută să-şi scoată pelerina, îl pofti să aştepte în vestibul şi se duse îndată să-l anunţe.

Societatea care se adunase în seara aceea la Nastasia Filippovna se reducea numai la vreo cîţiva oaspeţi, obişnuiţi ai casei. Erau relativ puţini faţă de numărul acelora care veneau de obicei în această zi aniversară la tînăra femeie. În primul rînd erau prezenţi Afanasi Ivanovici Toţki şi Ivan Feodorovici Epancin; amîndoi păreau bine dispuşi, cu toate că sub masca politeţii îşi ascundeau destul de prost neliniştea, aşteptînd declaraţia oficială făgăduită de Nastasia Filippovna în legătură cu Ganea. În afară de ei, mai era, fireşte, şi Ganea; tăcut, foarte îngrijorat, el nu-şi dădea osteneala să fie „prea amabil”; stătea cam deoparte, fără să scoată o vorbă. Nu se putuse decide s-o aducă şi pe soră-sa, dar nici Nastasia Filippovna, se pare, nu băgase în seamă absenţa Variei; în schimb, îndată ce-l văzu pe Ganea, făcu aluzie la scena dintre el şi prinţ. Generalul, care încă nu ştia cele întîmplate, voi să afle despre ce era vorba. Atunci Ganea povesti pe un ton sec şi reţinut, dar cu toată sinceritatea, incidentul, adăugînd imediat că şi-a cerut scuze prinţului. Totodată îşi exprimă în termeni foarte categorici părerea că i se pare destul de ciudat şi nu vede de ce se spune că prinţul e „un idiot, că el îl consideră, dimpotrivă, foarte inteligent şi că, în orice caz, prinţul e un om care ştie ce vrea”. Nastasia Filippovna îi ascultă părerea cu multă atenţie, fără să-l slăbească din ochi; numaidecît veni vorba şi despre Rogojin, care luase o parte atît de activă în întîmplările din dimineaţa acelei zile; de persoana lui s-au interesat în mod special Afanasi Ivanovici şi Ivan Feodorovici Ptiţîn s-a dovedit a fi în măsură să spună şi alte lucruri interesante despre Rogojin, întrucît alergase aproape pînâ la ora nouă seara să-i aranjeze acestuia diferite treburi băneşti. Rogojin pretindea categoric să i se procure chiar astăzi o sută de mii de ruble. „E drept că era cam beat, adăugă Ptiţîn, dar suta de mii de ruble, cu toate că nu-i chiar aşa uşor de găsit, se pare că, în cele din urmă, o va căpăta; nu se ştie însă dacă banii îi va avea chiar astăzi şi dacă i se va înmîna suma întreagă dintr-o dată; aleargă mai mulţi pentru el: şi Kinder, şi Trepalov, şi Biskup; oferă orice dobîndă şi, bineînţeles, toate astea le face sub puterea băuturii şi a bucuriei neaşteptate...” încheie Ptiţîn. Toate noutăţile acestea au fost ascultate cu vădit interes, dar într-o tăcere aproape lugubră. Nastasia Filippovna tăcea, nedorind, probabil, săşi exprime părerea; la fel şi Ganea. Generalul Epancin, în străfundul sufletului, era poate cel mai îngrijorat dintre toţi; perlele oferite de el în cursul dimineţii fuseseră primite cu o amabilitate prea distantă şi cu un surîs cam ciudat. Singur Ferdîşcenko, dintre toţi oaspeţii, era plin de voie bună, veselia lui fiind puţin cam zgomotoasă; rîdea în hohote uneori chiar fără nici un motiv şi numai pentru că singur îşi luase rolul de măscărici.

Pînă şi Afanasi Ivanovici, care era cunoscut ca un vorbitor strălucit şi spiritual, şi care, de obicei, la asemenea reuniuni, dădea tonul conversaţiei, părea acum indispus şi, ceva cu totul de mirare la el, vizibil stingherit. Ceilalţi musafiri, cum s-a mai spus, puţini la număr (un biet profesor de liceu, bătrîn, invitat Dumnezeu ştie de ce, şi un foarte tînăr necunoscut, atît de timid, încît toată seara n-a scos o vorbă, o actriţă vioaie de vreo patruzeci de ani, şi o altă doamnă, tînără, extrem de frumoasă, admirabil îmbrăcată, dar neobişnuit de tăcută), nu numai că nu erau în stare să învioreze cit de cît conversaţia, ci pur şi simplu, uneori nici nu ştiau despre ce ar putea să vorbească.

Iată de ce sosirea prinţului se nimeri a fi cît se poate de binevenită.

Anunţarea lui provocă surprindere, nedumerire, ba şi cîteva zîmbete ironice, mai cu seamă cînd cei de faţă înţeleseră din mirarea Nastasiei Filippovna că ea nici nu se gîndise să-l invite. Dar în aceeaşi clipă Nastasia Filippovna manifestă atîta bucurie, încît mare parte din oaspeţi arborară o mină de circumstanţă, pregătindu-se să-l întîmpine cu rîsete şi voie bună pe acest musafir neaşteptat.

— Să zicem că o face mai mult dintr-o inocenţă sufletească, conchise Ivan Feodorovici Epancin, şi cu toate că, în general, nu e bine să încurajezi asemenea porniri, totuşi nu e rău că a venit; în momentul de faţă, oricît de ciudată ar fi maniera aceasta de a se înfăţişa nepoftit, după cît îl cunosc, vom avea, cred, prilejul de a ne înveseli puţin.

— Cu atît mai mult, cu cît singur şi-a căutat-o! se grăbi să adauge Ferdîşcenko.

— Adică? întrebă aspru generalul, care nu-l suferea pe Ferdîşcenko.

— Îşi va plăti adică taxa de intrare, îl lămuri celălalt.

— De! Prinţul Mîşkin, oricum, nu-i un Ferdîşcenko, zise răutăcios generalul, care nu se putea împăca cu gîndul că se afla cu Ferdîşcenko în aceeaşi societate şi încă pe picior de egalitate.

— Ei, generale, fii mai îngăduitor faţă de Ferdîşcenko, răspunse acesta, zîmbind cu tîlc. Eu mă bucur aici de drepturi speciale.

— Şi care sînt, mă rog, aceste drepturi speciale?

— Data trecută, am avut onoarea să le arăt într-o expunere amănunţită. O să le mai spun o dată astăzi, pentru Excelenţa voastră. Vedeţi, Excelenţă, toţi sînt spirituali, numai eu nu sînt. În schimb, am obţinut permisiunea de a spune adevărul, căci se ştie că numai aceia spun adevărul, care n-au spirit. Mai mult, sînt un om răzbunător, din aceeaşi lipsă de spirit. Rabd cu resemnare orice ofensă, dar numai pînă la cel dintîi eşec pe care-l suferă ofensatorul; cum i se întîmplă ceva neplăcut, i-o reamintesc numaidecît şi mă răzbun cu vîrf şi îndesat; lovesc cu copita, cum s-a exprimat Ivan Petrovici Ptiţîn, care, fie vorba între noi, nu obişnuieşte să dea cu copita. Cunoşti, Excelenţă, fabula lui Krîlov Leul şi Măgarul ? Ei bine, în această situaţie sîntem noi, dumneata şi cu mine, de parcă ar fi fost scrisă anume pentru noi doi.

— Am impresia că te cam întreci cu măsura, Ferdîşcenko, se indignă generalul.

— De ce adică, Excelenţă? reluă încîntat Ferdîşcenko, care numai atît aştepta ca să poată umfla şi încîlci cît mai mult lucrurile. Nici o grijă, Excelenţă, doar îmi cunosc lungul nasului; dac-am spus că sîntem, dumneavoastră şi cu mine, leul şi măgarul din fabula lui Krîlov, e pentru că îmi asum, bineînţeles, rolul Măgarului, iar Excelenţa voastră sînteţi Leul, întocmai cum se spune în fabulă:

Iar eu, Excelenţă, sînt Măgarul.

— Asupra acestui ultim punct sînt absolut de acord, lăsă să-i scape generalul.

Toate acestea, bineînţeles, fură spuse cu multă maliţiozitate şi cu intenţia vădită de a înţepa; dar, printr-o înţelegere tacită a obişnuiţilor casei, a rămas statornicit ca lui Ferdîşcenko să-i fie îngăduit să joace rolul de măscărici.

— Păi, dacă sînt primit şi tolerat aici, strigase el într-o zi, e numai pentru că vorbesc aşa sau poate anume ca să vorbesc aşa. Altfel, cum e posibil să mă primească cineva? Parcă eu nu-mi dau seama. Pot să stau eu, un Ferdîşcenko, alături de un gentleman distins ca Afanasi Ivanovici?

Nu rămîne decît o singură explicaţie: mi se dă un loc lîngă dînsul tocmai pentru că e ceva de neînchipuit.

Deşi cam grosolane, aceste ieşiri se dovedeau uneori destul de usturătoare, ba şi veninoase cîteodată, şi tocmai de aceea, se pare, îi făceau plăcere Nastasiei Filippovna. Cei care doreau să frecventeze salonul ei erau nevoiţi să-l asculte şi să-l rabde pe Ferdîşcenko. Şi poate că nu se înşela deloc presupunînd că era primit acolo tocmai pentru faptul că prezenţa lui devenise, chiar de la început, insuportabilă pentru Toţki.

Ganea, pe de altă parte, a avut şi el de îndurat nenumărate mizerii din partea lui Ferdîşcenko, care şi în această privinţă a ştiut să-i fie de mare folos Nastasiei Filippovna.

— În ce-l priveşte pe prinţ, ce va să vie, eu îl voi pune să ne cînte o romanţă la modă, fistichie, încercă o nouă butadă Ferdîşcenko, trăgînd cu coada ochiului spre Nastasia Filippovna pentru a vedea ce impresie a produs.

— Nu cred că ai nimerit, Ferdîşcenko, şi, în general, te-aş ruga să-ţi mai temperezi zelul, observă cu răceală Nastasia Filippovna.

— Mă ro-og! Dacă se bucură de ocrotirea dumneavoastră specială, atunci, fireşte, se schimbă socoteala, voi fi mai îngăduitor...

Dar, fără să-l mai asculte, Nastasia Filippovna se ridică şi se duse în întîmpinarea musafirului.

— Regret mult că, în graba plecării, am uitat să te invit azi-dimineaţă, începu ea venind spre Mîşkin. De aceea sînt încîntată că-mi oferi acum prilejul să-ţi mulţumesc şi să te felicit pentru iniţiativa de care ai dat dovadă.

În timp ce vorbea, se uita cu atenţie la Mîşkin, încercînd să ghicească pe chipul lui motivul vizitei.

Dac-ar fi fost mai puţin tulburat, prinţul ar fi putut să răspundă la cuvintele acestea amabile; dar era atît de impresionat, orbit aproape, încît nu putu scoate nici un cuvînt. Nastasia Filippovna remarcă acest lucru nu fără satisfacţie. În seara aceea era deosebit de frumos îmbrăcată şi producea o impresie extraordinară. Luîndu-l pe Mîşkin de braţ, îl conduse în salon. În prag, prinţul se opri deodată şi cu vocea sugrumată de emoţie îi vorbi într-o şoaptă grăbită:

— În dumneata, totul e perfecţiune... chiar şi faptul că eşti slabă şi palidă... Nici n-aş fi putut să mi te închipui altfel decît aşa cum eşti.

Doream atît de mult să vin la dumneata... Eu... iartă-mă...

— Nu te scuza, răspunse rîzînd Nastasia Filippovna, altfel rişti să se împrăştie farmecul originalităţii şi al surprizei. Vasăzică, e adevărat ceea ce se spune despre dumneata, că eşti un om ciudat. Aşadar, mă consideri o perfecţiune?

— Da.

— Cu tot spiritul dumitale de observaţie, te înşeli. Chiar astăzi vei avea prilejul să te convingi de contrariul. Şi îl prezentă pe Mîşkin invitaţilor, dintre care o parte îl cunoşteau. Toţki, bineînţeles, găsi un cuvînt amabil pentru nou-venit. Conversaţia, care lîncezea, păru că se înviorează puţin.

Toate limbile se dezlegară toţi căpătară bună dispoziţie. Nastasia Filippovna îl pofti pe prinţ să ia loc lîngă dînsa.

— Mai e cazul să ne mirăm oare de venirea prinţului? strigă Ferdîşcenko, a cărui voce le domina pe celelalte. Acum, totul e limpede şi lucrurile vorbesc de la sine!

— Totul e mai mult decît limpede şi lucrurile sînt mai mult decît grăitoare, îi ţinu deodată isonul Ganea, renunţînd la mutismul de pînâ atunci. Îl observ astăzi întruna pe prinţ din momentul cînd, în cabinetul lui Ivan Fcodorovici, portretul Nastasiei Filippovna i-a atras pentru prima oară atenţia. Îmi amintesc foarte bine că încă de-atunci mi-a trecut prin cap un gînd care acum pare a se adeveri pe deplin şi pe care, de altfel, mi l-a confirmat prinţul prin mărturisirea ce mi-a făcut-o.

Toate astea Ganea le rosti pe un ton grav, fără nici o urmă de glumă, aproape morocănos, ceea ce păru destul de ciudat.

— Nu ţi-am făcut nici o mărturisire, vorbi domol prinţul, roşindu-se pînă la urechi, am răspuns numai la o întrebare a dumitale.

— Bravo, bravo! se entuziasma Ferdîşcenko. Cel puţin, e sincer; e şi isteţ, şi sincer!

Toată lumea rîse zgomotos.

— Dar nu mai ţipa aşa, Ferdîşcenko, observă scîrbit, fără să ridice glasul, Ptiţîn.

— Nu bănuiam că ai fi capabil de asemenea prouesses, prinţe, îl ironiza Ivan Feodorovici. Ai întrecut orice aşteptare! Şi eu care te credeam un filosof! Cînd colo, eşti omul care tace şi face!

— Cînd mă uit la prinţ, că s-a înroşit la această glumă nevinovată ca o fată de pension, îmi dau seama că-i un tînăr destoinic, însufleţit de cele mai lăudabile intenţii, rosti neaşteptat sau, mai bine zis, molfăi bătrînul profesor sexagenar, de la care nimeni nu se aşteptase că va deschide gura în seara aceea.

Se stîrni un rîs general. Crezînd, probabil, că a spus cine ştie ce vorbă de duh, bătrînelul se porni, la rîndul lui. să rîdă cu mare poftă, pînă ce, la urmă, se înecă într-un violent acces de tuse. Nastasia Filippovna, căreia, nu se ştie de ce, îi plăcea să se înconjoare cu tot felul de bătrîni şi bătrîne, de cele mai multe ori nişte oameni blajini şi săraci cu duhul, se duse repede la el, îl mîngîie şi-l sărută pe obraji şi-i mai oferi o ceaşcă de ceai. Îi ceru apoi jupînesei să-i aducă o mantilă, în care se înfăşură, poruncind să se mai pună lemne pe foc. La întrebarea cît e ceasul, jupîneasa îi răspunse că e zece şi jumătate.

— Domnilor, am o propunere: să bem şampanie! anunţă deodată Nastasia Filippovna. O am pregătită. Poate că şampania o să vă mai înveselească puţin. Vă rog, fără multe ceremonii.

Invitaţia aceasta, făcută într-o formă atît de naivă, păru cît se poate de ciudată din partea Nastasiei Filippovna; era cunoscută ţinuta deosebit de sobră a seratelor ei în general. Atmosfera şi aşa se mai înviorase puţin, deşi se resimţea o încordare nefirească. Bineînţeles, propunerea de a ciocni un pahar de şampanie n-a fost respinsă; primul se declară de acord generalul; exemplul lui fu urmat de doamna cea dezgheţată, apoi de bătrînul profesor, de Ferdîşcenko şi, în sfîrşit, de toată lumea. Toţki luă şi el o cupă, cu gîndul, probabil, de a nu face opinie separată de exuberanţa puţin obişnuită a oaspeţilor, pe care ar fi vrut s-o tempereze pînă la limitele unei simple voioşii mondene. Numai Ganea nu se atinse de băutură. Cît despre Nastasia Filippovna, ea ţinu să declare că va bea trei cupe cu şampanie. De altfel, felul ei ciudat de a fi în seara aceea, cu mişcări febrile, cu izbucniri neaşteptate şi inexplicabile de rîs nervos alternînd brusc cu momente de îngîndurare şi priviri melancolice părea să ascundă o enigmă. Nu e de mirare că unii fură înclinaţi să creadă că are febră, pentru ca la urmă să-şi dea seama că în realitate erau semnele unei aşteptări înfrigurate a ceva ştiut numai de dînsa, judecînd după gesturile de nerăbdare pe care le lăsa să-i scape şi de faptul că devenea din ce în ce mai distrată.

— Mi se pare că ai un pic de febră? îi spuse doamna cea vioaie.

— Ba chiar o febră în toată legea; de aceea am şi pus mantila asta pe mine, răspunse Nastasia Filippovna, care făcea feţe-feţe, străduindu-se săşi stăpînească fiorul ce o străbătea din cînd în cînd.

O mişcare de nelinişte se produse printre musafiri.

— N-ar fi mai bine s-o lăsăm pe gazda noastră să se odihnească? îşi dădu cu părerea Toţki, aruncînd o privire spre Ivan Feodorovici.

— Nu, domnilor! Vă rog să rămîneţi. Am nevoie în mod deosebit de prezenţa dumneavoastră astă-seară, stărui cu un ton grav şi apăsat Nastasia Filippovna.

Şi cum aproape toţi invitaţii aflaseră între timp că în seara aceea urma să fie luată o hotărîre foarte importantă, cuvintele ei li se părură cît se poate de semnificative. Generalul şi Toţki schimbară din nou cîte o privire. Ganea tresări, stăpînindu-şi cu greu neliniştea.

— Hai să jucăm un petit jeu, propuse doamna cea dezgheţată.

— Cunosc un petit jeu admirabil şi foarte original, sări Ferdîşcenko; în orice caz, n-a fost jucat decît o singură dată în lume, cred; din păcate, n-a prins.

— Ce joc anume? întrebă doamna cea dezgheţată.

— Ne adunaserăm într-o zi mai mulţi inşi la o masă prietenească şi, bineînţeles, eram cam ameţiţi. Deodată, cineva face propunerea ca fiecare dintre cei prezenţi, fără să se scoale de la masă, să povestească ceea ce în străfundul conştiinţei lui i se pare c-ar fi cea mai urîtă faptă din viaţa lui; condiţia esenţială era să spui cu toată sinceritatea adevărul, gol-goluţ, fără să baţi cîmpii.

— Ciudată idee, observă generalul.

— Adevărat, nimic mai ciudat, Excelenţă, dar tocmai aici e tot farmecul.

— Ideea-i ridicolă, zise Toţki; de altfel, n-ar avea decît o singură explicaţie: e un fel de a te lăuda.

— Poate tocmai de asta era şi nevoie, Afanasi Ivanovici.

— La un astfel de joc, îţi vine mai degrabă să plîngi decît să rîzi, remarcă doamna cea dezgheţată.

— E o idee pur şi simplu absurdă, declară Ptiţîn.

— Şi aţi reuşit? întrebă Nastasia Filippovna.

— Tocmai că nu am reuşit; rezultatul a fost deplorabil. Fiecare, bineînţeles, a povestit cîte ceva, mulţi au spus adevărul, ba unii, n-o să mă credeţi, povesteau cu un fel de voluptate; numai că, pînă la urmă, toată lumea s-a simţit ruşinată. Altminteri, a fost destul de nostim şi cu haz, întrun anumit sens, bineînţeles.

— Să ştii că ideea nu e rea! se învioră deodată Nastasia Filippovna. Eu zic să încercăm, domnilor. Adevărul e că nu prea ne distrăm. Dacă fiecare dintre noi ar consimţi să povestească ceva... în acest gen... dacă vrea, bineînţeles; nimeni nu-i obligat; libertate deplină... ei, ce spuneţi? Poate că am rezista pînă la capăt, ai? Cel puţin e ceva foarte original.

— E o idee genială! strigă Ferdîşcenko. De altfel, doamnele se exclud, participă numai bărbaţii; vom trage la sorţi, ca şi atunci! Neapărat! Cine nu vrea cu tot dinadinsul este liber să se abţină, deşi n-ar fi deloc lăudabil!

Scrieţi-vă numele pe o bucăţică de hîrtie, domnilor, şi depuneţi-le aici, în pălăria mea; prinţul o să tragă. Jocul nu-i deloc complicat; fiecare va povesti cea mai urîtă faptă din viaţa lui, e cel mai uşor lucru, domnilor! O să vă convingeţi! Dacă cineva va avea o eclipsă subită de memorie, mă însărcinez să-i aduc eu aminte de cîte ceva.

Ideea aceasta genială n-a fost însă pe placul nimănui. Unii se încruntau, alţii zîmbeau ironic, cîţiva ridicară obiecţii, dar fără să insiste prea mult, ca, de pildă, Ivan Feodorovici, care prefera să n-o contrazică pe Nastasia Filippovna, văzînd-o atît de pasionată pentru ideea aceasta stranie. Căci în dorinţele ei, cînd se decidea să manifeste vreuna, fie chiar şi cea mai capricioasă şi absolut inutilă pentru dînsa, Nastasia Filippovna era furtunatoasă şi neîndurătoare. Întocmai aşa se-ntîmplase şi acum; părea foarte surescitată, nu-şi găsea astîmpăr, izbucnea într-un rîs nervos şi isteric, în special cînd Toţki, îngrijorat de starea ei, încercă s-o determine să renunţe. Ochii ei negri scînteiau, două pete roşii îi apărură pe obrajii palizi. Poate expresia de plictiseală şi dezgust de pe feţele unora dintre musafiri îi aţîţa şi mai mult pofta de a le juca un renghi sau, poate, îi plăcea tocmai brutalitatea şi cinismul acestei idei năstruşnice, iar ciţiva erau încredinţaţi că ea urmărea, de fapt, un anume gînd ascuns. Treptat, aproape toţi consimţiră; oricum, era destul de nostim şi interesant, iar pentru unii chiar foarte ademenitor. Ferdîşcenko, mai ales, nu-şi găsea locul de nerăbdare.

— Dar dacă e ceva ce nu se poate povesti... în prezenţa doamnelor? cuteză să întrebe, biruindu-şi timiditatea, tînărul cel tăcut.

— Ei bine, ai să povesteşti altceva; lucruri urîte găseşti totdeauna cîte vrei, îl lămuri Ferdîşcenko, nu fi copil!

— Dar uite, eu, de pildă, nu ştiu care anume dintre faptele mele trebuie s-o consider drept cea mai urîtă, interveni, la rîndul ei, doamna cea dezgheţată.

— Cucoanele sînt scutite să povestească, adică în sensul că nu sînt obligate; dacă totuşi le vine inspiraţia, acceptăm cu recunoştinţă. De asemenea şi bărbaţii, care nu vor cu nici un preţ, sînt scutiţi.

— Dar cum se va putea şti că nu mint? întrebă Ganea, iar dacă vom minţi, tot sensul şi farmecul jocului se pierde. Şi cine va avea curajul să spună adevărul curat? Imposibil să nu spună şi minciuni.

— Chiar şi atunci, perspectiva de a vedea cum minte omul e de ajuns de ispititoare. De altfel, tu, Ganecika, poţi să fii liniştit în privinţa asta, pentru că fapta ta cea mai urîtă este şi aşa arhicunoscută. Dar gîndiţi-vă numai, domnilor, exclamă deodată Ferdîşcenko, într-un fel de extaz, gîndiţi-vă numai cu ce ochi ne vom uita unii la alţii după aceea, mîine, de pildă!

— Dar cum se poate aşa ceva? Nastasia Filippovna, îmi place să cred că nu-i ceva serios? întrebă Toţki cu demnitate.

— Cine se teme de lup nu se duce în pădure! replică ea cu un zîmbet răutăcios.

— Dar, dă-mi voie, domnule Ferdîşcenko, cum poţi dumneata să faci din asta un joc de societate? stărui Toţki din ce în ce mai neliniştit. Te asigur că asemenea lucruri nu izbutesc niciodată; singur ai spus că rîndul trecut a dat greş.

— Cum, a dat greş? N-am povestit eu data trecută cum am furat trei ruble? Uite aşa, m-am apucat şi am povestit.

— Să zicem. Totuşi, n-ai avut posibilitatea să povesteşti totul în aşa fel încît să pară adevărat şi să ţi se dea crezare? Şi Gavrila Ardalionovici are dreptate cînd spune că la cea dintîi notă falsă tot jocul îşi va pierde hazul.

Respectarea adevărului în cazul de faţă presupune o lăudăroşenie de prost gust, ceea ce pentru noi ar fi de neconceput şi cu totul deplasat!

— Reţin subtilitatea remarcii şi constat că rafinamentul dumitale, stimate Afanasi Ivanovici, începe să mă impresioneze chiar şi pe mine, strigă Ferdîşcenko. Vedeţi, domnilor, spunînd că n-am putut istorisi furtul meu în aşa fel ca să pară verosimil, Afanasi Ivanovici lasă să se înţeleagă de fapt, într-un mod fin şi delicat, că n-aş fi putut fura (pentru că despre aşa ceva e necuviincios să vorbeşti cu glas tare), deşi, poate, în adîncul sufletului este perfect convins că Ferdîşcenko ar fi fost în stare să comită un furt! Dar să revenim, domnilor, la jocul nostru; bileţelele cu numele dumneavoastră au fost adunate, mi l-ai dat şi dumneata, Afanasi Ivanovici, prin urmare, nimeni nu refuză! Şi acum, prinţe, trage dumneata!

Prinţul băgă mîna în pălărie şi scoase primul nume, care se nimeri să fie al lui Ferdîşcenko; apoi ieşiră pe rînd numele celorlalţi; Ptiţîn — al doilea, generalul — al treilea, Afanasi Ivanovici — al patrulea, prinţul — al cincilea, Ganea — al şaselea ş.a.m.d. Doamnele s-au abţinut.

— O, Doamne, ce ghinion! strigă Ferdîşcenko. Speram ca primul să iasă prinţul şi apoi generalul. Dar, slavă Domnului că cel puţin după mine urmează Ivan Petrovici; tot e ceva, voi avea şi eu o satisfacţie. După cum vedeţi, domnilor, mie îmi revine să dau pildă de generozitate, şi nici nu vă puteţi închipui cît de mult regret în clipa de faţă că sînt un personaj atît de neînsemnat şi cu nimic vrednic de luat în seamă; pînă şi cinul îmi este dintre cele mai neînsemnate din lume; ce importanţă are şi pe cine poate interesa că Ferdîşcenko a făcut o faptă urîtă? Şi care-i, în defintiv, cea mai urîtă faptă pe care am săvîrşit-o? Sînt pus în faţa unui embarras de richesse. Ar fi cazul, poate, să mai povestesc o dată despre furtul acela, ca să-i dovedesc lui Afanasi Ivanovici că poţi fura chiar şi fără să fii hoţ.

— Deocamdată însă îmi dovedeşti, domnule Ferdîşcenko, că un om e în stare să simtă o adevărată voluptate povestindu-şi mîrşăviile fără să fie măcar rugat... Dar, la urma urmei... fă cum vrei, domnule Ferdîşcenko.

— Dar începe odată, Ferdîşcenko. Te-ai apucat să trăncăneşti vrute şi nevrute şi în felul acesta n-ai să mai isprăveşti niciodată! porunci iritată Nastasia Filippovna, dînd semne de nerăbdare.

Toată lumea băgă de seamă că după accesul acela de rîs isteric, ea devenise dintr-o dată morocănoasă şi extrem de irascibilă, ceea ce n-o împiedica să stăruie cu o încăpăţînarc despotică în acest nou capriciu năstruşnic. Afanasi Ivanovici suferea nespus. Îl înfuria pe deasupra şi Ivan Feodorovici, care continua să-şi soarbă şampania, calm şi tacticos, ca şi cum nu se întîmpla nimic neobişnuit, ba poate pregătindu-se sufleteşte să povestească şi el ceva, cînd îi va veni rîndul.