II.

Poate ai aflat până acum că nu mai sunt. Înainte de a pleca în necunoscut voiam să-ţi vorbesc, să-mi deschid pentru ultima dată inima înaintea ta, dar mi-a fost greu, foarte greu. De aceea am ales calea scrisului, mult mai lesnicioasă, când poţi spune tot ce te doare, fără să te întrerupă nimeni.

Trebuie să-ţi mărturisesc din capul locului că mă simt vinovată faţă de tine, da – vinovată… Îmi recunosc deschis greşeala care a făcut să ni se despartă drumurile pentru totdeauna. Dar nu vinovată fiindcă te-am înşelat, aşa cum ai crezut mereu, ci numai pentru că am nutrit nebunescul gând de a te înşela.

Să nu-ţi închipui că încerc să mă dezvinovăţesc. La ce bun? În faţa veşniciei, omul leapădă masca minciunii şi ipocriziei şi simte nevoia unei purificări desăvârşite, pe care nu ţi-o dă decât spovedania sinceră, deznădăjduită. E ceea ce se întâmplă cu mine, acum – în pragul unei lumi necunoscute. Dar s-o iau de la început.

Nu, nu pot începe mai înainte de a-ţi spune încă o dată că te-am iubit, cum n-am iubit pe nimeni. Adică greşesc: cum să fac o comparaţie când nu te-am iubit decât pe tine?

Mereu mă osteneam să-ţi plac, să fiu aceea pe care o căutai şi, cu cât voiam mai mult, cu atât mi se părea că eram mai puţin. Ai să zâmbeşti când ţi-oi mărturisi că de când am fost a ta mă simţeam mai bună până şi cu mine însămi, şi aş spune că eram chiar geloasă pe propria mea persoană.

Tu ai rămas singura mea iubire şi, dacă aş fi trăit până la adânci bătrâneţe, tot n-aş fi iubit a doua oară. Este aşa de neverosimilă şi de puţin omenească povestea acestei iubiri unice, încât oricui i-ar părea o născocire. Când am citit Manon Lescaut, am ridicat din umeri zâmbind sceptic, neconvinsă. E cu neputinţă, îmi spuneam, să iubeşti aşa de total, numai o singură dată în viaţă?

Destinul a vrut să-mi dea o lecţie aspră; m-a ales tocmai pe mine ca să confirm realitatea unei poveşti, s-o depăşesc chiar.

Nu mă plâng! O vreme am fost atât de fericită, încât socot că nu m-am achitat faţă de fericire cu preţul tuturor suferinţelor pe care le-am îndurat după aceea.

Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am râvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decât mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atârnă când într-o parte, când într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atârna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decât ale mele. De ce te-am judecat luându-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis „superior”, se dă dragostei cu prudenţă, păstrând rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe când noi, femeile, când iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încât nu ne rămâne decât umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.

La fel s-a întâmplat şi cu mine. E greu, aproape imposibil, să-ţi înşir în ordine succesiunea evenimentelor care au concurat la rostogolul meu în neant. Nu-mi dau seama dacă acest rostogol a început atunci când tu, sătul de iubire, ai provocat ruptura sau când, chinuit de remuşcări, te-ai întors pocăit? Chestiunea n-are importanţă. E sigur că, înlăuntrul acestor două date, mi-a încolţit un gând feroce de răzbunare. Nu te mira, ai citit bine: răzbunare. Şi încă ceva: trebuie să ştii că nici o răzbunare nu e mai cumplită ca aceea care izvorăşte din dragoste.

Ai să mă întrebi: de ce voiam să mă răzbun? Fiindcă mă părăsisei tocmai atunci când credeam mai mult în dragostea ta? Dar ai revenit mai copt, mai subjugat de mine, şi dovada cea mai bună e că-mi dădusei numele. Ah, Dorule! (Lasă-mă să-ţi spun aşa, e mult de când nu mi-a fost îngăduit să te chem astfel.) Ah, Dorule, e foarte firesc să judeci aşa. Te iubeam prea mult! Şi nu ştiu dacă o femeie îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul. Nu, toate ne lăsăm duse de-o sensibilitate care nu cunoaşte măsura. Pe oricare femeie, în condiţii identice, dacă o părăseai vremelnic, ca s-o iei, după aceea, de nevastă, i s-ar fi închis rana, iar legătura s-ar fi dezvoltat cât se poate de normal. Numai cu mine a fost altfel. Nu puteam accepta umilinţa unei părăsiri atât de jignitoare. Ei bine, mândria mea, crunt strivită cu călcâiul, m-a împins să mă răzbun. Rana pe care mi-o deschisesei în piept nu se vindeca fără balsamul acelei blestemate răzbunări.

Niciodată n-o să-ţi dai seama cât am suferit de pe urma gestului tău necugetat, ce uragan mi-a pustiit sufletul, cât am fost de mutilată. Şi tocmai atunci, ca o încununare a deznădejdii, s-a ivit sarcina.

Dacă am suportat părăsirea cu toate chinurile provocate de ea, ruşinii acesteia cu grele repercursiuni sociale n-aş fi putut să-i supravieţuiesc. Mă hotărâsem încă de atunci să-mi ridic viaţa şi nu era decât o chestiune de zile ca să ajung la faptă, când ai reapărut. Crezi că aş fi primit vreodată să fiu soţia ta dacă n-ar fi fost sarcina? În ruptul capului, dragul meu! Aş fi putut contracta o căsătorie chiar în situaţia aceea dacă voiam. Ţi-am spus că am întâlnit din întâmplare pe tânărul acela cu care m-ai văzut vorbind în holul hotelului Palace. Şi pentru că am adus vorba de el, să-ţi povestesc cum l-am cunoscut. Nu l-am cunoscut atunci pentru prima dată aşa cum îţi spusesem, pentru a evita explicaţiile, ci cu doi ani înainte, într-o împrejurare destul de hazlie. Mă întorceam de la Predeal, cu alte trei colege (pe una din ele, Aurora, o cunoşti) unde făcusem o excursie de câteva zile prin munţi pentru a ne recrea după obositoarele eforturi ale examenului de bacalaureat. Eram singure în compartiment când, la Sinaia, s-a urcat un tinerel în acelaşi vagon. Stătea pe culoar la fereastră şi fuma. O colegă mucalită ne-a propus să ne batem puţin joc de el dându-ne drept studente grecoaice venite să viziteze ţara. Puţin cam naiv el a crezut. Nu-ţi spun ce conversaţie s-a încins în limba lui Moliere pe care o vorbea destul de stângaci, ce râsete au fost, ce veselie! Credea tot ce-i pălăvrăgeam, dar nu-şi lua ochii de pe mine. Mi-a cerut adresa de la Athena, chiar mi-a făgăduit că vine acolo să mă vadă. Colegele mele să moară de râs! Gata, l-ai prins în laţ…! În Gara de Nord, când ne-am despărţit, mi-a sărutat de câteva ori mâna. Era tare trist. Asta a fost absolut tot, adică un simplu şi inocent joc.

La Constanţa, când m-a revăzut, i-am spus că sunt logodită cu un român şi că plecăm în Grecia. Abia când ne-am întâlnit a treia oară a aflat adevărul, că nu eram nici grecoaică, nici logodită. De atunci mă aştepta ore întregi într-o bodegă din faţa casei, pândind să ies în oraş ca să mă vadă şi să-mi vorbească. De câte ori nu mi-a propus să ne căsătorim! M-ar fi luat, sunt sigură, chiar dacă i-aş fi mărturisit că sunt însărcinată. De ce să-ţi ascund: mă iubea tânărul şi nu era o partidă de dispreţuit. Dar, mai ales, m-ar fi salvat în acea împrejurare grea. N-am primit tot din cauza mândriei mele tiranice. Nu mi-aş fi iertat niciodată să intru în acea căsătorie cu o lipsă de prestigiu pe care viitorul soţ putea s-o exploateze mai târziu în favoarea sa. Preferam să rămân nemăritată toată viaţa decât să… (urma ceva indescrifrabil). Chiar pe tine luându-te în condiţiile acestea, la fel îmi călcam mândria. Pentru bunul motiv că eram silită să mă mărit cu un bărbat care nu se mai bucura de stimă în ochii mei. De aceea setea mea de răzbunare crescu mai aprig datorită acestei acceptări, ca să răbufnescă mai târziu cu o putere mult sporită.

Cred că şi vitrega soartă a uneltit ca să se întâmple aşa. Dacă îmi trăia copilul viaţa mea ar fi curs pe altă albie. El mi-ar fi polarizat gândurile şi simţirea asupră-i şi m-aş fi destinat iubirii şi creşterii lui. Nu s-a întâmplat aşa. A trebuit să lepăd copilul ca să piară, probabil, orice piedică din drumul răzbunării.

Atunci l-am revăzut pe el, a patra oară, de astă dată nu datorită hazardului, ci din voinţa mea. I-am telefonat. Nu ştia că „grecoaica” se măritase între timp – a aflat-o ceva mai târziu. Şi acum îmi făcea o curte discretă. Ori de câte ori îl întâlneam, devenea stângaci ca un adolescent. Mi-a plăcut purtarea şi constanţa sentimentului său care presupunea, oricum, o distincţie sufletească.

Ce raţiune aveau aceste întâlniri discrete? Ei bine, voiam să-l folosesc ca unealtă a răzbunării mele. Era omul cel mai indicat, pentru că ştiam cât sânge rău îţi făcea, cum îl urai şi te temeai de el.

Plănuiam aşadar, să mă despart de tine pentru a mă căsători cu el. Parcă vedeam aievea, cu ochii minţii, scena care avea să se desfăşoare: într-o seară, la cină, ai fi găsit numai un tacâm la masă. Întrebare: „Ce înseamnă asta? Tu nu mănânci?” Răspuns: „Eu iau masa în oraş”. „Unde? Cu cine?”… Şi aici, trăsnetul: „Cu viitorul meu soţ! Tânărul de la Constanţa! Nenişor!”

Cât doream, cât îmi trebuia revolta, deznădejdea, gelozia ta. Toate astea laolaltă…

Recunosc: era un plan absurd, ridicol, nebunesc. Auzi, să divorţezi pentru a te mărita cu cineva pe care nu-l iubeşti, numai de dragul unei răzbunări. Nu ştiu dacă femeile care înşală au avut vreodată un motiv mai puternic decât mine. Dar motivul nu interesează; important este numai gândul că te stăpâneşte. Când la mine s-a pârguit acest gând, nimic n-a mai putut să mă împiedice de a-l pune în aplicare. Principalul se îndeplinise.

Văzând încurajările mele, el îşi luă din nou îndrăzneala şi-mi vorbi. Mă îndema să divorţez, să devin soţia lui, să punem capăt acestei situaţii neclare. Îi strângeam mâna încetişor: „Ei bine, voi fi a dumitale, ţi-o făgăduiesc, încă un bob zăbavă…”

Făgăduisem şi aşteptam ziua cea mare ca să te umilesc, ziua răzbunării mele smintite. Dar soarta vitregă, care m-a păscut din leagăn, vru altfel, şi planul se nărui ca un castel durat din cărţi de joc.

În ziua aceea mi-a propus o plimbare cu maşina până la pădurea Băneasa. Am refuzat scurt, era imposibil, nu numai pentru că putea să ne vadă cineva, ci pentru că nu-mi îngăduiam eu însămi aşa ceva. El stărui şi puse atâta căldură încât împotrivirea mea începu să se clatine. Poate tot n-aş fi primit până la urmă dacă ghinionul nu făcea să treacă o maşină. El o opri şi aşteptă să mă urc. În faţa faptului împlinit, n-am mai avut încotro.

Ceea ce a urmat, o ştii. Şoferul a luat-o razna cu 80 km pe oră şi în dreptul Arcului de Triumf, vrând să ocolească o trăsură, făcu un viraj brusc. Din cauza şoselei stropite cu apă maşina derapă şi se izbi de un pom. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat. M-am trezit în spital, uluită, îngrijorată. Nu-mi păsa de piciorul fracturat, nu mă dureau rănile! Mă înspăimântam de tine, de Alexa, de scandal.

Cum îmi imaginasem despărţirea noastră şi cum avea să se petreacă în realitate! De unde socoteam că te voi copleşi de dispreţ, eu am fost cea dispreţuită şi a trebuit să părăsesc casa.

Nu m-ai întrebat ce s-a întâmplat, cea a fost între mine şi el. Erai prea mândru. Ai tăcut tot timpul, te-ai retranşat în spatele unei tăceri îndărătnice şi mistuitoare. Poate aveai dreptate. La ce bun să mă întrebi când dinainte credeai că ştii răspunsul? Când te aşteptai că voi tăgădui sau voi confirma legătura mea adulteră, ceea ce pentru tine era totuna. Nici nu m-aş fi ostenit să mă apăr. Îmi dădeam seama că atunci nu m-ai fi crezut. Îţi mărturisesc însă acum când sunt sigură că mă crezi:

Ei bine, află că relaţiile mele cu el, nu numai până în ziua accidentului, dar chiar până în ziua nunţii, au fost din cele mai corecte. El n-a îndrăznit să mă sărute măcar şi nici mândria mea nu i-ar fi îngăduit-o. Tot ceea ce mi-aş reproşa nu-i decât faptul că i-am acceptat curtea. Dar se putea altfel? Cum aş fi ajuns să-mi pun planul în aplicare?

După aceea a început prăbuşirea. Am căzut din ce în ce mai jos şi această cădere înceată a mers pas cu pas cu limpezirea procesului meu de conştiinţă. Într-un fel, aş putea afirma că limpezirea de care vorbesc, în loc să înlăture catastrofa, a provocat-o.

Abia după transcrierea divorţului, mi-am dat seama ce pierdusem, cât preţ aveai tu. E parcă un făcut să nu ne dăm seama de valoarea unei fiinţe sau a unui lucru decât după ce-l pierdem. Despărţirea mi-a deschis mintea asupra unui simţământ de care nu mi-am dat niciodată seama că există câtă vreme ai fostul soţul meu: că te iubeam.

Nu ridica din umeri; nu te mint, nu te-am minţit niciodată. Şi mai ales în clipele acestea. Te-am iubit şi te iubesc cu atât mai deznădăjduit, cu cât ştiu că de-acum n-ai să mai fii niciodată al meu.

Ce s-a întâmplat cu mine, ce pânză mi s-a pus dinaintea ochilor încât n-am reuşit să te văd aşa cum erai în realitate? Cum de au trecut neobservate marile tale valenţe sufleteşti? Am închis într-adins pleoapele că să nu văd decât ceea ce voiam eu? Sau tu îmi arătai mai puţin decât trebuia? Nu ştiu, nu ştiu ce să mai cred.

Te-am socotit fluşturatic, rău şi josnic, pentru că m-ai părăsit absolut fără nici un motiv; un om fără trăire interioară, asemeni milioanelor de vieţuitoare ale pământului menite să înlesnească circulaţia materiei în natură ca, după despărţire, să-mi apari altul, în întregime altul, cu alt suflet, altă înfăţişare, chiar alt trup, de parcă te născusei a doua oară. Până şi micile tale defecte deveneau acum calităţi deosebite şi te iubeam şi pentru ele.

Cât erai de deosebit faţă de ceilalţi oameni când mi-ai dăruit casa care trebuia să fie a amândurora. Cine ar fi făcut un gest atât de mărinimos pentru fosta lui soţie? Apoi, mai târziu, când l-ai scăpat pe el de rigorile legii cu preţul atâtor jertfe. Alexa mi-a destăinuit cum ţi-ai riscat situaţia pentru a-ţi respecta cuvântul pe care mi-l dădusei.

Câteodată această revărsare de generozitate mă revolta. Mai precis: mă durea. Găseam însă repede o consolare. Îmi spuneam: de ce face el toate astea? De ce nu mă ignorează ca pe o străină de care nu-l mai leagă nimic? Nu, nu-i sunt încă străină, el tot mă iubeşte. Dacă nu m-ar iubi, tot ceea ce ar face n-ar avea sens. Doamne, ce nevrednică eram de iubirea ta! Mă simţeam aşa de mică faţă de tine, mică şi neînsemnată ca o gânganie, iar conştiinţa acestei micimi îmi strecura în suflet o suferinţă dizolvantă.

Nu, Dor, n-ai să înţelegi niciodată ceea ce am trăit. Eram silită să stau alături de un bărbat pe care nu numai că nu-l iubeam, nu-l iubisem niciodată, dar ajunsesem să-l consider cauza nenorocirii mele, prin faptul că apăruse în viaţa mea. Bietul! În realitate n-avea nici o vină. Făcea tot ce-i stătea în putinţă să fiu mulţumită, era îndatoritor cu mine, mă copleşea de atenţii care ar fi măgulit pe orice altă femeie. Îi apreciam rece eforturile şi mă sileam să-l cruţ de suferinţe. Degeaba!

În cele din urmă a înţeles că tot pe tine te iubeam. Odată, într-o seară, mi-a spus-o. Bineînţeles, am tăcut şi asta a fost o confirmare pentru amândoi. Ce era să facă? Mi-a mai spus: dacă vrei să-ţi refaci căminul, n-am dreptul să mă împotrivesc.

M-a mişcat, de ce aş minţi? Îmi părea rău, era bolnav, slăbise mult şi, căutând o evadare, căzu în patima jocului. Într-adevăr, bărbaţii fac uneori gesturi admirabile, dar, pentru a-i aprecia, trebuia mai întâi să-i iubeşti, să simţi ceva pentru ei. Eu nu reuşeam să-i preţuiesc delicateţea sufletească decât rece, raţional, ceea ce era egal cu zero.

Da, este adevărat că în cei doi ani cât a durat această nouă căsnicie n-a fost zi în care gândurile mele să nu fie în preajma ta, lângă tine.

(Cum era să mă simtă departe când Mihaela trăia între lucrurile mele, în casa dragostei noastre? O parte din fiinţa mea sălăşluia în fiecare colţişor, eram prezent în fiecare bucată de grădină, teiul îi vorbea de mine şi peste tot plutea amintirea celor ce au fost).

Citeam articolele tale din ziare, îţi urmăream activitatea, descosând pe Alexa dacă mai ştie ceva despre tine. Când n-aveam fapte noi, coboram în trecut ca să retrăiesc în ore lungi de reverie sărbătorile iubirii noastre. N-aveau să se mai întoarcă niciodată, ca zilele smulse din calendar.

Revedeam plecarea surprinzătoare la Constanţa, plecarea şi mai surprinzătoare la Constantinopol, frenetica noastră bucurie de viaţă cu râsul ei nepotolit, vizita micuţei cinteze care ne-a făcut atâta bucurie – şi, desprinsă de realitate, surâdeam trecutului. Parcă numai astea erau? Dar călătoria pe mare, cu ultimele clipe ale unor osândiţi la moarte, dar Kala-Miche (dispariţia şi apariţia ta), dar espadongrille, dar păsărelele din bazar, şi Journal d'Orient? Dar câte altele toate!

Când am aflat că te-au numit profesor, m-a podidit un plâns sfâşietor. Nici acum nu-mi dau seama de ce am plâns atâta. De bucurie că ai ajuns atât de sus sau de durere că nu mai erai al meu? Poate şi de una şi de alta. Am înţeles, mi-o spunea toată fiinţa, că şi asta ai făcut-o pentru mine. Ştiai cât de mult doream să ajungi profesor universitar. Şi cum te-am jignit în seara aceea, când după conferinţa lui Târnoveanu îţi spusesem, în glumă, că şi tu ai fi ajuns profesor ca el, dar că nu… voiai. Iată, ajunsesei. Mi-ai dovedit că erai capabil să ajungi.

Doamne, câte lacrimi am vărsat în ziua aceea. De când sunt n-am plâns atâta. Iar seara mă aflam în faţa unei hotărâri nestrămutate. M-am îmbrăcat în pripă şi am fugit la tine. Nu ştiu ce voiam să fac: să te felicit, să-ţi cad la picioare rugându-te să mă ierţi, sau numai să te văd şi să mă întorc împăcată cu mine. Îmi trebuiai în clipele acelea aşa de covârşitor, încât mândria, despotica mea mândrie, rămânea mută, nu mai avea un cuvânt de spus. Nu-mi păsa orice s-ar fi întâmplat, mi-era indiferent tot ce ai fi crezut despre mine. N-aveai decât să mă respingi, îmi ajungea doar să mă uit în ochii tăi, să te simt aproape şi să-ţi sorb aerul. Atât!

Dacă te găseam aş fi ieşit din groaznicul tunel în care orbecăiam, paşii mei apucau poate pe alt drum. Dar nu erai acasă. Am sunat zadarnic o jumătate de oră. Ca şi când părea de neînchipuit şi ireparabil să lipseşti în ceasul acela, m-a invadat o descurajare vecină cu moartea. Picioarele mi s-au muiat din genunchi şi m-am sprijinit de gardul curţii să nu cad. M-a cuprins atunci o sete nebună de a muri. M-am culcat jos pe caldarâmul rece, cu o voluptate smintită ca să sfârşesc acolo, pe unde treceam atât de fericita altădată, ca să mă găseşti fără suflare când te vei întoarce din oraş. Aveam credinţa nestrămutată că poţi să-ţi ridici viaţa şi fără ajutorul unei arme, ci numai cu voinţa de a muri. Poate că reuşeam până la urmă dacă nu mă descoperea o bătrână. S-a aplecat asupra mea, m-a ridicat de jos, crezându-mă leşinată. Un bărbat, care trecea pe trotuar i-a venit în ajutor. Amândoi m-au urcat într-o maşină şi aşa m-am pomenit acasă. A doua zi, n-am mai avut curajul să revin, şi nici în zilele următoare, niciodată…! Cu toate astea când ai ţinut lecţia de deschidere, la universitate, m-am furişat printre auditori, până în fundul sălii, ca să nu mă vezi, şi te-am ascultat de acolo. Când vorbeai mi se părea că nu mai eşti tu. Mă minunam cum de poţi vorbi aşa de limpede şi fluent în faţa unui auditor atât de numeros… La început mi-a fost teamă să nu-ţi pierzi şirul şi odată, când ai făcut o pauză lungă, am îngheţat de spaimă. Credeam că m-ai zărit şi de aceea te-ai încurcat. Nu ştiam cum să mă strâng, să mă fac mică, mică de tot, să pier ca un fulg de păpădie. În fine, a trecut şi asta. Fără să vreau am surprins o frântură din conversaţie: două studente din faţa mea vorbeau despre tine. Una spunea: „Ce dascăl simpatic, seamănă leit cu Garry Cooper. O fi căsătorit?” Cealaltă a răspuns: „Nu ştiu, parcă n-aş vrea să fie. Tare-mi place ca bărbat”. Mi-a trecut o sabie rece prin inimă. Cum le-aş fi strigat că eu sunt soţia ta sau că măcar am fost şi numai pe mine mă iubeşti. Ah, ce mult uram pe femeile dinaintea mea (mai ales pe poloneza aceea zănatică) pentru ceea ce-mi furaseră din trecutul tău, precum şi pe cele după mine care se vor desfăta în intimitatea ta, domeniu altădată al meu.

Ceva mai târziu, când s-a întâmplat năpasta cu banii aceia luaţi de el şi am venit la minister să-l scap de rigorile legii, ce frumos şi mândru mi-ai apărut! Mi-am dat seama că niciodată n-o să mai cobori până la mine, că nădejdea într-o întoarcere e o nebunie curată. Am vrut atunci să te îmbrăţişez cu de-a sila, aşa cum făcuseşi şi tu cu mine odinioară, pe scara mansardei, ca să mă aleg măcar cu atâta, să-mi potolesc gura arsă. Ce slabă m-am arătat! Mi s-a tăiat dintr-o dată curajul şi m-am pomenit că-ţi aranjez cravata. Tot era ceva. Stăteai aşa de aproape, încât ţi-am respirat aerul!

(Aveam, aşadar, dreptate, când mi se păruse ca şi cu Mihaela s-a petrecut acelaşi lucru.)

O, Dorule, încă de la începutul legăturii noastre erai sigur că te iubesc. E adevărat, te-am iubit şi atunci mult. Dar iubirea la care răspunzi nu e decât jumătate iubire. Chiar mai puţin decât atât. Dacă te sărutam o dată, îmi întorceai zece sărutări la loc şi nu eram lacomă după ele pentru că mi le dădeai din belşug. Acum, acum să mă fi lăsat să te sărut, când nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce înseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineînţeles, şi eu. Sufeream de rău de tine, înţelegi? Întrebuinţez acest cuvânt fiindcă nu găsesc altul mai potrivit. E ceva care aduce cu o sfâşietoare nostalgie, dar e mai mult decât nostalgie. Acest rău de dragoste mă măcina încetul cu încetul, îmi răvăşea fiinţa, îmi lua minţile. Umblam pe străzi năucă, buimacă, ca să consum energia care mă apăsa, sau scriam frenetic ceasuri întregi, acoperind zeci de coale, strigându-ţi dorul meu mistuitor, setea mea de tine, aşa cum făceai şi tu la începutul dragostei noastre.

Cât aş fi dorit să ai o nevoie ca să te pot ajuta cu ceva. Ce spun – nevoie? Voiam să te îmbolnăveşti grav de tot ca să te îngrijesc zi şi noapte, să nu mă dezlipesc de căpătâiul tău, să te fac bine cu dragostea mea. Sau să omori pe cineva, să te închidă, iar eu să stau cu tine în celulă ani de-a rândul, izolaţi de-lume, veşnic numai noi doi, tu singur şi eu, ca în poezia bardului de la Mirceşti.

Mă băteau şi alte gânduri la fel de absurde şi chiar stupide. Pentru dramul de voluptate ce-mi aduceau, înduram chinuri cu carul. Dar nu mă dezbăram de ele, cum fac morfinomanii care se afundă tot mai adânc în viciu. Când nu te poţi înfrâna înseamnă că ai pierdut cârma şi pluteşti la întâmplare, în voia valurilor. Nu mai eram stăpână pe mine şi aş fi îndurat poate încă mult timp viaţa asta de sclavă a ta, dacă… dacă nu-mi dădeai lovitura de graţie.

În ziua aceea mă dusesem la soră-mea, să iau un model de dantelă pe care mi-l făgăduise. Ştiam că n-o găsesc acasă, totuşi am plecat. Pe masa ei de lucru, un carton alb, îmi atrase atenţia. Ce-i asta? L-am luat în mână, l-am desfăcut. O invitaţie-la nuntă, la nunta ta cu Cici.

Am simţit cum m-a spintecat o durere groaznică, parcă mi-a plesnit fiinţa în milioane de bucăţi. Camera a început să fugă de sub picioarele mele şi m-am prăbuşit pe jos, fără cunoştinţă. Când s-a întors Alexa, nu-mi venisem încă în fire. Îngrijorată, m-a luat în braţe, m-a scuturat, mi-a dat ceva de băut. „Ce ai, ce s-a întâmplat?” „Nu ştiu, mi-a venit o ameţeală mare”. Ce-aş fi putut să-i spun? Voia să cheme un medic. Am oprit-o. La ce bun? Toţi doctorii de pe lume nu sunt în stare să mă vindece. Mi-a dat modelul (ce-mi mai trebuia?) şi am plecat. Mergeam pe stradă descompusă, clătinându-mă ca un om beat. Când puneam piciorul pe trotuar, mi se părea ciudat că nu se scufundă pământul cu mine. Eram frântă de oboseală, deşi nu făcusem nici o sută de paşi şi singură… singură… Toată lumea mă părăsise: şi tu, şi el, şi Alexa, toţi. Poate şi eu plecasem din mine. Aş fi vrut să mă odihnesc, să mă aşez jos, pe bordura trotuarului, dar continuam să merg; prinsesem de veste că mă urmărea cineva din spate. Ce cruntă ironie! În starea în care mă aflam numai de-o aventură nu-mi ardea. Bărbatul mă ajunse, se apropie de mine. Fără să vreau am ridicat privirea şi, în aceeaşi clipă, am tresărit de spaimă. Semăna aşa de mult cu tine, încât în primul moment am crezut că eşti chiar tu. Avea trăsăturile tale, ochii, nasul, chiar aerul tău. Poate exageram, fiindcă eram plină de tine, totuşi asemănarea părea de necrezut. N-am aşteptat decât să-mi spună două vorbe ca să mă agăţ de braţul lui, ca cea din urmă prostituată. Ce proces s-a petrecut fulgerător în conştiinţa mea, ca să mă arunc orbeşte în aventura aceea vulgară? Femeile învinse de viaţă au uneori o sete nebună de a cădea tot mai jos, chiar simt o voluptate de a-şi distruge ce a mai rămas curat în ele. Nu ştiu dacă acesta era cazul meu ori dacă faptul că semăna cu tine părea să fie o justificare a gestului. Oricum, voiam să gust voluptatea propriei mele decăderi.

Aveam nevoie de aer, de libertate, de zgomot, de muzică, de orice, pentru că îmi era groază să rămân numai cu mine.

Nu ţi-aş fi povestit această întâmplare, dacă de la început nu-mi impuneam linia unei sincerităţi nude. Admiţând că aş fi ascuns-o, s-ar fi schimbat ceva din destinul meu?

Am intrat amândoi într-un local, primul ieşit în drum. Puţin îmi păsa unde mă duc. Chiar m-aş fi bucurat dacă mă recunoştea cineva. Da, să se ducă vestea că sunt o desfrânată! Din păcate nu erau decât figuri necunoscute. Ne-am aşezat la o masă unul lângă celălalt. El a început, exuberant, o conversaţie simplistă, fără nivel, debitând lucruri nesărate. Glasul lui nu semăna cu al tău. Era răguşit, avea un timbru aspru, strident. Nu puteam să-l aud, îmi zgârâia urechile. I-am spus: „Taci! Lasă-mă doar să te privesc”.

El râse vulgar, zgomotos: „Ei drăcie! N-o să stăm muţi!” „Te rog mult!”

Mă privi lung, nedumerit de insistenţa mea, apoi ridică din umeri: „Eşti ciudată, ma parole!”

În clipa aceea, orchestra execută L'invitation ŕ la valse. N-am recunoscut bucata chiar de la primele măsuri într-atât îmi păru de neaşteptat s-o aud în acea împrejurare. Nu mă înşelam însă. Era aceeaşi melodie pe care o auzisem la cea dintâi întâlnire a noastră, acolo sus, la mansardă, după miezul nopţii, strânşi unul lângă celălalt, cu mâinile împreunate, plutind în extazul pe care îl dă iubirea. Totul s-a şters din jurul meu, n-am mai văzut pe nimeni, şi-n obscuritatea aceea se ivi dinaintea ochilor un ecran luminos, pe care se proiectau scene din poemul pe care îl trăisem noi doi. Urmăream filmul nostru de dragoste cu inima strânsă, uitând unde mă aflam. Nu ştiu ce mă durea, muzica sau dragostea? Parcă o mână duşmancă îmi spintecase pieptul ca să-mi smulgă de acolo inima, cu fibrele tremurânde. Şi pe aceste fibre treceau, nemilos, arcuşurile viorilor… Plângeam cu toată fiinţa… Tot ce rămăsese viu în mine plângea angrenat într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi, ciudăţenie, plânsul acesta îmi făcea aşa de bine! Găsisem un sâmbure de fericire chiar în lacrimi.

Când a tăcut orchestra, s-a destrămat şi vraja care mă smulsese din realitate. Revenindu-mi luciditatea, m-am îngrozit de aventura în care mă angajasem. Atunci s-a întâmplat ceva uluitor: mi s-a părut că masa noastră a luat foc, că localul în care mă aflam se aprinsese din toate părţile. Poate era o simplă iluzie, dar mi-aduc aminte că am simţit în nări mirosul de fum. Am ţâşnit pe uşă ţipând de spaimă. Nici acum când îţi scriu nu-mi dau seama ce-a fost asta. Poate făceam primul pas în nebunie sau… (urmează câteva rânduri şterse atât de violent, încât hârtia fusese ruptă.)

Se sfârşise cu mine! Cât timp erai singur, aveam credinţa că nu m-ai uitat, că mai ţii la mine, cu tot răul pe care ţi l-am făcut; că amintirile noastre dragi încă stăruiesc în tine, cu mireasma lor atenuată de timp, totuşi destul de vii. Pentru mine acest gând constituia o mângâiere, un sprijin, o speranţă. N-aş putea spune că mă gândeam la o împăcare. Ar fi fost lipsit de sens să mi-o mărturisesc deschis chiar mie însămi. Dar în adâncul sufletului, spun drept, tot nădăjduiam.

Şi acum căzuse şi asta! Erai de aici înainte al alteia. Şi cine îndrăznise să mi te răpească? Cici! Tocmai ea, buna şi nepreţuita mea prietenă!

Dacă nu cunoşti sufletul femeiesc, n-o să înţelegi niciodată năpraznică mea durere. Aş fi suportat să te însori cu toate femeile din ţară, de pe glob, din întreg sistemul solar, afară de una singură: de Cici! Aş fi îndurat orice nenorocire ce s-ar fi abătut pe capul meu, oricât de cruntă, afară de căsătoria ta cu Cici. Asta m-a doborât! A trecut dincolo de capacitatea mea de a suferi. Pentru că m-a lovit tocmai în partea cea mai vulnerabilă a sensibilităţii: în mândria mea. Am încercat să-mi adun gândurile răscolite de grozăvia acestei năpaste. Cu neputinţă! Cu neputinţă!

Ştiu că n-ai luat-o să te răzbuni pe mine şi să mă nimiceşti. Eşti prea mare şi bun ca să-mi vrei într-atât răul. Şi apoi de ce m-ai ajutat şi te-ai jertfit pentru mine? De ce mi-ai dat necontenit atâtea dovezi de dragoste?

Mă gândeam cu spaimă că s-ar putea să vă întâlnesc undeva, pe stradă, la teatru sau la cinema. Unul lângă altul, sorbindu-vă din ochi, conversând intim; ea rezemându-se tandră de braţul tău, aşa cum făceam şi eu adesea. Mă cutremuram toată şi gemeam de durere.

Am vrut să fug de voi, şi gândul acesta m-a stăpânit un timp. Să plec undeva departe, în alt colţ de pământ, în străinătate, oriunde! Să vând tot şi să plec. Să încep acolo o nouă viaţă cu alţi oameni, alt decor, chiar alt aer. „Une autre vie! Une autre vie!” cum striga odinioară M-me de Stael, fără să fi fost în pielea mea. N-am putut. Prea târziu! Mă simţeam legată de casă, încătuşată de pământ şi obosită, obosită, obosită… Aveam nevoie de odihnă multă şi lungă, să nu se mai sfârşească. O odihnă pe care nu ţi-o dă altcineva decât moartea. Căci de atâtea ori viaţa e mult mai grea decât moartea.

O nouă dragoste poate m-ar fi salvat, ştiu eu? O dragoste coup de foudre, ca aceea dintre Romeo şi Julieta. De ce n-a venit?

De ce am fost sortită să am o singură dragoste şi aceea atât de tragică?

Plec mutilată de pe lumea asta, înfrântă definitiv. Nu ştiu, dar unii oameni sunt sortiţi să ispăşească greu o greşeală. Eu sunt dintre aceia. Nu mă plâng! Dealtfel, nici nu mai am lacrimi.

Odată, sunt mulţi ani de-atunci, o ţărancă octogenară mi-a spus: domnişoară frumoasă, să te păzească Dumnezeu şi Maica Precista de dragostea neagră. La vârsta aceea n-am înţeles despre ce era vorba. Acuma ştiu prea bine. Invitaţia ta la vals n-a fost decât actul de naştere al acelei iubiri negre care sfârşeşte cu moarte. Sunt sigură că nu te-ai aşteptat la un asemenea deznodământ, dar tot pe atât de adevărat că nici nu l-ai putut împiedica.

Rămâi cu bine, dragul meu! Iartă-mă dacă aceste rânduri iţi vor tulbura clipele de beatitudine cu… (scrisese probabil Cici dar s-a răzgândit şi a şters durerosul nume). N-am avut încotro. Dacă nu scriam scrisoarea de faţă, n-aş fi putut să mor. Nu-i nimic. Ai să mă uiţi repede şi după aceea îţi vor rămâne de trăit încă ani mulţi şi fericiţi. În plus îţi las şi partea mea de fericire de care destinul m-a lipsit.

Încă o dată rămâi cu bine, Dor! Te sărut aievea, cum te sărutam odinioară de zeci de ori, încât îmi spuneai copleşit: „Nebuno lasă-mă, mă înăbuşi.'„ – şi eu tot mai mult voiam să te înăbuş. De ce nu te-am omorât atunci? De ce n-am murit împreună?

Mihaela Petrican.

Aimée a ta.