III.

Am pus scrisoarea deoparte, automat, ca un om care încă trăieşte după ce viaţa s-a scurs din el. Privirea mea ţeapănă se lipise de neaşteptata ei semnătură. Iscălea: Mihaela Petrican, călcând peste registrul stării civile, pentru a se pune în acord cu simţirea ei. Aşadar, trecuse în eternitate ca fiind a mea nu a celuilalt. Oh, am fost atât de bine inspirat cerând să fie pus numele meu de familie pe frontispiciul cavoului care avea s-o adăpostească.

Cea dintâi impresie care se desprinse din lectura scrisorii fu aceea că tot ceea ce se întâmplase între noi se datora nu numai unui crâncen conflict dintre crâncenele noastre orgolii, ci a unei tragedii a erorilor generate de ele. O gravă eroare am comis părăsind fără motiv pe Mihaela; altă eroare, tot atât de gravă, a fost divorţul, fără să ştiu sigur dacă m-a înşelat sau nu. Acum ştiam sigur că nu mă înşelase cu omul acela, ci avusese doar intenţia s-o facă. Aşa fiind, era probabil să fie pedepsită pentru un gând nepus în mişcare, pentru o faptă încă nefăptuită? Dacă da, care om dintre noi oamenii n-a gândit să înşele, să fure ori să ucidă pe semenul său? Şi atunci pământul trebuie să se transforme, de la un capăt la altul, într-o imensă închisoare.

Cu toate astea Mihaela, din prea multă curăţie sufletească, s-a considerat culpabilă chiar greşind cu gândul şi a plătit. A fost o sfântă… şi eu – eu care… „Tu ai ucis-o!” şopti crispat aievea glasul Alexei. (Avea un ton grav, ameninţător, de verdict.) „Da, eu…” recunoscu global fiinţa mea supusă.

„De ce n-am murit împreună?” răsuna în urechile mele vocea Mihaelei, reproducând ultimele cuvinte din scrisoarea ei. Îmi păru atât de vie draga voce, încât am întors capul crezând că moarta se afla chiar la spatele meu. Da, mă voia lângă ea, ca să fim pururi împreună. Cum ar fi putut să rămână fără mine o veşnicie întreagă? I-am răspuns: „Aşteaptă-mă că vin, Aimée… Nu te las singură!”

Abia acum, în această clipă, am ştiut că fusesem sortit morţii de marea putere a dragostei. Şi ciudăţenie: nici o împotrivire de nicăieri, nici urmă de revoltă. Din contră: acceptare pe toată linia, şi nu resemnată, ci chiar bucuroasă. Aşa fiind, cine va cuteza să mă salveze vreodată şi pentru ce? Cu un gest reflex am pipăit revolverul din buzunar, ca să confirm fiinţei mele: „Da, da, desigur!”

Cum am ajuns aşa de repede la această supremă decizie? Oricine ştie că sinuciderea e o boală a sufletului, că nimeni nu-şi curmă zilele înainte ca ea să fi ajuns la sfârşitul evoluţiei. Când s-a pârguit în mine această maladie ca să mă trezesc acum în pragul nefiinţei fără speranţă de tămăduire? Cum s-a întâmplat de n-am prins de veste că sunt atât de bolnav? Aş fi luptat împotriva bolii şi poate am fi scăpat amândoi: eu şi Mihaela.

Era să adaug: ciudat de tot!

Nu, nu-i ciudat deloc! Acum nu mai e nimic ciudat pentru mine, pentru bunul motiv că, în sfârşit, am înţeles tot ce nu puteam înţelege. Toate ciudăţeniile firii mele, care mă nedumereau atâta, nu erau deloc ciudăţenii, ci atribute perfect normale şi logice, conforme cu gândirea şi sensibilitatea mea.

Într-o pornire înfrigurată de a mă salva în ultimul ceas, am dezbătut procesul existenţei mele înaintea forului suprem: conştiinţa. Am disecat în lumină tot ceea ce s-a petrecut între mine şi Mihaela, am cântărit întâmplările, pipăind resortul fiecărei fapte, oricât de neînsemnată ar fi fost. Nu, nu este nimic de făcut! Acesta-i adevărul! Sentinţa, implacabilă ca un destin, rămâne în picioare. Şi, odată cu ea, toate punţile care mă leagă de viaţă se trag îndărăt, ca înainte de plecarea unei nave spre necunoscut. Nici o ispită lumească nu mă mai ademeneşte să înfrunt verdictul, nici o dorinţă, nici un ţel, nici o ambiţie. Nimic.

Totul în mine e orânduit pentru moarte şi această orânduire se dovedeşte atât de trainic sudată, încât toate puterile lumii nu s-ar încumeta s-o zdruncine. E opera inconştientului, care mi-a pregătit eşafodul, în tăcere, vreme îndelungată. Nu ştiu dacă a fost o conspiraţie care se temea să ţină piept, pe faţă, bucuriei mele de a trăi. Cred că nu. Inconştientul lucrează după legi imuabile, având rădăcini adânc înfipte în viaţă şi aş greşi atribuindu-i un rol de călău.

Ceea ce ştiu însă, cu toată luciditatea, e că inteligenţa mea a dat un greş formidabil. Credeam că ştie să-mi arate drumurile, să-mi descurce încurcăturile şi să-mi pună la îndemână soluţiile cele mai bune. Ce-i drept, luminile ei m-au ajutat deseori, însă numai în lucruri mărunte, de suprafaţă. Pe cele importante, marile răscruci şi cotituri ale vieţii, e neputincioasă să le rezolve. Îţi dă numai iluzia că le-a rezolvat. E neputincioasă prin însuşi rostul funcţiunii, pentru că se află în serviciu comandat, slujind acelui uriaş inconştient unde se fermentează orice gând şi faptă, unde se face legătura cu morţii şi, pe deasupra lor, cu însăşi soarta omenească.

Dacă inteligenţa mea se dovedea mai sprintenă, aş fi avut la timp aceste date. Mi-aş fi luat măsuri de apărare, n-aş fi rămas descoperit ca acum. Drama începe de acolo că n-am izbutit să mă cunosc decât atunci când era prea târziu. N-am ştiut când trebuia încotro să-mi îndrept paşii, în ce chip să-mi stăpânesc pornirile inimii şi, apucând la întâmplare pe un drum greşit, iată-mă ajuns înainte de vreme la sfârşitul său. Adică în faţa prăpastiei. Dar să mă explic:

Spuneam la începutul acestei spovedanii cum, încă de la cea mai fragedă vârstă, o pornire irezistibilă mă împingea să părăsesc iubitele după ce le făcusem cele mai fierbinţi jurăminte. Simţeam în asta o voluptate vecină cu nebunia, care nu se poate traduce în cuvinte. La fel am procedat şi cu Mihaela. Cine mă îndemnase să-i trimit acea scrisoare de despărţire după ce ne-am întors din călătoria de la Constantinopol? Era o simplă manieră de a mă scutura de legături sugrumând sentimentele în faşă? Hotărât, nu! Provocam ruptura de obicei într-o vreme când raporturile erau în floare ca să trăiesc acea voluptate bizară când ele veneau să mă roage să revin, să se umilească în faţa mea, cerşindu-mi dragostea. E adevărat, voluptatea se confunda cu bucuria învingătorului, dar nu pentru asta le întorceam spatele, căci odată cu voluptatea mă chinuia şi pe mine suferinţa. Atunci? Ei, bine, le părăseam ca să n-ajung eu însumi la propria mea umilire. Mi-era teamă, imensă teamă, înfricoşată teamă de infidelitate.

Să ne înţelegem. Vă amintiţi de mândria mea fără margini? Mă înnebunea de plăcere o laudă oricât de palidă, de oriunde ar fi venit. Când eram la şcoală, încercam să captez admiraţia colegilor şi a profesorilor. Dacă epuizam mijloacele cinstite recurgeam la stratageme uneori destul de reprobabile. Ajunsesem până acolo încât umileam profesorii numai şi numai să provoc vâlvă şi admiraţie în jurul persoanei mele. Voiam să mă menţin necontenit la suprafaţă, în atenţia tuturor. Amorul propriu îmi cerea eforturi prelungite şi luptam din răsputeri să-i aduc satisfacţiile de care avea nevoie. Şi dacă astfel stăteau lucrurile, cum ar fi îndurat acest amor propriu atât de sensibil, bolnăvicios de sensibil, umilinţa cumplită a unei infidelităţi,. Când el însuşi era mai puternic decât dragostea cea mai puternică?

Pornisem, aşadar, pe lume având în centrul fiinţei, ca trăsătură dominantă, un orgoliu nesăbuit, chiar cinic. Voiam să cuceresc, să îngenunchez viaţa, să fiu pretutindeni în frunte, fie în societate, fie în dragoste, călcând fără scrupule peste învinşi, zdrobind obstacolele care-mi stăteau în cale, subordonând universul persoanei mele pentru a-mi asigura fericirea.

Cine ar fi putut să câştige luptând în astfel de condiţii, adică de unul singur împotriva tuturor, fără aliaţi, fără spate acoperit, pe un ocean de vrăjmaşi? Era de ajuns o singură înfrângere, ca toate biruinţele dobândite anterior să se ducă pe copcă. Şi chiar aşa s-a întâmplat.

Nici vorbă, inconştientul îmi îndemna paşii pe pământ solid, îmi sugera gânduri sănătoase şi mă ocrotea de acolo din postul lui invizibil de comandă. Aşadar, sugrumarea înainte de vreme a iubirilor mele se dovedea a fi un imperativ organic, care ţinea de înţelepciune şi prudenţă.

Câtă vreme am ascultat poruncile sale mi-a mers bine şi n-am avut de ce mă plânge. Iată însă că a apărut în viaţa mea Mihaela, care nu semăna cu niciuna din fetele pe care le cunoscusem până atunci. Semăna mai degrabă cu mine, fiind dotată cu un orgoliu la fel de atotputernic. Aşa că hotărârea de a o părăsi ca şi pe celelalte era perfect îndreptăţită, pe linie caracterologică.

Numai că de rândul acesta se întâmplă ceva neaşteptat, care frânse echilibrul. Gândul despărţirii se născu prea târziu, când eram deja iremediabil subjugat de farmecul ei. Fusese o coaliţie a simţurilor care adormiseră inconştientul pururea de veghe? Sau el însuşi pierduse măsura?

Nu ştiu. Adevărul e că pentru întâia oară pasiunea birui raţiunea, iar eu n-am mai găsit putere de a rezista până la urmă rupturii. (Mai cu seamă că Mihaela nu-mi dăduse măcar satisfacţia de a se umili în faţa mea, cerşind dragostea).

Mi-aduc şi acum aminte de răzmeriţa fiinţei mele răscolite, care-mi cerea imperios pe Mihaela. Cine s-ar fi încumetat să înăbuşe o asemenea revoltă?

Aşa am ajuns la soluţia căsătoriei, unica soluţie care rezolva problema. Era un compromis necesar pentru restabilirea echilibrului, însă ca orice lucru impus, mă punea în dezarcord cu întreaga mea fiinţă.

De aici începe eroarea care m-a urcat pe culmile deznădejdii. Ceea ce a urmat e cunoscut: m-am căsătorit cu Mihaela pe care o jignisem (deşi o iubeam) tocmai pentru că voiam să fug de ea. (În realitate fugeam de mine.) Dacă n-ar fi intervenit sarcina ei neprevăzută, desigur că nu consimţea să se mărite cu mine. Am fi fost scăpaţi amândoi, sau măcar unul.

Dar soarta noastră era pecetluită. Ea trebuia să devină soţia mea, totul o silea să facă pasul acesta, în ciuda voinţei ei. Nunta se făcu, dar Mihaela tiranizată de mândria ei nu uită, nu putea să uite jignirea îndurată, după cum n-aş fi uitat-o nici eu, în împrejurări similare. Acum nu-i rămânea decât să se răzbune, şi răzbunarea ei făgăduia să fie cu atât mai crudă cu cât simţise (instinctul i-o spunea) că o iubeam iremediabil.

Şi această răzbunare ne prăbuşi în neant pe amândoi. Nu dintr-o dată, fulgerător, ca biblicul gest al lui Samson, ci încet, (calculat, fărâmiţându-ne bucată cu bucată, dezagregându-ne ca sub acţiunea unei soluţii dizolvante.)

Nu mi-am dat seama încă de la început ce anume urmăream. Mai precis, n-am avut conştiinţa teribilei răzbunări care îmi încolţea în minte după consumarea trădării ei imaginare. Ce era mai simplu, mai firesc, decât să-i pun revolverul în tâmplă? Poate aş fi procedat şi aşa, dacă o prindeam asupra faptului, sau aş fi sugrumat-o dacă n-aş fi fost înarmat. În fierbinţeala unor astfel de clipe, raţiunea face mai întotdeauna loc nebuniei. N-o prinsesem însă. Aflasem doar de infidelitatea ei. (Ah, dacă ştiam în ce constă această „infidelitate”!) Şi apoi trecuse o noapte peste ştire. Vreme destulă ca să mă acomodez cu ideea trădării, să se producă o destindere în mine, o acceptare silnică a stării de fapt. A doua zi îmi lipsea tensiunea sufletească de a ucide şi, dacă aş fi făcut-o, aş fi fost un criminal de rând. Dar, nu! Pedeapsa asta dac-o aplicam era prea uşoară, gândeam, în raport cu vina ei; Mihaela n-ar fi suferit decât o clipă, murind în mâna mea. Atât, o singură clipă de suferinţă fizică! Inconştientul meu voia o pedeapsă mult mai grea: să moară prin ea însăşi, de o moarte totală, întâi a sufletului şi pe urmă a trupului. Iar pe de altă parte conştiinţa mă îndemna să fac totul ca Mihaela să regrete că a trebuit să se despartă de mine, dându-mi în felul acesta satisfacţiile de care aveam atâta nevoie.

Aşadar, luptam pe două planuri: pe planul conştient, căutând să întreţin Mihaelei regretul de a mă fi pierdut, şi pe planul inconştient, urzind un vast complot care avea drept scop suprimarea ei.

Cea dintâi faptă a fost dania casei (dacă ar fi bănuit scopul perfid al acestui mărinimos gest, cu câtă spaimă trebuia să-l fi respins!). Cum era însă cu putinţă să prindă aşa ceva de veste când eu însumi n-am reuşit să pricep decât abia acum semnificaţia mârşavei danii? Îmi amintesc ce bucurie mă copleşea că reuşisem, chipurile, să mă depăşesc, trecând fără efort peste egoismul firii mele nefericite. Şi mă simţeam mai bun, mai om, mai îndrăgostit de mine. Prin însăşi anormalitatea ei, fapta ar fi trebuit să-i dea de gândit. (Mihaela se obişnuise însă cu ciudăţeniile mele.)

Dacă m-aş fi purtat brutal, copleşind-o cu mizeriile ce-şi fac de obicei perechile care se despart, fără îndoială că nu i-ar fi fost greu să reziste până la urmă. M-ar fi dispreţuit şi dispreţul acesta, întreţinut zi de zi, ar fi detaşat-o de mine, sugrumând orice rămăşiţă de iubire. Dar, în locul unei purtări menite s-o depărteze, ea primea necontenit dovezi de dragoste tot mai mari, care o apropiau.

Într-o vreme simţeam nevoia unei superiorităţi nete asupra bărbatului ei, în ceea ce priveşte situaţia socială. Ştiam cât sunt de sensibile femeile când e vorba de galoane ierarhice. (Vidra lui Răzvan trăieşte în orice soţie.) Eram avocat, el funcţionar public. Între aceste două cariere nu părea să fie o diferenţă sensibilă. Mie îmi trebuia una zdrobitoare.

Cu câtă râvnă şi putere de muncă am izbutit să ocup o catedră. (Şi asta pentru că voise ea.) Nu era destul! Mă ridicasem şi mai sus, devenind secretar general, după cum se ştie. Şi ori de câte ori obţineam vreo izbândă, aveam grijă să i-o comunic. (Pentru că, în definitiv, tot ceea ce făceam, era pentru ea exclusiv, nicidecum pentru mine, lucru pe care îl observase.) Afară de asta trebuia s-o preocup necontenit de mine, să fiu mereu în actualitatea ei sufletească, evitând orice gol care însemna uitare.

Cel din urmă punct al planului era căsătoria cu Cici… Dacă Mihaela rezistase durerii de a mă pierde, când îşi dăduse seama de preţul meu, se mângâia cel puţin cu gândul că-mi aparţine, că poate cândva vom încerca o apropiere, o reconciliere. Desigur, o vagă nădejde, totuşi o posibilitate. Auzind însă că m-am recăsătorit, abia atunci înţelese că m-a pierdut definitiv pentru ea. (Cât se înşela – nu mai e nevoie s-o spun.)

Îi dădusem atâtea dovezi de iubire şi le anulam dintr-odată, brutal, necruţător. Îmi scria că aş fi putut să mă însor cu toate femeile de pe pământ, afară de Cecilia: Avea dreptate! Căsătoria asta fusese pentru Mihaela lovitura de graţie. Cui i-ar fi trecut prin minte aşa ceva?

Dar inconştientul meu calculase cu precizie teribila lovitură, situând-o într-adins la urmă, încredinţat de consecinţa ei catastrofală.

Acum stau şi mă întreb: cum a fost cu putinţă să-mi retez creanga de sub mine fără a avea în vedere urmările la care mă expuneam? Pentru că repet, n-am avut absolut deloc conştiinţa catastrofei care mă aştepta sau pe care, mai bine-zis, mi-o pregăteam singur, pe îndelete.

Ei, bine, toate au fost posibile datorită acelei acţiuni de minare a inconştientului. Fiecare faptă a răzbunării mele, luată în parte, avea o anumită semnificaţie şi un anumit scop; aceleaşi fapte însă, considerate în total, prezentau noi semnificaţii, duceau la un scop pe de-a întregul opus celui conştient.

E ceea ce se întâmplă cu culorile spectrului solar: fiecare în parte dă roşu, portocaliu, galben, violet etc. Toate la un loc îşi pierd proprietăţile individuale şi alcătuiesc ceva nou: culoarea albă.

Considerată separat şi fără perspectiva timpului, dăruirea casei avea drept scop, în conştiinţa mea, o revărsare neobişnuită de generozitate, o anulare a instinctului de răzbunare (explicabil în atare situaţii), o depăşire a mea în înţeles bun. Considerată încă în ansamblul faptelor sugerate de inconştient, se dovedea a fi una dintre cele mai rafinate şi crude răzbunări pe care o poate născoci o minte omenească.

De asemenea, căsătoria mea cu Cecilia. Departe de a fi socotită de mine ca o lovitură de graţie împotriva Mihaelei, o credeam, din contră, un omagiu adus ei, iubirii noastre. În Cici iubeam de fapt tot pe Mihaela, deoarece ea îmi amintea necontenit de fosta mea soţie, de parcă s-ar fi integrat în fiinţa ei proprie. Iubirea mea (din cauza obstacolului ivit în cale prin divorţ) îmi cerea acest nevinovat compromis.

Şi cu toate acestea, în plină dragoste, sforile nevăzute ne traseră în faţa a două morminte proaspăt deschise.

Nu-mi pasă dacă voi fi învinuit de moartea Mihaelei. Recunosc că eu am împins-o să facă supremul gest. Am dezagregat-o mai întâi cu abilităţile născocite de inteligenţă (iar când mi-am dat seama că o iubesc), cu puterea dizolvantă a iubirii. Dar asta m-a pierdut. Prin proporţiile ei uriaşe, răzbunarea mea inconştientă m-a răsturnat şi pe mine.

Mă întreb dacă o fire ca a mea ar fi fost aptă pentru o căsnicie obişnuită al cărei ideal de fericire e liniştea lipsită de surprize, un calm egal de-a lungul anilor, precum şi o securitate materială şi morală sau, după cum ar spune Palmerston, o viaţă fără plăceri ca s-o putem suporta.

Nu! N-am avut niciodată voluptatea inconştientă a omului sănătos, nici optimismul simplist al celui care scrie pe apă crezând că face o operă durabilă. Ceva în maşinăria subtilă a fiinţei mele a fost dereglat în permanenţă, poate chiar din copilăria mea tristă când duceam morţii închipuiţi la cimitir, ori poate încă de la naştere când mi-a fost transmis orgoliul îngrozitor care a dat peste cap viaţa bunicului…

În orice caz numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat nimic care să rămână generaţiilor viitoare, dar am avut dragostea…

E de neconceput cât am iubit-o pe Mihaela. S-a strecurat atât de integral în mine făcând una cu fiinţa mea, încât acum când a plecat în lunga ei călătorie şi-a luat numai trupul cu ea, dar în mine a rămas întreagă, mai vie ca niciodată. Voia să-mi intre în sânge şi, iată, izbutise mai mult, infinit mai mult decât se aşteptase.

Totul, totul îmi vorbeşte de ea: locurile pe unde am hoinărit, casele, grădinile, lucrurile, oamenii pe care i-am cunoscut împreună. În toate şi în tot parcă şi-a lăsat fiinţa ei. (Şi risipa aceasta nu mai avea margini.) Când tac, fiinţele şi lucrurile din afară încep să grăiască amintirile din mine. În gânduri şi în vis, în iubire şi în ură, în bucurie şi în suferinţă, în faptă şi în vorbă, e pururea vie, pururi prezentă Mihaela! Pretutindeni Mihaela! Obsesie uriaşă, copleşitoare, trebuinţă ca aerul şi lumina.

Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute până în adâncurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sunt tocmai acelea de care te îndoieşti mai mult.

Totuşi, în rânduiala aceasta cuminte a morţii, un gând se agaţă timid de viaţă. A tras un colţ de umbră şi mi-a luminat drumul pe care l-aş fi străbătut de aici înainte: politica, profesoratul, căsnicia. Mi-a arătat perspectivele, bucuriile, victoriile care mă aşteptau. Degeaba! Toate îmi par şterse, serbede, fără noimă. Pentru cine aş mai ţine prelegeri? Pentru cine aş mai smulge onoruri? Pentru cine aş mai duce-o cu Cecilia? Mihaela nu mai este şi, odată cu ea, dispare sensul tuturor strădaniilor mele, însuşi rostul existenţei mele. De acum s-a prăbuşit temelia pe care se clădesc fapte noi, îmi lipseşte îndemnul, scopul, nădejdea, răsplata, visul tot… tot…!

Sunt obosit!

Încerc impresia că am trăit câteva vieţi pământeşti, atât de greu mi-e sufletul. Iar copilăria mi se pare aşa de îndepărtată şi nebuloasă, încât mă îndoiesc că am fost cândva copil.

Nu, nu-mi pare rău de nimeni, de nimic… Nici de părinţi, nici de Cecilia (şi ea o victimă), nici de ceea ce las în urma mea…

Am credinţa fermă că viaţa mea a început cu Mihaela şi se încheie odată cu ea.

Oricum, a fost prea frumos ca să se sfârşească altfel. Adio!

SFÂRŞIT