II.

Ne dădusem întâlnire a treia zi după întoarcere, dar Mihaela, fiind împiedicată să vină, îmi trimise o scrisoare prin care îşi cerea scuze. I-am recunoscut numaidecât scrisul şi, pentru că în momentul acela tocmai citeam un articol de ziar, am pus plicul de o parte ca să sfârşesc mai întâi lectura. Mai mult decât atât: am citit gazeta până la anunţurile comerciale.

Uitasem cu desăvârşire de răvaş, când, într-un târziu, am văzut plicul nedesfăcut pe masă. Atunci am tresărit, ca în faţa unei descoperiri neaşteptate:

— Dacă n-am devorat rândurile ei din prima clipă, când scrisoarea a încăput în mâinile mele, înseamnă… Înseamnă…

Am clătinat capul a tristeţe, dar mai mult teatral, pentru că, de fapt, mă simţeam inundat de o tainică satisfacţie:

—… înseamnă că dragostea agonizează…

În această stare de indiferenţă am parcurs rândurile Mihaelei. Ea nu se scuza numai că nu putuse veni, ci îmi scria că mă iubeşte (repetare fără sens), că se simte alta (infatuare), că îi lipseşte aerul când nu sunt lângă ea (banalitate exasperantă). Am avut chiar impresia că împiedicarea invocată nu fusese decât un pretext ca să încredinţeze hârtiei tot ce avea pe suflet.

„Eu simt – scria în continuare – mi-o spune instinctul, care nu înşală niciodată, că tu nu mă iubeşti atât cât te iubesc eu.”

Apoi chiar asta mi-ar trebui: să-mi pierd capul! Gândeam surâzând cu superioritate şi am aruncat scrisoarea cât colo.

Aş fi putut să-i răspund, aştepta desigur un răspuns. Dar n-am crezut necesar acest lucru. La urma urmei, ce rost are să-i îndrug fraze goale de conţinut dacă nu mai am nimic de spus? Tot ce am avut de spus i-am comunicat la timp.

Din clipa aceea se născu în mine gândul despărţirii. Era absurd un astfel de gând, dacă nu chiar monstruos. Să te desparţi aşa pe nepusă masă, de o fată cucerită atât de greu, care ţi-a jertfit fecioria şi a cărei densă convieţuire ţi-a lăsat în suflet urme adânci ca paşii uriaşilor pe zăpada pură şi proaspătă.

De ce mă frământa acest gând? De ce părăsisem atât de crud, fără certarea conştiinţei, pe celelalte iubite ale mele, care, la fel, îmi dăduseră totul?

Unde voiam să ajung? Ieşise din nou la suprafaţă acel demon al raţiunii care mă împingea la asemenea fapte, nu numai în dezacord cu simţirea, dar chiar primejdioase? Da, asta era. Nu încăpea îndoială. Îi simţeam prezenţa şi îl auzeam perorând cu obişnuita lui forţă de convingere:

— Nu lăsa pasiunea să se urce la creier şi să-ţi ia minţile. Reteaz-o încă de la inimă. Cine raţionează în iubire e stăpânul celuilalt. Cel mai sănătos lucru e să te consideri satisfăcut cu prima fază a legăturii, care dealtfel e primăvara dragostei. Acolo sălăşluieşte fericirea. După ce ai gustat din mierea ei, ce mai aştepţi? Paradisul n-are numai un şarpe, ci mai mulţi. Vrei să te muşte şarpele geloziei, al infidelităţii sau al abandonării? Veninul lor e rău, câteodată chiar mortal. Du-te şi caută altă femeie, mereu ia-o de la început. Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei, cu atât îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitoare sau mai bine zis nu e fericire. Isprăveşte cu Mihaela înainte de a face cunoştinţă cu şerpii paradisului ei.

Raţionamentele îmbrăcate în haina asta abia acum le am limpezi în minte. Ceea ce izbuteam să desluşesc clar era doar partea finală, beţia triumfului pe oare o încearcă biruitorul. Aşa de pildă când, după despărţire, proprietara restaurantului îmi aruncase cu fulgere în ochi şi tunete la gură, ura şi dispreţul ei total – atunci, ei bine – atunci am trăit o voluptate smintită. Ah, cât mă iubea, sărmana; numai această ură era capabilă să-i măsoare dimensiunile pasiunii.

Tot aşa avea să se întâmple şi cu Mihaela? Cine ar putea să prevadă? În orice caz, trebuie să ajung la despărţire. Şi dacă tot am pornit pe acest drum, nu-i mai prudent să fac pasul cu un ceas mai devreme până nu mă încinge jarul pasiunii? De ce aş minţi? Mi-era teamă de ea, simţeam plutind în juru-mi primejdia de a fi prins în mreje. De aceea trebuia lucrat repede, la rece, fără menajamente şi compromisuri.

Se irosiră câteva zile în amânări de azi pe mâine. Ezitam gândind să câştig timp; probabil îmi lipsea curajul. Şi căutam să amân sine die ruptura. De ce nu m-aş bucura încă de farmecele ei? N-ar fi o neghiobie să-i dau cu piciorul înainte de vreme?

— Nu, acum e momentul, striga demonul cuibărit în mine. În plină dragoste! Lovitura trebuie să cadă ca trăsnetul! Acel mai târziu e fără hotar. Poate să fie mâine, poimâine, niciodată.

Mi-am adus aminte de o nuvelă citită cândva. Un scriitor ajuns în culmea gloriei e sărbătorit de prietenii şi admiratorii săi. Ospăţ, şampanie, toasturi! Maestrul se ridică şi, în aplauzele tuturor, spune:

— Iată-mă pe culme. Voi mă sărbătoriţi, cărţile mele sunt citite de milioane de oameni, am 50 de ani şi o femeie frumoasă care mă adoră. Toate acestea sunt azi, le simt şi-s beat de ele. Dar mâine când voi îmbătrâni şi pana mea neputincioasă va mucegai ce va fi – mâine? Se vor ridica alţii, mă veţi uita şi voi rămâne să mor singur, neştiut de nimeni. Câţi oameni se pricep să dispară când trebuie? Adică atunci când sunt iubiţi, stimaţi, în plin apogeu, între suişul luminos şi coborâşul sumbru? Asta e marea artă, să ştii să mori frumos!

Şi scoţând un revolver îşi trase un glonţ în inimă.

Oare marea artă în iubire nu e să rupi când eşti pe culme? De ce să aştepţi descompunerea simţămintelor, inevitabilele certuri, înjosiri, invective, care scoboară în mocirlă cerul dragostei? De ce să aştepţi muşcăturile înveninate ale şerpilor de care pomeneam adineauri şi să nu isprăveşti în plină strălucire?

Chiar în seara aceea am aşternut Mihaelei scrisoarea de despărţire. La aceasta a mai contribuit şi faptul că intrasem în vacanţa mare şi trebuia să plec acasă, la ţară.

Îi spunem că alesesem calea scrisului ca s-o feresc de lacrimi şi explicaţii care ar fi putut degenera în ceartă. Îi propuneam să păstrăm unul despre celălalt o amintire frumoasă şi neîntinată. Un băiat şi o fată s-au întâlnit, s-au iubit şi apoi s-au despărţit. E aşa de firesc, aşa de simplu! Totuşi, am lăsat o portiţă deschisă; dacă voia neapărat să-mi ceară desluşiri mă găsea acasă în fiecare după-amiază, ca de obicei. De fapt, voiam proteste, reproşuri, lacrimi. Adică întreg cortegiul de implorări care îmi gâdilaseră plăcut orgoliul de atâtea ori în astfel de împrejurări.

Am expediat scrisoarea prin poştă şi în clipa când a lunecat în cutie, am simţit o uşoară strângere de inimă. După aceea mi-am văzut de treburi, dar tot ce am făcut în ziua aceea a fost sub semnul unei apăsări lăuntrice.

După câteva zile de aşteptare răspunsul încă nu sosise. Mă întrebam: îmi va scrie Mihaela sau va veni la mine? Are să mă acopere de reproşuri amare, o să-mi arunce în faţă toată mârşăvia purtării mele, mă va implora să n-o părăsesc?

La drept vorbind, credeam mai degrabă că are să vină, decât să aleagă calea scrisului. Dar timpul curse ca apa râului şi Mihaela nu se arătă. Nu se arătă şi nici nu scrise măcar un rând. Faptul mă puse pe gânduri. Nu mă aşteptam ca ea să primească vestea cu atâta indiferenţă. Va să zică prea puţin îi păsa de ruptură, ca şi cum acest fapt ar fi fost ceva obişnuit, de fiecare zi. Sau mă dispreţuia atât de total încât nu mă socotea vrednic să-mi adreseze măcar un cuvânt? O fi gândit poate în sinea ei: e un om de nimic, m-aş înjosi ocupându-mă de el două minute.

La urma urmei, ar fi avut la îndemână un pretext: putea să-mi ceară înapoi lucrurile rămase la mine. Aşa fac de regulă fetele când epuizează toate mijloacele de salvare a despărţirii (deşi în fundul inimii ar voi să le lase amanţilor, drept amintire). Numai Mihaela singură procedă altfel. Tăcerea ei îndărătnică, dispreţuitoare, mă obsedă mai mult decât m-aş fi aşteptat, sau poate pentru că nu m-aşteptasem.

Pentru ce tăcea? O apucase din nou semeţia de odinioară pe care i-o îndurasem atât de greu? Voia să mă învingă cu această îngrozitoare arma? Dar uita că acum jucam amândoi cu rolurile schimbate, ea nu mai avea ce să-mi ofere, îmi dăduse totul, era săracă lipită. Şi totuşi, în pofida acestor constatări, ţineam cu orice preţ să primesc o ştire din partea ei, în orice termeni ar fi fost concepută. Această nesăbuită necesitate care mi se înfipsese în creier, m-a împins să-i scriu din nou. Îi explicam, de astă dată, rostul primei scrisori ca o simplă încercare de a-i verifica simţămintele.

„Şi iată, conchideam, adevărul a ieşit la iveală ca untdelemnul deasupra apei. Nu, nu m-ai iubit, e limpede. Dacă m-ai fi iubit cât de puţin, ai fi alergat ca o nebună, după primirea scrisorii cu pricina, ca să vezi ce s-a întâmplat cu mine. Nu te-ai clintit însă din loc. Ce-ţi pasă ţie, care ai o inimă de piatră, de dragostea mea? Şi dacă ţie nu-ţi pasă, îmi pasă mie. Şi abia acum vine despărţirea adevărată, acum când îmi dau seama cât de indiferent eram pentru tine. E mai sănătos aşa. Tu nu poţi să-mi dai dragostea după care alerg, pentru că, hotărât lucru, îţi lipsesc marile resurse pasionale „.

Altă aşteptare încordată, alte zile scurse încet, lung, nesfârşit. Nimic! Nici un semn de viaţă. Mereu – tăcere, tăcere!

— Ei bine, ducă-se la naiba această fiică a Sfinxului, am strigat scos din fire şi am plecat acasă la ţară…