VIII.

Din cauza avortului Mihaelei am întrerupt câtva timp alergăturile pentru găsirea unei case. Le-am reluat însă cu mai multă râvnă după însănătoşirea ei. După-amiezile, când n-aveam serviciu, colindam cu jurnalul în mână cercetând anunţurile şi verificând la faţa locului imobilele de vânzare. Nu găseam însă ceva potrivit pentru noi. Sau dacă găseam era prea scump, peste preţul indicat de tata.

În acest timp (era prin ianuarie), Novac se căsători cu Veveriţa şi ne invită la nuntă. Făceau cununia religioasă tocmai la Turnu-Severin, unde locuiau părinţii ei.

— Apropo, Coleşiu de ce n-a venit? L-am întrebat pe ginere, nu cumva ai omis să-l inviţi?

— Se putea una ca asta? Am vorbit cu el la telefon şi mi-a promis că vine.

— V-aţi mutat de mult din casa lui?

— Numai de câteva săptămâni. Am găsit un apartament într-un blokhaus…

Cam după o lună de la nunta Veveriţei, m-am pomenit cu un domn. Era şi Mihaela de faţă. S-a prezentat:

— Sunt avocatul moştenitorilor defunctului Coleşiu.

Trăsnet! A murit Coleşiu! Când? Cum? De ce? Am aflat pe loc amănuntele de care aveam nevoie. Închisese ochii la câteva zile după nunta lui Novac, în urma unei crize care l-a dat gata în câteva zile. Şi noi n-am ştiut nimic. Măcar să-l mai fi văzut o dată! Mihaela izbucni în plâns.

Bietul moşneag, înainte de a pleca în nefiinţă tot avusese un gând pentru noi… Îi lăsase Mihaelei, prin testament, albumul cu fotografiile Yvonnei Rossignol şi plăcile de patefon care-i plăceau atâta! Şi acum avocatul venise să i le aducă.

— Dar casa, cui a rămas? L-am întrebat într-o doară.

— Unui nepot de soră. (Şi noi care ne credeam singurii lui nepoţi!)

— Şi ce face? Se mută în ea?

— Nu, locuieşte la Iaşi. E locotenent într-un regiment de acolo. Casa e de vânzare.

Da? De vânzare? Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva? Ar trebui s-o luăm noi. Asta le-ar întrece pe toate: casa lui Coleşiu, proprietatea noastră. Cuibul acela unde ne-au rămas atâtea amintiri scumpe. De ce nu? Suntem cumpărătorii cei mai îndrituiţi. O parte din noi sălăşluieşte încă acolo… Mă rog – cât costă? Moştenitorul pretindea 700.000, bani peşin. Hm, cam scump. Face, fireşte, dar să lase mai jos pentru noi. De obicei vânzătorul cere mai mult ca să aibă de unde scădea. În orice caz, trebuie tocmă multă, tocmă la sânge.

Am trimis tatei o telegramă să vină imediat. Aş fi crăpat de ciudă scăpând o ocazie atât de rară de a pune mâna pe locuinţa lui Coleşiu.

Tata sosi fără întârziere şi după câteva zile de tratative ajunse la înţelegere. Moştenitorul căruia îi crăpa buza după bani, reteză din preţ şi ne vându casa cu o jumătate de milion, aşa cum voia tata. Dacă ar fi stăruit o obţinea poate mai ieftin.

Aşadar, cuibul unde ne adăpostisem dragostea, în care avusesem pe Mihaela şi unde trăisem cele mai senine zile, era de acum al nostru. Ale noastre, curtea, grădina, teiul uriaş la umbra căruia întindeam mesele prelungite până în zori.

Mihaela spusese odată: „Ah, dacă am avea o căsuţă ca asta, nimic n-am mai râvni…”

Iată, i se împlinise dorinţa. Aveam nu o casă asemănătoare, ci chiar casa mult visată. Ce noroc neaşteptat! Trebuia să moară Coleşiu ca să ne facă parte de norocul acela. Ceilalţi oameni mereu ne sunt piedici şi aşteptăm să dispară ca să punem mâna pe slujba sau pe casa lor.

Mihaela se bucură, dar şi de rândul acesta aveam impresia că bucuria ei e prea zgârcită când ar fi putut să fie mai darnică. (Parcă făcea toate lucrurile pe jumătate.) Până la urmă i-am dat dreptate.

„Poate din cauza morţii lui Coleşiu”.

Adevărat, bucuria noastră avea un sâmbure de tristeţe şi cred că sunt rare bucuriile întregi.

Casa nu era liberă decât după câteva luni. Iar micile reparaţii de care avea nevoie ne mai răpeau cel puţin o lună. Oricum înainte de Sf. Dumitru nu puteam să ne mutăm în ea.

Veni şi Alexa să viziteze locuinţa. O cunoştea prea puţin (se abătuse numai de două ori pe la mine, o dată însoţită de Mihaela), dar acum când o cercetă cu de-amănuntul se arătă foarte entuziasmată.

O plimbam din odaie în odaie, iar Mihaela îi explica:

— Uite aici facem o uşă, cu glaswand, aici înlocuim scara cu una de beton (asta-i aproape dărăpănată), dincolo instalăm dormitorul că-i mai multă lumină şi-l tapetăm cu albastru. (Ar fi de preferat mătase plisată, să te interesezi cât costă; cred că nu costă prea scump.)

— Aici o să trăiţi fericiţi o sută de ani ca-n sânul lui Avraam, ne-a spus Alexa cu faţa luminată de fericire. (Ţinea mult la Mihaela, încât toate bucuriile soră-şi erau şi ale ei.)

A, dacă ar fi presimţit ce avea să se întâmple! Şi curând, curând…