VII.

Relaţiile mele cu tata fuseseră întrerupte de când cu însurătoarea. Nu ne mai scriam (mama îmi scria totuşi), iar eu deocamdată nu mă gândeam la o împăcare, deşi uneori remuşcarea scotea capul când şi când fiindcă mâhnisem pe bătrân. Cam aşa stăteau lucrurile, când mama, într-una din scrisori mă anunţă că babacul vine la Bucureşti să se arate unui internist şi are de gând să tragă la noi. Suferea de o boală la stomac căreia medicii de acolo nu-i dăduseră de hac. L-am aşteptat la gară. M-a strâns în braţe şi mi-a vorbit atât de prietenos ca şi când n-am fi fost niciodată certaţi.

M-a mişcat gestul lui. L-am condus la cuibul nostru unde ne aştepta Mihaela cu masa pusă. Tata era un fel de arbitru al eleganţei, aş zice un Petronius contemporan, scrupulos în arta de a se îmbrăca până la preţiozitate. Purta haine de tăietură clasică din stofă englezească, mănuşi tot englezeşti, guler răsfrânt (Take Ionescu) chiar pe arşiţa cea mai mare, ghetre albe, monoclu cu şnur şi baston de trestie cu mâner de ivoriu. De când îl ştiu exala din făptura lui o uşoară mireasmă de paciuli.

Când Mihaela îl zări, i-am surprins pe faţă o mirare, ceea ce însemna că i-a făcut o bună impresie. Nu-i vorbă, şi tata o plăcu de la prima vedere. O sărută părinteşte pe frunte, apoi mă bătu pe umăr cu un gest ştrengăresc:

— Haiducule, n-ai avut gust prost. Şi eu aş fi luat-o de soţie dacă eram în locul tău.

Mihaela roşi copleşită de complimentul străveziu ce-l adresase. Tata preţuind acest gest îmi spuse când ea nu era de faţă:

— O fată care roşeşte să ştii că-i soi bun.

La rându-i Mihaela îmi destăinui:

— Îmi place bătrânul… E bine pus la punct, nu numai pentru Bucureşti, dar chiar pentru Paris…

Adevărul e că şi la Petricanii noştri, unde nu-l vede nimeni, tot aşa se prezintă… Stilul face parte din firea lui.

L-am dus la un profesor reputat care, după multe şi anevoioase analize, îi stabili diagnosticul. Nu ştiu nici până acum ce avea, dar doctorul acela îi descoperise boala. Îl internă într-un sanatoriu unde rămase trei săptămâni ca să iasă de acolo complet vindecat, în timpul acesta, Mihaela, fără nici un îndemn din parte-mi, se ducea zilnic la sanatoriu să-i ţină de urât. Îi aducea reviste, jurnale, cărţi, dar mai ales îi povestea cu darul ei neîntrecut câte în lună şi în soare. În felul acesta câştigă pe tata (fire închisă) care începu s-o preţuiască. Îmi spunea despre ea:

— Nu ştii ce e mai mult: deşteaptă sau frumoasă? Başca – instruită… Când o fi avut timp să citească atâta?

— Asta e zestrea ei, tată. Banii se pot cheltui, chiar pierde. Averea minţii rămâne însă neatinsă: nu s-a născut până acum hoţul care s-o fure.

— Ştiu unde baţi… Dacă aş fi cunoscut-o mai demult, nu m-aş fi împotrivit s-o iei, fii sigur. Ba, dimpotrivă, te-aş fi împins…

N-am apucat să-i exprim bucuria pentru această schimbare de atitudine în favoarea noastră. Uşa s-a deschis şi Mihaela a pătruns în rezerva spitalului unde se desfăşura acest dialog. Venise de la un control făcut la „maternitate”. Sarcina evolua normal, iar sorocul fericitului eveniment era după calculul medicului peste două luni.

— Ah, abia aştept flăcăul… să-l joc pe genunchi, se bucură tata.

Mihaela coborî ochii.

— Dacă o fi fată?

— Ce-o da Dumnezeu! Dar parcă tot mai mult mi-ar plăcea băiat.

Cu o zi înainte de a ieşi din spital, bătrânul mă chemă la el şi se-apucă să mă descoasă, lucru pe care nu-l făcuse până atunci:

— Câte parale câştigi pe lună, băiete?

— Opt mii, tată.

— Numai atât? Hm! Şi v-ajung vouă banii ăştia?

— Nu se ajung, dar ne mai strângem şi noi. Când n-avem încotro, ne împrumutăm.

Nu-mi răspunse nimic. Urmărea în sine firul unui gând care-l muncea. Într-un târziu, reluă:

— Măi, băiete, cu leafa ta n-ai să faci mare scofală; copilul vine şi cere, mai vine al doilea, poate şi al treilea şi greutăţile cresc. Eu ştiu ce înseamnă să ţii o familie.

— Ce vrei să spui, tată?

— Taci şi ascultă. Nu te băga în vorbă! Ce m-am gândit eu: băiatul meu n-ar trebui să fie hărţuit de grija zilei de mâine. Hrana, să zicem c-o scoate el, de bine de rău. Dar dacă-i mai pui pe cap şi chiria, tare mi-i frică să nu i se moaie şira spinării. D-aia m-am hotărât să vă fac o căsuţă. Să fie a voastră, s-o stăpâniţi sănătoşi şi să nu vă mai bateţi capul cu chiria. Că o căsuţă e mare lucru, băiete!

Eram gata să-l îmbrăţişez, dar el mă opri, aspru, la jumătatea gestului.

— Lasă, fără înduioşări. Asta nu mă încălzeşte pe mine. Prin urmare, să ne înţelegem: tu află un locşor bun, să nu treacă de 300.000-550.000 lei. Sau dacă găseşti o locuinţă gata, cu atât mai bine. Se cheamă că m-am curăţat de o jumătate de milion. Numai nu te grăbi. Caută pe îndelete şi când ocheşti ceva bun, bate-mi o depeşă. Eu vin şi facem treaba. Ne-am înţeles?

Nebun de bucurie m-am repezit acasă să-i duc Mihaelei minunata veste:

— Vom avea casă! Căsuţa noastră! O vilă!

Mă aşteptam să exulte de bucurie, să mă îmbrăţişeze, cu regretul că n-are decât două braţe pentru asta, şi să mă copleşească de sărutări pe care să nu le uit uşor. Teribilă cădere din cer! Surâse preţ de o clipă, murmură un da? Întrebător, convenţional, sec şi atâta tot.

Eram pur şi simplu consternat de această atitudine glacială şi nu mă răbda inima să n-o întreb:

— Cum, ţie nu-ţi pare bine?

— Desigur, răspunse. Doar n-oi fi vrând să ţopăi de bucurie. Vom avea o casă. Foarte bine! Trebuia s-o avem mai devreme sau mai târziu.

M-am vârât în pat cu nefericirea în cârcă. După explozia de bucurie de adineauri nici că se putea un duş mai rece. Oare Mihaela mai purta pică tatei că se împotrivise la căsătoria noastră? E adevărat, îl îngrijise şi-l acoperise de toate atenţiile, dar toate astea le făcuse corect, rece, dintr-un anumit calcul. Poate (ştiu eu?) sarcina o făcea capricioasă, iritabilă, plină de ciudăţenii.

Trebuia s-o cruţ, să trec cu vederea aceste neajunsuri şi chiar aşa făceam. Niciodată nu m-am purtat mai concesiv şi curtenitor cu ea ca în timpul sarcinii.

Într-o zi, când m-am întors acasă, după ce colindasem un cartier întreg căutând o căsuţă după spusele tatei, Mihaela avu o ameţeală puternică. Se prăbuşi jos, albă ca varul, apucată de dureri atroce. Am chemat un medic care dispuse să fie numaidecât trimisă la sanatoriu. Avea o hemoragie puternică şi viaţa îi era în primejdie. Fără să stau pe gânduri am internat-o la Maternitate, şi acolo lepădă copilul.

Deşi scăpată de sarcina care îi căşunase atâtea neajunsuri, Mihaela arăta tristă, abătută, dusă pe gânduri. N-o mai interesa nimic şi trăia o viaţă vegetativă, asemenea unei plante. Uitasem de când n-am mai văzut-o râzând. Parcă o izbise o nenorocire fără leac, un taifun crunt care-i devastase fiinţa pe dinăuntru.

Căutasem s-o consolez ca să-şi regăsească echilibrul.

— Ce-i cu tine, draga mea? În loc să mulţumeşti cerului că ai scăpat teafără, tu îi faci mustrări? Dar ce? S-a întâmplat ceva ireparabil? Lasă, copii mai facem noi, nici o grijă. Ştii ca nu-i lucrul cel mai greu.

— Voiam să-l am, susţinea ea, îmi făurisem atâtea nădejdi. Mai bine aş fi murit. Nu ştiu ce are să se întâmple cu mine…

— Aimée, iartă-mă că-ţi spun: exagerezi peste măsură. Dai proporţii de tragedie unui fapt mărunt, fără importanţă. Dacă toate femeile cărora li s-a întâmplat acelaşi lucru – şi sunt milioane în toată lumea – ar proceda ca tine, unde am ajunge? Viaţa nu se poticneşte dintr-atâta, merge înainte. Şi noi trebuie să ţinem pasul cu ea.

— Ce vrei să fac dacă simt aşa…? Nici o femeie nu seamănă cu alta. Ţineam cu orice preţ să am copilul… Ar fi fost pentru mine icoana vie a dragostei mele de atunci…

— Înţeleg. Însă din nenorocire n-am avut parte de el. Dacă am concepe un altul?

— Nu, n-aş mai putea. Nu-i totuna…

Era cu neputinţă s-o aduc pe linia de plutire. Am trecut în mâna timpului această îndatorire, vraci infailibil, care tămăduieşte fără nici un leac rănile sufletului. Dar el lucra mai încet decât melcul şi în primul rând mă acomoda pe mine cu noua stare de lucruri, făcându-mă s-o accept prin puterea obişnuinţei. Ce-i drept şi Mihaela înregistră o ameliorare, dar prea puţin perceptibilă. O duceam la concerte, la teatru, chiar la baluri, fără a reuşi s-o înveselesc decât la suprafaţă. În fine, dacă nu se putea altcum, tot era ceva şi atât.

Cici, care venea uneori pe la noi, părea c-o mai trezeşte din abulie. Era veselă, plină de viaţă şi în prezenţa ei Mihaela se transforma subit. Amândouă prietenele pălăvrăgeau ceasuri întregi, scormonind amintiri din timpul şcolii. Râdeau cu hohote de ticurile profesorilor, de maniile pedagogilor, de toate nimicurile. Retrăiau, în acele clipe, gingăşia vieţii şcolare, când totul era soare şi surâs.

Observând influenţa bună pe care Cici o exercita asupra nevesti-mii, o rugam să vină mai des pe la noi. Ea făgăduia, dar tot rar venea. Aveam impresia că e o împiedicare la mijloc, dar că nu se îndura să ne părăsească definitiv.

Odată, după ce petrecu prietena până la poartă, Mihaela reveni în casă, răsuflând uşurată:

— Uf, bine că a plecat şi asta.

Am rămas înmărmurit.

— Cum, nu-ţi place tovărăşia ei?

— Niciodată n-am putut s-o sufăr.

— Adevărat? Credeam că sunteţi cele mai bune prietene. Când colo…

— Te înşeli. Nu mă poate suferi nici ea.

Eram din ce în ce mai uluit.

— Cum se explică atunci prietenia voastră?

Mihaela ridică din umeri, n-avea poftă de explicaţii. De fapt n-ar fi trebuit să mă mir deloc, pentru că între femei se petrec atâtea lucruri ciudate.

— M-a pizmuit totdeauna, adăugă Mihaela. Dar nu mi-a arătat-o niciodată pe faţă.

— Aimée, exagerezi. Am impresia că Cici are un suflet de aur.

— Are aur fără suflet, atâta tot!

— În cazul ăsta aş zice că s-a lins pe bot de împărăţia cerurilor.

— Nu. Cei săraci cu duhul au acces şi acolo.

Reluând tonul serios am întrebat-o:

— Dacă n-o suferi de ce o cultivi? De ce prelungeşti fără rost o situaţie echivocă?

— N-a venit încă timpul. Şi afară de asta nu mă deranjează… Dimpotrivă…

După un timp, mai spuse:

— Dacă ai şti cât am suferit datorită faptului că i-am fost chiriaşă. Habar n-aveam că tatăl ei era proprietarul mansardei.

— Bogăţia nu constituie o superioritate, e un bun temporar. Adevărata bogăţie e a creierului.

— O ştie şi ea. I-am demonstrat-o ori de câte ori s-a ivit prilejul. În anul I de facultate ne-am înscris la concursurile „Tinerimii române”, eu – mai mult îndemnată de Cici. Au participat peste 800 de studenţi şi studente de la toate universităţile din ţară.

— Şi rezultatul? Ai obţinut premiul întâi?

— Nu, al doilea.

— Şi Cici?

— N-a căpătat nimic. Nici o menţiune măcar. Deşi s-au acordat douăzeci de menţiuni. Când a citit lista, s-a făcut albă ca varul, mi-a întors spatele şi o lună de zile n-am mai văzut-o.

Într-o seară, pe linia preocupărilor mele de a distra pe Mihaela, am dus-o la o conferinţă a profesorului meu, Târnoveanu. Trata un subiect liber (mi se pare despre Femeia în societatea modernă sau cam aşa ceva). Ea manifestă, de la început, un interes viu pentru acea temă. Îmi păru bine că rămase încântată, chiar cucerită de elocinţa maestrului meu, deşi avea unele rezerve în privinţa unor concluzii. Pe când ieşeam de la Fundaţie, m-am întâlnit faţă în faţă cu distinsul conferenţiar, care tocmai pleca.

L-am salutat, iar el s-a oprit ca să-mi strângă mâna. I-am prezentat atunci pe Mihaela şi după un schimb de amabilităţi, s-a urcat într-o maşină, iar noi am pornit-o pe jos spre casă.

Mihaela îmi luă braţul şi şopti înfiorată:

— Ce bărbat distins! Apoi adăugă pe acelaşi ton: ce mare lucru e să fii profesor universitar!

Nu ştiu ce mă împinse s-o contrazic (poate aluzia unită cu regretul ei că nu eram şi eu profesor).

— Te înşeli, dragă. Nu prea e chiar aşa de mare lucru!

Ea pufni, uşor contrariată. M-am prefăcut că nu bag de seamă. I-am spus oarecum sfidător:

— Crezi că eu n-aş putea să fiu profesor universitar?

Zâmbi ironic, dispreţuitor, poate şi una şi alta. Dar nu-mi răspunse. Zâmbetul ei mă jigni adânc, atât de adânc, încât am simţit aproape o durere fizică.

Tot drumul până acasă n-am mai scos o vorbă. Mihaela, dându-şi seama că-mi rănise amorul propriu, încercă să repare greşeala. Şi luând un ton de glumă, rosti!

— Ştiu, Dor, că ai putea să ajungi profesor universitar… Dar nu vrei, băiatul mamei, asta-i!

Izbucni în râs (o spusese atât de caraghios) şi totul se mistui în uitare. Cu toate astea mi-a rămas crâncen înfiptă în creier exclamaţia ei: ce mare lucru e să fii profesor universitar, şi nu mi-am dat seama de asta decât mult mai târziu.