XIV

— Nu sînt un om spiritual, Nastasia Filippovna, şi tocmai de aceea spun uneori vrute şi nevrute! strigă Ferdîşcenko, începîndu-şi istorisirea.

Dacă aş avea talentul lui Afanasi Ivanovici sau al lui Ivan Petrovici, aş tăcea şi eu acum întocmai ca Afanasi Ivanovici şi Ivan Petrovici. Prinţe, aş vrea să ştiu părerea dumitale; uite, mie mi se pare că în lumea asta sînt mult mai mulţi hoţi decît oameni cinstiţi, şi că nu există om, cît de cinstit ar fi el, să nu fi furat ceva măcar o dată în viaţă. E părerea mea, de unde nu trebuie neapărat să se tragă concluzia că eu consider că lumea ar fi în întregime compusă din hoţi, cu toate că uneori, zău, tare îmi vine să cred că aşa este. Dumneata ce zici?

— U-uf, că încîlcit mai vorbeşti! se necăji Daria Alekseevna. Şi ce-s bazaconiile astea pe care le spui acum; nu se poate ca toată lumea neapărat să fi furat ceva în viaţă; eu una n-am furat niciodată nimic.

— Bine, să zicem că dumneata n-ai furat niciodată nimic, Daria

Alekseevna; să vedem însă ce are de spus prinţul, care uitaţi-vă cum s-a înroşit?

— Mi se pare că dumneata ai spus un adevăr, numai că exagerezi mult, răspunse prinţul, care într-adevăr se făcuse roşu la faţă.

— Dar dumneata personal, prinţe, n-ai furat niciodată?

— Bine, dar e ridicol! Gîndeşte-te ce spui, domnule Ferdîşcenko, interveni generalul.

— Recunoaşte mai bine că, pur şi simplu, atunci cînd a venit momentul s-o faci, ţi-e ruşine să povesteşti, şi acum încerci să-l amesteci şi pe prinţ în pelteaua dumitale, profitînd de faptul că e un om blajin şi paşnic, vorbi răspicat Daria Alekseevna.

— Ferdîşcenko, ori începi odată să povesteşti, ori taci din gură şi vezi-ţi de treabă. Ne faci să ne pierdem răbdarea! îl repezi, vărsîndu-şi năduful, Nastasia Filippovna.

— Îndată, Nastasia Filippovna; căci, dacă prinţul a recunoscut, iar eu consider că răspunsul prinţului echivalează cu o adevărată mărturisire, cear putea spune atunci oricare altul (nu vreau să numesc pe nimeni), dac-ar vrea să fie sincer? În ceea ce mă priveşte, domnilor, mai că n-aş avea cine ştie ce mare lucru de adăugat la ceea ce ştiţi; e o treabă pe cît de simplă, pe atît de murdară şi tîmpită. Dar vă asigur că nu sînt hoţ; iar cum s-a întîmplat că am furat totuşi, nu ştiu nici eu. Acum doi ani, într-o duminică, eram la ţară, la Semion Ivanovici Işcenko. Avea invitaţi la masă. După prinz, bărbaţii au mai rămas la masă, la un pahar de vin. La un moment dat, mi-a venit s-o rog pe Maria Semionovna, fiica amfitrionului nostru, să ne cînte ceva la pian. Trecînd prin odaia de alături, zăresc o bancnotă verde, o hîrtie de trei ruble, pe masa de lucru a Mariei Ivanovna; o scosese, pesemne, pentru cine ştie ce trebuinţă a casei. În odaie, nimeni.

Iau hîrtia şi o bag în buzunar. Pentru ce? Nu ştiu. Ce anume m-a făcut s-o iau nu pot să-mi dau seama nici astăzi. M-am întors apoi repede înapoi în sufragerie şi mi-am reluat locul la masă. Am aşteptat cu emoţie să văd ce se va intîmpla; eram destul de agitat şi vorbeam întruna, povesteam anecdote, rîdeam; pe urmă m-am apropiat de cercul cucoanelor. Cam după o jumătate de oră, s-a observat dispariţia bancnotei şi au început să întrebe slujnicele. Bănuiala a căzut pe una dintre ele, Daria. Am manifestat un interes deosebit, luînd parte activă la cercetări; îmi amintesc chiar că, văzînd-o pe Daria zăpăcită de tot am îndemnat-o să mărturisească, asigurînd-o de indulgenţa şi iertarea Mariei Ivanovna, şi toate astea cu multă convingere, în faţa lumii. Toţi mă priveau, iar eu simţeam o plăcere extraordinară la gîndul că în timp ce-i ţineam slujnicii predica asta moralizatoare, bancnota zăcea cuminte în buzunarul meu. Cele trei ruble le-am băut în aceeaşi seară la un restaurant. Am intrat şi am cerut o sticlă de Château-Laffitte; niciodată pînă atunci nu mi se-ntîmplase să comand o sticlă de vin fără să mai iau şi altceva; voiam să scap cît mai repede de banii aceia. De altfel, cine ştie ce mari mustrări de cuget n-am mai simţit nici atunci şi nici mai tîrziu. A doua oară n-aş mai face-o, fireşte; mă veţi crede sau nu, voia dumneavoastră, mi-e totuna. Ei, şi cam asta-i totul.

— Numai că, desigur, nu-i cea mai urîtă faptă a dumitale, spuse

Daria Alekseevna în silă.

— E mai curînd un caz psihologic decît o faptă condamnabilă, observă Afanasi lvanovici.

— Şi slujnica? întrebă Nastasia Filippovna, fără să-şi ascundă o puternică pornire de dezgust.

— Servitoarea, bineînţeles, a fost dată afară a doua zi. E o casă cu principii severe.

— Şi ai lăsat să fie concediată?

— Asta-i bună! După dumneata, ar fi trebuit să mă predau pe mîna justiţiei, nu? rînji Ferdîşcenko, întrucîtva contrariat de impresia neplăcută pe care povestea lui o produsese asupra tuturor.

— Ce mîrşăvie! exclamă Nastasia Filippovna.

— Ei, asta-i acum! Nu cumva vreţi ca un om să vă istorisească cea mai urîtă faptă din viaţa lui, iar această faptă să apară totodată şi într-o aureolă de strălucire! Faptele cele mai urîte sînt întotdeauna şi mîrşave, Nastasia Filippovna, şi vom fi îndată lămuriţi în privinţa asta ascultîndu-l pe Ivan Petrovici. De altfel, cîţi nu sînt dintre cei care sînt lustruiţi pe din afară, avînd aparenţă de virtute numai pentru că dispun de caleaşca proprie? Mulţi au caleaşca proprie... Dar prin ce anume mijloace...

Într-un cuvînt, Ferdîşcenko îşi pierdu cu desăvîrşire cumpătul, înfuriindu-se atît de tare, încît întrecu orice măsură; pînă şi faţa i se schimonosi. Oricît de ciudat ar părea, dar nu era exclus că el se aşteptase ca povestirea lui să producă un alt efect. Asemenea „gafe” şi „lăudăroşenii de prost gust”, cum spunea Toţki, i se întîmplaseră adesea lui Ferdîşcenko şi se potriveau întru totul cu firea lui.

Nastasia Filippovna tresări de mînie, privindu-l ţintă în ochi; Ferdîşcenko îngheţă de frică şi tăcu mîlc: mersese prea departe!

— N-ar fi mai bine să ne oprim aici? întrebă cu viclenie Afanasi Ivanovici.

— E rîndul meu, dar am să profit de libertatea de a mă abţine şi nam să povestesc nimic, declară hotărît Ptiţîn.

— Nu vrei?

— Nu pot, Nastasia Filippovna. De altfel, consider că un asemenea joc e absurd.

— Generale, mi se pare că ţi-a venit rîndul, îi spuse Nastasia Filippovna lui Ivan Feodorovici. Dacă refuzi şi dumneata, tot jocul va fi compromis şi o să-mi pară rău, pentru că îmi propusesem să povestesc în sfîrşit şi eu un fapt „din propria-mi viaţă”, numai că voiam s-o fac după dumneata şi după Afanasi Ivanovici. Trebuie deci să mă încurajaţi, isprăvi ea zîmbind.

— A! din moment ce faceţi această promisiune, strigă înflăcărat generalul, sînt gata să vă povestesc şi întreaga mea viaţă, dar mărturisesc că, aşteptîndu-mi rîndul, îmi pregătisem în gînd întîmplarea...

— Şi e de ajuns să te uiţi numai la înfăţişarea Excelenţei sale ca să-ţi dai seama cu ce satisfacţie literară şi-a ticluit mica-i istorioară, îndrăzni să observe, oarecum stînjenit, Ferdîşcenko, schiţînd un zîmbet veninos.

Nastasia Filippovna aruncă o privire fugară spre general şi-i veni şi ei să zîmbească. Dar se vedea că amărăciunea şi dezgustul puneau tot mai mult stăpînire pe dînsa. Iar promisiunea ei de a povesti îl alarmă şi mai mult pe Afanasi Ivanovici.

— Mi s-a întîmplat şi mie ca la toată lumea, domnilor, să comit unele fapte nu tocmai elegante, în cursul existenţei mele, începu generalul, dar, ceea ce e mai curios, istoria pe care vreau să v-o povestesc acum, eu însumi o consider ca fiind cea mai urîtă întîmplare din viaţa mea. De atunci au trecut aproape treizeci şi cinci de ani şi nici pînă acum nu pot să scap de un sentiment penibil, ca să zic aşa, ceva care mă rîcîie pe inimă ori de cîte ori mi-aduc aminte de acea întîmplare. De altfel, toată păţania asta, trebuie să vă spun, a fost o mare stupizenie. Eram pe atunci sublocotenent şi-mi omoram zilele într-o unitate oarecare. Ei bine, se ştie ce-i viaţa de sublocotenent: sîngele-ţi fierbe, punga-i goală şi toată gospodăria o duci într-o traistă. Îmi dădură şi o ordonanţă, cu numele de Nikifor, care se apucă plin de zel să se îndeletnicească cu treburile casnice: tîrguia, răzuia, curăţa, cosea, aduna de unde şi cum putea, ba uneori chiar şi şterpelea de ici de colo, îndată ce se ivea ocazia, orice obiect care-mi putea fi de folos în mica mea gospodărie; era un om foarte devotat şi cinstit. Eu, bineînţeles, eram aspru, dar drept. Trebuind să cantonăm cîtva timp într-un orăşel, am fost cartiruit într-un fel de mahala, la o văduvă de sublocotenent în retragere. Bătrînica avea pe puţin optzeci de ani. Locuia într-o casă de lemn, veche, dărăpănată, şi era aşa de nevoiaşă, că nici îngrijitoare nu ţinea. Altădată avusese o familie numeroasă, dar, cu timpul, unii s-au prăpădit, alţii s-au împrăştiat ori au dat-o uitării, iar bărbatul şi-l îngropase cu vreo patruzeci şi cinci de ani în urmă. Ţinuse lîngă ea cu cîţiva ani înainte o nepoată, una gheboasă şi rea ca o vrăjitoare, atît de rea, că într-o zi, cică, o muşcase pe bătrînă de deget. Dar se prăpădi şi nepoata, aşa că de trei ani bătrîna se chinuia singură-singurică. Mă plictiseam în casa ei groaznic; de altfel, era atît de redusă, că nu era chip să scoţi măcar o vorbă de la ea. La urmă, îmi fură un cocoş. Faptul nu prea a fost lămurit nici pînă astăzi, dar nimeni altul nu putea s-o facă. Din pricina acestui cocoş, ne-arn certat şi încă rău de tot; scurt timp după aceea, la cea dintîi cerere a mea, mi s-a dat o altă locuinţă, în celălalt capăt al oraşului, la un negustor bărbos, parcă-l văd şi-acum, tatăl unei foarte numeroase familii. Ne-am mutat cu Nikifor, bucuroşi că am scăpat de baborniţă şi de cocioaba ei. Trei zile mai tîrziu, cînd m-am întors de la exerciţii, Nikifor îmi raportează că adică „rău aţi făcut, înălţimea voastră, că aţi lăsat castronul la gazda cea veche, căci nu mai avem în ce să servim supa”. Am rămas, fireşte, uimit: „Cum se poate? Nu înţeleg. Cum de a rămas castronul nostru la vechea gazdă?” Nikifor, surprins, la rîndul său, raportează mai departe că la plecarea noastră gazda n-a vrut să-i dea castronul, pentru motivul că i-aş fi spart o oală de a ei şi chiar eu i-aş fi oferit acest castron ca despăgubire. Ticăloşia asta m-a scos bineînţeles din sărite; sîngele mi se înfierbîntă, sării din loc şi mă dusei glonţ la locuinţa babei. Ajung, ca să spun aşa, furios la culme; mă uit, sta singură ghemuită într-un colţ al tindei, ca şi cum s-ar fi pitit de căldura soarelui, cu obrazul rezemat într-o mînă. Încep s-o iau la rost, că adică „eşti aşa şi pe dincolo...” Ştiţi cît e de bogat vocabularul rus în ocări. Numai că bag de seamă ceva ciudat în înfăţişarea bătrînei: stă aşa, cu ochii holbaţi la mine, nu scoate nici un cuvînt, mă priveşte într-un fel cu totul ciudat şi se tînguie parcă, clătinîndu-se încet. Atunci mă potolesc puţin, o cercetez mai atent, dau s-o descos, nici un răspuns. Am mai stat aşa cîteva clipe, neştiind ce să fac; muştele bîzîiau, soarele scăpata spre asfinţit, linişte de mormînt; în sfîrşit, plec foarte consternat. Aflu pe drum că mă cheamă maiorul, după aceea a trebuit să trec şi pe la companie, încît am ajuns acasă pe-nserate.

De cum am intrat, Nikifor al meu sare cu gura: „Ştiţi, înălţimea voastră, că vechea noastră gazdă a dat ortul popii?” „Cînd?” „Chiar în seara asta, acum un ceas şi jumătate”. Deci, în timp ce eu o înjuram, ea îşi dădea sufletul. Credeţi-mă, faptul acesta m-a zguduit atît de puternic, că abia am putut să-mi vin în fire. Nu-mi ieşea din minte bătrîna, ba începusem chiar s-o şi visez noaptea. Nu eram deloc superstiţios, şi totuşi, a treia zi, m-am dus la biserică, la înmormîntare. Într-un cuvînt, pe măsură ce trece timpul, îmi revine tot mai des în gînd chipul nenorocitei bătrîne. Nu de alta, dar îţi apare în faţă aşa ca o nălucire şi ţi se strînge inima de urît. La urma urmei, mi-am zis eu, de ce să-mi fac atîta sînge rău? în primul rînd, e vorba de o femeie, adică de o fiinţă omenească sau, cum se spune astăzi, pe la noi, de o făptură umană, care, la drept vorbind, şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul. Cîndva avusese şi ea copii, bărbat familie, rude şi, ca să zic aşa, o forfoteală în jurul ei, cu zîmbete si glasuri, şi deodată — basta, scrum s-a ales din toate, de parcă nici n-au fost, iar ea a rămas singură pe lume, ca... o muscă ce poartă povara blestemului milenar. Şi iată, în sfîrşit, a dat Dumnezeu de i-a sosit şi ei veleatul. La asfinţitul soarelui într-o caldă înserare de vară bătrîna mea îşi ia şi ea zborul din lumea aceasta păcătoasă — fireşte, aici nu trebuie să lipsească şi un gînd moralizator — şi iată că în clipa aceea supremă, în loc de lacrimi şi rugăciuni care s-o însoţească în ultima ei călătorie, un sublocotenent fluşturatic, înfipt ţanţoş înaintea ei, cu pumnul în şold, o prohodeşte cu un potop de înjurături ruseşti din cele mai deşucheate; şi toate acestea numai din pricina unui castron. Am greşit, fără îndoială, şi, dacă astăzi, după scurgerea vremii şi în urma schimbărilor ce intervin în firea omului, îmi amintesc de fapta mea de odinioară cu mai mult sîngc rece, ca despre o faptă cu totul străină de mine, de parcă nici n-aş fi săvîrşit-o eu, totuşi şi astăzi încă mai încerc mustrări de cuget. Repet însă că-mi pare ciudat să nu văd de ce să-mi fac reproşuri, pentru că, la urma urmei, n-am fost chiar aşa de vinovat în toată întîmplarea asta; de ce i-o fi venit să moară tocmai în momentul acela? Există, de fapt, şi o justifcare: e vorba de un caz întrucîtva psihologic. Cu toate astea, n-am putut să-mi împac conştiinţa decît luînd asupră-mi, acum cincisprezece ani, întreţinerea a două paturi într-un azil de săraci, pentru ca două femei bătrîne şi bolnave să-şi găsească acolo adăpost şi alinare la sfîrşitul zilelor. Acum mă bate gîndul să le transform în donaţie pe veci, lăsînd în acest scop, prin testament, un capital corespunzător. Asta am vrut să vă mărturisesc. Ei bine, şi o repet, poate că m-am făcut vinovat de multe păcate în viaţă, dar undeva, în străfundurile conştiinţei mele, socot fapta aceasta drept cea mai urîtă dintre toate cîte le-am săvîrşit.

— Departe de a fi cea mai urîtă faptă din viaţa dumitale, Excelenţă, este dimpotrivă una dintre acelea care-ţi face cinste; l-ai dat gata pe Ferdîşcenko, conchise acesta mucalit.

— Într-adevăr, generale, nu-mi închipuiam să ai o inimă aşa de bună; e chiar păcat, spuse în treacăt Nastasia Filippovna.

— Păcat? Dar pentru ce? întrebă rîzînd afabil Ivan Feodorovici, şi cu un aer satisfăcut, sorbi din cupa de şampanie.

Acum îi venise rîndul lui Afanasi Ivanovici, care îşi pregătise şi el o istorioară. Toată lumea era convinsă că nu se va da în lături ca Ivan Petrovici şi, pentru anumite motive, toţi aşteptau cu o curiozitate deosebită povestea lui, trăgînd cu coada ochiului spre Nastasia Filippovna.

Cu multă demnitate, care se armoniza perfect cu înfăţişarea lui impunătoare, Afanasi Ivanovici îşi începu una dintre „drăgălaşele lui istorioare”, povestite pe un ton amabil şi plăcut. (Trebuie menţionat de altfel că avea într-adevăr o ţinută impozantă: înalt, trupeş, cu un început de chelie, puţin încărunţit, cu nişte obraji rumeni, cam puhavi şi fleşcăiţi, ce-i drept, şi cu dantură falsă. Se îmbrăca sobru şi elegant, purtînd întodeauna cămăşi fine. Mîinile lui albe şi plinuţe atrăgeau privirile. Un inel, împodobit cu un diamant scump, strălucea la arătătorul mîinii drepte.)

În tot timpul cît a durat povestirea lui, Nastasia Filippovna era atît de absorbită, cercetîndu-şi danteluţa care-i împodobea mîneca, şi pe care o ciupea întruna cu două degete ale mîinii stîngi, încît nu avu vreme să ridice măcar o dată ochii către povestitor.

— Ceea ce îmi uşurează cu osebire sarcina, începu Afanasi Ivanovici, este condiţia principală de a nu povesti decît fapta cea mai urîtă din viaţa mea. În cazul acesta, bineînţeles, nu pot sta mult pe gînduri: alegerea e uşoară, numai să te laşi îndemnat de glasul conştiinţei şi de imboldul inimii. Mărturisesc cu amărăciune că printre nenumăratele fapte uşuratice şi poate chiar... nesăbuite din care îmi fac o vină, există una a cărei amintire mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna. Întîmplarea s-a petrecut acum douăzeci de ani; eram pe atunci la ţară, la Platon Ordînţev, care tocmai fusese ales mareşal al nobilimii şi venise să-şi petreacă sărbătorile de iarnă în provincie cu tînăra lui nevastă. Se apropia ziua de naştere a Anfisei Alekseevna şi se pregăteau două baluri. Pe vremea aceea făcea furori în lumea bună minunatul roman al lui Dumas-fiul La damme aux c a m é lias, care, după părerea mea, va râmîne veşnic tînăr şi nemuritor.

Toate femeile erau entuziasmate de această carte, cel puţin acelea care o citiseră. Farmecul naraţiunii, caracterizarea originală a personajului principal, lumea captivantă, supusă unei analize fine pînă în cele mai subtile trăsături, şi, în sfîrşit, toate amănuntele acelea fascinante, presărate în paginile cărţii (ca, de pildă, acela cu privire la împrejurările în care eroina purta cînd buchete de camelii albe, cînd buchete de camelii roşii), într-un cuvînt, toate detaliile acelea pline de încîntare, luate laolaltă, produceau o impresie aproape zguduitoare. Erau la modă cameliile şi fiecare voia să le aibă; florile acestea deveniseră accesoriul obligatoriu al unei toalete de bal; vă întreb acum, cît de lesne puteai să ţi le procuri într-un oraş de provincie, unde toată lumea umbla nebună după camelii? Petea Vorhovskoi era pe atunci îndrăgostit foc de Anfisa Alekseevna. Nu ştiu precis dacă era ceva între ei, adică vreau să spun că nu ştiu dacă el era îndreptăţit să aibă vreo speranţă. Ştiu atît că bietul băiat îşi pierduse capul căutînd să-i procure nişte camelii Anfisei Alekseevna pentru balul ce se anunţase. Se ştia că Sofia Bezpalova şi contesa Soţkaia — o petersburgheză aflată în vizită la soţia guvernatorului — aveau să vină amîndouă cu buchete de camelii albe. Anfisa Alekseevna, vrînd să producă un efect cu totul deosebit, dorea să aibă camelii roşii.

Bietul Platon nu mai ştia ce să facă, zadarnic cutreierase tot ţinutul; deh, ca soţ, se angajase să-i găsească aceste flori, ba chiar le şi dibuise într-un loc. Culmea ghinionului însă, i-a luat-o înainte Mîtişceva, Katerina Aleksandrovna; le cumpărase pe toate în ajun; şi unde mai pui că Mîtişceva era o rivală temută pentru Anfisa Alekseevna; aproape în toate cele erau la cuţite. Fireşte, urmară lacrimi, criză de nervi, leşinuri. Platon era distrus. Dacă Petea ar fi izbutit în momentul acela critic să procure de undeva un buchet de camelii roşii, treburile lui sentimentale ar fi putut avansa cu o repeziciune nebănuită — recunoştinţa femeii, în asemenea cazuri, n-are margini. Şi cît a mai alergat, cît s-a zbătut, bietul băiat, dar era o chestiune aproape nerezolvabilă. Vorba ceea: de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Cînd deodată, chiar în ajunul zilei de naştere a Anfisei Alekseevna, cînd urma să dea şi balul, mă întîlnesc cu Petea, pe la unsprezece ceasuri seara, la o vecină de-a lui Ordînţev, la Maria Petrovna Zubkova. Radia de fericire. „Ce-i cu tine?” îl întreb. „Am găsit, zise, Evrika!”

„Ei bine, prietene, m-ai dat gata! Unde? Cum?” „La Ekşaisk (un orăşel situat la douăzeci de verste distanţă, într-un alt district); e acolo un negustor bărbos şi bogat; îl cheamă Trepalov; e însurat, dar n-are copii şi, în locul lor, ţine, împreună cu bătrîna lui, nişte canari; au şi pasiunea florilor; acolo se găsesc camelii.” ,Bine, dar n-ai nici o siguranţă; şi dacă no să-ţi dea?” Am să-i cad în genunchi, am să mă tîrăsc la picioarele lui şi nu plec pînă nu-mi dă!” „Şi cînd pleci?” „Mîine, la cinci dimineaţa.” „Ei, întrun ceas bun!” M-am bucurat sincer pentru bietul băiat. Mă întorc la Ordînţev; trecuse de unu noaptea; mă pregătesc de culcare, cu gîndul mereu la Petea; deodată îmi vine o idee năstruşnică. Zis şi făcut. Mă strecor pe furiş la bucătărie, îl scol pe Saveli vizitiul, îi pun în mînă cincisprezece ruble; „înhamă caii! Într-o jumătate de ceas, trăsura să fie gata!” Nu trecu nici o jumătate de ceas şi trăsura, bineînţeles, mă aştepta la poartă. Anfisa Alekseevna, după cum auzisem, avea migrenă, febră, delir. Mă urc în trăsură şi dus am fost; la cinci ajung la Ekşaisk, trag la un han şi aştept să se facă ziuă; pe la ora şapte mă duc la Trepalov. „Aşa şi pe dincolo, ai camelii? Tăicuţule, bunule, ajută-mă, scapă-mă, uite, te rog în genunchi!” „Nu, nu se poate, n-am de dat!” îmi răspunde negustorul, un bătrîn înalt, cu părul de nea şi faţa aspră. Îi cad la picioare, încep să mă rog de el. „Ce faci, flăcăule?” zise el speriat. „E vorba de viaţa unui om!” răcnesc eu. „Ei, dacă-i aşa, ia-le şi Dumnezeu să te ajute!” Numaidecît alesei toate cameliile roşii; avea o seră micuţă — o minune! Bătrînul oftează. Îl vedeam că se desparte de ele cu durere. Scot o sută de ruble.

„Nu, tăicuţă, nu mă jigni, te rog-” „Atunci, dă-mi voie să te rog, preavenerabile, să dăruieşti suta asta de ruble spitalului din localitate pentru îmbunătăţirea îngrijirii şi hranei.” „Aşa da, flăcăule, e o faptă bună, mărinimoasă ţi plăcută lui Dumnezeu; am să-i dau cu bucurie întru pomenirea numelui şi pentru sănătatea dumitale.” Mi-a plăcut grozav acest bătrîn rus, ca să zic aşa, rus sadea, de la vraie souche. Fericit de izbîndă, am făcut cale întoarsă, dar am luat-o pe alt drum, ca să nu mă întîlnesc cu Petea. De îndată ce am ajuns, i-am trimis buchetul Anfiseii Alekseevna, ca să-l aibă înaintea ochilor cînd se va trezi.

Vă puteţi închipui cîtă bucurie şi lacrimi de recunoştinţă! Platon care în ajun fusese nenorocit, zdrobit, distrus, plîngea acum fericit în braţele mele. Vai! toţi bărbaţii sînt la fel încă de la crearea căsătoriei legitime! Nu îndrăznesc să mai adaug nimic; mă voi mărgini să spun numai că acest episod puse capăt oricăror speranţe ale bietului Petea. Mă gîndisem chiar că, atunci cînd va afla, va sări la mine să mă omoare şi mi-am luat toate măsurile de prevedere, dar lucrurile luară o întorsătură cu totul neprevăzută: de supărare, Petea căzu într-un leşin, apoi făcu febră mare, iar a doua zi dimineaţa se zbătea în ghearele unei congestii cerebrale.

Peste o lună, cînd se restabili, ceru să fie trimis în Caucaz; pe scurt, un adevărat roman! La urmă, a fost omorît în Crimeea. Fratele lui, colonelul Stepan Vorhovskoi, era în vremea aceea comandant de regiment şi s-a distins pe cîmpul de bătălie. Mărturisesc că mulţi ani după aceea am avut deseori mustrări de cuget; de ce, pentru ce a fost nevoie să-i dau lovitura aceasta sărmanului Petea? Hai să zicem, să fi fost cel puţin îndrăgostit.

Dar aşa, numai pentru o şotie prostească, dintr-un simplu berbantlîc şi atîta tot! Poate că dacă nu i-aş fi luat buchetul atunci, cine ştie, omul trăia, şi astăzi ar fi fost fericit şi nici nu s-ar fi gîndit vreodată să se ducă să lupte cu turcii.

Afanasi Ivanovici încheiase cu acelaşi ton grav şi plin de demnitate cu care îşi începuse povestirea. Cînd isprăvi, musafirii au putut observa cum ochii Nastasiei Filippovna scînteiară straniu, iar buzele îi tremurară.

Toate privirile erau îndreptate spre ei doi.

— L-au păcălit pe Ferdîşcenko! L-au tras pe sfoară! Şi încă cum! se văicărea Ferdîşcenko, înţelegînd că e cazul să spună neapărat şi el ceva.

— Cine ţi-e de vină, dacă nu ştii pe ce lume trăieşti! Uite, învaţă şi dumneata de la cei cu scaun la cap! îi replică aproape triumfătoare Daria Alekseevna. (Era o veche şi devotată prietenă şi confidentă a lui Toţki.)

— Ai dreptate, Afanasi Ivanovici, jocul acesta e din cale-afară de plictisitor şi ar fi cazul să-l încheiem mai repede, spuse Nastasia Filippovna. Povestesc şi eu ce am făgăduit şi pe urmă să jucăm mai bine cărţi.

— Dar mai întîi istorioara promisă! o susţinu generalul cu însufleţire.

— Prinţe, i se adresă pe neaşteptate Nastasia Filippovna lui Mîşkin aceşti doi vechi prieteni ai mei, generalul şi Afanasi Ivanovici, mă tot îndeamnă să mă mărit. Care-i părerea dumitale, dă-mi un sfat; să mă mărit sau nu? Am să fac aşa cum vei spune dumneata.

Afanasi Ivanovici îngălbeni, generalul rămase încremenit; toţi ridicară capetele, făcînd ochii mari. Sîngele îngheţă în vinele lui Ganea.

— Cu... cu cine? întrebă prinţul abia desluşit.

— Cu Gavrila Ardalionovici Ivolghin, răspunse Nastasia Filippovna tare şi răspicat.

Cîteva secunde se aşternu o linişte desăvîrşită; prinţul făcea sforţări vădite să spună ceva, ca şi cum o greutate teribilă îi apăsa pieptul.

— N-nu... Să nu te măriţi! îngăimă el în sfîrşit, răsuflînd din greu.

— Aşa va fi! Gavrila Ardalionovici! i se adresă autoritar şi solemn Nastasia Filippovna. Ai auzit cum a hotărît prinţul? Acesta e şi răspunsul meu; şi acum, să isprăvim o dată pentru totdeauna cu această chestiune.

— Nastasia Filippovna! o dojeni cu glas tremurător Afanasi Ivanovici.

— Nastasia Filippovna! rosti şi generalul pe un ton grav şi convingător, deşi părea vădit alarmat.

O mişcare generală de nelinişte şi emoţie se produse în rîndul invitaţilor.

— Dar ce s-a întîmplat, domnilor? urmă ea, privindu-i parcă a mirare pe cei din jur. Pentru ce această emoţie? De v-aţi vedea acum în oglindă!

— Dar adu-ţi aminte, Nastasia Filippovna, bîigui consternat Toţki, te-ai legat prin cuvînt, ai făgăduit... absolut nesilită de nimeni, şi ai fi putut să cruţi cel puţin... îmi este penibil... şi mă exprim greu şi... fără îndoială, sînt tulburat, dar... într-un cuvînt, astăzi... într-un astfel de moment, şi în faţa... lumii — să rezolvi o chestiune atît de serioasă, o chestiune de onoare şi de inimă... de care depinde...

— Nu te înţeleg, Afanasi Ivanovici, dumneata, într-adevăr, vorbeşti cam încîlcit... Ce înseamnă cuvintele acestea „în faţa lumii"? Oare nu sîntem într-un cerc de prieteni din cei mai intimi? Ş-apoi, de ce vorbeşti de „joc"? Voiam, într-adevăr, să vă povestesc o istorie; ei bine, iată, v-am spus-o; nu vă place? Şi de ce găseşti că nu-i serios? Ai auzit doar, i-am spus prinţului: „Am să fac aşa cum vei spune dumneata!” Dac-ar fi spus da, mi-aş fi dat imediat consimţămîntul; dar a spus nu, şi am refuzat. În clipa aceea, toată viaţa mea atîrna de un fir de păr; ce vrei mai serios?

— Dar, bine, ce amestec are prinţul aici? Şi ce reprezintă, la urma urmei, prinţul pentru dumneata? mormăi generalul, care abia putu să-şi stăpînească indignarea, văzînd că se dă atîta importanţă părerii lui Mîşkin.

— Iată ce este prinţul pentru mine: e primul om, din cîţi am cunoscut pînă acum, în al cărui devotament sincer simt că mă pot încrede cu adevărat. A crezut în mine de la cea dintîi privire şi de aceea cred şi eu în el.

— Nu-mi rămîne decît să-i aduc mulţumiri Nastasiei Filippovna pentru extrema delicateţe cu care a... procedat faţă de mine, putu să articuleze în sfîrşit Ganea, cu glas tremurător, gura crispată şi faţa albă ca varul. Fără îndoială că aşa şi trebuia să se-ntîmple... Dar... prinţul... Prinţul, în toată afacerea asta...

— Vrea să pună mîna pe cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble, nu-i aşa? îl întrerupse Nastasia Filippovna. Asta ai vrut să spui? Nu tăgădui, sînt sigură că la asta te-ai gîndit! Afanasi Ivanovici, am uitat să adaug: păstrează-ţi cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble şi să ştii că-ţi redau libertatea fără nici o răscumpărare. Ajunge! E timpul să respiri şi dumneata mai liber! Doar nu e glumă: nouă ani şi trei luni! De mîine totul va merge pe un nou făgaş, iar astăzi e ziua mea, şi sînt absolut liberă şi independentă pentru prima oară în întreaga-mi viaţă! Generale, ia-ţi şi dumneata colierul înapoi, dă-i-l nevestei dumitale, iată-l; iar mîine părăsesc şi acest apartament, prin urmare, de acum încolo, domnilor, nu vom mai avea serate! Apoi se ridică hotărîtă să se retragă.

— Nastasia Filippovna! Nastasia Filippovna! se auzi din toate părţile.

Cu toţii se repeziră către tînăra femeie, înghesuindu-se în jurul ei şi ascultînd cu emoţie cuvintele-i înfrigurate; nimeni nu înţelegea ce anume se întîmplă; se produse o agitaţie şi o învălmăşeală generală. Deodată, clopoţelul de la uşa de intrare zbîmîi, smucit cu violenţă, ca şi atunci, la Ganea acasă.

— Aha! Iată şi deznodămîntul! În sfîrşit! E unsprezece şi jumătate! strigă Nastasia Filippovna. Vă rog să luaţi loc, domnilor, se apropie deznodămîntul!

Spunînd acestea, se aşeză cea dintîi. Un zîmbet straniu îi flutura pe buze. Amuţise, stînd într-o aşteptare înfrigurată şi privind ţintă spre uşă.

— Rogojin, cu cele o sută de mii de ruble, fără îndoială, îşi zise în şoaptă Ptiţîn.