IV.

Eram aşa de calm şi de împăcat cu situaţia încât mi se părea că mă aflu într-o zonă din stăpânirea neverosimilului. Cum? Mă despărţeam de femeia căreia îi dădusem numele şi îmi legasem viaţa de a ei, nu numai fără nici o zguduire sufletească ci, dimpotrivă cu un sentiment de uşurare? Atunci, era limpede: n-o iubeam şi nici n-o iubisem vreodată. Dragostea noastră fusese doar plăsmuirea mea, frumuseţea Mihaelei – creaţia mea, toată bogăţia asta izvora din mine. Dacă în noaptea aceea mă duruse infidelitatea ei, ce putea să fie altceva decât o simplă rănire a amorului propriu?

Am intrat, la întâmplare, într-una din cafenelele de pe bulevardul Elisabeta. La o masă, Bogdan îşi sorbea tacticos şvarţul. Fiind un virtuos al biliardului ne-am apucat să jucăm câteva partide de carambolaj. Am pierdut pe toată linia, ceea ce făcu pe adversar să constate:

— Azi nu prea eşti în formă.

Înainte de plecare, Bogdan (referindu-se la „familie”) mă întrebă:

— Ce faceţi mâine? (A doua zi era duminică.) Dacă n-aveţi vreun proiect, veniţi la noi.

— Imposibil, dragul meu.

— De ce?

— Pentru că… ne-am despărţit.

Bogdan holbă ochii. (N-am să uit niciodată mutra lui caraghioasă.)

— Vorbeşti serios, Tudore?

— Foarte serios.

— Şi, mă rog, când s-a întâmplat povestea asta?

— Chiar adineauri. Mai precis: cu o jumătate de oră înainte de a intra aici.

— Şi arăţi atât de calm? Ai avut răbdare să joci cu mine trei partide?

— De ce nu?

— Acum înţeleg de ce jucai atât de prost.

Nu mă descusu mai mult, prietenul meu avea tact. Convorbirea se opri aici. După ce ne-am despărţit mă tot întrebam: ce m-a împins să dau în vileag cu atâta grabă secretul nostru? N-aveam decât să-i spun că ne ducem la Alexa sau în altă parte. Nu cumva ţineam să mă angajez cât mai puternic în hotărârea de a divorţa, dând sfoară printre oamenii grupului în care trăiam despre acest lucru, de teamă că dacă l-aş ascunde s-ar putea să dau îndărăt fără inconvenientul ruşinei?

Foarte posibil!

Pe la ora cinci (supunându-mă unui gând) m-am dus întins la Filantropia să stau de vorbă cu domnul Nenişor, rivalul meu. Nu l-am găsit: părăsise spitalul (ca şi Mihaela) în cursul dimineţii; nu era încă vindecat, continua tratamentul medical acasă. (Faptul presupunea o prealabilă înţelegere între ei.) I-am aflat adresa din fişier şi iată-mă în strada Clopotarii Vechi sunând la uşa unui apartament de la etajul al cincilea. O bătrânică (probabil servitoarea) veni să-mi deschidă.

— E acasă domnul Nenişor?

— Da. Sunteţi doctorul?

— Nu. Anunţă pe avocatul Petrican.

Am aşteptat câteva minute până să se întoarcă. Încă nu ştiam ce trebuia să fac în caz că ar fi refuzat să mă primească. (Şi motive avea destule.) Din fericire nu se întâmplă acest lucru. Slujnica se ivi din nou:

— Poftiţi!

În timp ce parcurgeam vestibulul, ea adăugă grijuliu:

— Vă rog, nu-l ţineţi mult, e tare bolnav, chiar azi a ieşit din spital.

— Ştiu, ştiu…

Rivalul mă aştepta în dormitor, întins pe pat. Era palid, cu capul bandajat şi mâna dreaptă în ghips. Paliditatea lui crescu dând cu ochii de mine. Mi-l reaminteam ca pe o veche cunoştinţă, într-atât mi-l păstrase de proaspăt memoria în cele două sau trei clipe cât îl zărisem în holul hotelului Palace din Constanţa. Acum aveam prilejul să-l examinez cu amănuntul. Avea fruntea înaltă (la ce i-o fi servind?), ochii lipsiţi de expresivitate, nasul puţin borcănat, o gură mare cu buze groase. (Dumnezeule, buzele astea pe gura Mihaelei?

— Nu concepeam ceva mai monstruos, mai împotriva firii.) Trăsăturile feţii nu armonizau laolaltă, păreau separate, asimetrice. Nu, nu mă înşelam, era urât individul, semăna cu cel puţin un milion de oameni. Cât m-a bucurat descoperirea asta! Va să zică nu avea asupră-mi avantajul superiorităţii fizice, tot eu eram mai bine decât el, mie la sută… Şi dacă scumpa mea doamnă alesese un bărbat inferior mie, să-i fie de bine şi la mulţi ani!

Plutind pe valurile acestei satisfacţii, am ţinut din capul locului să domin pe rivalul meu prin orice mijloace pentru a atinge scopul urmărit. Trebuie să recunosc că n-a fost deloc greu.

— Probabil că te aşteptai la vizita mea, i-am spus aşezându-mă pe un scaun la o distanţă convenabilă, înainte de a fi poftit.

Pe faţa lui se citea neliniştea, ochii îi jucau sperioşi în orbite şi chiar tremura. (Dacă era teafăr, cred că ar fi luat-o la sănătoasa.) Frica bietului omuleţ îmi aducea apă la moară.

— Nu trebuie să te temi de mine, am continuat pe ton înalt, protector. N-am venit să te ucid, nici să te provoc la duel, deşi aş fi fost îndreptăţit s-o fac, pentru că te-ai amestecat în viaţa mea şi mi-ai distrus căsnicia…

— Eu… să… să vedeţi… se bâlbâi el nevolnic…

— Nu mă întrerupe, n-am terminat, i-am retezat-o cu asprime. În urma celor petrecute ştii care este datoria dumitale?

— Dar, vă rog, nu s-a întâmplat nimic incorect… Să vă explic.

— Nu am nevoie de explicaţii. Începând de azi m-am despărţit de soţia mea. Ea nu poate să rămână dezonorată dacă a făcut greşeala să răspundă sentimentelor dumitale. Singura soluţie care împacă lucrurile este s-o iei de nevastă… Asta numesc datoria dumitale. Înţelegi s-o îndeplineşti sau nu? Una din două.

— Da, desigur… desigur…

— Ţin ca acest răspuns să nu fie de circumstanţă. Bagă bine de seamă ce angajament îţi iei…

— Vă dau toate asigurările… vă dau chiar în scris dacă vreţi…

— Nu e nevoie. Prin urmare suntem înţeleşi, nu-i aşa?

— Noi, da… Dar dânsa? Credeţi că e de acord?

— Va fi! Dacă în prima săptămână după pronunţarea divorţului nu introduci actele la starea civilă, te împuşc oriunde te voi găsi, înţelegi?

Un ţipăt de femeie, de undeva din apropiere, ne strivi auzul. Am înţeles numaidecât despre ce era vorba.

— Cum, dumneata permiţi servitoarei să asculte ce vorbim?

— N-am servitoare. E mama!

Bătrâna se ivi şi cu toată spaima pe care o trăsese, îmi ceru scuze.

— Liniştiţi-vă, doamnă; fiului dumneavoastră nu i se va întâmpla nimic dacă de aci înainte înţelege să se poarte corect. Trebuie să recunoaştem însă că până acum corectitudinea lui a lăsat mult de dorit… Dovada e chiar starea în care se află…

— Of, of, l-a pedepsit destul Dumnezeu!

— Mamă, te rog, lasă-ne singuri… Nu înrăutăţi lucrurile.

— Numai un minut, doamnă, şi am terminat.

Bătrâna se retrase supusă. Rămaşi din nou singuri i-am luat un scurt interogatoriu. Era titrat (absolvise Facultatea de drept), avea 28 de ani (mai vârstnic decât mine), de curând fusese avansat administrator financiar (va să zică tot administrator era).

— Dar vicii? Ce vicii ai?

S-a uitat la mine descumpănit. (Împingeam sondajul peste măsură?) Totuşi mi-a răspuns:

— Nu am vicii. Îmi place să joc cărţi, dar asta se întâmplă atât de rar, încât nu poate fi considerat un viciu.

Voiam să-i mai pun şi alte întrebări, dar a venit un medic şi atunci am renunţat.

— Aşadar, suntem înţeleşi, nu-i aşa?

— Vă puteţi bizui pe mine…

Am plecat pe deplin satisfăcut. În stradă, trecând pe lângă un afişier, privirile mele reţinură un titlu scris cu litere de-o şchioapă: „Magnificul încorporat”. (Ce tâmpenie mai e şi asta?) Cum poate să fie magnific un simplu încorporat? (Sau mai bine zis recrut.) O fi făcut un act măreţ de arme? În acest caz îi spunea: Eroicul încorporat, nicidecum magnificul. Ducă-se naibilor de prostie – ce-mi pasă?

Mai departe, dădui peste altă pancartă cu afişe multicolore şi din nou Magnificul încorporat îmi captă atenţia. Pe legea mea, unii autori dramatici (era vorba de o comedie) sunt bătuţi la cap cu leuca, îşi aleg nişte titluri pur şi simplu absurde.

— Ce faci, iubite conte?

Mă abordase Charlot. (Acum îmi spunea conte pentru că mă căsătorisem cu contesa, aşa cum o porecliseră mansardiştii în derâdere pe Mihaela.)

— Măi, explică-mi şi mie ce înţelegi tu prin Magnificul încorporat? Uite, citeşte aici…

— Încornorat nu încorporat, râse el, corijându-mă.

Formidabil! Aş fi putut să zgâiesc ochii o zi şi o noapte şi tot greşit citeam. În speţă era vorba de Magnificul încornorat de Cormmelink, care se juca la Teatrul Comedia. Râdeam cu poftă de ceea ce mi se întâmplase, dar în acelaşi timp eroarea mea simptomatică mă punea pe gânduri: de ce evitasem persistent să citesc corect? Ce mecanism subtil mă ferise de veninul acelui cuvânt modificându-mi datele percepţiei vizuale din pricina actualităţii mele sufleteşti căreia nu-i convenea să se vorbească de funie în casa spânzuratului?

Am intrat cu Charlot la Continental. I-am destăinuit şi lui, fireşte, că mă despart de contesă. (Mă angajam tot mai adânc în hotărârea de a divorţa.)

— Condoleanţele mele, baroane, spuse el primind vestea cu obişnuita-i indiferenţă. (îmi schimbase totodată şi… titulatura.) Ai prins-o în flagrant delict?

— A, nici vorbă! Nu ne înţelegeam… Asta a fost pricina…

— Va să zică nepotrivire de caracteriologie?

— Chiar aşa… Ne despărţim prin consimţământ mutual…

— Dacă mulier nu e doloroza să ştii că are în vedere un homo-homini lupus. Attent, il treno!

M-am întors acasă devreme (pe la ora 9), sătul până-n gât de vocabularul lui Charlot şi de el însuşi. Zamfira mă aştepta cu masa întinsă şi mai ales cu ochii umflaţi de plâns. Am înţeles numaidecât că Mihaela plecase. Foarte bine. Chiar asta voiam…

— Ai dus-o la noua ei locuinţă?

— Nu, n-a vrut coniţa…

— Nu te-ai gândit cum o să se descurce singură cu bagajele? Mai ales că avea piciorul bandajat?

— Ba m-am gândit, da' dacă mi-a spus să rămâi acasă? De dus i-am dus geamantanele la maşină… (În definitiv ce-mi păsa de toate astea?)

— Nu ţi-a lăsat nici o vorbă?

— Nu. Când să plece m-a podidit lacrimile. Coniţa a zis să nu mai plâng şi mi-a dat o sută de lei.

Am făcut o scurtă inspecţie prin odăi. Dumnezeule, ce pustii arătau, deşi toate imobilele rămăseseră pe locul lor. Poate lipsa Mihaelei provoca această impresie pur subiectivă. Nu-i nimic, ne obişnuim şi cu asta; peste o săptămână-două ne va părea că aşa a fost de când lumea.

Dar nu „pustiul”, ci altă chestiune mă preocupa în clipa aceea. Voiam să ştiu dacă se dusese în casa noastră aşa cum îi poruncisem) sau preferase alt domiciliu? Nu s-o fi mutat chiar la el? Tare aveam poftă să mă reped până la Alexa ca să aflu din gura ei unde trăsese Mihaela. Mi-am reprimat îndemnul şi bine am făcut pentru că, după o jumătate de oră, m-am pomenit chiar cu Alexa. Pentru întâia dată ne priveam rece ca doi străini. Deşi ardeam de nerăbdare să cunosc noul domiciliu al Mihaelei, am lăsat-o pe ea să vorbească mai întâi. Ca şi când intuise ceea ce mă interesa, mi-a spus:

— Mihaela se află la mine acasă. (Hm, nu era chip să asculte de mine.)

— De ce ai primit-o?

— Ce era să fac? Sunt sora ei şi dacă am fost cea dintâi care i-am reproşat fapta, tot eu o iau sub scut şi o apăr când se află în primejdie.

— Nu înţeleg. De care primejdie e vorba?

— Ai izgonit-o şi ţi se pare că n-o ameninţă nici o primejdie? Alexa mă privea dispreţuitor şi-mi zvârlea săgeţi de ură. (Tocmai ea care spusese: n-o mai cunosc, nu e sora mea.)

— Dragă cumnată, nu m-am gândit nici o clipă să lipsesc pe Mihaela de sprijinul meu. Ar fi fost din parte-mi o răzbunare josnică de care nu sunt capabil. Dimpotrivă, am căutat să-i asigur o stare materială destul de bună, s-o pun la adăpost de orice nevoi. Şi ca să te convingi că nu pălăvrăgesc verzi şi uscate, află că am trecut casa pe numele ei.

— Ai făcut într-adevăr asta? Mă întrebă ea numai mirare.

— De ce nu? Peste câteva zile actul de proprietate, autentificat şi transcris, va fi predat sorei dumitale. (Mihaelei îi spusesem că era deja făcut; o nevinovată minciună pe cât de necesară pe atât de inofensivă.)

— Şi tu rămâi aici mai departe să plăteşti chirie?

— Ce-ţi pasă? Poate cu vremea devin încă o dată proprietar…

— Ascultă, Tudor, neînţelegerea voastră e mare numai în închipuirea ta. Am stat de vorbă cu Mihaela, am conjurat-o să-mi spună tot ce a fost. Ei bine, n-a fost nimic, absolut nimic.

— Soţia mea s-a găsit într-o maşină cu bărbatul care îi făcea curte asiduă. Conteşti acest fapt?

— Nu. Dar atâta nu-i suficient ca să vă stricaţi căsnicia. O mică slăbiciune se poate oricum ierta femeii.

— Unii iartă şi slăbiciuni mai mari. Eu nu pot. Dacă am rămâne mai departe împreună sunt sigur că tot aici vom ajunge. Firea mea nu cunoaşte tranzacţii în această materie. Recunosc, sunt un om ciudat, dar aşa sunt, ce vrei? Cine altul în situaţia mea i-ar dărui o casă – unica mea avere personală?

— Ai mai spus-o, şi cu toate astea încă nu-mi vine a crede.

— Cum, te îndoieşti?

— Iartă-mă, e aşa de neobişnuit… încât…

— Îţi dau cuvântul meu de cinste că-i trec casa pe numele ei. Ajunge?

— Da, da, te cred, şopti ea emoţionată.

— I-am spus şi Mihaelei, ştie şi ea de acest lucru. Chiar am rugat-o să locuiască acolo. N-a vrut să asculte, a venit la dumneata. Foarte rău a făcut.

— Lasă că o conving eu până la urmă.

— Te rog chiar. De ce să şadă în altă parte şi nu în casa ei? Mută-te şi dumneata acolo, de ce n-aţi sta împreună? Unde găseşti o grădină ca aceea în tot Bucureştiul?

— Eşti un om deosebit – nu ciudat cum ziceai, izbucni Alexa, şi-mi strânse bărbăteşte mina. Dacă hotărârea de a te despărţi e definitivă, nu-i rămâne nefericitei decât să-şi spargă capul de pereţi. Îşi va da ea seama odată ce a pierdut.

A plecat tare bucuroasă de dania mea, dar a lăsat mai multă bucurie în urma ei. Da, Alexa, ai spus bine ce-ai spus. Mihaela are să-şi dea seama cândva de ceea ce a pierdut… „Se întâmplă atâtea lucruri ciudate în viaţă!”

Am auzit de sute de ori repetându-se fraza asta, am citit-o tot de atâtea ori şi chiar eu am întrebuinţat-o în cursul acestei spovedanii. Niciodată însă nu i-am dat vreo atenţie. Adevărul e că, în relaţiile dintre oameni, nu se întâmplă nimic ciudat. Ce înseamnă ciudat? Când spui: s-a petrecut ceva ciudat, înseamnă că faptul, purtând o haină nouă, care-i schimbă înfăţişarea, iese din ordinea firească. Şi te opreşti la această constatare (cum fac cei mai mulţi) ridicând nepăsător din umeri. Există însă o explicaţie pentru cine ştie s-o caute. Dacă scrutezi sub înveliş, dacă înnozi întâmplări din trecut de altele actuale, dacă analizezi efectele şi le legi de cauză, vei descoperi fără îndoială resortul care a declanşat fapta, logica ei lăuntrică, şi atunci ea apare nudă, fără acel voal de mister.

Auzind că am constituit casa drept zestre soţiei necredincioase pentru a-i înlesni căsătoria cu amantul ei, oricine ar striga, sus şi tare:

— Asta-i o ciudăţenie, dacă nu nebunie curată!

Într-adevăr, chiar mie pe atunci mi se părea aşa. Acum însă îmi dau seama că era o faptă logică, normală, pe linia firii mele, născută în subteranele inconştientului care urmărea un scop cu adevărat diabolic. (Despre restul şi urmările lui voi pomeni la timp.)

Peste câteva zile, am trimis Alexei actul de proprietate, aşa cum fusese vorba. Săptămâni întregi, Mihaela nu vru să audă de dania aceea.

Ţinea morţiş că nu poate să primească nimic de la mine, după cele întâmplate între noi. (N-am înţeles la ce se referea?)

Alexa o convinse în cele din urmă. Probabil îi evocă spectrul mizeriei îndurate după moartea tatălui lor, când fuseseră silite să locuiască în mansarda din str. Amzei, îi aminti că din salariul viitorului soţ nu va putea să trăiască fără lipsurile care otrăvesc viaţa, până când Mihaela vrând-nevrând se hotărî să accepte.

De atunci n-o mai zării nici la înfăţişările procesului. Sora ei motiva:

— Îi e ruşine să dea ochii cu tine.