XV

Intră camerista Katia cu un aer speriat:

— Dumnezeule sfinte, ce-i acolo, Nastasia Filippovna! Au năvălit vreo zece oameni, toţi beţi, au dat buzna în antreu şi vor să-i las înăuntru; cică, e Rogojin, şi dumneavoastră ştiţi despre ce este vorba.

— Bine, Katia, introdu-i imediat pe toţi.

— Chiar pe toţi, Nastasia Filippovna? Dar sînt într-un hal făr'de hal! Săi vedeţi numai!

— Lasă-i să intre, Katia, toţi pînă la unul, nu-ţi fie frică; de altfel, chiar dacă ai încerca să-i împiedici, tot au să intre. Auzi ce tărăboi fac, ca şi azidimineaţă! Domnilor, continuă ea, adresîndu-se musafirilor, vă indispune poate că primesc asemenea vizitatori în prezenţa dumneavoastră. Regret mult şi vă cer scuze, dar altă soluţie nu există şi tare aş vrea să consimţiţi cu toţii a fi martorii acestui deznodămînt; de altfel, veţi proceda cum veţi crede de cuviinţă...

Invitaţii nu conteneau să şuşotească între ei, schimbînd priviri nedumerite; dar nu încăpea îndoială că toate acestea fuseseră puse la cale dinainte şi că pe Nastasia Filippovna, care, de bună seamă, îşi pierduse minţile, tot n-aveai cum s-o scoţi dintr-ale ei în momentul de faţă. Toţi erau grozav de curioşi să vadă ce va urma. De altfel, nici nu prea era cazul să fie îngrijoraţi. Nu se aflau printre ei decît două doamne: Daria Alekseevna şi necunoscuta aceea frumoasă şi tăcută. Cea dintîi mai văzuse multe în viaţa ei şi nu se pierdea cu firea aşa cu una cu două. Cea de-a doua n-avea cum să înţeleagă despre ce era vorba. Era o străină, o nemţoaică, şi nu ştia nici o iotă ruseşte; pe deasupra, se pare că pe cît era de frumoasă, pe atît era de proastă. Devenise un obicei în anumite cercuri s-o invite, fie chiar şi numai pentru desfătarea ochiului oaspeţilor, fiindcă era decorativă în toaleta ei somptuoasă şi cu pieptănătura ca de expoziţie, întocmai cum unii împrumută de pe la vecini, pentru serate, un tablou sau un vas de preţ, o statuie sau orice alt obiect de artă. Cît despre bărbaţi, Ptiţîn, de pildă, era prieten cu Rogojin; Ferdîşcenko se simţea ca peştele în apă; Ganecika nu putea să-şi vină încă în fire, deşi simţea vag cum o putere de nebiruit îl îndeamnă să rămînă pînă la capăt ţintuit la stîlpul infamiei.

Bătrînul profesor nu pricepea nimic şi, văzînd agitaţia din jur şi neliniştea extraordinară a Nastasiei Filippovna, tremura de frică, mai-mai să plîngă; dar moşneguţul ar fi preferat să moară decît s-o părăsească într-un asemenea moment pe Nastasia Filippovna, pe care-o adora ca pe o nepoată adevărată. Cît îl priveşte pe Afanasi Ivanovici, toată aventura aceasta era, desigur, compromiţătoare pentru demnitatea lui, dată fiind mai ales întorsătura nebunească pe care-o luase; cum toate acestea însă îl priveau direct, nu putea să plece înainte de a fi lămurit lucrurile definitiv, cu atît mai mult cu cît două trei vorbe pe care le scăpase în treacăt Nastasia Filippovna îl puseseră pe gîn-duri. De aceea hotărî să rămînă pînă la capăt, adoptînd o atitudine de simplu spectator, singura potrivită de aici înainte pentru demnitatea lui. Numai generalul Epancin, jignit peste măsură de felul ostentativ şi oarecum scandalos cu care îi fusese înapoiat cadoul, putea desigur să fie şi mai supărat de toate excentricităţile acestea, iar apariţia neaşteptată a lui Rogojin venea să pună capac la toate; un om ca el făcuse oricum o concesie prea mare acceptînd să ia loc alături de Ptiţîn şi Ferdîşcenko; ceea ce săvîrşise însă sub imboldul pasiunii putea fi învins, la urma urmei, de sentimentul datoriei, al conştiinţei rangului său social şi de respectul faţă de sine însuşi, astfel încît prezenţa lui Rogojin şi a companiei lui în societatea Excelenţei sale îi repugna cu totul.

— Ah, generale, îl întrerupse Nastasia Filippovna chiar de la primele cuvinte, mi-au ieşit din cap toate astea! Dar fii sigur că prevăzusem o asemenea eventualitate. Dacă e într-adevăr aşa de jignitor pentru dumneata, nu mai insist să rămîi, cu toate că aş fi dorit mult ca tocmai dumneata să fii de faţă în momentul acesta. În tot cazul, îţi sînt recunoscătoare pentru vizita dumitale şi pentru frumoasa dumitale atenţie, dar dacă totuşi ţi-e frică...

—Nici un cuvînt mai mult, Nastasia Filippovna! strigă generalul într-un avînt de generozitate cavalerească. Cui spui toate astea? Numai din devotament, şi tot aş rămîne lîngă dumneata, iar dacă vreun pericol... De altfel, mărturisesc, curiozitatea mea e aţîţată în cel mai înalt grad. Mă temeam numai ca nu cumva ăştia să strice covoarele sau să spargă ceva... După părerea mea, n-ar trebui să-i primeşti deloc, Nastasia Filippovna!

— Rogojin în persoană! anunţă Ferdîşcenko.

— Ce crezi, Afanasi Ivanovici? apucă să-i şoptească în grabă generalul lui Toţki. Nu cumva a înnebunit? Vorbesc la propriu, în sensul adevărat al cuvîntului, în accepţia lui medicală. Ce zici?

— Ţi-am mai spus că dintotdeauna avea ciudăţenii, se eschivă cu dibăcie de la un răspuns direct Afanasi Ivanovici.

— Şi dacă ţii seama şi de starea asta a ei febrilă... Ceata lui Rogojin era aproape în aceeaşi formaţie ca şi în dimineaţa acelei zile, la Ganea; i se adăugase numai un bătrînel deşucheat, fost cîndva redactor al unei dubioase gazete de scandal şi despre care circula o anecdotă, cum că şi-ar fi amanetat dantura falsă, montată în aur, pentru băutură, precum şi un fost sublocotenent, a cărui înfăţişare lăsa să se ghicească în el un concurent serios şi un rival al individului cu pumnii zdraveni; nimeni din ceata lui Rogojin nu-l cunoştea; fusese cules de pe partea însorită a bulevardului Nevski Prospekt, unde oprea trecătorii, solicitînd, în stilul lui Marlinski, să-l ajute cu bani, sub pretextul curios că în timpurile lui de glorie dădea şi el cîte cincisprezece ruble dintr-o dată celor care-i cereau de pomană. De cum se cunoscuseră, cei doi concurenţi resimţiră o puternică aversiune reciprocă. Domnul cu pumnii zdraveni se considera jignit de admiterea „pomanagiului” în ceata lor şi, cum era în general tăcut din fire, se mărginea să scoată din cînd în cînd cîte un mormăit de urs, uitîndu-se cu dispreţ suveran la „pomanagiu” cînd acesta, fiind un om manierat şi cu simţ diplomatic, încerca „să se dea bine” pe lîngă el. După înfăţişare, sublocotenentul părea să fie dintre aceia care „la treabă” izbutesc mai multe prin dibăcie şi pricepere decît prin forţă fizică; unde mai pui că era şi mai mic de statură în comparaţie cu domnul cel bătăuş.

Foarte delicat, pe ocolite, evitînd orice discuţie în contradictoriu, dar fudulindu-se teribil, făcu de mai multe ori aluzie la avantajele şi superioritatea boxului englezesc; într-un cuvînt, se arăta un fervent admirator al Apusului. La auzul cuvîntului „box”, domnul cel atletic schiţă un zîmbet dispreţuitor de om ofensat şi, fără a-i face onoarea unei încăierări directe, la rîndul său ca din întîmplare, îi vînturase de cîteva ori pe sub nas un atribut eminamente naţional — un pumn enorm, noduros, acoperit cu un fel de puf roşcat — şi pentru toată lumea fu limpede că dacă acest atribut eminamente naţional s-ar abate asupra cuiva, l-ar face una cu pămîntul.

Beat „criţă” nu era nici unul datorită străduinţelor lui Rogojin care, preocupat de vizita pe care urma să i-o facă Nastasiei Filippovna, luase încă de dimineaţă toate măsurile pentru a tempera zelul „sugativ” al partenerilor săi. El însuşi izbuti să se dezmeticească din ameţeala băuturii, în schimb umbla buimac de pe urma tuturor impresiilor acelei zile zbuciumate cum n-a mai fost alta în viata lui. Un singur gînd îl urmărea ca o obsesie de fiece clipă. Pentru înfăptuirea lui se zbătuse de la ora cinci după-amiază şi pînă la unsprezece seara, pradă neliniştii şi îndoielii, tratînd cu tot felul de cămătari, ca de-alde Biskup şi Kinder, care înnebuniseră aproape, alergînd să-i împlinească vrerea. Pînă la urmă, cele o sută de mii de ruble, bani gheaţă, la care Nastasia Filippovna făcuse în treacăt o aluzie vagă şi ironică, fură procurate, deşi cu o dobîndă atît de exorbitantă, că pînă şi Biskup, ruşinat, nu îndrăznea să vorbească cu Kinder despre asta decît în şoaptă.

Ca şi în dimineaţa acelei zile, Rogojin păşea în frunte, urmat de ceilalţi care, deşi pătrunşi de conştiinţa unei anume superiorităţi, nu puteau să-şi înfrîngă un sentiment de teamă. Mai cu seamă, şi numai Dumnezeu ştie de ce, îi intimida Nastasia Filippovna. Unii dintre ei erau chiar convinşi că vor fi neapărat „zvîrliţi pe scară-n jos”. Printre aceştia se afla şi elegantul, irezistibilul Zaliojev. Dar ceilalţi, cu deosebire domnul cu pumnii zdraveni, fără a o arăta pe faţă, nutreau pentru Nastasia Filippovna cel mai mare dispreţ, amestecat cu ură, şi de aceea au venit la ea ca la asediul unei cetăţi duşmane. Totuşi, luxul primelor două odăi le impuse, fără voie, un respect şi un fel de teamă; erau acolo atîtea lucruri noi pentru ei, mobile rare, tablouri, o statuie mare a zeiţei Venus şi cîte şi mai cîte! Toate astea, bineînţeles, nu-i împiedicară să se înghesuie cu o curiozitate de bădărani pînă în salon, după şeful lor; de cum îl zăriră însă pe generalul Epancin printre oaspeţii Nastasiei Filippovna, domnul cu pumnii zdraveni, „pomanagiul” şi încă vreo doi-trei s-au simţit la început atît de intimidaţi, încît începură să se dea puţin cîte puţin îndărăt pînă se retraseră în odaia de alături. Singur Lebedev, printre alţi cîţiva mai îndrăzneţi, părea cel mai hotărît şi mergea aproape cot la cot cu Rogojin, conştient fiind de ceea ce va să zică un milion patru sute de mii de ruble capital lichid şi o sută de mii bani peşin pe care-i aducea plocon acum, imediat. Trebuie menţionat că toţi, chiar şi Lebedev, nu aveau o idee desluşită despre limitele puterii lor, şi nu ştiau în ce măsură le era sau nu îngăduit totul. Lebedev, de pildă, era gata să jure uneori că absolut totul le este îngăduit; în unele momente, în schimb, simţea un vag îndemn de a-şi aduce aminte, pentru orice eventualitate, şi de unele articole din codul penal, mai ales de cele încurajatoare şi liniştitoare.

Cu totul alta a fost impresia pe care a produs-o salonul Nastasiei Filippovna asupra lui Rogojin. De cum se ridică draperia şi o zări pe Nastasia Filippovna, el nu mai ştiu de nimeni şi de nimic, la fel ca şi în dimineaţa aceea, ba şi mai mult poate. Păli brusc şi rămase o clipă neclintit; se putea ghici cît de năvalnic îi bate inima. Sfios, pierdut, privi cîteva clipe fără a-şi putea lua ochii de la Nastasia Filippovna, apoi, deodată, ca scos din minţi, se îndreptă împleticindu-se spre masă; în drum se împiedică de scaunul lui Ptiţîn, călcînd apoi cu cizmele lui murdare dantela superbei rochii pe care o purta frumoasa nemţoaică; dar nici nu băgă de seamă, nici nu-şi ceru scuze. Ajuns lîngă masă, depuse un obiect straniu, pe care îl ţinea cu amîndouă mîinilc de cînd intrase în salon. Era un pachet mare, învelit cu grijă într-un număr din Birjevîie vedomosti şi strîns legat din toate părţile cu o sfoară din acelea cu care se leagă căpăţînile de zahăr. Rămase după aceea pironit locului, cu braţele atîrnîndu-i de-a lungul trupului, ca şi cum şi-ar fi aşteptat sentinţa. Purta acelaşi costum, numai că acum mai avea la gît un fular nou de mătase, de un roşu aprins combinat cu verde, pe care stătea înfiptă o agrafă cu un briliant enorm, reprezentînd un cărăbuş, iar pe degetul murdar al mîinii drepte un inel masiv cu briliante. Lebedev se oprise la vreo trei paşi de masă. Katia şi Paşa, cameristele Nastasiei Filippovna, veniră şi ele în mare grabă şi acum stăteau pitite după draperiile pe jumătate trase, privind cu ochii holbaţi de spaimă şi nedumerire.

— Ce-i asta? întrebă Nastasia Filippovna, examinîndu-l cu atenţie şi curiozitate pe Rogojin şi arătînd cu ochii „obiectul”.

— Suta de mii de ruble, răspunse el cu glasul sugrumat.

— Aşa. Te-ai ţinut, vasăzică, de cuvînt! Ce om! Şezi, te rog, aici, ne scaunul acesta; poate că mai tîrziu o să am ceva să-ţi spun. Cine sînt oamenii aceştia care te însoţesc? Tot cei de adineauri? Ei bine, spune-le să intre şi să ia loc. Uite, pe canapeaua de colo sau pe aceasta de aici. Poftim şi aceste două fotolii... Dar ce-i cu ei, parcă n-ar voi să intre?

Într-adevăr, cîţiva dintre însoţitorii lui Rogojin, intimidaţi, bătuseră în retragere şi aşteptau în odaia vecină; o parte din ei au rămas în salon şi acum, la invitaţia Nastasiei Filippovna, începură să se aşeze, care unde putea, căutînd să fie cît mai departe de masă, mai mult prin colţuri, unde să poată sta neobservaţi, în timp ce alţii îşi reveneau din buimăceală, recăpătîndu-şi destul de repede curajul. Rogojin se aşeză şi el pe scaunul ce-i fusese indicat, dar, cîteva clipe după aceea, se ridică şi rămase în picioare în tot timpul scenei ce a urmat. Încetul cu încetul i-a cercetat pe rînd cu privirea pe toţi musafirii. Cînd dădu cu ochii de Ganea, un zîmbet înveninat i se aşternu pe faţă şi murmură ca pentru sine: „Uite-l şi pe ăsta!” Prezenţa generalului şi a lui Afanasi Ivanovici îl lăsă aproape rece.

Zărindu-l însă pe Mîşkin alături de Nastasia Filippovna, uimirea-i fu aşa de mare, încît, fără voie, ochii îi rămaseră mult timp aţintiţi asupra acestuia; părea că nu este deloc în stare să-şi explice prezenţa prinţului acolo. De altfel, făcea uneori impresia unui om cu conştiinţa rătăcită, cuprins de delir. Pe lîngă zguduirile din această zi, noaptea precedentă o petrecuse în tren, ceea ce înseamnă că nu dormise aproape patruzeci şi opt de ore.

— Sînt o sută de mii de ruble, domnilor, aici în pachetul acesta murdar, spuse Nastasia Filippovna, adresîndu-se celor de faţă cu un fel de sfidare plină de neastîmpăr. Mai devreme zbierase ca un smintit că-mi aduce seara o sută de mii de ruble şi-l tot aşteptam să apară. Venise să mă cumpere dumnealui şi se tîrguia ca la mezat; a început cu optsprezece mii de ruble, a săltat apoi dintr-o dată la patruzeci de mii şi la urmă iată şi suta de mii întreagă. Orice s-ar zice, s-a ţinut de cuvînt! Dar priviţi-l ce palid e!... Toate acestea s-au petrecut în dimineaţa asta, la Ganecika acasă; mă dusesem să-i fac o vizită mamei lui, să cunosc viitoarea mea familie; dar acolo, soră-sa mi-a strigat în faţă: „Oare nu se găseşte nimeni aici care s-o dea afară pe dezmăţata asta?” şi l-a scuipat pe frate-său, pe Ganecika drept în obraz. E o fată cu caracter!

— Nastasia Filippovna! făcu generalul cu dojana. Începuse să înţeleagă întrucîtva, în felul său, situaţia.

— Ce-i, generale? Nu-i frumos, nu-i aşa? la să isprăvim cu farsa asta!

Că am avut lojă la Teatrul Francez şi am stat acolo în chip de virtute inaccesibilă, şi timp de cinci ani fugeam ca o sălbatică de toţi cei care umblau după mine, făcînd pe inocenta, ei bine — toate astea n-au fost decît o prostie, un moft! lată că, după cinci ani de viaţă virtuoasă, a venit el, şi chiar aici, în faţa tuturor, îmi trînteşte pe masă un plocon de o sută de mii de ruble şi, fără îndoială, m-aşteaptă şi o troică la poartă. Atît preţuiesc eu în ochii lui — o sută de mii de ruble! Ganecika, văd că tot mai eşti supărat pe mine! Dar cum de te-ai putut gîndi o clipă măcar să mă introduci în familia ta? Pe una ca mine, care se înhăitează cu Rogojin! Îţi aminteşti ce a spus prinţul adineauri?

— Nu asta am vrut să spun. Dumneata nu eşti o astfel de femeie!

Departe de a te coborî pînă la Rogojin! îngăimă prinţul cu glas tremurător.

— Ajunge, Nastasia Filippovna, măicuţă, ajunge, porumbiţo, zău! n-o mai rabdă inima pe Daria Alekseevna. Dacă ţi s-a făcut lehamite de ei, de ce să le cauţi în coarne! Nici nu-mi vine a crede că te-ai putea duce după unul ca ăsta, chiar şi pentru o sută de mii de ruble! Ce-i drept, suta de mii e o sumă! Nu-i de lepădat! Dar n-ai decît să pui mîna pe bani, iar pe dumnealui trimite-l la plimbare, altceva nici nu merită unu' ca el; ehei, să fi fost în locul tău, cum îi mai făceam vînt!... N-aş ezita o clipă!...

Se înfuriase rău de tot Daria Alekseevna rostind aceste cuvinte. Era o femeie tare bună la suflet şi simţitoare, nevoie mare.

— Nu te necăji, Daria Alekseevna, răspunse zîmbind Nastasia Filippovna, i-am spus-o doar aşa, fără supărare. N-am de ce să-i port pică.

Într-adevăr, nu ştiu nici ce nebuneală m-apucase, c-am vrut să intru într-o familie onorabilă! Am cunoscut-o pe mama lui şi i-am sărutat mîna. Şi dacă adineauri, la voi, mi-am cam bătut joc de tine, Ganecika, am făcut-o într-adins, ca să mă conving pentru cea din urmă oară de ce eşti tu în stare. Şi tare m-ai minunat, zău asa! La multe m-aş fi aşteptat, dar la asta nu! Şi cum de ai putut să te gîndeşti măcar să mă iei de nevastă, ştiind că în ajunul căsătoriei tale generalul îmi dăruieşte un asemenea colier scump de perle, iar eu îl primesc! Dar Rogojin? Păi, ăsta, în propria ta casă, de faţă cu mama şi cu sora ta, a vrut să mă cumpere, stînd la tocmeală, şi totuşi asta nu te-a împiedicat să vii după aceea să-mi ceri mîna! Ba, erai gata s-o aduci şi pe soră-ta! Să fi avut dreptate Rogojin, spunînd despre tine că, pentru trei ruble, ai fi în stare să te tîrăşti în patru labe tocmai pînă la Vasilievski Ostrov?

— Se duce tîrîş, îl cunosc eu! întări Rogojin încet, dar cu un aer de profundă convingere.

— Hai să zicem, dacă erai muritor de foame, treacă-meargă; dar, după cîte ştiu, ai o leafă destul de frumuşică. Şi cu toate astea nu numai că te-ai pretat la afacerea asta ruşinoasă, dar, cînd te gîndeşti, pe deasupra, că erai cît pe ce să te însori cu o fiinţă nesuferită (căci ştiu bine că mă urăşti!). Acum m-am convins şi eu că pentru bani un asemenea om ar fi în stare să bage şi cuţitul în tine! I-a cuprins pe toţi o lăcomie, încît se dau în vînt după bani ca nişte apucaţi. Vezi cîte un ţînc, nici nu i s-a uscat laptele pe buze, şi dă din coate să ajungă cămătar. Ar fi în stare să înfăşoare briciul în mătase şi să-i taie beregata şi celui mai bun prieten al său ca unui berbec, furişîndu-se pe la spate, aşa cum am citit undeva, nu de mult. Ce mai... eşti un mare neruşinat! Şi eu sînt o neruşinată, dar tu m-ai întrecut. Cît despre curtezanul cu buchetele, nici n-am cuvinte...

— Cum poţi, cum poţi să vorbeşti aşa, Nastasia Filippovna! strigă, plesnindu-şi palmele, generalul, sincer dezolat. Dumneata, totdeauna aşa de delicată, care judecai atît de frumos! Şi deodată, ce limbaj! Ce expresii!

— Generale, acum sînt ameţită şi vreau să petrec, rîse deodată Nastasia Filippovna. Azi e ziua mea, sărbătoarea mea, triumful meu, îl aşteptam de mult. Daria Alekseevna, îl vezi pe amatorul acesta de flori, Monsieur aux camelias, uite-l cum stă acolo şi-şi rîde de noi...

— Nu rîd, Nastasia Filippovna, ci doar ascult cu cea mai mare atenţie, replică Toţki cu demnitate.

— Ei bine, pentru ce, în loc să-i redau libertatea, l-am chinuit cinci ani de-a rîndul? Merita el asta? E aşa cum îl arată firea şi altfel nu poate fi... Ba, e încredinţat poate că-i datorez şi recunoştinţă: m-a învăţat omul, m-a întreţinut ca pe o contesă, a cheltuit o avere cu mine; încă în provincie căuta să mă mărite cu un om destoinic, iar aici mi l-a găsit pe Ganecika; şi ce crezi, de cinci ani am încetat să mai trăiesc cu el şi în tot acest timp am continuat să primesc bani de la el, pentru că socoteam că-i dreptul meu!

Dar o luasem pe calea cea greşită! Tu spui: ia suta de mii de ruble şi trimite-l la plimbare, dacă ţi s-a făcut lehamite. E adevărat că mi-e lehamite... Puteam să mă mărit de multă vreme, şi nu cu unul ca Ganecika, dar gîndul acesta mă scîrbea. Şi la ce bun mi-am irosit cinci ani din viaţă, hrănindu-mi sufletul cu fiere? Şi totuşi, ai să mă crezi ori nu, acum patru ani mă întrebam cîteodată dacă n-ar fi mai bine să mă mărit cu Afanasi Ivanovici al meu. Din răutate mă gîndeam pe atunci la asta; în vremea aceea, cîte nu-mi treceau prin cap! Şi puteam să-l oblig! Chiar el îmi trăgea clopotele şi-mi dădea a înţelege. Nu mă crezi? Ştiu bine că nu era sincer, mă minţea, dar e aşa de pofticios, că se lasă uşor cînd e vorba să-şi facă mendrele. Pe urmă, mulţumesc lui Dumnezeu, m-am gîndit că nici măcar atîta ură nu merită! Şi deodată aşa m-am scîrbit de el, încît chiar dacă mă cerea în căsătorie, îl refuzam. Cinci ani am jucat farsa asta!

Decît aşa, mai bine s-ajung o femeie de stradă, căci acolo mi-e locul! Ori să-mi fac de cap plecînd cu Rogojin, ori, de mîine chiar, mă fac spălătoreasă! Căci nimic din ceea ce-i pe mine nu-i al meu; cînd o fi să plec — am să-i arunc în obraz totul, îi las pînă şi ultima zdreanţă, iar cînd n-am să mai am nimic, cine o să mă mai vrea? Ia întreabă-l pe Ganea, mă ia el atunci de nevastă? Nici chiar Ferdîşcenko nu m-ar lua!...

— Ferdîşcenko poate că nu te-ar lua, Nastasia Filippovna, sînt un om sincer, interveni Ferdîşcenko, în schimb, prinţul te-ar lua sigur! Dumneata stai şi te tot văicăreşti, dar mai bine te-ai uita o clipă la prinţ! îl observ de mult...

— E adevărat? îl întrebă ea pe Mîşkin.

— Adevărat, rosti prinţul aproape în şoaptă.

— Şi m-ai lua aşa cum sînt, săracă de tot?

— Te-aş lua oricum, Nastasia Filippovna...

— Altă comedie! murmură generalul. Era de prevăzut!

Prinţul fixă o privire tristă, gravă şi pătrunzătoare pe chipul Nastasiei Filippovna, în timp ce ea continua să-l examineze.

— Poftim, s-a găsit cine! spuse deodată, adresîndu-i-se din nou Dariei

Alckseevna. Nu mă îndoiesc că i-a venit aşa, din bunătatea inimii, îl cunosc. Uite, mi-am şi găsit un binefăcător! Dar cine ştie, o fi poate adevărat ce se spune despre el că e... într-o doagă. Şi din ce ai să trăieşti, mă rog, dacă eşti atît de îndrăgostit, că ai fi în stare, tu, un prinţ de sînge, să mă iei de nevastă din mîinile lui Rogojin?

— Te iau curată şi cinstită, Nastasia Filippovna, şi nu din mîinile lui Rogojin, răspunse prinţul.

— Cum adică, eu şi cinstită?

— Da, dumneata.

— Ei, asta e ceva... ca în romane; nişte aiureli din vremuri apuse, dragă prinţe; acum lumea s-a deşteptat şi bazaconiile astea nu mai prind!

Şi-apoi, cum poţi să te gîndeşti la însurătoare, cînd dumneata însuţi ai avea nevoie de o dădacă!

Prinţul se ridică şi cu un glas sfios şi tremurător, avînd însă aerul unui om pe deplin convins de ceea ce spune, rosti apăsat:

— Poate că ai dreptate, Nastasia Filippovna, eu nu mă pricep la nimic, nu cunosc nimic, dar... socot că dumneata îmi vei face onoarea şi nu eu dumitale. Eu... nu sînt nimic, pe cînd dumneata ai cunoscut suferinţa şi ai ieşit neîntinată din astfel de infern. Asta înseamnă mult. N-ai de ce să te simţi dezonorată şi să pleci cu Rogojin. Eşti prea întărîtată acum... l-ai înapoiat şaptezeci de mii de ruble domnului Toţki şi spui că pleci şi-i laşi totul, totul. Care de aici ar fi în stare să facă la fel? Eu... Nastasia Filippovna... te iubesc. Aş muri pentru dumneata, Nastasia Filippovna. N-aş permite nimănui să spună un singur cuvînt rău despre dumneata, Nastasia Filippovna... Dacă o să fim săraci, am să muncesc, Nastasia Filippovna... La auzul acestor cuvinte ale prinţului, Ferdîşcenko şi Lebedev chicotiră iar generalul îşi drese glasul, tuşind pe-nfundate. Ptiţîn şi Toţki nu se putură opri să nu zîmbească, străduindu-se s-o facă cît mai discret. Ceilalţi rămaseră pur şi simplu cu gurile căscate.

— ... Şi, cine ştie, poate că nici n-o să fim aşa de săraci, ci dimpotrivă, foarte bogaţi, Nastasia Filippovna, continuă prinţul cu aceeaşi voce sfioasă.

De altfel, nu ştiu încă nimic sigur, şi-mi pare rău că de cînd am sosit, în cursul zilei de azi, n-am putut afla ceva mai precis, dar am primit în Elveţia o scrisoare de la Moscova, din partea unui domn, pe nume Salazkin, care îmi face cunoscut că e posibil să intru în posesia unei moşteniri foarte importante. lată scrisoarea.

Şi la aceste cuvinte, prinţul scoase o scrisoare din buzunar.

— Nu cumva aiurează? mormăi generalul. E o adevărată casă de nebuni!

Urmă o clipă de tăcere.

— Ai spus, mi se pare, prinţe, că scrisoarea e de la Salazkin? întrebă

Ptiţîn. E un om foarte cunoscut în anumite cercuri, are reputaţia unui om de afaceri cît se poate de serios şi priceput şi, dacă această comunicare vine chiar de la el, poţi într-adevăr să-i dai deplină crezare. Din fericire, cunosc scrisul lui Salazkin întrucît am avut, nu de mult, nişte afaceri cu el... Dacă mi-ai da voie să-mi arunc ochii pe această scrisoare, aş putea să-ţi spun cu precizie dacă e scrisă de el.

Fără nici un cuvînt, prinţul, cu o mînâ tremurîndă, îi întinse scrisoarea lui Ptiţîn.

— la staţi, cum vine asta? sări deodată generalul, uitîndu-se la ceilalţi ca un om scos din minţi. Cu adevărat, e vorba de o moştenire?

Toate privirile se îndreptară spre Ptiţîn, care citea scrisoarea. O nouă întîmplare senzaţională venea să aţîţe curiozitatea tuturor. Ferdîşcenko nuşi mai găsea astîmpăr; Rogojin, nedumerit, îşi plimba privirea din ce în ce mai neliniştită, uitîndu-se înspăimîntat cînd la prinţ, cînd la Ptiţîn. Daria Alekseevna, în aşteptare, stătea ca pe ghimpi. Pînă şi Lebedev îşi pierdu răbdarea şi, părăsindu-şi colţul, se postă în spatele lui Ptiţîn, încercînd să parcurgă din ochi scrisoarea, peste umărul acestuia, cu mutra unui om care se teme să nu se trezească deodată cu un ghiont în spate.