V.

Alexa n-a crezut că voi duce divorţul până la capăt, socotindu-l un simplu joc din parte-mi ca s-o sperii pe Mihaela şi s-o cuminţesc pentru multă vreme de aci înainte. Dacă ar fi fost posibil să-i fotografiez gândurile atunci când i-am vorbit de casa dăruită soră-si, sunt sigur că Alexa îşi spunea în sinea ei: „E viclean, face pe generosul; locuinţa tot a lui va fi pentru că nu-l lasă inima să se despartă de soţie – o încearcă numai.”

De aceea, când peste câteva luni sentinţa fu pronunţată şi transcrisă, vestea o puse pe gânduri mai abitir decât prima dată când aflase de această hotărâre.

Aşadar, se încheia un capitol din viaţa mea, poate cel mai strălucitor de fericire, dar şi întunecat de furtună.

Când tata află de ispravă, veni la Bucureşti, cu o falcă-n cer şi una-n pământ să-mi ceară socoteală. (Habar n-am cine îl informase.) Niciodată nu l-am văzut aşa de enervat:

— Ce-i cu tine, băiete, ţi-ai pierdut minţile? Mi-am călcat pe inimă şi am vândut pădurea să-ţi fac rost de banii aceia pentru casă şi acum te lipseşti de ea cu atâta uşurinţă. Spune-mi şi mie, din ce aluat ai fost plămădit? În ce lume trăieşti?

Îl priveam absent, pietrificat, cu gura cusută. Cum să mă apăr? Ce argumente ar fi putut să-mi. Acopere fapta? Niciunul. Am făcut aşa – pentru că aşa simţeam că trebuie să fac. Dar asta nu era o justificare valabilă decât pentru mine. Mă gândeam cât e de greu să judeci un om când n-ai putinţa de a privi în fiinţa lui. Într-una din grelele clipe când ochii noştri îşi încrucişară privirile, tata scăzu vocea şi se apropie de mine apucat de o subită grijă. Ce proces psihic s-o fi petrecut cu el, ce i-o fi spus faţa mea ca să-şi schimbe radical atitudinea? Îmi luă mâna, o mângâie tăcut şi stângaci (nu era sentimental) şi zise:

— Nu-i nimic… Ducă-se pe pustii! Banii se fac la loc! Numai tu să fii sănătos.

Nu cred că eram bolnav (nici vorbă!), mai degrabă într-o stare sufletească de continuă febrilitate care, din pricina duratei, înclinam s-o consider destul de normală. Am renunţat la slujbă şi m-am pus cu burta pe carte, ferm decis să-mi iau doctoratul neglijat. De unde-mi venise râvna aceea de învăţătură? Pentru că citeam încordat, frenetic, câte 10-15 ore pe zi, tomuri groase de criminologie, fără a-mi îngădui o odihnă cât de mică. (De altfel nici nu încercam nevoia.)

Nenişor nu respectă termenul de o săptămână pentru introducerea „actelor de căsătorie”, aşa cum îşi luase obligaţia faţă de mine. Nu era bineînţeles vina lui. Nu înţelegeam pentru ce se împotrivea Mihaela? Opunerea ei n-avea nici o raţiune. I-am atras atenţia Alexei că potrivit clauzei puse într-adins în actul de donaţie, fosta mea soţie pierde casa dacă nu se căsătoreşte cu Nenişor. În sfârşit, după luni de tergiversări şi amânări, cununia lor civilă fu oficiată la Primăria de Negru. N-avea noimă să iau parte la festivitate, însă le-am trimis o telegramă de felicitare. (Nu-mi aduc aminte conţinutul ei, ştiu numai că am pierdut o oră întreagă ca să redactez două fraze pe cât de calde pe atât de nesincere.)

Am trecut doctoratul cu „magna cum laude”, iar după câteva luni numai am fost abilitat docent pentru specialitatea Psihanalizei judiciare. La banchetul pe care decanul facultăţii l-a dat în cinstea mea am invitat-o şi pe Alexa. Ţineam să cunoască succesele mele pentru că la rându-i le comunica Mihaelei. (De ce aş minţi?

— Nu-mi displăcea acest lucru.)

— Ce mai face Mihaela? Am întrebat-o într-o doară.

— Aşa şi aşa. Şi-a luat licenţa şi vrea să obţină o catedră…

— Ce nevoie are de catedră? Soţul nu câştigă destul de bine?

— Nu prea. Ea se plânge că nu le-ajung banii.

— Cum se poate? Administratorii financiari au buzunarele doldora.

— Afaceriştii, dar… El e un fricos şi jumătate…

— De ce nu-l avansează?

— N-are protecţie. Dacă ar trece în administraţia centrală a ministerului s-ar schimba lucrurile.

— Bine că mi-ai spus. Voi interveni eu.

Am profitat de faptul că secretarul general de la finanţe era fratele profesorului Târnoveanu. În cinci minute se făcut treaba. Decizia fu semnată şi Nenişor se văzu peste noapte transferat în minister aşa cum dorea.

Tot în ziua aceea m-am pomenit cu Alexa.

— Mihaela îţi mulţumeşte din suflet pentru gentileţea ta.

Mi-a displăcut termenul gentileţe. (Hm! Crede ea că-s gentil? Rău se mai înşală!)

— Zici că s-a bucurat mult, nu-i aşa?

— Nu prea mult. Dacă binele acesta venea din altă parte sau în alte împrejurări, poate că…

— N-o înţeleg. De ce să nu se bucure dacă vine din partea mea? De fapt pentru ea am făcut intervenţia, nu pentru Nenişor. Ajuţi uneori un necunoscut pe care-l vezi pentru întâia oară, dar nu o femeie de care ţi-ai legat viaţa şi căreia îi datorezi cele mai frumoase zile.

Totuşi o înţelegeam! Îi păruse rău? De minune! Era o dovadă că mă regreta. M-ar fi întristat însă dacă i-ar fi părut bine. Lasă să-i pară rău! Cu cât îi va părea mai rău, cu atât va fi mai bine. Am s-o copleşesc şi pe ea şi pe soţul ei netot de bunuri şi de bine, cu voia sau fără voia lor, oricâte jertfe m-ar costa, numai şi numai să mă regrete Mihaela cât mai mult, să mă regrete şi să plângă după mine până i-o seca de tot izvorul lacrimilor…

Acum ţineam un curs liber la facultate în specialitatea docenţei (păcat că nu-l frecventau decât prea puţini auditori, în special studentele), lucram la o carte Principiile de bază ale Codului Penal şi ceva mai rar conferenţiam la Fundaţie ori Ateneu. La una din aceste conferinţe luă parte şi Alexa fără s-o fi chemat. (Ce-i drept făceam multă publicitate.) O, dac-ar şti cât m-am bucurat!

— Mihaela n-a venit?

— Nu, n-a putut… Era cam… indispusă.

„Cam indispusă”? Numai pentru atâta lucru? Credeam c-o interesează tema (era vorba de La Drame des Poisons) mai ales că odată (ce mult mi se pare de atunci) discutasem cu Bogdăneştii despre „crima” lui Racine. De curând, citisem în Conferencia un studiu foarte documentat în legătură cu această afacere, iscălit de academicianul Henri-Robert.

După plecarea Alexei mi-a mijit în minte întrebarea:

— Oare pentru Mihaela am ţinut conferinţa asta?

Am gonit furios gândul şi mi-am văzut de treburi.

Ascensiunea mea continua vertiginos, drumul îmi era larg deschis. Nici o barieră nu mă ţinea în loc şi toate împrejurările, vorbite parcă între ele, îmi creau cele mai prielnice condiţii. Profesorul Târnoveanu, împlinind limita de vârstă ieşi la pensie, iar catedra lui deveni vacantă. Ne-am înscris cinci candidaţi la concurs. Unul se retrase, mai rămaseră patru adversari. Adversari?

— Vorbă goală: i-am lăsat înapoi la mare distanţă şi cred că aş fi dărâmat universitatea dacă vreunul din ei mi-o lua înainte.

Ajunsesem la 28 de ani profesor universitar, ţinând la un braţ prezentul şi la celălalt viitorul, iar în amândouă mâinile cheia miraculoasă cu care se deschide orice uşă. Am fost sărbătorit de colegi la Athenee-Palace. Toasturile, departe de a-mi gâdila amorul propriu, mă indispuneau ştiind că sunt de regulă apologetice. În schimb m-a emoţionat elogiul fostului meu profesor Târnoveanu care îmi prezicea un viitor strălucit. (Ce păcat – după o lună s-a stins din viaţă). Au venit şi părinţii mei, mai fericiţi ca oricând. Altă petrecere, alt banchet, de astă dată intim, cu prietenii mei, printre care Bogdăneştii, Veveriţa cu Urangutanul ei şi câţiva mansardişti (Gleber, Charlot, Iliuţă).

Dar toate astea mă lăsau rece, indiferent. Nu mai vibra nimic în mine, parcă mă transformasem într-un bloc de piatră. Era golul visului împlinit? Nu, încă nu!

Numai când mi-a telefonat Alexa (destul de târziu) ca să-mi spună că Mihaela aflase de numirea mea şi mă felicită din toată inima, abia în clipa aceea blocul meu de piatră s-a cutremurat şi am trăit plenar bucuria succesului.

— A plâns, sărmana, când a citit în ziar.

„Cred şi eu, mi-am spus lăsând receptorul în furcă. Vedeţi, stimată doamnă Nenişor, că pot să ajung chiar profesor universitar când vreau? Şi dumneavoastră care vă îndoiţi de posibilităţile mele, cu o fină şi reţinută ironie… Cred că vă aduceţi aminte în ce împrejurare, nu? Ei bine, v-am dovedit-o acum cu vârf şi îndesat. Sunteţi satisfăcută?”

Din pricina acestei emoţionante destăinuiri nu mi-am găsit astâmpărul toată ziua. În sfârşit, mă felicitase Mihaela! Şi plânsese pentru ea, pentru tot ceea ce pierduse ea! Deşi o durea, desigur, succesul meu, ţinuse totuşi să mă felicite. Mie îmi ajungea numai să fi ştiut că a plâns.

Îi doream să fie fericită, i-o spusesem pe toate căile, dar cine i-ar fi îngăduit să fie fericită cu altul? Pentru nimic în lume!

VI.

Urcuşul vertiginos continua. Voiam să ajung sus, tot mai sus, în vârful piramidei, şi truda mea nu mai găsea astâmpăr. Ca să cuceresc un pisc social, gândeam, trebuie să fac politică militantă, să mă înregimentez într-un partid. Eram tânăr, aveam timp înainte. Dar trebuia s-o iau de la început, să activez cel puţin câţiva ani.

Câţiva ani? Cerule, cine avea atâta răbdare? Eu, nu, în nici un caz. Voiam imediat, la repezeală, o demnitate cât mai înaltă. Parcă mii de braţe mă împingeau din spate fără a-mi da răgaz să răsuflu. După o scurtă chibzuire m-am înscris la democraţi. Acolo aveam câţiva prieteni şi într-acolo mă îndreptau dealtfel şi convingerile mele.

La una din şedinţele comitetului executiv, unul din fraţii profesorului Târnoveanu mă prezentă fostului ministru Chintescu, tatăl Ceciliei, pe care nu-l cunoşteam încă personal, deşi locuisem atâta vreme în casa lui, la mansardă. El mă întâmpină foarte amabil şi mă trată ca pe o veche cunoştinţă.

Aflase despre mine lucruri bune şi părea că mă apreciază. (Ştia şi de divorţ, probabil de la Cecilia.) Mă pofti de câteva ori la el acasă şi astfel, în scurt timp, am ajuns colaboratorul lui cel mai preţuit. Se ocupa de un proiect de lege cu privire la reorganizarea serviciilor publice pe o bază ştiinţifică de raţionalizare a muncii. (Era şi preşedinte al Cercului de studii al partidului.) Am dezbătut proiectul cu pricina în câteva şedinţe prelungite, uneori după miezul nopţii, după care l-am aşternut pe hârtie. Fostul ministru s-a arătat foarte satisfăcut de lucrare şi de atunci nu s-a mai putut lipsi de serviciile mele.

Într-o zi, ducându-mă la el ca de obicei, nu l-am găsit acasă. În schimb m-a întâmpinat fiică-sa, Cici.

— Tata te roagă să-l scuzi, a fost chemat urgent la club şi se întoarce peste o jumătate de oră. Până atunci am să-ţi ţin de urât.

— O, dacă-i aşa, i-am spus în glumă (de fapt era un compliment) aş prefera să se întoarcă peste… cinci ceasuri.

— De când ai început să-mi faci curte? Surâse glacial Cecilia, ameninţându-mă cu degetul.

Am privit-o lung, încordat, şi mi s-a părut că abia atunci o vedeam bine pentru prima dată. Era o frumuseţe marmoreeană, cu un corp dăltuit de măiestria unui sculptor, căruia îi şedea mai bine pe un soclu decât pe pământ. Aşa că aveam de ce să mă mir văzând că ea se mişcă şi chiar vorbeşte ca toţi oamenii.

— De ce mă fixezi aşa? Nu vrei să stai?

S-a trântit într-un fotoliu, punând picior peste picior. (Făcu gestul acesta cu o graţie neîntrecută.) Cum stătea aşa, arăta tot ca o statuie, însă în altă poziţie.

— Ce-i cu dumneata? Am impresia că mă studiezi…

— Iartă-mă, fără să vreau… Regret că nu sunt sculptor. De pildă un Canova sau un Rodin…

— De ce?

— Pentru că te-aş fi imortalizat în marmură.

Statuia vie zâmbi imperceptibil în loc să râdă cu poftă.

— Ştii că ai intuiţii? Am primit două oferte de acest gen pe care, bineînţeles, le-am refuzat numaidecât…

— Rău ai făcut, rău, domnişoară Cecilia…

— Nu, deloc. Nu-mi place cum sunt. Aş vrea să fiu alta, zburdalnică, vie, plină de viaţă. Eu încă nu mă pricep să râd. Din cauza asta, la şcoala, Mihaela devenise simpatia mea.

— Ai fi vrut să fii ca ea?

— Nu mă refer la fizic, ci la firea ei exuberantă, dinamică, pasională…

Profitând că tăceam, Cecilia mă întrebă:

— Ce mai face ea? Am auzit că s-a remăritat…

— Da, cu un funcţionar de la Finanţe.

— În fond, de ce v-aţi despărţit? Iartă-mă că sunt indiscretă. Nu v-aţi înţeles?

Ce puteam face decât să-i dau un răspuns vag, lăsându-i loc pentru orice interpretare:

— Cu toate străduinţele mele n-am putut obţine un echilibru între noi. Ne deosebeam prea mult. Dumneata ai mai văzut-o?

— O singură dată. Ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. A fost pur şi simplu insolentă cu mine. De-atunci m-am jurat că nu-i mai vorbesc.

— Credeam că sunteţi bune prietene.

— Numai la suprafaţă… În fond mă invidia. Şi nu ştiu, zău, pentru ce…

— E greu de ghicit? Pentru că eşti foarte bogată.

Cecilia strâmbă din nas.

— O, asta îmi displace profund. Înţeleg să fiu pizmuită pentru calităţile mele proprii, dacă le am, nicidecum pentru ceva exterior cum e averea, care de fapt nici nu-i a mea, ci a părinţilor.

— Nu te mira. Un prieten râvneşte la celălalt tocmai ceea ce îi lipseşte lui. Mihaela nu îndura sărăcia, după ce trăise în opulenţă. Dar să lăsăm asta. Răspunde-mi mai bine la o întrebare care mă obsedează de la un timp încoace: de ce nu te-ai măritat până acum?

— Ştii de ce? Pentru că nu iubesc pe nimeni şi nimeni nu mă iubeşte pe mine.

— Cum, n-ai avut nici o dragoste, nici un flirt măcar?

— N-aş zice că nu mi-a plăcut nimeni, dar asta e atât de puţin! M-au cerut câţiva, nu pentru mine ci tot pentru avere.

— Nu se poate… Dă-mi voie să nu cred.

— Ba da, ba da… sublinie ea cu o tărie mai mult decât trebuia.

Un ţârâit strident ne întrerupse: suna telefonul. Cecilia, solemnă, cu fruntea sus, parcurse cu paşi rari distanţa care o despărţea de receptor.

Mersul ei mă încântă mai mult decât un sonet shakespearean. Hotărât era o regină neîncoronată care-şi purta majestatea simplu, firesc, fără ostentaţie. Iar preajma ei degaja o impresie de grandoare, de fastuos, proprie unei curţi regale.

Pe legea mea, mi-am spus, fata asta răspunde integral nevoii mele de trai pe picior mare. Cum se face că n-am remarcat-o până acum, deşi împrejurările au adus-o în câmpul meu de atâtea ori? (Din păcate rar ne uităm unii la alţii cu ochii deschişi.) Şi iată-mă la porţile concluziei: „Dacă aş lua-o de nevastă?”

Am tresărit, ca odinioară Arhimede în scăldătoare. Găsisem ceea ce căutam prin haosul meu. Doamna Cecilia Petrican? Da, sună frumos, numele acestea se leagă, prezintă din capul locului garanţii de trăinicie.

Cu siguranţă că ideea căsătoriei nu se născuse spontan, ci îmi venise abia acum în actualitatea conştiinţei coaptă gata, de aceea mi-o însuşisem fără a întâmpina cea mai mică rezistenţă. Toate bune, numai ea dacă…?! S-ar putea oare să nu m-accepte? Greu de crezut… Am cucerit galoane strălucite, mă trag dintr-o familie tot atât de bună ca şi a ei, dispun de o avere care-mi asigură independenţa, cine ar cere mai mult?

Convorbirea telefonică se sfârşi. Nu durase, dealtfel, nici un sfert de minut.

— Tata mi-a comunicat că se întoarce peste o oră…

— Foarte bine. Îl aştept…

Am reluat dialogul de unde îl lăsasem.

— Mă îndoiesc, domnişoară Cecilia (Cici, numele de alint, îl abandonasem; parcă o micşora), că nu te-a iubit cineva… până acum. Probabil că n-ai dat nimănui putinţa să se apropie de dumneata… N-o fi asta?

— Ai dreptate, sunt cam distantă… Am auzit ades spunându-se pe seama mea: e inaccesibilă. Ce vrei, asta mi-e firea, nu pot ieşi din mine. Poate se va ivi cândva un bărbat temerar pe care să nu-l intimidez şi…

— Şi?

— Să-mi placă, bineînţeles. Cred că i-aş fi o soţie bună…

— Ce înţelegi prin bună?

— Nu mă preocupă cotidianul care ne umple viaţa, nu sunt geloasă şi îmi repugnă aventurile extraconjugale. N-ajunge? Pentru mine căsătoria e un sacerdoţiu.

— Mă închin, domniţă, în faţa acestor principii sănătoase.

— De ce îmi spui domniţă?

— Pentru că – nu simţi? Încep din clipa asta să-ţi fac curte…

Pe faţa ei poposi un nou surâs.

— Ce ţi-a venit?

— Nu ştiu… Poate că tocmai eu sunt bărbatul temerar pe care îl aştepţi să-ţi ceară mâna.

— Vorbeşti cu adevărat serios?

— Foarte serios. Vrei să mi-o dai? Bineînţeles în ipoteza că nu-ţi displac total.

— Nu, nu-mi displaci. Ca să fiu sinceră, m-am văzut câteodată alături de dumneata.

— Când?

— Ori de câte ori veneam la voi. Ca şi când asta mă aducea. Îmi spuneam că eşti un bărbat mai potrivit pentru mine decât pentru Mihaela. Cred că dreptatea era de partea mea.

— Incontestabil! Dar, domnişoară Cecilia, îţi dai seama că mi-ai făcut o declaraţie de dragoste?

— Nu chiar o declaraţie, pentru că, în fond, nu te iubesc. Ţi-o spun foarte sincer.

— Mă refer la dragostea care are să vină mai târziu, dacă nu cumva se află pe drum.

— M-aş bucura să nu vină niciodată. E boală cu complicaţii de care mă lipsesc. Prefer să trăim sub steagul prieteniei…

— Pare-mi-se că ai din ce în ce mai multă dreptate. În concluzie, îmi dai mâna?

— Da, cu toată luciditatea!

Mi-a întins-o princiar, iar eu, plecându-mă, am pus pe albul lor pecetea buzelor. N-am îndrăznit s-o sărut pe gură (măcar de formă) sau s-o îmbrăţişez pentru că aş fi călcat protocolul.

— Cu o rezervă, a spus Cecilia menţinându-se netulburată de eveniment, şi anume încuviinţarea părinţilor.

— De la sine înţeles, i-am replicat, fiind perfect în rol.

Partidul democrat veni la putere pe la începutul primăverii. Chintescu, tatăl Ceciliei, intră în guvern şi luă internele. Ţinea să mă aibă secretar general la ministerul său. N-am primit. Ce n-a făcut să mă înduplece, chiar Cecilia stăruia mereu să nu refuz.

N-a fost chip. Eu voiam acelaşi post, dar la Ministerul de Finanţe, acolo unde era Nenişor. Ambiţia mea nemăsurată râvnea ca soţul Mihaelei să-mi fie subaltern, întotdeauna la dispoziţia mea, nu pentru a-l prigoni sau a-i face neajunsuri (o, nu!). Voiam, pur şi simplu, să-l zdrobesc cu mărinimia mea, numai şi numai ca să ştie Mihaela de ce sunt capabil.

Lucrurile se aranjară exact după placul meu. Am fost numit secretar general la Finanţe unde era titular Popişteanu, bun prieten cu tatăl Ceciliei.

Cel dintâi lucru pe care l-am făcut, intrând în funcţiune, a fost avansarea lui Nenişor. Nu mi-o ceruse nici el, nici Alexa şi cu atât mai puţin Mihaela. Omul voia probabil să-mi mulţumească şi-mi ceru o audienţă în acest scop. Nu l-am primit, nu mă interesa persoana lui nici cât negrul sub unghie. În schimb îmi mulţumi Alexa în numele soră-şi.

Am primit-o ca pe o regină. Îmi instalasem biroul într-o încăpere somptuoasă, tapetată cu mătase, cu persiene pe jos în care se afunda piciorul şi fotolii îmbrăcate în piele. (Toate astea fuseseră aranjate în vederea unei eventuale vizite a fostei mele soţii.)

Alexa mă felicită pentru înalta demnitate cu care fusesem onorat, îmi ură stereotip „la mai mare” şi adause că sora ei s-a bucurat aflând de ascensiunea mea.

— Ce mai face? Am întrebat-o profitând de faptul că venise vorba de Mihaela.

— Aşa şi aşa…

M-am prefăcut că nu pricep răspunsul ei în doi peri. Alexa încercă să mă lămurească.

— Chiar dacă ar avea comorile lumii, tot nu se simte fericită. Îi lipseşte ceea ce e mai important: mulţumirea sufletească.

— Cum, n-o duce bine cu soţul?

— Nu-i vorba de asta, făcu ea, clătinând din cap, iar eu am înţeles numaidecât, dincolo de vorbe, ceea ce avusese de gând să-mi spună.

VII.

Treceau câteodată săptămâni şi luni întregi fără să am vreo ştire despre Mihaela. Trebuia să umplu această lacună care mă sufoca mai rău decât lipsa aerului. Mai mult decât atât: ţineam să aflu şi felul cum reacţionează la veştile pe care le primeşte despre mine. Ce spune? Ce face? În ce ape se scaldă? Aş fi vrut, dacă era cu putinţă, să-i cunosc gândurile. (O, mai ales gândurile!) De câte ori n-am vrut să tocmesc un detectiv particular ca s-o urmărească. Bineînţeles, am renunţat, era ceva lipsit de sens. Ce alta avea să-mi raporteze decât mişcările ei? (De fapt, lucruri exterioare.) Eu aveam nevoie de cineva oare să pătrundă în intimitatea ei pentru a-mi da în vileag însăşi stările sufleteşti prin care trecea. Alexa era foarte indicată pentru aceste investigaţii, dar nu puteam s-o descos mereu fără să-mi bănuiască intenţiile şi pe urmă n-o aveam oricând la îndemână.

După îndelungi dezbateri cu mine m-am oprit la o soluţie mai acceptabilă care părea că rezolvă problema: să mă pun în legătură cu slujnica. Şoferul meu, un oltean isteţ, făcu ce făcu şi intră în legătură cu ea. Dar treaba se dovedea plină de riscuri şi cerea timp. Aşa că, în ziua când mi-o aduse acasă, în loc să-i propun primejdiosul târg care s-ar fi putut să mă dea peste cap, i-am propus s-o angajez la mine, dublându-i leafa. Femeia primi bucuroasă luându-şi obligaţia să-i aducă stăpână-sii în loc pe… nevasta şoferului meu, în care aveam încredere deplină. Schimbul izbuti fără greutate şi astfel, iată-mă prezent în casa Mihaelei cu ajutorul a doi ochi care vedeau tot ce se petrecea acolo şi a două urechi care auzeau orice vorbă.

Astfel am aflat că Nenişor era mereu bolnav (nevasta şoferului susţinea că e tuberculos) şi că Mihaela nu dormea în aceeaşi cameră cu el. (Nu ştia, se vede, de acest obicei al stăpânei.) Ce noroc avusese să ia un bărbat cu un picior în groapă. (Mi-a părut bine, de ce aş minţi? Ou toate că şi eu am silit-o să facă acest pas. Totuşi vina rămânea a ei – întreagă.)

Într-altă zi aflând că Mihaela se ducea la Operă ca să vadă Madame Butterfly, am reţinut o lojă, calculând să fie în dreptul fotoliilor ei (ştiam chiar locurile cumpărate). Dar ce era să fac singur într-o lojă? Trebuia neapărat să găsesc o femeie (şi încă una frumoasă) ca să-mi dau seama cum reacţiona Mihaela. Va rămâne indiferentă sau are s-o doară faptul că mă vede în tovărăşia unei femei? (Simţeam că această verificare mi-e absolut necesară pentru edificarea mea.)

Am trecut în revistă cunoştinţele feminine care ar fi putut să mă ajute. M-am oprit la poloneză (tot avea Mihaela pică pe ea) şi, fără să mai stau pe gânduri, m-am dus s-o caut la vechea adresă. N-am mai găsit-o; se mutase şi nimeni nu ştia unde. Era o prostie: n-o mai văzusem de ani de zile. Pe când mă întorceam abătut, iată pe Dolly în dreptul unei vitrine. Am schimbat câteva vorbe şi i-am propus să meargă cu mine la Operă. Refuz categoric: n-a vrut în ruptul capului. Se vede că tot mai ţinea supărarea de odinioară.

Văzând aşa m-am hotărât să închiriez o femeie. Patroana celei mai de seamă case de randez-vous aflând ce vreau şi preţul pe care îl ofer, mi-a pus dinainte un album ca să aleg ce-mi place. Înainte de a-l răsfoi mi-a arătat fotografia unei frumuseţi (îi spunea Miss Europa). Am recunoscut-o numaidecât. Nu era alta decât poloneza pe care o căutam. Am recunoscut-o de la prima ochire. Vezi, dragă Doamne, ajunsese cocotă de lux. În definitiv, ce-mi păsa? Mă bucuram că o găsisem chiar pe această cale ocolită. Patroana i-a telefonat, nu era acasă. Plecase cu o oră mai devreme lăsând vorbă că se duce la Café de la Paix. (Avea probabil o întâlnire.) Peste câteva minute mă aflam la o masă vecină. Bineînţeles m-a observat şi mi-a zâmbit pe furiş. Tocmai m-apucasem să-i scriu două rânduri când chelnerul se apropie de mine ca să-mi şoptească:

— Doamna vă roagă s-o aşteptaţi după o jumătate de oră la Continental.

— Spune-i că vin.

Şi la opt şi jumătate seara poloneza îmbrăcată într-o toaletă superbă (adică mai mult dezbrăcată), îşi făcea apariţia în loja Operei, alături de mine. Câteva sute de ochi încremeniră privirile asupra ei. Era frumoasă, exotică, decorativă, pretutindeni stârnea admiraţie.

M-am prefăcut că nu observ pe Mihaela, palidă şi modestă în rochia ei simplă de seară. Se făcuse mică de tot, în fotoliu, ferindu-se să n-o descopăr. După primul antract locurile lor rămaseră goale. Plecase cu bărbatu-său, nereuşind să reziste până la urmă în vecinătatea mea şi a polonezei. Mi-am frecat mâinile cu o satisfacţie diabolică. În noaptea aceea am chefuit până în zori.

Reuşitele acestea mărunte îmi gâdilau, nici vorbă, orgoliul, dar erau departe de a mă satisface. Îi dăruisem casa, transferasem pe soţul ei, îl avansasem, şi de curând colaboram regulat la ziarul pe care-l citea. Egal cu zero! Simţeam nevoia să înfăptuiesc ceva extraordinar, afară din obişnuit, să intervin mereu în viaţa ei, să le fac bine, nu atâta pentru plăcerea de a face bine, cât mai ales să-mi potolesc setea nemărginită de a fi regretat de fosta mea soţie, de a-i arăta marele meu preţ. Dar îmi lipseau împrejurările favorabile. Şi-mi băteam capul ce să mai născocesc, ce faptă bună să mai fac ca să rămân necontenit viu şi actual în conştiinţa Mihaelei. Atunci am ajuns să-mi creez eu însumi, ca odinioară la şcoală, ocaziile de care aveam nevoie.

Soţia şoferului, care de la o vreme îşi îndeplinea rolul de spioană cu mult zel (cred şi eu – câştiga cât un director de minister), mă puse la curent că Nenişor căzuse în patima jocului de noroc.

— După ce e bolnav prăpădit, mai pierde şi nopţile la cărţi.

— Şi coniţa ce zice?

— Ce să zică? S-a obişnuit şi nu-i pasă. Parcă n-ar fi bărbatul ei. Of, dacă aş avea aşa soţ… nu ştiu, zău, ce s-ar alege de el.

De fapt, viciul lui Nenişor nu era o noutate pentru mine. Auzisem chiar din gura lui că-i place jocul de cărţi. Acum îi revenise patima. Foarte bine! Să-l mutăm acolo unde trebuie.

A doua zi am întocmit o decizie prin care soţul Mihaelei era delegat casier central al ministerului.

Socoteala era asta: odată şi odată tot va fi silit să bage mâna în visteria statului ca să achite o datorie la cărţi. Ah, dacă aş putea să-l prind cu o lipsă pe care să n-o poată acoperi! Ce scandal şi ce prilej minunat de a-i veni în ajutor, scăpându-l de năpastă!

Vremea trecea fără să descopăr nimic. Voiam să renunţ la ideea mea stupidă când, într-o zi, m-am pomenit cu Charlot. Auzise de ascensiunea mea şi-mi cerea un post de controlor financiar, undeva în provincie. Cum l-am văzut, un plan drăcesc mi-a scăpărat în minte, cu toate detaliile, aşa de limpezi şi închegate, încât de la început avui certitudinea că va izbuti la milimetru.

— Ascultă, Charlot, mai ştii să măsluieşti cu atâta îndemânare cărţile de joc?

Fostul coleg roşi, crezând că poate îi fac o imputare.

— Nu, dragul meu, n-o lua aşa, am fost şi rămânem prieteni. Îmi ceri un post. Ţi-l dau în schimbul unui contraserviciu.

I-am arătat despre ce e vorba. El ezita încă şi nu s-a învoit înainte de a-i da explicaţii liniştitoare.

Cu ajutorul unui prieten l-am introdus pe Charlot la Clubul Modern pe care-l frecventa Nenişor. Acolo făcu cunoştinţă cu el şi, potrivit planului, bărbatul Mihaelei fu lăsat prima seară să câştige. {Câştigă vrea 60.000 lei.) A treia seară câştigă, de asemenea (45.000 lei). Dar după această primă etapă (necesară pentru a capta încrederea victimei) urmă dezastrul. Nenişor pierdu în trei nopţi consecutive tot ce câştigase şi pe deasupra vreo 300.000 lei. Îndemânarea lui Charlot depăşise orice prevederi.

De unde avea domnul casier central suma aceasta considerabilă?

Nu era bogat, salariul pe care-l primea abia-i ajungea să ducă un trai modest. Nici vorbă, sustrăsese bani din visteria statului, cu gândul să-i pună la loc când, fireşte, va face rost de alţii.

Apoi, ce aşteptam eu? Ce urmăream eu? Hei, domnule casier central, ai căzut prost, sărăcuţule! Vei avea de-a face cu mine. Şi nu numai tu… ci mai ales altcineva… pentru că persoana şi banii tăi nu mă interesează deloc.

Am cerut inspectorului financiar să verifice îndată gestiunea lui Nenişor. Acesta îmi aduse raportul chiar în după-amiaza acelei zile. Găsise o lipsă de 420.000 lei (se vede că Nenişor sustrăsese bani şi mai înainte, pentru alte nevoi).

— L-am prins! Al meu e! Strigam copleşit de satisfacţie, de parcă apucasem pe Dumnezeu de picior.

— Ce facem, sesizăm parchetul? M-a întrebat inspectorul, de a cărui prezenţă furat de valul bucuriei uitasem cu desăvârşire.

— A, nu… nu încă… mai avem timp. Lasă-l în seama mea.

Soarta rivalului era în mâinile mele. Cu un simplu gest, cu o vorbă numai, l-aş fi prăbuşit în prăpastie, i-aş fi distrus cariera, l-aş fi ucis pentru societate.

Cine mă împiedica s-o fac? Pentru că, hotărât lucru, n-o puteam face, deşi el îmi tulburase viaţa, îmi răpise pe Mihaela, era vinovat faţă de mine, vinovat cu ghiotura. Şi chiar dacă n-ar fi fost mai vinovat decât Mihaela, era oare un motiv valabil în ochii mei ca să-l cruţ? Ce ocazie mai bună mi-ar fi astâmpărat setea de răzbunare?

Şi cu toate astea!

Ce aşteptam de nu dădeam curs raportului, a acelui raport care aducea cu o sentinţă de condamnare la moarte civilă?

Aşteptam pe Mihaela. Voiam să intervină pentru el, pentru salvarea lui, ştiam că va interveni, nu se putea să n-o facă. Prea era grav cazul ca să nu-şi calce mândria în picioare şi să alerge la mine, să mă roage. Să apară umilită în faţa mea, aşa cum nu apăruse niciodată până atunci, conştientă de marea mea putere, să-mi cântărească orice vorbă din gură, să tremure de mine. Iar eu să mă arăt bun, mărinimos, infinit de bun, infinit de mărinimos! Ca s-o doară şi mai mult puterea mea. Ca s-o rănească până în străfundul sufletului generozitatea mea!

Am aşteptat-o cu încordare toată ziua, dar n-a venit. A venit în schimb Alexa. O trimisese în locul ei, în numele ei, veşnic ca ambasadoare! Ea nu catadixea să se deranjeze. Spumegam de mânie: „Lasă că te fac eu să vii, stimată doamnă Nenişor. Şi cât se poate de repede. Cu o sută de kilometri pe oră. Nici o grijă în privinţa asta!”

I-am spus Alexei pe un ton scăzut, încercând să-l fac cât mai blând, dar părea încă destul de aspru (ca şi cum ea ar fi fost vinovată de ceva), că situaţia e disperată, chiar dacă Nenişor depune banii.

— Cum, nu se poate face nimic?!

— Absolut nimic! Parchetul a fost sesizat!

A plecat în grabă, aproape fugind, să ducă soră-sii teribila veste.

Nu minţisem (exageram numai). Iată ce se întâmplase: între timp, inspectorul (care nu agrea pe Nenişor) trecuse peste mine şi raportase ministrului frauda descoperită, iar ministrul dăduse ordin peste capul meu să fie sesizat parchetul.

Gluma se îngroşase şi o clipă mi-a fost frică să nu scap frânele din mâini.

Cred că n-a trecut nici o oră de la plecarea Alexei, că secretarul îmi anunţă o doamnă.

— Pofteşte-o imediat.

Eram sigur că-i Mihaela. Într-adevăr, ea era. Intră şovăind, clătinându-se, ameţită. Slăbise mult, avea pe faţă o paloare de convalescentă. Din primele clipe îmi făcu impresia că nu mai e sigură pe ea, că se miră de propriile-i mişcări, de faptul că trăieşte. Într-adevăr, părăsind mândria, nu mai semăna cu ea.

Am poftit-o să şadă, dar n-a vrut. Mi-a mulţumit şi a rămas în picioare.

— Ştii pentru ce am venit. Numai pacostea asta îmi mai lipsea, după toate celelalte. E un om pierdut (nu îndrăzni să-i pronunţe numele în faţa mea). Scapă-l! Îmi dau seama ce-ţi cer, să salvezi un om pe care îţi stă în mână să-l dobori.

— Cred că nu-ţi dai seama ce-mi ceri.

— E aşa de grav? Nu-mi închipuiam! Dumnezeule, ce-i de făcut? Va trebui să fie arestat?

— Da. Şi îl aşteaptă nu mai puţin de cinci ani de puşcărie.

— Nu, strigă ea, speriată, scapă-l! Ou orice preţ! Eşti puternic şi bun! Făgăduieşte-mi! Fă-o pentru mine… pentru tot ce a fost între noi.

Tăceam. Mă uitam lacom la făptura ei şi tăceam. Îmi trebuia un răstimp de frământare şi de nehotărâre, de luptă intensă, ca să nu-i dau impresia că cedez atât de uşor.

— Fie, i-am spus răspicat, o fac pentru tine. Numai pentru o singură fiinţă de pe pământ!

— Pentru mine! Exclamă Mihaela cu glasul alterat. Mă privi lung, mirată, ca o făptură cu însuşiri supraomeneşti.

Ochii ei aveau priviri atât de rugătoare, atât de neliniştite! Se prăbuşi inertă într-un fotoliu şi acolo izbucni în hohot sfâşietor de plâns.

— Aimée, ce înseamnă asta? Nu trebuie! E o prostie ce faci!

— Aimée, Aimée! Repetă ea maşinal printre suspine. De când nu te-am mai auzit spunându-mi aşa!

Aş fi putut în clipa aceea s-o cuprind în braţe, s-o sărut nebuneşte (simţeam o foame cumplită de ea) şi poate aş fi făcut-o, era cât pe-aci s-o fac, dacă Mihaela în clipa aceea sau cu o clipă mai înainte nu se ridica brusc. Era acum înaltă, dreaptă, demnă, ca ea însăşi.

— Trimite-mi pe Alexa, i-am spus. Am nevoie de ea. Şi n-ai nici o grijă în privinţa lui…

— Îţi mulţumesc!

Făcu ochii mari de uimire. (Şi ce frumoşi erau ochii ei acum, ca un cer limpezit de nori, după furtună.) Toată fiinţa-i părea răvăşită, pieptul îi sălta, avea nevoie de aer mult. Şedeam lângă ea, auzeam cum îmi soarbe răsuflarea şi m-aşteptam să izbucnească într-o explozie de dragoste. (Se petrecea cu ea, se vede, acelaşi lucru care se petrecuse cu mine câteva clipe înainte.) Aştepta din parte-mi un semn, cât de mic, o încurajare, un da nerostit. Tăceam îngheţat şi-mi era teamă să nu-i vorbească chiar tăcerea mea.

Atunci Mihaela, reprimându-şi dureros simţirea, recurse inconştient la un compromis.

— Uite, ţi s-a desfăcut nodul de la cravată…

Şi cu mâinile tremurânde, agitată, încurcându-se şi roşind de neobişnuita ei neîndemânare, încercă să-mi înnoade cravata. Apoi fugi şi nu ştiu dacă fugea de mine sau de ea…

A doua zi, Alexa veni la minister cu noaptea-n cap.

— În primul rând, i-am spus, (el) trebuie să acopere lipsa. E vorba de 420.000 lei.

— Dar de unde are să scoată nenorocitul atâţia bani? (îmi plăcu aşa de mult că-i spusese nenorocitul – superbă caracterizare!)

— Sunt nevoit să-i pun eu la dispoziţie. Nu-i altă soluţie.

— Cum, faci dumneata asta? E cu putinţă? O sumă atât de considerabilă?

— Nu vei fi crezând c-o fac pentru el, am strigat răstit. Iată suma, s-o depui imediat în numele său. Eu nu vreau să-l văd în ochi.

Alexa plecă şi se întoarse după o oră cu recipisa. De rândul acesta avu loc o scenă destul de dramatică pe care nu o prevăzusem, dar prinse tare bine. Ministrul Popişteanu auzind că vreau să scot basma curată pe un funcţionar incorect, intră în cabinetul meu (ne despărţea doar o uşă) şi-mi declară răspicat că nu admite cu nici un preţ cruţarea delapidatorilor banului public. Atât tonul cât şi atitudinea ministrului mă jigniră, mai cu seamă că Alexa era de faţă. I-am replicat ferm:

— Domnule ministru, dacă se trece peste mine în chestiunea aceasta te rog să mă consideri demisionat chiar în clipa de faţă.

Popişteanu rămase perplex ca şi când ar fi primit din senin o măciucă în moalele capului.

— Cum e posibil să pui la bătaie situaţia dumitale pentru o cauză care angajează codul penal?

— Am convingerea că e o crimă din partea noastră să distrugem un om şi o familie pentru o simplă nesocotinţă. Funcţionarul are un trecut nepătat, a depus banii, statul nu-i păgubit cu nimic. Mă opun chiar dacă i s-ar da o mustrare scrisă.

— Te ascult, dragul meu, şi mă întreb dacă vorbeşti cu adevărat serios.

— Pentru numele lui Dumnezeu, am eu aerul că glumesc? Te rog, domnule ministru, hotărăşte… Vreau să ştiu ce-mi rămâne de făcut.

Eram probabil palid şi tremuram de enervare. Popişteanu, după un efort vizibil, rosti cu alt ton:

— E pentru prima dată când consimt să-mi calc pe conştiinţă. O fac pentru dumneata! Şi spunând acestea rupse hârtiile.

Alexa îngheţase pe scaun şi ne privea fără să vadă, ca o halucinată – suferind că fusese martoră la o astfel de scenă.

Ah, cum are să-i povestească Mihaelei tot ce văzuse şi auzise: cât am luptat de dârz să-i scap soţul, la câte riscuri m-am expus şi cum am înfrânt, până la urmă, cerbicia ministrului. Şi are să adauge poate: tot ceea ce a făcut pentru tine a fost, nesocotito, care n-ai ştiut să-l preţuieşti. Va tresări Mihaela auzind toate acestea? O vor copleşi părerile de rău? O vor spinteca amintirile? Şi are să-i ajungă o noapte să tot plângă?

În urma acestei întâmplări, boala lui Nenişor se înrăutăţi. Ceru un concediu de o lună ca să-şi caute sănătatea. I-am aprobat trei luni, cu salariul întreg. Nevasta şoferului îmi raportă că plecase la munte să se interneze într-un sanatoriu, iar Mihaela rămăsese acasă, cu toate rugăminţile lui de a-l însoţi. Mai spuse că ar fi auzit de la medicul care îl îngrijea că stăpânu-său nu mai are multe zile. Altădată îmi destăinui că Mihaela plânsese o noapte întreagă şi că ea, încercând s-o consoleze, o auzise spunându-i: „Mă arde aici un foc mare” şi-i arătase în dreptul inimii. După care nevasta şoferului mai zise:

— Tare mă bate gândul că iubeşte pe cineva, coniţa. Dar văz că boala ei n-are leac.

— Şi pe cine crezi că iubeşte?

— Pe cine altul decât pe dumneavoastră? Că prea e cu ochi şi cu sprâncene. Dar nu pricep ce tot aveţi cu ea de-o pătimiţi aşa? Că şi dânsa din carne-i făcută, nu din piatră. Mai mare păcatul, zău aşa!

Ticăloasă slujnică! Îmi venea s-o îmbrăţişez pentru inteligenta ei dojană. I-am făgăduit un spor de leafă şi i-am dat pe deasupra bani de-o rochie. Când să plece am făcut-o atentă:

— Să nu mă dai de gol, că e moarte de om, să ştii…

— Da' ce am înnebunit, Doamne fereşte, se burzului ea şi-mi ceru şi de pantofi.

Cecilia, la care mă duceam în fiecare seară, înflorise ca o floare de seră. Zilnic îşi schimba rochiile, dar rămânea aceeaşi statuie cu grai şi mişcare. Odată s-a întâmplat să lipsesc câteva zile. Nici gând să mă întrebe unde am fost sau ce am făcut. O preocupa numai clipa actuală, pentru rest era total absentă. Părinţii ei priveau cu simpatie apropierea noastră de care aflaseră dealtfel şi prietenii casei. Aşa că eram socotit pretendentul oficial la mâna ei.

Am serbat logodna noastră în cercul restrâns al familiei şi rudelor. După o lună s-a celebrat şi căsătoria într-un cadru extrem de fastuos. Printre invitaţi erau mai mulţi membri ai guvernului şi însuşi primul ministru. (Socrul meu avea relaţii foarte înalte.) Bineînţeles veniră şi părinţii mei, tata într-o dispoziţie excelentă – mama puţin cam tristă, nu ştiu ce avea.

Cecilia, în rochia albă de mireasă, cu trenă fără sfârşit, ea însăşi înaltă şi suplă, părea neverosimil de frumoasă. (Fotografia ei apăru în ziare şi pe coperta unei reviste ilustrate.)

Am poftit şi pe Alexa la nuntă. (Să nu pară cuiva ciudat faptul, dar nu concepeam această nuntă fără prezenţa Alexei.) I-am trimis invitaţia prin curier special, ca să am siguranţa că a primit-o. Şi cu toate astea n-a venit. Degeaba căutam s-o descopăr prin furnicarul nuntaşilor. Această căutare insistentă (nu reuşeam să mă împac cu absenţa Alexei) atrase oarecum atenţia unor rude. Chiar Cecilia care observa atât de greu, mă întrebă:

— Pe cine tot cauţi?

— Fericirea, i-am spus dând-o prin glumă, cu toate că numai de aşa ceva nu-mi ardea.

Mă aşteptam să-mi răspundă că „fericirea” e chiar ea, în persoană, dar inteligenţa Ceciliei scăpă uşor prilejul.

În zorii zilei am plecat în voyage de noces la Abazzia pentru o lună de zile, dar n-am stat decât o săptămână. Ne-am întors odată cu toamna…