II.

După terminarea liceului m-am înscris la Facultatea de drept din Bucureşti. Tatei i-ar fi plăcut să urmez medicina veterinară, pentru că aveam pe moşie o întinsă crescătorie de vite. Ne trăgeam dintr-o familie veche boierească, având rădăcini în trecut. Un străbunic fusese în divanul lui Bibescu-Vodă, tata-mare luptase aprig pentru unire şi era intim cu Domnitorul Cuza, dar o ceartă pentru o femeie şi mai ales orgoliul său care nu cunoştea margini (credea că se trage, după mamă, din bazilei) l-a îndepărtat de la demnităţile care i se cuveneau. (Probabil că de la el mi se trage mândria mea tiranică.)

În cei trei ani care trecură până să-mi iau licenţa, nu mi s-a întâmplat nimic deosebit. Am continuat, fireşte, acelaşi mod de viaţă, făcând noi cuceriri şi obţinând succese şcolare. Era însă ceva care nu-mi venea deloc la îndemână. În mediul universitar nu mă mai simţeam obiectul de admiraţie al colegilor, erau prea mulţi şi mereu alţii, încât n-ajungeam niciodată să-i cunosc. Din cauza asta, mă sufocam ca într-o apă pe care nu poţi s-o cuprinzi cu braţele… Şi apoi libertatea fără restrângeri mă scotea din fire. Fusesem croit să înfrunt primejdia, să calc porunca, să înfrâng disciplina. Or, aici aproape totul îmi era îngăduit. Încercam impresia celui scăpat din închisoare, căruia i se pune la dispoziţie dintr-o dată deşertul Saharei, ca să se bucure de nemărginită libertate. De aceea simţeam că mă împrăştii, că mă dizolv în marele anonimat, fără vreo posibilitate de regăsire.

Locuiam în strada Amzei, unde aveam o cameră la etajul al IV-lea, într-o clădire veche, cu o puzderie de chiriaşi, de toate profesiile. Cele trei etaje erau închiriate la diverse familii, iar în cel de-al patrulea, compus din vreo zece camere înşirate de o parte şi de alta a unui culoar, locuiam noi.

Noi eram mai mulţi studenţi, care stăteau câte doi şi chiar trei în cameră, afară de mine, care n-aveam nici un tovarăş. Cele două odăi din fund erau ocupate de domnişoara Dorina şi fratele ei, Virgilică, fost actor de operetă la Grigoriu, care dormea în bucătărie. Domnişoara se îndeletnicea cu croitoria şi lucra toată ziua pentru cliente, iar actorul gătea la bucătărie fredonând arii din Pericola ori Vânzătorul de păsări. Ca să câştige un gologan în plus, dădeau masa la câţiva dintre colegii mei, servind pe fiecare în camera lui în lipsă de sufragerie.

Odăile mansardei erau închiriate, afară de una singură, aflată lângă camera mea.

Cel mai simpatic dintre colegi era Păunescu, poreclit Charlot, fiindcă semăna puţin cu actorul de cinema Chaplin. Deşi înscris la Drept de vreo cinci ani, abia izbutise să treacă două examene. În schimb, avea o îndemânare neobişnuită, unică aproape, de a măslui cărţile de joc. Datorită acestei „însuşiri”, avea bani de cheltuială, căci găsea zilnic naivi pe care să-i jupoaie.

Ne miram că nu dă de vreun bucluc. Se pare că era prea sigur de el, sau, poate, prudent. În afară de cărţi îi plăcea şi băutura. O noapte câştiga la joc, ca să aibă cu ce să petreacă noaptea următoare…

Mai aveam un bun prieten, pe Iliuţă, şi el tot la Drept, scurt şi îndesat ca un burduf şi enorm de gras. Ori de câte ori suia scările până la al IV-lea, înjura pe proprietar de toţi sfinţii (şi asta se întâmpla aproape zilnic) că nu instalează un ascensor. Cânta din frunză şi de multe ori seara ne strângeam la el în odaie ori ne urcam sus pe acoperişul casei, ca să-l ascultăm până târziu, după miezul nopţii. Talentul acesta îl făcuse vestit în toată universitatea. Nu exista student să nu fi auzit de Iliuţă şi nu se putea concepe chef fără ca el să nu ia parte.

În prima cameră, pe stânga, locuia Pârvu, căruia îi spuneam „doctorul” pentru că urma Medicina, iar alături de el, Gleber, un băiat înalt şi vânjos, ca un uriaş, dar blând şi cumpătat. La el găseai oricând zahăr, cafea, ceai şi, în fine, orice ţi-ar fi trecut prin gând. El ne împrumuta oricând aveam nevoie de bani de buzunar (şi ne dădea chiar ultimul gologan) şi tot el ne dregea broaştele de la uşi când se stricau, ne repara lumina, aparatele de radio şi ţevile de apă.

Pe foştii mei colegi de liceu îi evitam. Nu prea găseam ce să le spun. Adevărul (şi care nu-mi convenea) era că ei se aşteptau să le povestesc lucruri extraordinare despre mine şi aceasta mă punea, cum e de înţeles, în încurcătură.

Într-o zi, ducându-mă la Fundaţie să ascult o conferinţă, am dat peste Ninon, şcolăriţa care încercase să se otrăvească din pricina mea. Era schimbată mult, se îngrăşase, sprinteneala şi zburdălnicia de odinioară îi pieriseră ca să facă loc unei rigidităţi de femeie matură, ordonată, care se potrivea cu firea ei ca nuca-n perete.

Am întâlnit-o şi pe Dolly, ţipător de elegantă şi excentrică. Avea acum un cimitir de iubiţi. Găsise pe cineva care-i oferea un trai princiar. E drept, se făcuse tare frumoasă şi, pe deasupra, nu era nici proastă. Într-o seară, am invitat-o la mine acasă unde organizasem o petrecere şi rezultatul a fost că toţi colegii, afară de Charlot, pe care îl lăsa rece orice femeie, se îndrăgostiră de ea. Mă simţeam puţin măgulit fiindcă toţi mă invidiau că pusesem mâna pe o femeie atât de fermecătoare.

Chiar Riţa, servitoarea care ne făcea curăţenie şi ne spăla rufele, mi-a spus în treacăt:

— Aferim, domnule Petrican, aşa fetiţă mai rar!

Cunoştinţele printre fete le făceam, de obicei, la balurile studenţeşti, unde mă duceam cu doctorul, care, ca şi mine, era un bun dansator. Odată, la balul mediciniştilor, am ochit o studentă, o poloneză blondă, cu un căpşor de păpuşă şi un trup subţire ca trestia. I-am făcut o curte îndrăcită şi o dată cu mine încă trei sau patru colegi. Aveam impresia că mă preferă şi am dansat toată seara aproape numai cu ea. Din cauza asta, multe din prietenele mele mi-au arătat o răceală semnificativă. O colegă de la Drept, care venise însoţită de două prietene, m-a mustrat pe faţă:

— Cu noi de ce nu dansezi? Ori ne dispreţuieşti, urâciosule?

Am dansat cu una din ele; când a venit rândul celei de-a doua, s-a ivit poloneza care ne-a stricat planul.

Colega de la Drept, Aurora, nu s-a dat bătută. M-a prins mai târziu şi m-a certat din nou:

— De ce o neglijezi pe prietena mea?

Era vorba de o brunetă înaltă, subţire, îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră. Ceea ce atrăgea în primul rând atenţia erau ochii ei mari şi luminoşi, atât de luminoşi cum nu mai văzusem alţii şi nici n-aveam să mai văd. Păreau neverosimil de strălucitori, ca doi mici luceferi aşezaţi sub bolta frunţii.

În clipa aceea orchestra începu un vals. M-am dus întins la ea şi, înclinându-mă ceremonios, am poftit-o la dans.

— A, L'invitation ŕ la valse, a ţoptit ea roţind brusc ca ţi cum ar fi spus ceva neîngăduit. (Se gândise desigur la compoziţia lui Weber pe care o cânta orchestra.)

Nu i-am răspuns nimic, pentru că a trecut pe lângă noi poloneza, dansând cu un coleg de care, instinctiv, mă temeam. S-a făcut nevăzută pierzându-se în vălmăşagul perechilor, iar eu am rămas cu stăpâna luceferilor pe care am învârtit-o în zbor înaripat, făcând de câteva ori înconjurul sălii.

— Sunt ameţită, mi-a spus ea şi s-a desprins fluidă din braţele mele.

După ce am condus-o corect la loc m-am amestecat în mulţime, căutând poloneza care mă atrăgea ca un magnet. Ea văzând că sunt liber îşi părăsi brusc partenerul şi alergă în braţele mele.

— Cu cine dansate? M-a întrebat, iscodită pesemne de o uşoară gelozie.

— O colegă… de la Litere. Nici nu ştiu cum o cheamă, i-am răspuns afectând nepăsarea.

Într-adevăr, nu minţeam. Ar fi putut oare să-mi treacă prin minte, în clipa aceea, ce rol hotărâtor avea să joace fata aceea în viaţa mea?

Poloneza n-a mai stăruit cu întrebările (probabil se temea de brunetă) şi ne-am avântat din nou în vârtejul dansului. O strângeam cu putere la piept şi ea sesizându-mă, se lipea tot mai mult de mine, strivindu-şi sânii mici. Mi-a şoptit, într-o românească fermecător de stâlcită, închizând ochii, ca-n extaz:

— Chit vrei se ameţeşti la mine în noapte asta!

— Şi eu, Wally! La fel!

Fără altă explicaţie (nutream se vede aceeaşi dorinţă), ne-am strecurat la garderobă, iar de acolo, în stradă. După o oră de hoinăreală pe străzile pustii, am nimerit într-un local de noapte periferic, unde am încins o petrecere, în doi, până dimineaţa…