I.

Până la prânz totul s-a petrecut ca de obicei. Am plecat de dimineaţă la serviciu într-o dispoziţie de plenitudine. Aveam o lucrare pe care trebuia s-o isprăvesc chiar în acea zi. Muncind cu tragere de inimă o dădui gata mai repede decât mă aşteptam. Norocul făcuse să fiu angajat într-un proces de moştenire, cu câştig de cauză aproape sigur şi care îmi aducea un beneficiu însemnat. Am primit chiar un aconto de 10.000 lei.

„Azi îmi merge din plin”, gândeam, şi o euforie plăcută se plimba prin toată fiinţa mea. În cât suntem astăzi? (Voiam să-mi însemn ziua în agendă.)

Calendarul din perete arăta 14 iunie! E cu putinţă? Dumnezeule, dar azi e aniversarea Mihaelei, împlineşte 22 de ani. Mi-am amintit ce bine petrecusem acum un an de ziua ei, deşi n-am reuşit să destupăm cele 21 de sticle de şampanie oferite de Coleşiu, şi cum în noaptea aceea o avusesem pe Mihaela…

Uite, trecuse un an şi parcă toate se întâmplaseră de când lumea. M-a mirat faptul că ea n-a adus deloc vorba de sărbătoarea asta. Voia probabil să mă încerce dacă nu-mi voi aminti şi singur. De ce să mint? Mă bucuram că procedase astfel pentru că îmi dădea prilejul s-o conving că nu uitam aniversările ei.

În fine eram vesel, vesel, şi capacitatea mea părea prea strâmtă ca să cuprindă atâta voie-bună. Bogdan, care lucra la biroul din faţă, mă întrebă:

— Ce ai de eşti aşa de bine dispus?

— Azi e ziua de naştere a Mihaelei.

— Da? Atunci, mulţi ani înainte!

Mă felicitară toţi colegii; chiar doamna Rozina, dactilografa, nu se lăsă mai prejos, cu toate că era supărată pe mine. (O admonestasem o dată cam aspru din pricina unor erori la maşina de scris.)

Mă gândeam ce cadou să fac nevesti-mi. O brăţară, un inel, cercei? Nu mă hotăram deloc, nu mă satisfăcea nimic. Dactilografa propuse:

— Cumpără-i o poşetă.

Poşetă? Haida-de! Voiam ceva mai deosebit care s-o încânte. Mai degrabă i-aş oferi o cruciuliţă de aur cu 22 de briliante – câţi ani împlineşte ea.

Am cutreierat câteva magazine de bijuterii până să găsesc ceva pe plac. După câteva ore, pietrele scumpe erau gata încrustate. Seara, încă nu ştiam nimic: vom invita pe cineva sau petrecem în doi undeva într-un restaurant? Rămânea ca Mihaela să ia o hotărâre în această privinţă. Când am ajuns acasă, ea nu se întorsese încă din oraş.

— A ieşit pe la patru, îmi spusese Zamfira.

Am trecut în odaia de lucru, şi fiindcă n-aveam ceva mai bun de făcut, m-am apucat să citesc o carte. Din când în când consultam ceasul.

— Opt şi jumătate… nouă… nouă şi jumătate…

Ea nu se întorcea. Începeam să-mi pierd răbdarea:

— Pe unde o fi umblând?

Am telefonat fără rost la Bogdăneşti. Amely mi-a spus că nevastă-mea nu călcase pe acolo.

— Trebuie să fie la Cici.

Am ridicat receptorul şi am întrebat-o. Acelaşi răspuns.

— S-o fi dus, poate, la soră-sa…

Alexa n-avea telefon acasă; întrebând la poştă îmi răspunse chiar ea (era în tură de noapte). Prin urmare nu se afla nici acolo.

— E la cinema, cu siguranţă. (Obişnuia să se ducă uneori singură când aveam de lucru.) Dar de ce întârzie atât? Şi mai ales de ce, tocmai de ziua ei, preferase să meargă la un film? E cu putinţă să fi uitat ea însăşi de aniversare?

Semnele de întrebare se înmulţeau, dar până una-alta nu-mi dădeau de gândit. Se făcuse ora zece şi ea încă nu venea. Mă cotropi neliniştea…

— Niciodată n-a întârziat atâta. Să se fi întâmplat ceva?

Nu mai eram în stare să citesc un rând. Grija mă rodea, neliniştea cucerea cu repeziciune teritoriu. O vedeam în nesimţiri prinsă sub roţile tramvaiului. Alungam groaznica imagine ca să-mi apară în locul ei un pat alb de spital. Oricum, trebuia să se fi întâmplat ceva. Mai ales că umbla pe stradă cu capul în nori. (De câte ori nu i-am spus: fii atentă, draga mea, mergi cu ochii-n patru, fiindcă Doamna Mor-Mor abia aşteaptă să găsească pe cineva în greşeală.)

Mă plimbam fără astâmpăr prin odaie, ca un leu în cuşcă, fumând ţigară după ţigară. Îmi ascuţeam atenţia ca să aud soneria sau paşii ei apropiindu-se.

De câteva ori mi se păru că ţârâie soneria. Trimiteam pe Zamfira să vadă cine e, dacă nu venise cumva.

— N-a sunat nimeni, conaşule.

— Du-te şi vezi, îi strigam, am auzit că a sunat.

Degeaba. Nu era nimeni.

Grija sporea, legată direct de minutarele ceasului care goneau fără odihnă şi mai ales fără cruţare.

— Ce s-o fi întâmplat? Cu siguranţă că s-a întâmplat un accident. Altă explicaţie nu e!

M-am apropiat de telefon, am pus mâna pe receptor să întreb la Salvare. O frică paralizantă m-a înlemnit… Am învins-o până la urmă, căci îndoiala era mai greu de îndurat. Nimic. Cineva de acolo m-a sfătuit să mă adresez Prefecturii de Poliţie.

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-o fi păţit? Strigam tulburat cu glasul gândului. Şi tocmai astăzi de aniversarea ei! O pacoste ca asta mai rar!

Mă înăbuşeam în casă. Nori groşi de fum inundau odaia şi nu mai puteam suferi nici fumul. M-am îmbrăcat să ies.

— Plecaţi? Se miră slujnica.

Nu i-am răspuns. Abia jos, în stradă, m-am întrebat:

— În definitiv, ce trebuie să fac? Încotro s-o apuc?

Nehotărât, am rămas deocamdată locului, scurmând cu privirile în dreapta şi în stânga, doar-doar voi zări-o apropiindu-se. Nici gând. Mi se părea că pietonii trag cu coada ochiului la mine, şi mă miram stupid că unii oameni pot să umble atât de liniştiţi pe stradă.

Ceasul blestemat arăta unsprezece şi Mihaela nicăieri. Dispăruse în neant, unde era, ce făcea, ce gândea? Am alergat înapoi în casă, îmboldit de o nădejde absurdă. Poate – ziceam – s-o fi întors între timp (deşi n-ar fi fost chip să se întoarcă fără s-o zăresc.) Degeaba! În odăile lipsite de prezenţa ei se cuibărise pustiul. (Niciodată n-am simţit mai acut pustiul.)

Înnebuneam de grijă şi tortură. Cerule, ce-i cu ea? E vie – e moartă? Unde s-o găsesc? Am cutreierat ca un zănatic prin toate încăperile apartamentului. Poate o fi leşinat în dormitor, poate zace în baie şi eu habar n-am. Nici nu îndrăzneam să râd de neghiobia ce-o făcusem căutând-o prin casă. Masa era pusă, scaunul ei şedea gol şi o aştepta şi el. Toţi o aşteptam, şi ea nu mai apărea.

Hotărât lucru: s-a întâmplat un accident. Altceva nu poate să fie. Imposibil să întârzie de bunăvoie până la 11 şi jumătate, fără să mă anunţe la telefon. Trebuie să întreprind ceva. Nu-i altă soluţie. Un taxi m-a dus în câteva minute la Prefectura Poliţiei. Comisarul de serviciu a ridicat din umeri, după ce i-am spus ce mă aduce la dânsul.

— N-am nici o cunoştinţă, nu mi s-a raportat nimic. Apoi adăugă: de altfel nici nu trebuie să mergeţi cu gândul aşa departe.

Comisarul m-a liniştit într-un fel. Bine, nu voi merge cu gândul prea departe, dar Mihaela unde-i? Unde-i? Unde-i?

Voiam să plec. Totuşi în pragul uşii, am zvârlit o întrebare aşa într-o doară:

— Nu s-a întâmplat nici un accident azi după-amiază?

— Ba da, însă nu cred să aibă vreo legătură cu ceea ce vă interesează. E vorba de un accident de automobil petrecut la Şosea. Să vă arăt cazul? Adu condica, băiete. Un agent alergă în alt birou şi o aduse. Comisarul o răsfoi:

— Vedeţi aici…

Am citit sărind peste cuvinte: „Maşina de piaţă… viteză o sută km… derapat… scoşi răniţi… Nenişor cu soţia… spital Filantropia”.

— Nenişor? De unde cunosc numele ăsta? Parcă am auzit de el? În nici un caz nu mi-i străin… De asta sunt sigur…

M-am adresat comisarului:

— Altceva nimic?

— Nimic, până la ora asta.

Am pufnit de nemulţumire ca şi când îmi părea rău că nu se întâmplase nimic. (Nenişor, mare comedie!) Am plecat repede. (Nenişor, hm! Nenişor!) Graba mea fu remarcată de comisar printr-o ridicare semnificativă din umeri. (Nenişor! Ne-ni-şor!)

Şi tocmai pe când coboram scările interminabile (ascensorul nu funcţiona) am avut o iluminare subită, asemenea unui fulger, care mi-a descoperit adevărul.

— Mihaela e aceea cu accidentul. Şi Nenişor? Nenişor, numele pe care-l citisem în cartea de vizită lunecată din poşeta Mihaelei. E tânărul care o ceruse de nevastă.

Nu era o simplă bănuială, nici vorbă! Bănuiala implică ezitare, nesiguranţă, îndoială. Eu aveam o certitudine aşa de netăgăduită ca însuşi faptul că trăiam. Era acea siguranţă revelatorie cu care vine minţii noastre dezlegarea unei probleme îndelung frământate.

Am oprit un taxi care tocmai trecea prin dreptul meu.

— La spitalul Filantropia!

Circulaţia după miezul nopţii era redusă, automobilul gonea spintecând aerul ca o săgeată. Deşi voiam să ajung cât mai repede, ca să am o clipă mai devreme confirmarea teribilei bănuieli, totuşi mi se strângea inima.

— Mai încet!

Aş fi vrut acum să nu mai ajungem, să întârziem cât mai mult clipa revederii (pe care mi-o închipuiam grea), aşa cum un bolnav amână mereu ceasul operaţiei.

Capul îmi vuia, mă scuturau ameţelile, stoluri, stoluri de gânduri contradictorii se încrucişau învălmăşindu-mi mintea, creând un haos din care nu mai putea să răsară o hotărâre cuminte.

— Mai încet!

Am strigat cu atâta furie încât şoferul stopă speriat. Acum maşina abia se târa pe asfalt, altele mai grăbite ne-o luau înainte sau claxonau din spate nerăbdătoare, să mergem mai repede. Nu mai puteam răbda. Trebuia să se sfârşească odată cu chinul ăsta.

— Mână repede! Mai repede!

Nu-mi păsa de ce avea să creadă şoferul, chiar dacă m-ar fi luat drept nebun. Pagubă-n ciuperci! Atunci numai de părerea lui nu mă sinchiseam.

Portarul spitalului m-a oprit să intru. Vizite după miezul nopţii? Unde s-a mai pomenit aşa ceva? I-am explicat că e vorba de un caz special, soţia mea a fost accidentată, nu ştiu în ce stare se află, trebuie s-o văd neapărat… Ce importanţă are că-i aşa de târziu?

— Nu se poate, avem dispoziţiuni aspre. Vreţi să mă dea afară?

Văzând că rezistă pe poziţie, am schimbat tactica.

— Cum să te dea afară dacă am bilet de intrare?

— Să-l văd…

I-am strecurat o hârtie de o sută. Ochii cerberului sclipiră şi împotrivirea se duse pe copcă.

— Luaţi-o pe aici, numai să nu faceţi zgomot. Salonul 7 e la al doilea, pe coridor la dreapta…

În timp ce urcam la etaj, o femeie cobora scara. Când ajunse în dreptul meu, am recunoscut-o: era sora Mihaelei. Uluitoarea surpriză a fost de ambele părţi.

— Alexa, dumneata?

Ea încremeni locului fără grai. Nu se aştepta să mă întâlnească.

— Nu te supăra, eu sunt!

— De unde ai aflat? Făcu ea încă nedezmeticită.

Ce puteam să-i răspund? Părea atât de complicată povestea bănuielilor mele cu tânărul din holul hotelului şi cu cartea de vizită al cărui nume era acelaşi pe care îl citisem în condica prefecturii de poliţie, încât înşirând toate acestea n-ar fi priceput o iotă. Am preferat să ocolesc întrebarea.

— Ce-i cu Mihaela?

La rându-i Alexa a ocolit răspunsul. Recăpătându-şi stăpânirea de sine, m-a luat de mână, ca să fac calea întoarsă.

— Vino cu mine, Tudor…

— Unde să merg? De ce nu-mi spui ce s-a întâmplat? E atât de grav?

— Linişteşte-te, nu-i nimic grav. Are o fractură la piciorul stâng, aşa mi-a spus internul de serviciu…

— Bine c-a scăpat cu atât. S-ar fi putut întâmpla mai rău. Totuşi mă duc s-o văd.

— Nu te duce… Renunţă, te rog.

— De ce? Doar pentru asta am venit…

— Ascultă ce-ţi spun… Nu e bine!

— Dar lămureşte-mă, de ce? De ce?

Alexa ezită câteva clipe frământate, apoi rosti cu o voce gravă, care venea parcă dintr-o prăpastie:

— E o uşuratică. Nu trebuie s-o vezi.

Acest cuvânt din gura Alexei a prăbuşit un munte pe mine. Strivit de greutate mai mult decât de durere, m-am lăsat târât de ea, ca un obiect, până ce amândoi am ajuns în curtea spitalului şi de aici în stradă. (Mi-aduc aminte că trăgeam cu nesaţiu în piept aerul rece al nopţii, ca un bolnav care se sufocase până atunci.)

Păşind agale pe panglica trotuarului ca o pereche întârziată, Alexa îmi destăinui aproape în şoaptă:

— Acum o oră şi jumătate, pe când mă pregăteam de culcare, o infirmieră trimisă de Mihaela îmi aduse un bileţel: Sunt în spital, rezerva 81, vino urgent. Fug într-un suflet să văd ce s-a întâmplat? Am vorbit cu medicul-intern de serviciu. „Ce-i cu sora mea, internată în după-amiaza asta? E aşa de grav?” Nu vă speriaţi, doamnă, n-are decât o simplă fractură. Mai prost stăm cu soţul ei…„ „Cum, au fost împreună?„ (Ştiam că-mi telefonasei mai devreme după ea şi acest lucru m-a pus în încurcătură.) „Atunci zic, trebuie să fie o eroare la mijloc, nu-i sora mea…„ Internul s-a mirat: „Nu vă interesaţi de soţii Nenişor?„ Ca să nu stârnesc o bănuială care ar fi pus pe Mihaela într-o lumină atât de urâtă, am minţit. „Da, chiar de ei mă interesez… Nu sunt la rezerva 81?„ „Da, da, la 81, a confirmat internul”, iar eu am înţeles ce anume se întâmplase.

— Şi ai văzut-o? Ai vorbit cu ea?

— Eu? De azi înainte n-o mai cunosc.

Spunând acestea au podidit-o lacrimile. Dumnezeule! Alexa, femeia aceasta de granit, plângea pe stradă în văzul şi auzul trecătorilor care întorceau capul după noi.

Marile dureri nu dor la început. Sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă. Poate de aceea mă simţeam atât de liniştit după destăinuirea Alexei, ca şi cum nu se întâmplase nimic. Chiar am găsit în mine tăria să dau curaj Alexei pentru a suporta fapta soră-si. I-am strâns braţul, am dojenit-o cu blândeţe, ca pe un copil:

— Ce faci, Alexa? Dumneata care-mi cereai să mă stăpânesc îţi pierzi cumpătul? Desigur, e destul de grav ceea ce s-a întâmplat, dar trebuie să ne păstrăm capul acum când avem atâta nevoie de el. Să chibzuim pe îndelete ce-i de făcut. Cred că o judecăm prea aspru. Chiar dacă ar fi făcut ceva reprobabil, n-o să rămână pe drumuri…

În timp ce îi vorbeam astfel, aruncând nenorocirea pe spinarea amândurora (ca s-o îndurăm mai lesne), ea se căina mereu:

— Nefericita! Cum a putut să apuce pe drumul ăsta?

— Mă duc la ea, nu mai pot răbda, i-am spus pierzându-mi brusc cumpătul, pradă unui impuls covârşitor. Vreau să aflu adevărul din gura ei.

— Nu, a ţipat Alexa ca muşcată de şarpe. Nu te duce! Nu trebuie să te duci! Mai ales acum!

— Nu-ţi fie teamă: n-are să se întâmple nimic. Nu vezi cât sunt de calm?

Cu toate asigurările, ea se agăţă îngrozită de braţul meu:

— Nu, Tudor, ascultă-mă, ai să regreţi. Fă cum îţi spun.

— De ce? Pentru care motiv te împotriveşti aşa?

— Sunt convinsă că e mai prudent. Mâine, da, poţi să faci ce vrei. Lasă măcar să treacă o noapte… Înţelegi?

Din vorbele ei se desprindea atâta fermitate încât, pentru a le nesocoti, trebuia să opun o tărie de care nu dispuneam. M-am supus, deşi toată fiinţa răscolită mă îmbrâncea să fac exact contrariul.

— Ai dreptate, i-am spus neconvins, e mai cuminte s-o văd mâine. Dar mi-e aşa de greu să rămân singur o noapte întreagă.

— Vin la tine. Îmi dau seama câtă nevoie ai de cineva în preajma ta.

Am schiţat gestul de a opri o maşină care tocmai trecea pe lângă noi. Alexa mă împiedică.

— Mai bine mergem pe jos.

— Dar e prea departe.

— Nu-i nimic. Trebuie să ne obosim ca să cădem apoi frânţi de oboseală. Aşa vom putea dormi şi unul şi altul.

Am ascultat-o, incapabil de a mă opune voinţei ei. Mergeam încet, fără grabă (deşi se făcuse ora unu), ca atunci când ai de străbătut un drum lung. Ne duceau mai mult paşii pe străzi ocolite, întunecoase, pustii… După două ceasuri de umblet, în sfârşit, am ajuns acasă.

În bucătărie era lumină. Zamfira nu se culcase, ne aştepta încă.

— Coniţa e la spital, a lovit-o o maşină, dar nu-i nimic grav. Peste câteva zile se întoarce acasă.

Femeia făcu ochii mari, speriată, şi izbucni în plâns.

— Vai, biata coniţă, presimţeam eu că nu-i a bună.

În sufragerie masa aştepta întinsă, aşa cum o lăsasem. Alexa observă cruciuliţa împodobită cu briliante pe care voiam s-o dăruiesc Mihaelei, dar ezită să mă întrebe ce-i cu ea. I-am citit pe faţă gândul.

— Trebuia să sărbătorim aniversarea ei. Tocmai îi cumpărasem… asta.

Părea că nici n-a auzit ce i-am spus şi a schimbat vorba ca să ocolim o durere mai mult.

— După cum văd n-ai pus astă-seară nimic în gură, mi-a spus. Stai şi mănâncă, doar n-o să rabzi de foame…

— O aşteptam… pe ea… să vină. Şi vremea a trecut… (Voiam să spun pe Mihaela, dar ceva mă împiedica să-i pronunţ numele, aşa cum se face cu un mort scump). Acum nu mai mi-e foame.

M-am cufundat într-un fotoliu şi am rămas inert în poziţia iniţială (care dealtfel nici nu era comodă) multă vreme, fără să fiu capabil de a mai face o mişcare măcar s-o corectez. N-aş putea spune că mă gândeam la ceva. Oboseala mă secătuise, iar starea de toropeală îmi dădea o plăcută senzaţie fizică. Într-un târziu, printr-o lentă tranziţie am simţit o apăsare şi dinăuntru şi dinafară. Mă apăsa materialitatea gândurilor prefăcute în plumb, mă apăsa inima îngheţată, aerul, pereţii şi tavanul care sta să cadă. Prins între aceste două forţe opuse, care-şi exercitau presiunea asupră-mi, mă vedeam neputincios de a întreprinde ceva pentru a mă elibera. Cu privirile încremenite, fixam în neştire o dungă de covor, până mă dureau ochii. Îmi alegeam atunci alt punct şi acelaşi joc reîncepea monoton, obsedant, exasperant.

— Nu vrei să te culci? M-a întrebat Alexa, care stătea mută şi străină pe alt fotoliu din colţul sufrageriei.

Întrebarea m-a făcut să tresar, aşa cum faci când primeşti o excitaţie puternică din exterior. Uitasem cu totul de prezenţa ei. Am scuturat din cap negativ.

— Eşti destul de obosit, trebuie să te odihneşti, a insistat ea.

— Dacă vrei, treci dincolo în dormitor şi culcă-te. Doar n-ai să-mi ţii de urât toată noaptea.

Ne solicitam unul pe altul, cu atenţii şi menajamente, arătându-ne o tandreţe cât se poate de exagerată. S-a apucat să-mi facă patul şi n-am reuşit s-o împiedic. La rându-mi stăruiam să ia o pijama nouă (voia s-o ia pe cea veche a Mihaelei) şi alte nimicuri ridicole în fond.

Am prins de veste că de când plecasem de la spital n-am rostit nici un cuvânt despre Mihaela, deşi prezenţa ei copleşitoare o simţeam amândoi. Era parcă o moartă scumpă pe care trebuia s-o învăluim în tăcere şi uitare ca să nu ne scormonim în zadar suferinţa…

M-am întins istovit pe pat, aşa cum mă găseam, căci n-am avut energia să-mi scot nici cel puţin haina. (Socoteam la început să mă odihnesc încă o jumătate de oră, apoi să mă dezbrac, ca de obicei.) Dar am adormit după aceea cu hainele pe mine.

— Ce dreptate avea Alexa să ne întoarcem pe jos.

Mă simţeam bine, negrăit de bine! Aş fi vrut ca starea mea de voluptate fizică în care mă cufundasem să se prelungească la nesfârşit. Dar o tresărire bruscă mă aduse din nou în zona realităţii. Din nou am îndurat greutatea aceea nevăzută. Era o apăsare materială, care-mi oprea parcă bătăile inimii şi-mi sugruma răsuflarea. Şi cu toate acestea inima îmi funcţiona normal şi de respirat – respiram.

În răstimpuri un burghiu nevăzut îmi sfredelea creierul când ici, când colo, când dincolo. Această unealtă de tortură părea că-i vie şi avea glas, un glas care nu ştia să articuleze decât două cuvinte, mai rele decât otrava:

— M-a înşelat! M-a înşelat!

Deşi vorbea la persoana I, ca pentru mine, îi răspundeam ca unei alte prezenţe, legând cu el unul din acele dialoguri intime care-mi erau aşa de familiare.

— Şi ce dacă m-a înşelat? Je m'en fiche! Eu nu i-am dat cu piciorul după ce ne-am întors de la Constantinopol? Suntem chit!

— Nu prea! Căci după aceea ai luat-o de nevastă, insinua interlocutorul din mine.

— Ce are a face? Faptul că am luat-o era în măsură să-i schimbe firea? Nici vorbă! E şi ea ca toate femeile o… (aici îmi veni în minte eroul lui Gib Mihăescu din Grandiflora, care afirma sus şi tare că femeile sunt nişte cârnăţărese; am completat deci cu o satisfacţie imensă) şi ea este tot cârnăţăreasă!

Părea că obţinusem o biruinţă strălucită asupra mea. Repetam: o cârnăţăreasă, şi din nou mă copleşea bucuria. Auzi colo: cârnăţăreasă! Cu cât repetam cuvântul acela de total dispreţ, cu atât mă simţeam mai bine.

— Cârnăţăreasă! Cârnăţăreasă!

Acum râdeam cu hohote, pradă unei voioşii fără seamăn, uitând tot ce se întâmplase, nepăsător de ce va mai fi, agăţându-mă ca un deznădăjduit de unicul colac de salvare apărut în cale.

— Cârnăţăreasă!

Reluam în închipuire subiectul nuvelei La Grandiflora citită nu de mult. Într-un oraş de provincie, tânărul Manaru îşi prinde soţia înşelându-l. Nu se revoltă, nu strigă, nu omoară. O mentalitate curentă a grupului de oameni în care trăia îi aduce alin în acea clipă de răscruce: toate femeile sunt la fel! Adică – nişte cârnăţărese. De ce aş cere neveste-mi mai mult?

Adevărat, cârnăţăreasă durdulie din piaţa centrală îşi oferea graţiile oricărui client care i le râvnea, fără nici o alegere. Dar „principiul” lui Manaru nu era dobândit dintr-o experienţă proprie de viaţă. Îl propagau alţii, iar el îl accepta. Şi acum venise sorocul să încerce o verificare, căci era el însuşi în joc. Trebuia, pentru liniştea lui sufletească, să se încredinţeze dacă într-adevăr toate femeile sunt cârnăţărese. Şi tânărul frământat de adevăr începe o furibundă luptă de cuceriri. Una după alta femeile îi cedează, învinse de puterea supranaturală a acestui deznădăjduit. Şi tocmai când e pe cale să aibă confirmarea, intervine ceva neaşteptat care-i răstoarnă, din temelie, credinţa. Soţia unui proaspăt cunoscut îi rezistă cu o dârzenie pe care numai virtutea poate s-o dea. Dar pentru Manaru nu există obstacole. El o îngenunchează cu forţa şi o siluieşte. Dacă a doua zi femeia va tăcea (şi-i va deveni astfel complice) principiul e confirmat. Însă femeia batjocorită reacţionează: bestiala faptă i-a frânt echilibrul sufletesc. Mutilată de remuşcări şi ruşine îşi curmă zilele.

Ce lovitură de trăsnet pentru Manaru!

— Cum, nu toate femeile sunt cârnăţărese? Există, prin urmare şi femei cinstite? Dacă-i cu putinţă aşa ceva de ce nu se află şi soţia mea printre ele?

Abia atunci vine pedeapsa: o împuşcă.

Pendula bătuse ora trei după miezul nopţii când am coborât din pat şi, scotocind prin bibliotecă, am dat peste cartea lui Gib Mihăescu.

Voiam să recitesc povestea (am parcurs câteva pagini), dar n-a fost chip să continui până la capăt. Morala care se desprinde din acele pagini mă zguduia:

— Şi Mihaela ar fi putut să nu fie cârnăţăreasă! Şi totuşi a fost! S-o pedepsesc aşa cum a făcut Manaru cu nevastă-sa? Nu ştiu… nu ştiu încă… Sunt atât de obosit! Nu pot să mai leg un gând…

Am adormit din nou. Când am făcut ochi se luminase de ziuă. O durere ascuţită mă încerca în coşul pieptului. Cred că această durere mă trezise. Încă buimăcit de somn, aveam impresia că tot ce se întâmplase azi-noapte nu fusese decât un vis urât şi o clipă mă scăldă o bucurie imensă. Dar frumoasa amăgire nu ţinu mai mult de o clipă. Luciditatea îmi reveni şi, odată cu ea, conştiinţa îngrozitoarei realităţi.

Atunci am suferit o sfâşiere îngrozitoare: parcă o mână de fier s-a introdus în coşul pieptului nimicind tot ce se afla acolo. Nu era însă o durere fizică, ci una sufletească. Degeaba încercam s-o alung invocând justificări neroade sau gândindu-mă la falanga inepuizabilă a cârnăţăreselor. Cumplita sfâşiere interioară stăruia, e drept, cu intermitenţe, dar tocmai din cauza asta devenise mai insuportabilă. Era de ajuns să-mi închipui pe Mihaela în braţele lui Nenişor (ce nume!) dându-i-se cu frenezie, aşa cum făcea cu mine odinioară, ca să-mi simt toată fiinţa măcelărită de acele degete vrăjmaşe, adevărate cuţite.

Mă înăbuşeam. Am deschis larg ferestrele spre cer. Aerul rece al zorilor năvăli în odaie şi-mi schimbă direcţia gândurilor. M-am îmbrăcat (mi-era frig) şi această operaţie pe care o prelungeam cât mai mult îmi îndepărta pe Mihaela din actualitate. Cu atât mai bine. Pendula bătu patru lovituri sonore, prelungi. Aşadar, nu dormisem decât o oră şi mie îmi părea că sunt în pat de o săptămână încheiată.

M-am aşezat la fereastră, rezemând coatele de pervaz. Respiram nesăţios aerul proaspăt al dimineţii şi, prin asociaţie, îmi amintii că citisem cândva că omul şi-ar prelungi viaţa cu cel puţin o cincime dacă ar inspira adânc aerul în piept, de cel puţin cincisprezece ori pe zi.

Am făcut şi eu la fel o dată, de două ori, de zece ori. Căutam să mă angajez în tot soiul de preocupări, nu pentru a-mi prelungi existenţa, ci numai să scap de hărţuiala gândurilor.

Nu era cu putinţă. Abia acum, îmi dădeam lucid seama de gravitatea „faptei”. Otrava ei, care lucra mocnit încă de aseară, reuşise în fine să-mi cuprindă toată fiinţa.

Cum s-a putut întâmpla acest atentat împotriva mea? Eram incapabil să concep aşa ceva. Cum să-mi închipui pe Mihaela tremurând în braţele altcuiva.

— Ea, pe care o consideram atât de a mea? Cum de nu prinsesem nimic de veste? Am avut, e drept, o bănuială vagă de când cu discuţia la Bogdăneşti; toţi acuzam pe soţia adulteră a dramaturgului, şi numai Mihaela singură îi lua apărarea. (De ce nu i-ar fi luat-o dacă era în aceeaşi situaţie?) Aveam prea multă încredere în mine şi încrederea asta nesfârşită mă orbise. O urmărisem după aceea fără convingere, încredinţat că fac o prostie. Nu descoperisem nimic, o protejase norocul, îndemnând-o în ziua aceea să se ducă la Veveriţa. Ştiu, nu trebuia să mă declar mulţumit numai cu atât, ci s-o supraveghez mai departe, s-o urmăresc mereu. Ştiu, dar ce folos?

Şi limpezeam în continuare atâtea lucruri care mai înainte îmi păruseră oarecum ciudate. Acum ştiam de ce nu explodase de bucurie când îi spusesem că tata ne cumpără o casă. Ce-i păsa ei de casă când avea alte preocupări? Îmi explicam de ce mereu era îngândurată, nervoasă, de ce nu-i intra nimeni în voie? (Păcătuise şi o chinuiau fără îndoială mustrările de cuget.) Tot aşa, după avort, când o consolam de pierderea suferită şi îi propuneam să concepem alt copil, ea îmi spusese: simt că n-aş putea. Nu ştiu ce are să se întâmple cu mine. (Hm, nu era greu de ghicit!)

Poate altcuiva i-ar fi stârnit bănuiala şi mai puţine elemente decât acestea. Numai eu n-ajungeam s-o bănuiesc, chiar dacă mi-ar fi dat să înţeleg pe şleau. Într-atât eram de orbit de orgoliul fără margini care mă stăpânea.

— Ai văzut, tată, ce soi bun este femeia oare roşeşte? Şi tu, Alexa, care spuneai c-o să trăim o sută de ani în casa lui Coleşiu? Hotărât, ne-ai dat prea mult. Poate nici n-apucăm a ne muta acolo.

În defintiv de ce îmi fac atâta sânge rău? Mă revoltam încercând o eliberare; doar nu sunt nici primul, nici ultimul încornorat. Apoi am strigat cu pumnii strânşi:

— Şi ce dacă m-a înşelat? Doar nu se va sfârşi lumea şi pământul din pricina asta.

Fraza rostită cu glas tare mă convinse de zădărnicia chinurilor mai mult decât sugerarea mută a gândului.

Şi cu toate acestea mi se părea că nu sufăr destul. Aş fi voit (ciudăţenie!) să parcurg toată întinderea suferinţei omeneşti până la hotarul morţii. Or, mă aflam încă departe de acest liman primejdios.

Se vede că nu iubeam integral pe Mihaela şi dispreţul care luase locul dragostei îmi era o salvatoare supapă de siguranţă, în orice caz, starea mea sufletească era asemănătoare cu aceea a soldatului din primele săptămâni de luptă: se miră că nu dă piept cu duşmanul şi se întreabă: oare ăsta-i războiul? El vrea războiul din închipuirea lui, crâncen, îngrozitor – şi dă peste războiul adevărat care poate să aibă zone de acalmie.

Am vrut să răsucesc o ţigară, deşi nu prea aveam poftă de fumat la ora aceea. În drum spre cutia cu tutun, m-am oprit în dreptul ferestrei şi m-am rezemat din nou de pervaz. Priveam de acolo pe strada pustie, fără să văd sau, mai precis, vedeam proiectate propriile mele închipuiri. Am rămas aşa, nemişcat (deşi îmi era frig), mai bine de o oră. Uitasem complet de fumat.

Acum mă preocupa ceva de care încă nu-mi dădeam seama, pentru că altfel cum se explica nevoia aceea de încremenire şi linişte absolută? Hotărât – trebuia s-o pedepsesc pe Mihaela. (Pedeapsa includea divorţul – de asta nici vorbă.) Dar ce pedeapsă, oricât de crudă, m-ar fi satisfăcut din plin? Dacă o prindeam asupra faptului poate aş fi omorât-o, fără discuţie. Însă felul cum aflasem de necredinţa ei excludea o asemenea răzbunare sângeroasă, prin aceea că pregătirea calculată cu sânge rece m-ar fi lipsit de spontaneitatea gestului şi în acest caz impulsul ar fi fost sugrumat, anulat de tendinţele bune ale eului.

— În definitiv, am destul timp să hotărăsc ce-mi rămâne de făcut.

Gândeam fără gânduri, sau mai precis în absenţa conştiinţei. Situaţia era desigur cântărită în străfundurile inconştientului, care lucra febril fără să-mi comunice deciziunile. (Şi acest lucru aveam să-l verific mult mai târziu.) Deocamdată în conştiinţa mea domnea pustiul, acalmia, haosul – ca după o catastrofă.

Cum stăteam aşa plecat, am prins de veste că şi fereastra de alături, din dormitor, era tot deschisă. Când m-am uitat mai bine, am descoperit un cot subţire de femeie.

Alexa! Ea era! La ora asta! Probabil că şi ea avusese o noapte de insomnie.

Am lăsat-o acolo netulburată, din nevoia de a rămâne mai departe singur. Şi oricât ar părea de ciudat, chiar azi-noapte îmi păruse rău că o luasem cu mine.

Când a venit la micul dejun, era palidă ca un cadavru. Tot timpul ne-am ignorat unul pe altul, ca doi străini care întâmplător luau gustarea de dimineaţă într-un local prea aglomerat, siliţi să şadă la aceeaşi masă. Într-o vreme ea rupse tăcerea şi mă întrebă:

— Te duci la birou?

— Cred că nu.

Numai de lucru n-aveam poftă. Şi când mă gândeam ce vor spune Bogdăneştii, Cici, Veveriţa şi ceilalţi prieteni auzind că… Fulgerul unui gând neaşteptat m-a făcut să tresar.

— Ziarele! Dac-or afla din ziare?

Până acum nu-mi trecuse prin minte o asemenea eventualitate. Zamfira a coborât să-mi aducă repede gazetele de dimineaţă. Le-am frunzărit în pripă. Niciunul nu dădea în vileag adevărul întreg. Toate anunţau la fel: „Accidentul de la Şosea… D-l Nenişor şi soţia, grav răniţi” (grav – era o exagerare şi bineînţeles altă poveste).

Surâdeam acru, maliţios:

— Auzi, domnul Nenişor şi soţia. Adică doamna Nenişor! Mihaela Nenişor! Straşnic sună! Nimic de spus.

I-am trecut Alexei gazetele:

— Citeşte, e interesant, foarte interesant! Păcat că nu le-a pus şi pozele: faţă, profil şi trois quarts… Ştiţi, ca la delicvenţii de drept comun.

N-a scos un cuvânt: s-a uitat prin ziare şi le-a pus grămadă alături pe o măsuţă. Clătina doar din cap a dezaprobare şi atâta tot. N-o mai puteam suferi nici pe ea, ca dealtfel tot ce venea din partea Mihaelei.

II.

Dintru început hotărâsem ca tot timpul cât femeia adulteră va rămâne la spital, să nu calc cu piciorul pe acolo. Nu de alta, dar voiam să evit explicaţia dintre noi care s-ar fi produs în condiţii defavorabile. Mai întâi ea fiind suferindă iar eu sănătos, diferenţa aceasta dintre condiţia noastră fizică ar crea un dezavantaj de oare nu mă gândeam să profit, cu atât mai mult, cu cât nici nu aveam nevoie. În al doilea rând locul unde se afla (şi unde bineînţeles trebuia să purtăm discuţia) era total nepotrivit: rezerva mai adăpostea trei paciente, deci şase urechi în plus care aveau ce auzi şi difuza. Astfel stând lucrurile m-am gândit: de ce n-aş lăsa pe Mihaela să treacă mai departe în ochii personalului medical drept soţia celuilalt aşa cum fusese considerată din capul locului? Prin absenţa mea (atitudine care însemna pur şi simplu abandonare) îi aplicam cea dintâi pedeapsă pentru fapta ei, dându-i totodată a înţelege la ce trebuie să se aştepte când se va întoarce acasă.

Cu toate astea, după câteva ore, mi-am schimbat hotărârea cu alta exact contrarie. Nu aveam clar în minte mobilul ce-l urmărisem, am acţionat mai degrabă datorită unui impuls lăuntric. Ştiu că eram foarte neliniştit şi ieşind în oraş ca să scap de inerţie, cel dintâi lucru pe care l-am făcut a fost să opresc un taxi.

— La sanatoriul Filantropia!

Aş fi rămas de o sută de ori şi aş fi plecat o singură dată. Şi totuşi am plecat. Străzile, casele, pomii, oamenii – toate erau altfel decât ieri dar nimic nu mă reţinea. Deşi între ieri şi azi se lăsase a barieră grea, de netrecut, ca între două ţări vrăjmaşe, eu încercam să dobor bariera. Să fi fost capitularea sau mai precis „acceptarea” noii stări? Încă nu-mi dădeam lucid seama.

Trecând prin faţa unei florării i-am spus şoferului să oprească. Am revenit cu un buchet uriaş de crini albi ca neaua.

Ce mă apucase? Până în clipa când imaginea magazinului de florărie mi-a apărut pe retină, nu m-am gândit absolut deloc să dăruiesc femeii adultere candizii crini care de când lumea simbolizau nevinovăţia. Şi cu toate astea!

Ce se întâmpla cu mine? Ascultam peste voinţa mea de porunci străine, neconforme cu propria-mi fire? Îmi ieşisem din conştiinţă acţionând ca un automat sub stăpânirea altei forţe mai puternice?

Am pătruns în camera ei albă de spital, cu o teamă de copil. Mihaela, surprinsă (nu se aştepta probabil să mă vadă), slobozi un ţipăt uşor, ascuţit. (Mai repede cred că era de spaimă decât de surpriză.)

M-am precipitat spre ea, îngânându-i numele de alint:

— Aimée, draga mea!

Apoi am întrebat-o convenţional:

— Cum te mai simţi?

Înainte de a-mi răspunde, zări florile şi uluirea luă pe faţa ei locul spaimei. Întinse o mână şovăielnică spre buchet de parcă s-ar fi îndoit că am să i-l ofer. I-am luat-o înainte:

— Ţi-am adus astea! Iartă-mă, n-am găsit altele mai frumoase.

Nu mi-a mulţumit. Înţelegeam cât de greu îi venea. Gestul meu (în fond un omagiu de preţuire) mai mult o contraria şi dacă primise florile n-o făcuse decât călcând pe mândria ei. (Mă întreb: ar fi putut să le refuze în prezenţa celor trei tovarăşe de suferinţă, care ne priveau ca pe scenă).

M-am aşezat pe marginea patului (nu era nici un scaun în cameră) şi i-am vorbit cât mai cald şi prietenos cu putinţă. (Făceam un efort mare, aproape vizibil.)

— Ştii, Alexa a fost acasă la noi. A petrecut noaptea acolo. Sper că va veni şi după-amiaza asta. Nu te nelinişti din cauza fracturii. După cât am înţeles nu-i ceva grav. Într-o săptămâna te faci bine. Dacă ai nevoie de Zamfira…

— Da, trimite-mi pe Zamfira, mi-a spus fără să mă privească. (Îmi evita privirea şi o făcea destul de stângaci.)

În atmosfera încărcată a camerei de spital plutea ameninţătoare explicaţia, marea explicaţie. „Cum ai ajuns aici? Ce s-a întâmplat? De ce m-ai înşelat?”

Totuşi, în ciuda acestor întrebări inevitabile pe care trebuia să i le pun şi la care trebuia să-mi răspundă, continuam să conversăm despre lucruri indiferente, fără nici o legătură cu teribila faptă. Se cunoştea că-i un joc penibil, apăsător, pe care mă încăpăţânam să-l duc până la capăt cu toată sforţarea supraomenească pe care mi-o cerea.

Zâmbeam îngheţat, vorbeam cu sufletul pustiu şi mâna care trebuia s-o sugrume o mângâia, ca şi cum nu se petrecuse nimic. Numai dacă cineva a trăit vreodată o întâmmplare identică, ar putea să-şi dea seama de câtă stăpânire am dat dovadă ca să-mi înăbuş clocotul de revoltă care-mi fierbea sângele. Am plecat făgăduindu-i că voi reveni. Şi m-am ţinut de vorbă. Am revăzut-o de câteva ori, dar explicaţia tot nu s-a produs. Îi povesteam de reparaţiile casei care erau pe sfârşite, o întrebam ce tapet i-ar plăcea pentru salonaş, o consultam de unde să ne procurăm mobila. Uneori, îi priveam pe furiş chipul senin, cu aerul ei inocent de copila. Mânia mă aprindea brusc: „Ah, ticăloasa!”

Ce putere stranie mă împiedica să dezlănţui urgia? De ce nu-mi răcoream sufletul care mă ardea, în loc să continui acel joc stupid de om iertător care întoarce răul prin bine? Oare conştiinţa că era bolnavă (deci într-o stare de inferioritate) să fi fost cauza? Nu ştiu! Mai mult decât atât: bizarul joc începu să mă amuze cu timpul prin aceea că sâcâia pe Mihaela până la exasperare. Ea nu mai putea întârzia la infinit explozia explicaţiei. Orice amânare o scotea din fire, îi nimicea până şi simulacrul de mândrie ce-i mai rămăsese. Simţind-o nervoasă, evitam să mai calc cu piciorul pe la spital câtva timp. În schimb se ducea Alexa.

Fractura mergea spre vindecare. Alexa mă asigură că Mihaela se va întoarce acasă în săptămâna viitoare.

III.

Într-adevăr se întoarse. După o absenţă de aproape o lună. Zamfira, cum o zări la poartă, coborî fuga în curte s-o întâmpine şi să-i ducă valiza cu lucruri. Zburda slujnica de bucurie, ca un câine credincios la vederea stăpânului. Văzând scena de la fereastră, mă întrebam: cum azi, sâmbătă, trebuia să iasă din spital – nu poimâine – luni? Îi dăduse probabil drumul mai devreme cu două zile la stăruinţa ei.

— Ai fi putut să mă anunţi, Mihaela. Veneam la spital să te iau.

— Credeam că eşti la serviciu, n-am vrut să te deranjez.

— Să mă deranjezi? Ce vorbă e asta? Între noi menajamentele de acest fel sunt fără sens. De ce n-ai chemat-o pe Alexa?

— N-a putut veni… M-am descurcat şi singură după cum vezi.

Am ajutat-o să urce scările, şchiopăta destul de rău; aş fi luat-o pe sus, în braţe, dar nu m-a lăsat. Cum ajunse în apartament dădu o raită prin odăi. Cred că nu i-a displăcut inspecţia sumară, toate erau în ordine, aşa cum le lăsase. Pe măsuţa toaletei zări o cutiuţă de a cărei existenţă încă nu ştia. A luat-o în mână şi, curioasă, i-a deschis capacul:

— O cruciuliţă cu briliante? Vai, ce frumoasă e? De unde a răsărit aici?

— Închipuieşte-ţi, soţul ţi-a dăruit-o cu prilejul aniversării tale.

S-a posomorât brusc:

— Ah, uitasem de ziua asta…

— Vezi, eu n-am uitat…

Răspunsul meu era zdrobitor, fără replică. A tăcut, stânjenită, fiartă, şi discuţia luă numaidecât alt curs fără să-mi adreseze un cuvânt de mulţumire. (Nici nu era nevoie.)

— Eşti bun să mă laşi singură? Aş vrea să mă odihnesc măcar o oră… M-a obosit drumul…

— Da… De ce nu? Mă duc la mine în birou, tot am de făcut concluzii scrise la un proces.

Lucram de o săptămână la aceste blestemate concluzii fără nici un spor. Câteodată ore întregi nu izbuteam să leg două fraze. Nici acum nu era chip să lucrez, mai ales acum… Mă tot întrebam de ce venise Mihaela fără să mă anunţe? O făcuse într-adins pentru a-şi lua lucrurile personale în lipsa mea ca să evite iminenţa explicaţiei dintre noi? Sau fusese doar o simplă întâmplare?

Apoi, la naiba, ce-mi venise s-o urc în braţe pe scări, ca să-i uşurez eu însumi consecinţele pasului ei greşit? Bine că n-a vrut, aş fi fost de-a dreptul ridicol.

Şi de ce s-a retras în dormitor, rugându-mă să n-o tulbur? Niciodată n-a simţit nevoia să fie lăsată singură: Probabil că a încuiat chiar uşa. Se teme de vreo obligaţie conjugală? Haida-de! Chiar dacă aş muri după o îmbrăţişare a ei încă n-aş cerşi-o. Când am revăzut-o adineauri mi-a părut, e drept, atât de frumoasă şi fragedă (însăşi şchiopătatul nu era lipsit de graţie), încât bogăţia ei feminină m-a durut pur şi simplu ştiind că nu-mi mai aparţine… Dacă accidentul acela ar fi urâţit-o fizic anulându-i farmecul, trădarea ar fi fost mai suportabilă?

Abia trecuse o jumătate de oră şi Mihaela se arătă în pragul uşii. Toată încăperea se umplu de fiinţa ei. (Doamne, tot mai bine că scăpase de ciopârţire: Mihaela urâtă părea un nonsens, ceva de neconceput.)

— Te-ai odihnit aşa de repede?

— Am încercat, dar n-am putut.

— De ce?

A surâs imperceptibil dându-mi a înţelege că ştiam tot atât de bine ca şi ea motivul care îi zădărnicise odihna. După aceea faţa ei îşi reluă gravitatea.

— Trebuie să-ţi vorbesc!

Ce avea să-mi spună pe tonul acesta dictatorial? Nu-i de crezut că intenţionează să atace problema infidelităţii care fierbea mocnit în noi, pentru bunul motiv că avantajul e întotdeauna de partea nevinovăţiei, şi nevinovăţia are primul şi ultimul cuvânt. Afară de cazul când vinovăţia pierde măsura şi vrea să acuze în loc să-şi pună cenuşă în cap…

Am întrebat-o ce vrea să-mi comunice, dar ea tăcea, oscilând între îndrăzneală şi lipsă de curaj, ca în pragul unui verdict care odată rostit nu mai poate fi schimbat.

— Ce este?

— În urma celor întâmplate, spuse cu privirile călătorind departe, în afară de noi, nu mai putem rămâne împreună

— Cum vrei! Am replicat sec, fără glas, străpuns de o sabie rece.

— Ştiu că nu se poate altfel.

Aşadar, tot „vinovăţia” avusese primul cuvânt. Mihaela îşi recunoscuse greşeala şi trăgea consecinţele.

— Când ai de gând să pleci?

— După-amiază…

— De ce nu aştepţi să te faci bine de tot?

— Nu se poate! Ar fi lipsit de sens.

O, zei, ce înfrângere ruşinoasă! Unde-mi erau minţile? Ce se va întâmpla cu mine? Evadasem din propria-mi fire? Sau ascultam de un stăpân necunoscut? În loc s-o alung necruţător din casă, aşa cum merita, şi mai ales cum ar fi cerut nevoia mea de răzbunare, uite, pleca singură, din proprie iniţiativă, ca şi când voia să mă pedepsească ea pe mine.

De ce nu i-am zvârlit în obraz josnicia trădării, umilind-o, zdrobind-o în picioare ca să trăiesc voluptatea răzbunării de care aveam atâta nevoie pentru a-mi răcori sufletul? Acum era prea târziu! Trecuseră 27 de zile şi 27 de nopţi de la descoperirea faptei şi timpul acesta îmi măcinase forţa. Aş fi fost de-a dreptul ridicol cerându-i socoteală după o lună de păsuire fără sens. Scăpasem ca un neghiob frânele din mâini şi acum mergeam la voia întâmplării.

Cu toată furtuna mea lăuntrică arătam pe faţă cel mai desăvârşit calm. (Calmul stâncii izbită de valuri.) M-am aşezat pe colţul biroului, adăugând sub mine şi câteva cărţi groase. De acolo, de sus, o dominam. Nu-i lipsită de semnificaţie nevoia acelei poziţii. (Probabil de aceea instinctul mă îndemnase să-mi schimb locul.)

— Bine, i-am răspuns consimţind să plece după-amiază, aşa cum voia.

— Şi pentru că am ajuns aici, trebuie să-ţi explic ce-a fost…

— Nu e nevoie…

— Nu eşti deloc curios să afli?

— Nu!

Păru contrariată, foarte contrariată de refuzul meu.

— Rău faci. Sunt unele lucruri care ar aduce lumină.

— Nu mă interesează deloc.

Mă privi îndelung, apoi ridică din umeri:

— Fie!

Câştigam teren. Ah, cât aş fi vrut s-o descos, în ce împrejurări mă înşelase, de când începuse legătura ei extraconjugală, în sfârşit, toată istoria trădării. Nu înţelegeam ca să-mi facă aceste destăinuiri înainte de a i le fi cerut şi mai ales (aşa cum probabil urmărea Mihaela) să tragă profiturile disculpării.

După o tăcere destul de lungă ana întrebat-o cu o uşoară nuanţă de ironie:

— Ai de gând să te duci la el?

Întoarse ochii, nu-mi suportă privirea. Răspunse fără glas, dând negativ din cap.

— Te rog să fii cât se poate de sinceră.

— Nu! (Cuvântul părea turnat în bronz.)

— Foarte bine. Atunci până la pronunţarea sentinţei ai să locuieşti în casa noastră…

— Aici? (Pe faţa ei poposiră semnele mirării şi întrebării.)

— N-am spus aici, am spus în casa unde trebuia să ne mutăm şi care e gata cu reparaţiile.

— Prefer să mă duc la soră-mea. (O replică reţinută a mândriei.)

— Te rog foarte mult să faci aşa cum îţi spun.

Mihaela tresări, mirată de tonul meu poruncitor. Parcă ar fi voit să spună ceva, dar se răzgândi şi tăcu.

— Vom face acţiune de divorţ prin consimţământ mutual pentru a nu irosi timpul degeaba. Eu îţi dau scrisoare la mână, tu – la fel.

— Bine… (Cuvântul avu o rezonanţă gravă).

— Şi acum ceva foarte important. După pronunţarea sentinţei te vei mărita cu el.

Ea nu mai putu să rabde. Sări de pe scaun şi-mi ripostă:

— Nu-ţi dau voie! (Ţipase mândria rănită.)

Am continuat imperturbabil:

— Mihaela, am fost adânc jignit şi am dreptul la o satisfacţie. Repet: după pronunţarea sentinţei ai să te căsătoreşti cu omul acela (îmi stătea pe buze să-i spun amantul tău). Aş înţelege să te revolţi dacă ţi-aş impune o căsătorie în afara voinţei tale. Dar când ţi-ai ales singură viitorul soţ, reacţiunea ta e absolut deplasată. În felul cum îţi vorbesc, cred că-ţi dai seama că nu glumesc deloc. Tu nu eşti femeia cu care cineva poate să-şi satisfacă un capriciu şi apoi să-i întoarcă spatele.

Aproape se sperie de glasul meu şi plecă în piept capul. Adevărat, nu glumeam deloc.

— După cum vezi m-am gândit la toate şi-am hotărât ca în actul de proprietate să trec casa lui Coleşiu pe numele tău. Ea va constitui zestrea ta.

— Nu! Pentru numele lui Dumnezeu, nu pot primi. E prea mult! Asta, nu! (Câte răni pe fiinţa ei!)

— Mihaela, de ce nu mă înţelegi? Nu vreau să te las, nu pot să las soţia mea în voia soartei, fără nici un sprijin. Am fost legaţi unul de altul, ne-am iubit, asta n-o poate nimeni tăgădui, şi avem îndărătul nostru un trecut care va trăi cât vom trăi şi noi.

La auzul acestor cuvinte Mihaela, mutilată, izbucni în plâns. O furtună violentă se dezlănţuise în ea rupând zăgazul lacrimilor. Se căina cu respiraţia întretăiată şi îngăima printre suspine:

— Ce nenorocită sunt! Cât mă doare nenorocirea mea!

— Nu spune asta… eşti nedreaptă cu tine. Doar n-ai să opreşti viaţa în loc din cauza unei greşeli. Ai curajul de a privi înainte.

Vorbele n-o potoleau, era nevoie de o forţă mai mare decât a lor. Plângea tot mai amarnic scuturată de sughiţuri. Văzând aşa, am cuprins-o în braţe şi am acoperit-o de sărutări pe faţa răvăşită de lacrimi, pe gura arsă. Surprinsă de această neaşteptată atitudine surâse palid a bucurie şi se lăsă copleşită de mângâieri. Nu-mi trebuia mai mult. Am ridicat-o pe sus ca pe un trofeu şi deschizând uşa dormitorului cu piciorul am depus-o pe pat. Într-o clipă storul fu lăsat, zăvorul tras, îmbrăcămintea zvârlită pe jos. Şi cu complicitatea întunericului de zi am avut pe amanta celuilalt, într-un delir care se lua de mână cu nebunia. Pasivitatea ei iniţială se topi ca gheaţa peste care torni apă clocotită. Şi după aceea prinşi de şuvoiul simţurilor, beţi de licoarea pasiunii, n-am mai ştiut de noi. Ne trezeam uneori şi forţa aceea uluitoare a firii ne înlănţuia din nou, storcând trupurilor vlaga până la sleire.

Mi-aduc aminte că într-un moment de relaxare Mihaela îmi şopti la ureche:

— Nu te-am înşelat, Dor… Dor… N-a fost decât o năpastă la mijloc…

Tăceam. Încerca să se dezvinovăţească, să-şi justifice infidelitatea, pincturând-o fără necesitate şi cu puţin tragism. Trudă zadarnică! Mai convingătoare decât orice argument pleda pentru cauza ei chiar situaţia în care ne găseam: era a mea din cap până-n călcâie şi îşi trăda cu mine proaspătul iubit. Dovadă evidentă că puterea mea asupra ei se menţinea încă la altitudine mare.

Mi-a mai spus că bărbatul acela îi făcea curte, o urmărea mereu şi, de ziua ei, întâlnind-o din întâmplare (absolut din întâmplare) i-a propus să meargă la Băneasa pentru a ciocni împreună o cupă de şampanie. L-a refuzat, el a stăruit (stăruia necotenit, fără sens). Piaza rea făcu să treacă prin dreptul lor o maşină. El a oprit-o ca şi când voia s-o pună în faţa unui fapt împlinit. (N-am înţeles când s-a întâmplat accidentul: la ducere sau la întoarcere?) Aş fi putut s-o întreb dacă dădea vreo importanţă acestui basm de adormit copiii, când convingerea mea era deja făcută.

În vreme ce Mihaela zăcea consumată până la inerţie de arşiţa pasiunii, m-am îmbrăcat, am aşternut lucid scrisoarea prin care consimţeam divorţul (pentru a-i servi la proces, după cum îi făgăduisem), apoi i-am spus Zamfirei:

— Coniţa pleacă după-amiază. Ajut-o să-şi împacheteze lucrurile şi să le ducă la noua ei locuinţă…

— De ce pleacă, Doamne, iartă-mă? Făcu slujnica uluită, crucindu-se.

— Nu întreba, fă ce-ţi spun. Eu iau masa în oraş şi nu mă întorc decât noaptea târziu…

Am coborât scările uşor, plutind într-o dispoziţie sufletească de plenitudine.

Ce nerozie! În loc ca nesăbuita patimă cu care avusesem soţia să mă pună pe gânduri, asemeni unui clopot de alarmă al fiinţei pândite de primejdie, dimpotrivă, îmi gâdila orgoliul avid de satisfacţii:

— Măcar de şi-ar da ea seama ce-a pierdut înşelându-mă!