I.

Am petrecut la Constantinopol o săptămână alcătuită din 1001 de zile şi nopţi, într-atât mi s-a părut de lungă şi plină. Îmi amintesc de toate amănuntele şi, fără multă sforţare, aş putea să reconstitui tot ce am făcut, nu numai în fiecare zi, ci, aş zice, oră de oră. De pildă, când am fost la Jardin du Bosphore (unde am mâncat împreună îngheţată de dovleac pe malul mării); când ne-am dus la Prinkipo, la Moda, la Kala-Miche; când ne-am plimbat cu barca prin faţa palatului Dolma-Bagtche (Mihaela ţipa ori de câte ori ne săltau valurile); când am petrecut sus, la Tatavla, în grădina fabricii de bere şi am băut bere Bomonti de la butoiaş, cu cepul; când am vizitat prima expoziţie de pictură turcească, la Galata Serai.

În fiecare dimineaţă, la 6 (eram dealtfel foarte matinali), luam vaporul de la podul Galata şi plecam la Altîn-Koum, unde se varsă Marea Neagră în Bosfor. Ajungeam în mai puţin de o oră, apoi făceam plajă pe nisipul de aur. Era o privelişte rară. În stânga noastră se întindea Marea Neagră, şi apele ei păreau că se ridică mai sus de nivelul Bosforului, până se pierdeau în văzduh.

Încercasem s-o învăţ pe Mihaela să înoate, o ţineam de mijloc ca să nu-şi piardă cumpăna. Ea zvârlea din picioare, dădea din mâini, şi mişcările ei erau aşa de drăgălaşe că mă prăpădeam de râs. Până la urmă ea se supăra şi fugea pe plajă cu trupul muiat şi sclipitor.

Odată i-am tras fără să vreau o spaimă: m-am avântat în larg, ca să ajung la malul celălalt. Trecusem Bosforul înot, nu era prea lat în locul acela, dar Mihaela, nezărindu-mă în preajma ei, crezu că m-am înecat şi începu să ţipe. Lumea se alarmă, câţiva barcagii plecară în pripă să-mi dea de urmă. Am zărit, de departe, o mişcare neobişnuită pe apă, fără să-mi dau seama că eu o provocasem.

La întoarcere am găsit-o pe Mihaela leşinată pe nisip. O doctoriţă franceză, care se afla întâmplător pe plajă, îi dădea îngrijiri. Nu şi-a venit în fire decât după ce m-a văzut lângă ea. Parcă văd ce ochi mari făcuse, zărindu-mă aplecat deasupra ei.

— Dor, tu? Eşti cu adevărat tu? Trăieşti… nu-i aşa?

Se uita mirată la mine, mă pipăia, nu-i venea să creadă în realitatea mea.

— Ce fericită sunt! Unde ai fost? Cât m-am speriat! Să nu te mai dezlipeşti de mine. Făgăduieşte-mi, Dor…

Bineînţeles i-am făgăduit. Şi încă o dată mi-am dat seama cât de indestructibil era ancorată de mine. Dacă cine ştie ce întâmplare va rupe lanţul, fiinţa ei s-ar da la fund.

Şi eu o iubeam mult. Până la ea, femeia fusese pentru mine o pluralitate, de la ea încoace femeia deveni unică şi o chema cu numele ei. Mihaela n-avea experienţă erotică, eram primul ei bărbat, chiar prima iubire. Cu toate astea instinctul îi sugera lucruri de necrezut. De pildă: nu accepta să dormim în acelaşi pat şi uneori zile şi nopţi întregi nu mă lăsa nici s-o sărut. Mă supăram foc, dar îmi trecea repede supărarea, pentru că avea un arsenal de drăgălăşenii la îndemână cu care se apăra. Dragostea e foamea de femeie unică, şi dacă această femeie se pricepe să nu dea prea mult bărbatului ca să-l sature, ci dimpotrivă îl lasă mereu flămând, iată secretul lui Polichinelle care ţine iubirea proaspătă. Şi Mihaela cunoştea acest secret, de care multe din semenele ei vârstnice şi cu experienţă n-aveau habar.

Într-o zi, am văzut-o înveşmântată în şalvari şi voal de turcoaică pe care le cumpărase într-ascuns de la bazar. (Cu fiecare rochie nouă, femeia luptă să placă mai mult.)

— Luminăţia ta, mi-a spus prosternându-se ca în faţa sultanului, vreau să fac din mine haremul tău, eu fiind întotdeauna favorita…

M-au uluit vorbele ei. Aşa era: se străduia mereu să fie alta… (poate juca puţin teatru) şi sultanul din mine (care dealtfel există în orice bărbat) avea într-adevăr la dispoziţie prin ea un harem de femei.

Într-o seară am cinat la un restaurant francez de pe Pera. Mihaela consultă lista de bucate şi ceru:

— Espadon grillé…

Era un peşte alb, fără oase, care se frigea în ţeapă, ataşându-se între fiecare bucată foi de dafin. Înfuleca friptura cu atâta plăcere, minunându-se de gustul ei, încât vecinii de la mesele alăturate, toţi străini, comandară şi ei espadon.

Într-o zi s-a dus la bazar să cumpere mătase pentru o rochie, dar, după două ore, s-a întors cu braţele goale.

— Ce s-a întâmplat? N-ai găsit ceva pe gustul tău?

— Ba nu, am cumpărat câteva păsărele…

— Ei, asta-i! Păsărele? Ce fel de păsărele! Şi unde sunt?

— Le-am dat drumul în văzduh.

Se aştepta s-o cert pentru risipă, dar n-am certat-o. Mi-a plăcut trăsnaia ei şi am surâs.

— Ştii, Dor, mi-am adus aminte de cinteza noastră. Mi se părea că una din păsărici e chiar ea. Păcat că n-am avut mai mulţi bani…

— Neguţătorul ce-a spus văzând o clientă atât de risipitoare? Nu s-a crucit?

— Ba da, era grec. Dac-ai şti câtă lume s-a strâns: Cineva chiar m-a fotografiat.

— O fi fost reporter de gazetă?!

Nu m-am înşelat. A doua zi (ce surpriză plăcută!) fotografia Mihaelei a apărut în Journal d'Orient, sub titlul Liberté aux oiseaux! Dedesubt, un text scurt pomenea despre „o tânără franceză” care cumpără păsărele şi le redă libertatea. Redacţia întreabă pe cititori: Face bine sau nu?

Tânăra mea „franceză” a răspuns numaidecât trimiţând ziarului o telegramă de două cuvinte: Trčs bien.

Când vacanţa noastră s-a sfârşit, Mihaela s-a mirat ca şi cum se întâmplase ceva cu totul neprevăzut.

— Abia s-a împlinit o săptămână şi mi se pare că sunt aici de când mă ştiu. De ce se târăsc zilele cu paşi de melc?

Justă remarcă! De fapt şi eu încercasem aceeaşi impresie. I-am pomenit de Alexis Karel care spune că timpul curge uniform pentru toată lumea, ca apa unui râu. Numai că oamenii de pe mal nu merg la fel. Bătrânii se mişcă anevoie, rămân mereu în urma apei şi de aceea li se pare că timpul trece atât de repede. Noi, tinerii, alergăm vârtos, lăsând timpul mereu înapoia noastră.

— Foarte adevărat ce spui. Mi-aduc aminte că vacanţa mare mi se părea nesfârşită ca o veşnicie…

Absorbiţi de noi, de noul decorului şi de plinul vieţii, m-am găsit o clipă ca să ne aducem aminte de Coleşiu, Novac şi de Veveriţa lui. Nu le-am trimis măcar o ilustrată. Tot aşa l-am uitat pe Loti şi pe Azyade a lui, n-am mai luat-o pe urmele lor, ci pe alte drumuri, care au rămas numai ale noastre.

Zilele petrecute pe malurile Bosforului, pline până la refuz de fapte şi mai ales de încântare, nu semănau unele cu altele. Pretutindeni eram numai noi, lumea era a noastră şi pluteam într-o fericire nesfârşită ca fiind elementul nostru. De fapt fericirea e scurtă, dar receptivitatea noastră îi modificase structura.

La plecare, i-am făcut Mihaelei o nouă surpriză: ne-am întors la Bucureşti cu avionul. Nu zburase niciodată, ştiam acest lucru şi voiam să-i leg de mine impresia pe care trebuia s-o încerce în noutate.

Primul capitol şi cel mai frumos al romanului nostru de dragoste se încheiase. Avusesem decor, muzică, soare, lună, bogăţie, în sfârşit, tot ceea ce-i trebuie dragostei să înflorească.

Când sub picioarele noastre se ivi aşezarea policromă a Bucureştiului cu petele roşii ale acoperişurilor, spaţiile verzi ale parcurilor şi grădinilor şi geometria încâlcită a străzilor, ni se strânseră amândurora inimile, ca dinaintea unei presimţiri.

Ne ajunsese din urmă oboseala fericirii? Se poate. Fericirea noastră se prelungise din cale-afară, iar ciudata fire omenească, dacă nu simte fericirea, că se umflă din ce în ce mai mult, ca broasca din fabulă (păzind gradaţia – evitând egalitatea), devine de-a dreptul nefericire (infelix – felicitas).

Ne-am luat rămas bun, tăcuţi, îngânduraţi, cu sufletele pustii. Nici ea nu m-a întrebat ce am de sunt trist, nici eu nu am întrebat-o.

La ce bun? Ne înţelegeam uneori aşa de bine şi pe deasupra cuvintelor.