III.

Unele întâmplări mărunte din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte îndată după săvârşirea lor, printr-un inexplicabil joc al funcţiei perceptive, ne rămân fixate în memorie, uneori cu o lumină şi o limpezime atât de neaşteptate în ceea ce priveşte detaliile, încât depăşesc adesea evenimentele capitale care ne angajează soarta.

De pildă, din primii trei ani ai copilăriei nu-mi aduc aminte decât de câteva lucruri de-a dreptul groteşti: o scăriţă cu trei trepte pe care urcam anevoie, cum priveam odată ploaia ghemuit la fereastră şi altădată cum trăgeam cu o sfoară, prin faţa casei, o cutie în care erau câteva beţe. Cineva, un vecin, m-a întrebat ce am în căruţă.

— Molţi, i-am spus.

— Morţi! Şi unde-i duci, băieţaş?

— La ţimitil…

Cred că împlinisem pe atunci patru ani şi eram la Craiova, prin 1913, în timpul epidemiei de holeră (după campania din Bulgaria).

De ce tocmai aceste mărunte întâmplări mi-au rămas tipărite în memorie şi ieşeau mereu la iveală din mormanul celorlalte?

Mă urcasem poate şi mai-nainte pe scară, privisem şi altădată răpăitul ploii şi cărasem de nenumărate ori morţii la cimitir (pentru că asta vedeam toată ziua, locuinţa noastră se afla la doi paşi de „Eternitatea”). Mi se întâmplaseră desigur evenimente mai vrednice de ţinut minte, aşa cum i se întâmplă oricărui copil. Poate fusesem bolnav, poate mă fripsesem cu focul, poate mă muşcase vreun câine, lucruri de bunăseamă mai importante, dar de care, ciudat, nu-mi aduc aminte deloc.

Tot aşa îmi amintesc perfect ce mi s-a întâmplat în ziua aceea de februarie. Mă întorceam de la universitate. În dreptul Ateneului mă opri o bătrână mică şi uscată, care-mi ceru de pomană. Îmi plăcea să dau de milă, căci asta îmi măgulea amorul propriu. Am scos doi lei şi i-am întins cerşetoarei. Ţin minte şi banii mărunţi pe care-i aveam în portofel: 18 lei, dintre care opt monede de câte doi lei şi două de câte un leu. Primul gând a fost să dau bătrânei un leu, pe care îl şi găsisem, dar numaidecât m-am răzgândit, hotărând să dublez pomana. Am căutat celălalt leu care se ascunsese printre celelalte monede şi lucrul acesta m-a enervat puţin.

Apoi am luat-o pe strada Ateneului şi de-acolo, pe Corăbiei, în jos. Acum când scriu, revăd tot drumul parcurs ca şi cum aş fi spectatorul propriului meu film. Mi se înşiruiesc casele de pe atunci (una, colţ cu Franklin, era în construcţie) şi mai mult decât atât, îmi amintesc chiar figurile trecătorilor pe care i-am întâlnit. (O fată cu un geamantan pe care abia-l târa – o clipă m-am gân-dit s-o ajut, dar am renunţat descoperind că era urâtă; – o femeie elegantă care a oprit o maşină – i-am adresat în sinea mea: ia-mă cu tine, frumoaso!

— Un ţăran însoţit de un tânăr fercheş, care mergea puţin înainte – e tată-său, îmi spuneam, şi se ruşinează de el.)

Şi aşa, până când am ajuns acasă, în strada Amzei. Dispoziţia mea de receptivitate se dovedea uluitoare în acea zi: Riţa, servitoarea noastră, tocmai ieşea din pivniţa ei, unde locuia, ducând în braţe un coş plin cu rufe.

— Ştii, domnule Tudor, că s-a-nchiriat camera de lângă dumneata?

— Cine a luat-o?

— O fată, boboc!

— Singură?

— Ba nu, e cu maică-sa. Apoi, depărtându-se, Riţa a glumit, ameninţându-mă cu degetul: cred şi eu că ai fi vrut să fie singură, hoţomane!

Auzi colo: hoţomane! Expresia servitoarei îmi displăcu din cauza aerului ei de familiaritate. Am vrut să-i fac mustrări, dar m-am răzgândit. Ce să-mi pun mintea cu o toantă?

M-am urcat la mansardă şi până acolo, prins de alte gânduri, am avut destul timp să uit noutatea pe care mi-o dăduse Riţa. În fundul culoarului, din bucătăria Dorinei, se auzeau strigăte disperate:

— Şcoala, şcoa-la, vaco! Că te dau cu capul de toţi pereţii! Piftie te fac!

Virgilică, actorul, făcea obişnuita lecţie cu Gheorghiţa, fata servitoarei.

Uşa camerei proaspăt închiriate era deschisă larg, la perete. O femeie freca scândurile de zor, iar în prag o fată înaltă şi zveltă, care stătea cu spatele, supraveghea lucrul.

Când am trecut pe acolo nici n-a întors capul.

Trebuie să fie noua noastră chiriaşă, mi-am spus cu indiferenţă. Intrând în camera mea, am zvârlit servieta pe masă, apoi am ieşit în coridor fără nici o treabă. Întâi am vrut să văd dacă se-ntorsese doctorul de la facultate, dar am revenit înainte de a bate la uşa lui. Era cât p-aci să intru la Charlot. Şi de astă dată am renunţat… (Se întindea prea mult de vorbă şi n-aveam chef de discuţii.) Făcând calea întoarsă, iată-mă ajuns din nou în dreptul camerei vecine.

De rândul acesta fata mă cuprinse cu priviri cercetătoare ca şi când mi-ar fi făcut preţul. Am simţit licărul luceferilor ei şi mi-am spus: iată cei mai frumoşi ochi din lume. Nu mă minţeam, aşa am simţit în clipa aceea. Am salutat-o. A răspuns înclinând uşor capul şi mi s-a părut că a tresărit puţin.

Gestul ei mă puse în încurcătură. E drept, încă nu mă lămurisem ce aveam de gând: să mă prezint, să-i fac cunoştinţă sau numai s-o văd cum arată la faţă? Până să iau o hotărâre, s-au scurs câteva clipe penibile de ezitare.

Dându-mi seama că încep să devin ridicol, am intrat în odaia mea. M-am trântit pe pat şi nu ştiu de ce mă simţeam dintr-o dată tare abătut. Îmi părea rău că apărusem fetei aceleia aşa de stângaci chiar de la prima vedere? Nu ştiu. Poate că da.

Dar ea de ce o fi tresărit aşa, dând cu ochii de mine? Chiar încercase să-şi ascundă gestul trădător. Ce fel? O impresionasem atât de puternic, sau…? Ce-o fi gândind despre mine? La dracu, aş fi putut să-i fac cunoştinţă. Hm! Nu era urâtă! Avea nişte ochi de te băga în răcori… Şi păr cu reflexe ca smoala… Unde mai văzusem asemenea ochi? Chiar trupul… Mda, era mlădie, bine construită. Sunt sigur că am mai zărit cândva perechea asta de ochi. Cred că din cauza acestor ochi îmi pierdusem cumpătul în faţa ei, eu care – orice s-ar spune – aveam destulă experienţă în materie de femei.

În definitiv, de ce-mi făceam sânge rău din cauza unei fetiţe care nu mă interesa nici cât negrul sub unghie?

Am rămas multă vreme lungit, într-o toropeală plăcută, fără să mă gândesc la ceva. Într-un târziu, am auzit paşi apropiindu-se. Îi cunoşteam: erau ai lui Charlot.

— Mergi la masă?

— Nu mi-i foame! Vin mai târziu!

Charlot a plecat. După el a trecut Gleber să mă cheme la dejun, iar după Gleber – doctorul.