I.

Alaltăieri, vineri 7 septembrie, s-a produs deznodământul. Pe neaşteptate, ca un trăsnet prăvălit din senin. Nici o presimţire, nici un semn, nimic nu păru că deosebeşte ziua aceea de celelalte, gemene, în uniformă. Toată dimineaţa am lucrat intens într-o comisie financiară. La prânz m-am întors extenuat acasă cu maşina. Pe când cercetam corespondenţa, telefonul zbârnâi strident. Deşi receptorul era alături de mine, am pregetat să întind mâna ca să-l ridic. (Poate acesta să fi fost singurul semn.) Soneria continua să ţipe, strident, asurzitor, ca un semnal de alarmă.

— Alo, cine-i? Am întrebat aproape răstit.

— Tudor, vino repede! Îmi răsună în ureche o voce gâtuită de emoţie.

Atât. Închise brusc aparatul, fără să arate cine telefonase şi mai cu seamă despre ce era vorba.

Nu mai aveam nevoie de aşa ceva. Am strâns receptorul în palmă cu o încordare supremă, gata să-l sfărâm, şi în clipa aceea am avut revelaţia celor întâmplate cu o certitudine pe care ţi-o dau numai marile presimţiri.

Probabil eram palid şi tremuram pentru că Cecilia care venise să mă poftească la masă, se sperie văzându-mă.

— Ce ai? Eşti galben ca ceara. Ce s-a întâmplat?

— Mihaela s-a sinucis!

Ea nu slobozi un ţipăt de spaimă şi nici nu se făcu albă ca varul aşa cum s-ar fi întâmplat cu oricare altă femeie. Nu. Încremeni locului şi mă întrebă cu cel mai desăvârşit calm:

— Când? De ce? Ce s-a întâmplat? Cum a fost? De unde ai aflat?

Nu era un potop de întrebări, cum s-ar părea. Între o întrebare şi alta se aşeza timpul cu tăcerea. Ce aş fi putut să-i răspund? Şi mai înainte de toate – ce ştiam? Am ridicat din umeri fără să articulez un cuvânt.

— Sărmana! Ar fi meritat o soartă mai bună!

Cecilia rostise vorbele astea de compătimire? M-am uitat la ea surprins. Altă mirare: pe faţa ei de marmură lunecau câteva boabe de lacrimi la vale.

— Plângi?

Ce descoperire! Statuia mea nu era construită din marmură, decât numai pe dinafară. În piept avea inimă şi simţire care o făceau să sufere. Vestea îi străbătuse învelişul protector, umanizând-o.

Întoarse capul, se feri să-mi arate slăbiciunea, deşi sentimentul n-o micşora, ci dimpotrivă… Apoi zise:

— Du-te la ea… s-o vezi… Ai iubit-o… Poate o iubeşti încă…

Îmi netezi părul răvăşit şi, după ce m-am ridicat, îmi perie sumar haina şi pantalonii (deşi nu era nevoie) cu o drăgălăşenie discretă, reţinută, parcă ar fi vrut să-mi arate prin aceste gesturi mărunte că e alături de mine în acel ceas greu şi împărtăşeşte în aceeaşi măsură durerea mea.

— Da, trebuie să te duci… acolo… Poate mai e timp să-i vii în ajutor…

Cecilia dovedi în această împrejurare înţelepciune şi tact. Ea singură mi-o luase înainte trimiţându-mă la Mihaela ca să mă scutească de o explicaţie poate dureroasă pentru ea, fiindcă tot mă duceam şi fără îndemnul ei. Înţelegea aşa de bine unele lucruri!

Drumul până în strada Triumfului (Triumfului.

— Ce sinistră ironie!) l-am parcurs într-o stare vecină cu somnolenţa. N-aş fi vrut să ajung niciodată la destinaţie şi totuşi într-acolo mergeam, scurtând în fiecare minut distanţa, apropiindu-mă neîncetat. Înregistram rece, automat, prin ferestruica maşinii, mişcarea vie şi pestriţă a străzii fără să recunosc locurile pe unde treceam.

Am tresărit de nelinişte. Ajunsesem. Da, trebuia să ajung o dată! Mi-a apărut în faţa ochilor casa tupilată în verdeaţă, cuibul dragostei noastre defuncte… Fără să vreau, vedeam dinainte biletul de închiriat care-mi oprise cândva paşii la poarta aceea, azi blestemată, îmi suna în urechi: râde la terra din opera lui Puccini. Apoi amintirile începeau a se trezi, una după alta, ca să-mi acapareze prezentul. Le goneam ca pe duşmani. Fugiţi, n-am nevoie de voi, nu vă mai cunosc. Acum vă urăsc! Nu vreau să-mi aduc aminte de ziua când Mihaela a împlinit 21 de ani, nici de noaptea minunată când a fost a mea. De nimic… Fericirea care s-a dus mă sufocă, pentru că e tot durere.

Copleşit de potopul aducerilor aminte, am străbătut cu paşi repezi grădiniţa şi am sunat. Mi-a deschis Alexa, o arătare înveşmântată în negru. Când m-a văzut, a podidit-o plânsul:

— De ce mi-a făcut Mihaela una ca asta? Numai pe ea o aveam pe lume.

— Curaj, Alexa! Nu trebuie să ne pierdem cumpătul. Nu rezolvăm nimic, absolut nimic…

Mi-am muşcat într-ascuns buzele, stânjenit de goliciunea frazei ce-i debitasem.

Abia aici, la faţa locului mi s-a confirmat revelaţia pe care am avut-o în urma apelului telefonic şi m-am îngrozit de nebunia ce făcusem dând Ceciliei o veste când nu ştiam încă precis ce se întâmplase. Aşteptam oare acest deznodământ, îl dorisem în străfundul fiinţei, fără să-mi dau conştient seama? De ce nu mă gândisem la altceva în clipa când mi-a telefonat Alexa? Aş fi putut invoca atâtea posibilităţi: un accident, o boală subită, o neînţelegere gravă care ar fi reclamat prezenţa mea. Or, înlăturasem toate eventualităţile şi mă oprisem numai la una singură: sinuciderea Mihaelei. De ce o aşteptasem atât, ascunzându-mă chiar de mine? Îmi trebuia neapărat această sinucidere? De ce voiam să moară Mihaela? În fond ce rezolva dispariţia ei? Setea de răzbunare a unui soţ înşelat oare între timp şi-a refăcut viaţa pe baze mult mai largi şi solide? Dar asta nu era decât pedeapsa celui mai nesăbuit orgoliu. Ar fi prea monstruos să cred aşa ceva, m-aş coborî în subsolul fiinţei omeneşti, chiar mai jos…

Alexa m-a condus în odaia moartei. O femeie tânără zăcea întinsă pe pat, cu mâinile puse cruce pe piept. Părea străină, avea trăsături necunoscute. Nu m-am abţinut să nu întreb.

— E Mihaela?

Sora ei, auzind teribila întrebare, a tresărit şi a holbat ochii în aşa fel că-i ieşiseră din orbite.

— N-o mai recunoşti?

Era aşa de schimbată, încât îmi venea greu să cred în realitatea ei. Cu toate astea nu trebuia să mă mir de nimic pentru că această transformare avea toată îndreptăţirea. Chiar de când ne despărţisem, Mihaela începuse să nu mai semene cu ea. Ce luminoasă, fragedă, clocotitoare o făcuse dragostea mea. Numai cu mine reuşea să se realizeze, fără mine se dezagrega ca într-un mediu neprielnic, nociv. Dovada fusese făcută acum o dată pentru totdeauna.

Şi totuşi, am descoperit destul de greu în colţul gurii surâsul ei de mândrie care îmi era atât de familiar. Plecase cu el în eternitate, vrând până şi-n înfrângerea de pe urmă să-şi păstreze aerul de învingătoare.

O priveam lung, apăsător, continuu, ca să-mi satur ochii pentru totdeauna de ea. Chipul Mihaelei se multiplica, vedeam un şir lung de moarte, încât odaia, poate chiar toată casa se umpluse numai de ea. Aş fi vrut să plâng, dar de unde lacrimi? O stâncă şi tot ar fi fost zguduită de clipa revederii. Eu – nu. Rămâneam inert, gol de simţiri, absent. Şi doar Mihaela jucase rolul principal în viaţa mea. Aveam îndărăt anii noştri de bucurii şi suferinţe care ne legaseră cu lanţuri mai tari decât oţelul. O iubisem mult, îi deschisesem larg porţile sufletului, fiinţa mea era casa ei. Şi acum îşi curmase brusc zilele. De ce nu mă durea nefiinţa Mihaelei?

Încă nu ştiam. Ceea ce mă preocupa în momentul acela era ceva care nu ţinea de simţire. Când îmi telefonase Alexa, am văzut cu ochii minţii pe Mihaela aşezată pe pat cu capul spre fereastră, iar nu cu picioarele, cum era în realitate. Această nepotrivire a închipuirii cu realitatea mă contraria de astă dată şi-mi făceam reproşuri stupide în ceea ce priveşte lipsa mea de previziune.

Extenuat de nemişcare, am trecut în hol. Alexa a venit după mine. Abia acum am întrebat-o (tot în şoaptă) deşi acolo puteam foarte bine să vorbesc tare. (De ce în preajma morţilor oamenii vorbesc numai în şoaptă?)

— Cum s-a întâmplat?

Se trezise în revărsatul zorilor. (Probabil că n-a dormit toată noaptea.) Slujnica a văzut-o scriind de zor. (Cui o fi scris?

— Asta e foarte important.) De dimineaţă a plecat în oraş, nu se ştie unde a fost, iar pe la opt şi jumătate a venit înapoi. A chemat slujnica şi i-a dat un plic să-l ducă Alexei.

— M-am speriat citind bileţelul, urmă Alexa. Ce-i cu ea, mă întrebam, o fi primit vreo veste rea de la sanatoriu? (Nenişor era grav bolnav.) Am lăsat totul baltă şi am alergat să văd ce se întâmplase? Am găsit-o întinsă în pat, credeam că doarme. Voiam s-o scol, dar nu se trezea deloc. Dumnezeule, era moartă! Murise de curând, încă nu se răcise. Nu-mi dau seama cum am telefonat după medic, cu cine am vorbit şi ce am vorbit. Gândeam că poate mai e o speranţă, nu-mi intra în cap ca Mihaela să moară. Smaranda a zărit pe noptieră două fiole. Otravă! De unde o procurase? Nici slujnica, nici eu, nu ştiam nimic. Doctorul venit în pripă a ridicat neputincios din umeri. El a spus că-i morfină. Îşi făcuse singură injecţia cu o doză mortală… Sărmana, cel puţin n-a suferit… Apoi a venit procurorul şi încă cineva… Erau oameni cumsecade, au renunţat la autopsie.

O ascultam tăcut, dus pe gânduri, deşi în realitate nu mă gândeam la nimic. La un moment dat, Alexei îi păru ciudată această muţenie prelungă şi nu se stăpâni să nu mă întrebe:

— Mă asculţi?

— Ba da, te ascult, cum nu? Am replicat brusc, ca trezit dintr-un somn greu.

Închipuirea mea rătăcea în neştire prin cele mai stranii locuri, arătându-mi fie un colţ de stâncă sau un cal slăbănog opintindu-se din răsputeri să tragă o căruţă înţelenită în glod, sau alte locuri la fel de absurde, fără nici o legătură cu clipa actuală.

Într-un târziu, am întrebat-o pe Alexa, aşa ca să spun şi eu ceva:

— Pe el nu-l anunţi de ceea ce s-a întâmplat?

— Cred că n-aş face bine. E cu un picior în groapă, săracul! O veste ca asta, atât i-ar trebui ca să-l dea gata. După un răgaz, adăugase: De ce îmi pomeneşti de el? Tot pe tine te-a iubit…

A spus-o bine Alexa, de asta eram sigur de mult, adică de totdeauna. Dar abia acum aveam certitudinea deplină, când altcineva, mi-o confirma.

Ea văzând că nu-i răspund, se uită lung la mine, cu ciudă, apoi spuse mustrător:

— Credeam că încă mai ţii la ea…

Trebuia să mă apăr, să-i dovedesc că se înşală, că am iubit-o pe sora ei tot atât cât mă iubise ea, poate chiar mai mult. La ce bun. Ce-aş fi câştigat dacă mă dezvinovăţeam invocând nu numai dovezile pe care le cunoştea Alexa, ci însăşi evidenţa? Şi ce pierdeam rămânând vinovat faţă de ea? Mihaela nu mai era pe lume şi această plecare fără întoarcere făcea zadarnică, fără sens, orice susţinere.

M-am ridicat să plec.

— N-a lăsat nici o scrisoare? Nici un rând? (am evitat să adaug: pentru mine.)

— Nu, nimic…

— Spuneai că slujnica ar fi surprins-o pe când scria…

— Crede-mă, nu ştiu ce să-ţi răspund. Poate i-o fi trimis lui (soţului) un cuvânt de adio… Aici, în casă, am căutat, nu există urmă de scrisoare.

— Bine, la revedere…

— Ce faci? Pleci? Făcu ea surprinsă.

— Da. Trebuie. Trimit pe secretarul meu să-ţi ajute. E nevoie de un bărbat pentru îndeplinirea formalităţilor…

Fulgere de mânie ţâşniră din ochii ei şi Alexa, izbucnind vulcanic, într-o dezlănţuire care nu se potrivea deloc cu fire-ai stăpânită, răcni la mine:

— Pleacă! Acum ştiu cine eşti. Tu ai omorât-o pe Mihaela!

Strigătul ei de acuzare fusese rostit numai o singură dată, dar eu îl auzeam multiplicat de sute de ori în mine, răsfrângându-se în ecouri prelungi, grave, nesfârşite:

— Poate că am omorât-o, i-am răspuns foarte calm, dar şi ea pe mine!

— Se şi vede! Rânji ea crispat ca o vedenie.

— Se va vedea! Am ţipat înfruntând-o.

Violenţa tonului o sperie. Se trase un pas înapoi, privindu-mă ca halucinată. În timp ce ieşeam pe uşă îmi aruncă o piatră:

— Ticălosule!

Poate mi s-a părut, nu sunt sigur. Oricum ar fi fost, nu mă duru lovitura. Nimerise într-o chiurasă de oţel, ori devenisem complet insensibil?

În dreptul porţii, altă scenă tare. Smaranda, nevasta şoferului care; tocmai se întorcea, dând cu ochii de mine, mă apostrofă cu o excesivă mânie:

— Vă plăcu ce făcurăţi, om rău ce sunteţi? V-aş omorî dacă aş putea, dar o să vă plătească Dumnezeu cu vârf şi îndesat…

I-am întors spatele şi mi-am văzut de drum. Ce să-mi pun mintea cu o toantă? Îi plăcea să încaseze două lefuri şi acum – poftim proces de conştiinţă… Pe Alexa o înţelegeam, durerea o silise să-şi iasă din fire. Dar nici ea nu trebuia să mă acuze că am ucis-o pe soră-sa, sunt limite peste care nu se poate trece. Şi pe mine – ce m-o fi apucat să-i spun că şi Mihaela m-a ucis la rându-i? Sincer vorbind îmi păru rău de izbucnirea mea ipocrită.

Şi pe urmă, de ce i-am strigat „se va vedea?”. Ce noimă avea replica asta stupidă? Ce are să se vadă, mă rog? O voi lua pe urmele Mihaelei? Mă voi sinucide, la rându-mi, drept compensaţie pentru că am ucis-o? Haida-de! Nici nu-mi trecea prin gând. Am jucat teatru ieftin, de prost gust… Puah, mi-e ruşine!

La primul telefon public m-am oprit ca să dau dispoziţii secretarului meu să se ocupe de formele şi operaţiile înmormântării, cumpărând tot ce trebuie, fără a cruţa banii şi timpul.

Scăpat de această grijă, ca şi cum ar fi fost cea mai importantă, m-am simţit întrucâtva uşurat, aş zice chiar bine dispus. Dar în loc să mă întorc acasă unde Cecilia mă aştepta, hoinăream în neştire pe străzi, fără nici o ţintă. Vremea prânzului trecuse de mult. Nu-mi era foame. Uitasem şi de prânz şi de foame. Ajungând pe Lipscani, în dreptul cinematografului Maxim, cineva din spate mă trase de mânecă. Era Walewska, poloneza! Volubilă, suplă, strălucitoare, aşa cum fusese Mihaela pe peronul gării, în ajunul escapadei noastre la Constanţa. La început o scurtă explozie de veselie, apoi mustrări:

— De ce nu dat pe la mine, cum făgăduit la Oper, urs reu? Vali (Vali era numele ei de alint) iubeşti mult la tine şi tu necăjeşti la ea. Vreau vedem filmul împreună, este forte frumos. Mergi cu Vali.

Am intrat, incapabil să mă împotrivesc celui mai firav îndemn. În pustietatea mea sufletească eram disponibil, la îndemâna oricui. Sala cinematografului, tristă, aproape goală. Câteva perechi răsfirate ici şi colo. Ne-am aşezat în fund, pe ultimul rând, lângă perete, lipindu-ne unul de altul, ca un singur trup. Ea m-a sărutat în întuneric. Am lăsat-o, n-avea decât să facă ce voia cu un obiect ca mine. Nu-mi ardea nici de ea, nici de film, absolut de nimic.

— La tine nu place sărute la Vali? Se mira femeia nedumerită că iniţiativa tuturor îmbrăţişărilor o lua numai ea. Râdeam cu râsul altuia şi o sărutam inert.

În pauză, am ieşit în hol să fumez o ţigară. (Uitasem să mai fumez de două ceasuri.) Fumam şi priveam zbuciumul străzii prin geamurile uşilor de la intrare. La un moment dat mi se păru că secretarul meu trecuse pe acolp. M-am luat după el şi strecurându-mă anevoie prin viermuiala pietonilor l-am ajuns din urmă. Rămase uluit zărindu-mă cu capul gol, făcându-i semne disperate şi strigându-l într-un loc atât de nepotrivit.

— Ce cauţi pe aici?

— Mă duceam să comand o coroană.

— Comandă cinci. Ţi-am spus să nu te uiţi la bani.

— Am înţeles, domnule secretar general, le trec în contul dumneavoastră.

— De ce în cont? Plăteşte imediat! Tot! Imediat!

— Bine, dar bani?

Ah, ce lapsus: nu-i dădusem nici o lescaie.

— Uite cheile de la casă. Ia de acolo câţi bani îţi trebuie. Şi de ce n-ai plecat cu maşina?

— E în reparaţie.

— Ia Buik-ul meu. Îţi stă la dispoziţie oricât ai nevoie.

— Am înţeles, să trăiţi…

— Aşa, du-te şi fă treaba. Ba nu, stai… Era cât p-aci să uit. Ce-ai făcut cu cavoul? Când e gata?

— Trebuie cavou? Nu ştiam. Nu mi-aţi pomenit nimic despre aşa ceva…

— Aştepţi să ţi se dea mură-n gură? N-aveai decât să înţelegi. Sau să întrebi dacă nu poţi înţelege.

— Vă rog iertaţi-mă, domnule secretar general. Mă pun imediat în legătură cu un arhitect. În mai puţin de două săptămâni cred că va fi gata…

— Eşti nebun? Ce tot pălăvrăgeşti aici? În două săptămâni?

Până mâine după-amiază trebuie să fie gata, pricepi?

— Dar… credeţi că e posibil… Într-un timp atât de scurt?

— Orice o posibil când ştii să vrei. N-au decât să lucreze zi şi noapte cincizeci sau o sută de lucrători… Plătesc oricât…

Secretarul meu se uita la mine alarmat, aproape în panică.

— Vino cu mine… Unde găsim un telefon public?

Era unul chiar la spatele nostru, în incinta unui magazin.

— Cheamă pe Goiceanu, arhitectul ministerului. Vreau să vorbesc cu el.

Secretarul făcu numărul şi ceru direcţia arhitecturii. Din fericire, Goiceanu era acolo. Am luat receptorul şi i-am spus:

— Ascultă, dragul meu, te rog să-mi faci pe socoteala mea un cavou la Belu… Până mâine după-amiază trebuie să fie gata… Da, da, mâine după-amiază, la orele patru… Nici un minut mai târziu. După cum vezi urgenţă extremă… E cu putinţă, orice-i cu putinţă când clientul nu se uită la preţ. Angajează o mie de lucrători… câţi pofteşti. Nu mă priveşte. Dar nu admit un minut de întârziere, înţelegi? Fă un proiect, nu-i nevoie să-l aprob, mă bizui pe gustul dumitale… Ceva simplu, clasic, dar nelipsit de grandoare. Secretarul meu îţi pune îndată la dispoziţie banii de care ai nevoie. Nu-mi trebuie deviz, nu pricepi? De ce să pierdem timpul cu asta? Capacitatea? Două morminte, da, două… Ajunge. Bineînţeles, pe frontispiciu gravezi numele meu… Ne-am înţeles? Foarte bine… Mulţumesc.

Când am depus receptorul în furcă, secretarul meu izbucni într-un elan de admiraţie:

— Sunteţi formidabil, pe onoarea mea!

— Nu vorbi prostii, l-am admonestat cu o asprime prea excesivă. Hai, şterge-o acum şi vezi-ţi de treburi.

Înainte de a pleca rămase câteva clipe locului, încurcat:

— Vă rog să mă iertaţi: pentru ce e nevoie de două morminte?

— Am spus două morminte?

— Da, v-am auzit cu urechile mele.

— Nu-i nimic. Lăsăm şi două. Ce-are a face?

Mda, avea dreptate băiatul. De ce comandasem cavoul cu două morminte? Mare mirare! Dar ce importanţă avea faptul? În tot cazul, nu se construieşte un cavou pentru o singură persoană, el trebuie să adăpostească o întreagă familie sau măcar o pereche… Ducă-se la naiba.

Am luat-o agale, în sens contrar, pe urmele unei fetişcane care-mi zâmbi angajant ca s-o uit după trei minute şi să mă opresc pe strada Bărăţiei în faţa unei vitrine ou puşti de vânătoare şi arme de tot soiul.

— Ce-ar fi să cumpăr un revolver? Am să i-l arăt Alexei: Nu credeai că mă sinucid? Ei bine, se va vedea! Deocamdată am făcut rost de armă.

Înainte de a mă hotărî, intrasem deja în magazin. Patronul îmi arătă câteva revolvere, şi mari şi mici, unele vechi, demodate, cu butoi, altele minuscule ca nişte jucărioare.

— Nu-mi plac. N-aveţi altele mai bune?

— Pentru ce vă trebuie?

— Vreau să-mi zbor creierii, i-am răspuns cu tonul cel mai natural de pe lume.

Negustorul zâmbi superior (crede domnul că mă prosteşte?!) şi adăugă cu cinism:

— Pentru aşa ceva oricare e foarte potrivit. Tot treaba aia o face.

Perfect logic omul de după tejghea, dar simplist, fără un pic de fantezie. E de-a dreptul barbar să-şi ridice cineva viaţa trăgând de limbă un revolver oribil, cu butoi, sau să se arunce sub roţile unui Ford desuet în loc să prefere un somptuos Roll's sau măcar Cadillac.

Aşa că am ales un Browning mic, cu prăselele încrustate în sidef. O adevărată bijuterie în miniatură. Negustorul mi-a făcut pe loc un scurt instructaj atrăgându-mi atenţia să nu-l lipesc de tâmplă în momentul sinuciderii, ci să păstrez o distanţă oarecare.

— Ştiţi, e mai eficace lovitura şi nu dă greş.

— Foarte amabil din partea dumitale, i-am spus râzând cu poftă.

Bineînţeles râdea şi el, devenisem subit prieteni.

Ieşind din magazin, m-am uitat cu un gest reflex la ceas. Arăta 4 fix…

— Tiii, la ora asta am curs cu anul III.

Repede am oprit o maşină. După câteva minute coboram la facultate. Pe când străbăteam în grabă lungile coridoare, câţiva studenţi mă salutară. Când să le răspund – surpriză – eram cu capul gol. Mi-am amintit de poloneză, de cinema şi de pălăria pe care o lăsasem pe scaun. Ce-o fi crezut Vali de plecarea mea ciudată? Probabil că mă aşteaptă încă… Uitasem cu desăvârşire să mă întorc. Poate să aştepte mult şi bine. Ce mi-o fi venit să intru la cinema?

Am chemat asistentul:

— Fii bun, te rog, şi anunţă studenţii că azi nu ţin curs.

Nu mă nedumerea contrazicerea în care mă puneam. Alergasem într-un suflet la facultate (luând o maşină ca să nu întârzii), iar acum când nimeni nu m-ar fi împiedicat să ţin cursul, îl contramandam din senin, fără nici un motiv.

— Dar nu aveţi curs, spuse mirat asistentul.

— Cum n-am? Nu-i astăzi sâmbătă?

— Vă înşelaţi, e vineri…

— Eşti sigur?

— Foarte sigur, şi îmi arătă, cu un gest, calendarul din perete. Într-adevăr, era vineri.

— Da, ai dreptate, scăpasem din vedere. Sunt cam obosit.

Am intrat în cancelarie foarte abătut, nu din cauza lapsusului, ci din cauza pălăriei (deşi aş fi putut foarte bine să mă întorc s-o iau sau mai degrabă să cumpăr una nouă).

Pe birou, un plic alb, care contrasta violent cu verdele postavului, îmi atrase privirile. Parcă m-a săgetat un curent electric.

— Scrisoarea Mihaelei! Asta trebuie să fie scrisoarea Mihaelei!

Plicul nu purta nici o ştampilă poştală. În ce fel ajunsese la mine?

— De unde e asta? Am întrebat cameristul.

— A venit azi-dimineaţă o domnişoară şi a adus-o.

— La ce oră?

— Pe la opt, opt şi jumătate. Mi-a spus să v-o dau în mână că e ceva important.

Aşadar, Mihaela fusese. Pentru asta făcuse drumul în oraş! Să-mi aducă scrisoarea… Se temuse s-o dea la poştă, să nu se piardă sau să nu cadă în mâini străine. Aşadar, nu plecase în împărăţia lui Pluton şi a Proserpinei înainte de a-mi lăsa un cuvânt de adio.

Am desfăcut plicul tremurând, apucat de toate frigurile. Citeam cu răsuflarea tăiată paginile una după alta, parcă aş fi vrut să le mistui cuprinsul dintr-o singură ochire.

Cine ar fi putut să înţeleagă ceva în nerăbdarea mea care sărea dincolo de timp şi în tremurul care învălmăşea frazele amestecându-le alandala? Am reluat lectura după o pauză tot fără rezultat. Mihaela scria mare, nervos, unele cuvinte erau cu neputinţă de descifrat. Aşternuse pe hârtie tot ce avea pe suflet, într-o grabă febrilă de parcă s-ar fi temut să n-o surprindă moartea înainte de a isprăvi.

N-a fost chip să citesc scrisoarea decât după ce am dormit o oră cu ajutorul unui somnifer. Iat-o mai jos, reprodusă întocmai: