V.

Într-o după-amiază, pe când mă întorceam din oraş, am întâlnit-o pe Mihaela pe scară, aproape de locul unde o sărutasem cu două luni înainte. A încercat să mă ocolească (parcă se temea să nu i se întâmple acelaşi lucru) şi chiar o luă înapoi. Prea târziu! O prinsesem de mână şi o ţineam pe loc.

— De ce mi-ai trimis scrisorile înapoi? Am întrebat-o aspru, cu glas străin.

Ea se smuci să scape:

— Lasă-mă!

— Nu te las până nu-mi dai o explicaţie. Înţelegi, nu mai pot trăi aşa…

I-am spus aceste cuvinte greu, cu opintiri, iar vocea mea avea un tremur ciudat. Vorbindu-i, o fixam lacom, drept în ochi.

Mihaela, cu mâna cealaltă liberă, îşi acoperise faţa. Nu putea să-mi suporte privirile.

Intuind slăbiciunea care o cuprinsese, am muiat glasul şi i-am şoptit cald şi convingător:

— Nu simţi cât te iubesc de mult?

Fără a mai aştepta răspunsul ei, fără să mă gândesc că în clipa aceea ar fi putut cineva să urce sau să coboare scările şi să ne surprindă, i-am răsturnat capul şi mi-am lipit lacom buzele de gura ei. În sărutarea aceea am descoperit o ţară nouă, minunată, din altă planetă, pe care, anexând-o, m-am simţit stăpânul universului. Mirarea mirărilor: în loc să reacţioneze violent, aşa cum mă aşteptam, Mihaela se părăsi toată în voia mea. Nu scoase nici un cuvânt, nu făcu măcar un gest de împotrivire. Când i-am dat drumul, mi-a fost frică să nu se prăbuşească fără suflare. Avu, ce-i drept, şi de rândul acesta o clipă de ameţeală şi se sprijini de balustradă. Dar îşi veni repede în fire. Se făcuse palidă, ca o moartă. Numai în ochi i-am surprins o licărire ciudată, neverosimilă, dar nici ochii nu mai erau parcă ai ei. Stelele îşi pierduseră strălucirea. Abia atunci mă năpădi teama de a nu ne surprinde cineva. Am fugit pe scări în jos ca un hoţ, lăsând-o acolo, buimăcită încă de neaşteptata întâmplare.

Aşadar, se întâmplase şi minunea minunilor: cucerisem pe Mihaela. O sărutasem cu voia ei şi asta însemna capitularea. Până aici fusese urcuşul: greu, anevoios, plin de trudă, obstacole, primejdii. Dar pusesem piciorul pe culme. De aici se deschidea luminişul, paradisul, fericirea.

De multe ori, în reveriile mele, când îmi imaginam momentul acesta, mă treceau fiori de voluptate şi-mi spuneam: „Îl voi trăi vreodată?”

Ce naivitate! Iată, îl trăisem, şi acum mă simţeam copleşit de tristeţe.

Aşadar, asta fusese totul? De ce se topise aşa de repede rezistenţa Mihaelei? De ce nu mă înfruntase mai mult? De ce nu mă chinuise încă o lună, două, un an? Atunci aş fi iubit-o, poate! Dar ea, numai după trei luni de zile, îmi căzuse în braţe, sfârşită! Şi mâine, poimâine, va fi a mea şi totul se va îneca în obişnuinţă. Dragostea îşi va fi trăit viaţa.

Sunt, în Prostul, piesa lui Fulda, câteva replici subtile, pline de adevăr. Eroul, Justus, povesteşte unei prietene: „Îmi place să mă visez rege, dictator, actor mare. E pentru mine o fericire fără seamăn, singura fericire”.

„Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi?” îl descoase ea.

„Nu ştiu dacă atunci mi-ar mai plăcea!”

E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filosofia nu-i decât drumul până la aflarea adevărului. De aici încolo, se sfârşeşte lupta şi urmează supunerea. S-a dus farmecul necunoscutului, necunoscutul devine pe zi ce trece tot mai cunoscut şi dragostea sucombă roasă de repetiţie, obişnuinţă, saturaţie.

Nu ştiu de ce, dar cu celelalte fete nu mi-au trecut deloc prin minte asemenea gânduri. Probabil pentru că nu le dădeam nici o importanţă. Repet: îmi părea rău că Mihaela se dăduse pe brazdă atât de repede. Acum nu-mi rămânea altceva de făcut decât să-i cer întâlnirea de rigoare. Aş fi putut s-o capăt adineauri, când o sărutasem. Nu-i nimic: îi voi scrie. Şi i-am scris că o aştept în seara aceea la Şosea, în dreptul Bufetului. N-am adăugat un cuvânt mai mult. La ce bun?

Ce nevoie mai era acum de poezie? Am aruncat biletul în cutie şi, odată cu el, maldărul de scrisori pe care mi le înapoiase.

Am calculat la rece aşa: „Ne vom întâlni inocent, de două-trei ori, cu sau fără clar de lună. După aceea o deplasare cu automobilul la Băneasa. În program: plimbări obligatorii prin pădure, minimum două ore, pentru obţinerea înfometării. Ospăţ copios într-un separeu din restaurantul parcului; vin şi muzică la discreţie. Apoi ofensiva de rigoare şi inevitabila cădere a gingaşei cetăţi”.

La ora fixată mă aflam la locul întâlnirii. Am întârziat într-adins un sfert de oră ca s-o găsesc pe Mihaela aşteptându-mă. (Era o satisfacţie în plus.) N-am zărit-o; nu venise încă. Asta m-a mirat puţin. Am aşteptat-o încă o jumătate de oră, dar degeaba. Nu m-am îndurat să plec, tot crezând că vine. Şi iată-mă pierzând încă două ore.

— De acum e limpede: nu mai vine.

M-aş fi bucurat mult dacă venea. Totuşi simţeam că-mi era parcă mai dragă fiindcă nu venise.

Din ziua aceea, două săptămâni încheiate n-a fost chip să dau ochii cu ea. Nu ştiam dacă este acasă sau nu, pentru că nu-i auzeam paşii ca înainte. Şi totuşi aveam credinţa că nu plecase nicăieri.

Ce se întâmplase? Se ferea de mine, mă ocolea? Îi era teamă să-mi întâlnească privirile? Încă mai lupta cu ea? Tot nu-şi dădea seama că se isprăvise cu împotrivirea ei?

Îi dădeam întâlniri peste întâlniri. În fiecare zi câte una. O aşteptam mereu cu o încredere oarbă că vine şi totuşi nu venea deloc.

Ce-i cu fata asta?

Ajunsesem să nu mai înţeleg nimic. Mihaela îmi răsturna toate socotelile, ieşea din logica mea, sărea dincolo de orice previziune. Niciodată nu înfăptuisem ceva în legătură cu ea potrivit calculului meu aprioric.

De ce îndărătnicia asta inexplicabilă? Nu o sărutasem cu voia ei? Nu-mi tremurase în braţe? Când mă socoteam pe culme, abia atunci trebuia să-mi dau seama că mai am încă de urcat.

Un gând încercă să-mi desluşească taina. Tot ce obţinusem până acum de la Mihaela nu-mi dăduse ea: îi smulsesem eu. Eu eram elementul activ, din impulsul meu pornise tot ceea ce întreprinsesem. Ea avea dreptul să se considere în proprii ei ochi (ca şi într-ai mei, dealtfel) o victimă: nu voise s-o sărut; eu o silisem cu forţa. Şi ea, constrânsă, n-avusese încotro. Acceptase, cum accepţi ceva impus dinafară, pe care nu-l doreşti, dar pe care nici nu poţi să-l împiedici. Dacă ar fi venit la întâlnire, se schimbau lucrurile. Nu se mai putea apăra în faţa conştiinţei că e silită să vină, pentru că în cazul acesta fapta pornea din voinţa ei.

Desigur că Mihaela se găsea în faza războirii cu propria-i conştiinţă.

Dacă aşa stau lucrurile, mi-am spus, mă voi trudi să-i caut o scuză valabilă, care s-o pună la adăpostul mustrărilor de cuget. Dar timpul trecea fără să găsesc ceva potrivit.

Tot hazardul îmi puse la îndemână un prilej la care nu mă aşteptam. O doamnă, probabil prietenă a familiei, veni s-o caute într-o zi pe Alexa, sora Mihaelei. Riţa, care era pe coridor, îi spuse cu voce tare:

— Domnişoara Deleanu e plecată în provincie şi se întoarce mâine seară.

Am prins cu urechea noutatea din zbor. Va să zică, draga mea se afla alături singură-singurică şi eu habar n-aveam. Uite, o ocazie cât se poate de nimerită pentru o explicaţie între patru ochi.

Nu era acasă. Nu-i nimic. Aşteptăm să se întoarcă. Ce-i drept, nu m-a făcut să pierd mult timp. După o jumătate de oră paşii ei mărunţi şi pripiţi, pe oare îi deosebeam dintr-o sută, îmi sunară la porţile urechilor.

Cât ne ajută uneori întâmplarea! S-ar crede că anumite întâmplări care se iscă fără participarea noastră şi care par, la prima vedere, lipsite de sens, nu sunt pentru noi, în fond, decât răsturnări de obstacole, neteziri de drumuri, complicităţi necesare!

Dacă femeia aceea ar fi venit doar cu cinci minute mai târziu, mi s-ar fi ivit vreodată o ocazie atât de prielnică de a mă apropia de Mihaela? Sigur că nu.

Am prins de veste cum a răsucit cheia în broască, apoi a încuiat uşa. Era alături, ne despărţea doar un perete. Am lăsat uşa întredeschisă ca să spionez orice mişcare de pe sală. Din fund, din bucătăria Dorinei, auzeam pe Virgil zbierând din răsputeri; făcea lecţia obişnuită cu Gheorghiţa. Ceilalţi locatari erau plecaţi. Numai doctorul nu eram sigur dacă ieşise sau nu.

Hotărându-mă să trec la acţiune, mi-am luat pălăria şi, gata ca de plecare în oraş, am păşit cu precauţiuni de hoţ pe coridor. În clipa aceea, doctorul ieşi din camera lui. Neplăcută surpriză: va să zică nu plecase.

— Mergi în oraş? Mă întrebă, dând cu ochii de mine.

Ce era să spun?

— Merg!

Am coborât împreună. Na! Asta-mi lipsea, gândeam înciudat. Iată-mă silit să-l duc până la poartă. Acolo i-am pus o întrebare cu intenţia de a mă cotorosi de el:

— Încotro o iei?

— Mă duc la Colţea. Dar tu?

— Eu fac lectură la Şosea (adică în direcţia opusă).

— La revedere.

Ne-am despărţit. După ce s-a depărtat puţin m-am întors aproape fugind. Am urcat scările, sărind câte trei trepte. Ajuns pe coridor, m-am pomenit faţă în faţă cu Mihaela. Am salutat-o. Mi-a răspuns speriată, roşie, pierdută. Unde se ducea? Poate să cerceteze cutia cu scrisori. Sau la fiica proprietarului să cânte la pian. De o ieşire în oraş nu putea să fie vorba, n-avea toaletă de stradă.

Acum e momentul să mă furişez în camera ei, ca să mă găsească acolo când se va întoarce.

Pe sală nimeni. O secundă, atât mi-a trebuit să mă strecor în odaie. Am închis uşa cu precauţie şi m-am ascuns după garderob. O aşteptam cu sufletul la gură. Deodată, un gând m-a înlemnit: „Dacă se duce la Cici şi se întoarce peste o oră, două, ce fac?”

Din fericire îmi scapără prin minte şi antidotul: „Plecând la Cici, ar fi închis uşa cu cheia. Or, ea o lăsase deschisă: deci se dusese după corespondenţă şi trebuia să se întoarcă dintr-o clipă într-alta.”

Tot era bună logica la ceva.

Nici n-am prins de veste când s-a deschis uşa şi s-a închis odată cu zăvorul yalei, într-atât eram de emoţionat.

Dacă aş fi încercat să intru adineauri când plecasem, găseam desigur uşa închisă. A fost deci necesar să-l întâlnesc pe doctor şi să-l conduc până jos ca să câştig timp până ce Mihaela urma să iasă pentru a ridica scrisorile, deplasare pentru care nu era niciodată nevoie să închid uşa cu yala.

Întâmplarea complice, hazardul acesta miraculos îmi venise a doua oară în ajutor.

Într-adevăr Mihaela avea un plic în mână. În clipa când îl rupse dădu cu ochii de mine.

I-am făcut semn să nu strige. Ea nu strigă, rămase locului înlemnită de spaimă, privindu-mă ţintă şi trudindu-se să înţeleagă. (Sunt unele lucruri neprevăzute, care ne cer un răgaz până să le pricepem.)

Momentul critic trecuse cu bine: groaza, încleştându-i gura, îi paralizase ţipătul.

— Nu-ţi fac nici un rău. Trebuie să-ţi spun că…

Ea nu mă lăsă să isprăvesc:

— Aici, nu! Aici, nu!

— Dar unde? Spune-mi, unde?

— Oriunde, numai aici, nu. Nu pot! Pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să pleci numaidecât.

Tonul era atât de imperativ, încât m-am precipitat spre uşă gata să plec. Înainte de a apăsa pe clanţă mi-a venit ideea salvatoare:

— Dacă mă surprinde cineva ieşind de aici? Îţi dai seama ce ar mai sporovăi gura lumii?

Ea păru consternată. În zăpăceala primelor clipe nici nu se gândise la una ca asta. Aveam dreptate. Pe sală se auziră paşi. Venea Gleber din oraş. Apoi răsună vocea lui Iliuţă.

— Bine că ai venit! Ia vezi ce dracu are broasca asta?

— Stai să aduc sculele.

Îl auzeam cum bătea cu ciocanul, cum pilea, cum răsucea cheia în broasca uşii.

„Ah, prietene Gleber, îi transmiteam în gând, cum să te fac să înţelegi că nu trebuie să pleci de acolo decât după câteva ceasuri. Mi-ai face, ştii, cel mai mare bine. Roboteşte înainte, dragul meu!”

Şi bunul Gleber parcă pricepea îndemnul nevăzut. Mihaela începu să se împace cu situaţia. În ce mă priveşte, după primele clipe de buimăceală, îmi redobândii stăpânirea. În definitiv, de ce să plec aşa, ca un nătâng? Numai pentru că îmi porunceşte ea? Dar ce, era să-mi spună chiar din capul locului: „Poftim, stimate iubit, rămâneţi! Dacă doriţi vă ofer chiar un scaun şi vă fac o cafea…”

Haida-de! Nu era o neghiobie să scap această ocazie unică?

— Plec mai târziu, i-am spus, după ce s-or duce colegii la masă. Atunci n-o să mai fie nimeni pe coridor.

Mihaela deliberă o clipă şi conveni:

— Dar să pleci. Să ştii că dacă nu pleci, ţip după ajutor…

Replica ei mă întărită. I-am înhăţat brusc o mână:

— Şi dacă ţipi, ce? Mă sperii?

— Te rog nu vorbi aşa tare. Să nu se audă alături.

— Ei bine, voi striga să se audă peste nouă mări şi nouă ţări. De ce mă amăgeşti? De ce nu vii la întâlniri? De ce mă laşi în fiecare seară să aştept ore întregi ca un caraghios, spune?!

Ea tăcea, cu ochii plecaţi în pământ. Frământa parcă un răspuns.

— De ce nu-mi răspunzi? De ce taci mereu? Pentru ce n-ai venit niciodată la întâlnire?

— N-am putut!

N-am putut, ce frumos a spus-o! Ar fi voit să vină la întâlnire, fierşte; chiar a făcut primii paşi. Ce vină are dacă sentinelele fiinţei o împiedicaseră? Aceşti apărători ai ei erau de-o severitate excesivă.

Îşi lăsă capul în piept. Dădui s-o îmbrăţişez, dar se trase repede înapoi, speriată:

— Nu! Să nu faci asta!

— Ascultă, Mihaela, încă nu simţi că destinele noastre sunt legate pentru totdeauna? N-avem încotro: trebuie să ne supunem lor.

M-am bucurat că găsisem o frază de efect, care părea c-o impresionează puţin. Simplă iluzie; nu era chiar atât de naivă pe cât lăsa să se creadă. Luciditatea revenindu-i mă dojeni aspru:

— Nu umbla cu vorbe mari. Eşti uşuratic!

— Sunt gata să jur că sunt sincer cu tine, absolut sincer.

— E mai bine să dovedeşti înainte de a jura. Dacă nu izbuteşti, abia atunci te apară jurământul.

Dacă mă lăsa aş fi jurat strâmb, pentru că acele vorbe mari n-aveau nici cea mai palidă corespondenţă cu simţirea mea.

Şi totuşi, adevărul adevărat e că mă înşelam pe mine însumi. Fraza debitată Mihaelei ascundea o presimţire grea, de care nu-mi dădeam seama atunci, dar care avea să se confirme târziu sau, mai bine zis, prea târziu.

Sunt unele presimţiri care ţâşnesc parcă din străfundul neexplorat al fiinţei noastre. Ni se par străine ca gândurile altcuiva şi de aceea nu le recunoaştem după cum nu ne cunoaştem nici pe noi înşine.

Cineva bătu discret în uşă. Am tresărit brusc, ne-am uitat unul la altul, îngheţaţi ca doi hoţi prinşi asupra faptului. O voce de afară strigă.

— Deschide! Eu sunt, Cici.

I-am şoptit să nu facă nici o mişcare. Trebuia s-o lăsăm pe Cici să creadă că nu-i nimeni acasă. M-a ascultat, supusă. Tăceam amândoi împietriţi, scrutând orice zgomot, încât ne auzeam răsuflarea. Ce mi-a năzărit atunci prin minte? Da ce n-aş profita de ocazie ca s-o îmbrăţişez? Mihaela n-are să se opună, nici n-o să protesteze, de frică să n-o audă Cici, de afară.

Am apucat-o în braţe şi am strâns-o, lipind-o de mine. La început a vrut să reziste, dar nu era chip. Pe urmă foarte contrariată s-a lăsat în voia mea. Nu făcea altceva, decât mă împroşca mereu cu săgeţile ochilor ei.

Cici mai bătu de două ori, apoi văzând că nu-i răspunde nimeni, plecă. Zgomotul paşilor ei se stinse repede.

Mihaela răsuflă uşurată şi, desfăcându-se brusc din braţele mele, mă apostrofă cu reţinută mânie:

— E aşa de urât ceea ce faci. Te rog pleacă imediat.

Am privit-o la rându-mi încruntat şi mai ales pus pe ceartă:

— De ce mă alungi?

— Pentru că te dispreţuiesc!

— Bine, plec. Dacă mă vede cineva ieşind de aici?

— Nu-mi pasă de nimic. Numai pleacă odată!

Nu-i păsa acum nici de asta! Grav, cât se poate de grav…

— Peste două minute voi pleca. Numai, te rog, lasă-mă să-mi vin puţin în fire.

— Dar ce ai?

Nu i-am răspuns. M-am aşezat tăcut pe un scaun şi mi-am sprijinit capul în podul palmelor. În felul cum spusese te dispreţuiesc, simţeam că nu exagera deloc. Apostrofa ei mă duruse rău. Nu m-aşteptasem să dea astfel drumul mâniei. Cu ea, nu ştiam niciodată cum să mă port. Mă cuprinse o descurajare adâncă. Aşadar, era cu neputinţă să pun mâna pe fata asta? Oare toată truda mea se risipise în vânt ca o păpădie? Cu orice fată, când ajungi la sărut, a doua zi o iei de acolo de unde ai rămas. Numai cu Mihaela se schimbau lucrurile: cu ea trebuia întotdeauna s-o iei de la început. Tot ce clădisem între două săruturi se năruia peste noapte şi zidirea trebuia reîncepută de la temelie. Într-adevăr, situaţia devenise critică. Intransigenţa ei, împinsă dincolo de orice limite, îmi aminti de eroina din Le Disciple. Ce ar fi dacă aş pune în aplicare faimoasa metodă a lui Robert Greslou? Adică s-o înduioşez prin suferinţele mele, să-i trezesc compătimirea de soarta mea… nefericită?

Într-adevăr, prin compătimire ajungi mai repede la inima unei femei decât prin orice alt mijloc. Adesea, încercasem la şcoală să-mi provoc plânsul la comandă. Izbuteam fără greş. N-aveam decât să mă gândesc la moarte ca să-mi vină lacrimile. (Oricine ar plânge – cu o fire ca a mea, gândindu-se la propria sa moarte.)

Aşadar, m-am izolat în mine, ca să mă văd aievea întins fără suflare pe catafalc. Mama aplecată asupra mea, mă jelea. Apoi auzeam pe Mihaela plângând în hohote. O înduioşare negrăită îmi copleşi fiinţa, ochii mi se umeziră şi am izbucnit în plâns, plângând de propria-mi milă. Dar plângeam cu adevărat şi asta era esenţialul.

Am simţit ca prin vis o uşoară atingere pe umăr:

— Ce faci? Plângi? Ce ţi-a venit?

N-o ascultam. Dimpotrivă, mustrarea ei gingaşă mă întărâta şi mai rău. Sughiţurile îmi scuturau trupul, iar pâraiele de lacrimi îmi inundaseră faţa. Mi se păru că aud o voce alintătoare, ca printr-un perete de vată.

— Nu trebuie! E o nebunie! Pentru ce? Şi spunând acestea, Mihaela îmi mângâia sfios părul, parcă s-ar fi temut să-l atingă ca să nu-mi aţâţe durerea.

— Lasă-mă, strigam printre suspine. Tu n-ai suflet! Nu meriţi să te iubesc! O stâncă are mai multă simţire decât tine.

— Taci! Taci!

În dezlănţuirea mea vijelioasă, nu mai găseam frânele. Şi plângeam tot mai vârtos.

— Cu ce ţi-am greşit! Ce crimă am comis? Cine m-a blestemat să te iubesc, pentru că e un blestem iubirea asta de care fugi mereu.

— Doamne, taci, nu-i adevărat, nu spune asta!

— O, te încredinţez că voi tăcea de tot. Curând, curând… Ai să vezi! Nu-ţi voi mai spune nici un cuvânt care să te supere, nici n-am să te mai văd, ca să sufăr atât. Atunci voi fi liniştit, fiindcă n-am să te mai iubesc!

Dacă în clipele acelea aş fi avut la îndemână un revolver, cred că mi-aş fi zburat creierii fără nici o ezitare. Nu mai jucam teatru de rândul acesta. Toate cuvintele pe care le rosteam erau fotografii credincioase ale simţămintelor mele. Izbucnise, printre prefăcătorii, adevărata mea fire şi ea vorbea acum. Şi vorbea atât de cald şi de convingător că nici o forţă n-ar fi putut să i se împotrivească. Într-adevăr, cine s-ar fi încumetat să reziste acelui torent de simţiri dezlănţuite, în stare să rupă zăgazuri şi să dezrădăcineze pomi?

Şi iată miracolul se întâmplă.

— Nu, nu vreau să mori, strigă Mihaela, tremurând de spaimă, podidind-o şi pe ea plânsul. Iartă-mă! Am să fiu bună cu tine, aşa cum nici nu te aştepţi.

Am tresărit ca în faţa unui fenomen supranatural:

— Adevărat, Mihaela, adevărat?

Repetam mereu adevărat, dar îndărătul acestor cuvinte stăruia întrebarea nepusă: va să zică şi tu mă iubeşti?

Mihaela plângea cutremurător şi n-auzea. O scuturam, îi luam capul în mâini, o întrebam mereu:

— Adevărat? Adevărat?

Nu-mi răspundea cu vorbe, dar plânsul ei nu era răspunsul cel mai bun? Şi dându-mi seama de asta, mă copleşi o fericire fără margini. O sărutam pe ochi să nu mai plângă şi-i astupam gura să nu mai suspine.

— Iartă-mă, iubito! Iartă-mă, Aimée, că m-am îndoit de tine. Întotdeauna te-am învinovăţit pe nedrept. Tu eşti o mică minune!

— Aimée, murmura ea, ca-n vis, închizând ochii. Ce frumos mi-ai spus… Îmi place aşa de mult!

Nu ştiu ce i-am şoptit şi câtă vreme a ţinut dezgheţul nostru. Încetul cu încetul, faţa ei s-a luminat, cum se înseninează cerul după o furtună de vară. O mână moale şi gingaşă se încolăci uşor, pe după gâtul meu şi-mi trase capul spre ea. Sărutarea aceea nu mai avu sfârşit.

Plângeam amândoi şi ne sărutam, dar acum plânsul era de fericire!

— Dor, dragul meu, cât te-am dorit!

Când auzii cum mă chema ea pentru întâia oară, m-au trecut fiori de voluptate.

— Aimée, draga mea Aimée!

Şi din nou ne îmbrăţişam strângându-ne pierduţi, ca în faţa unei primejdii iminente. O sărutam pe ochi, pe faţă, pe gât, pe umeri, cu o frenezie smintită, parcă mi-era frică să nu se volatilizeze în aer ca o întruchipare sintetică, iar eu să rămân pururi însetat de ea.

Am întrebat-o:

— De ce m-ai ocolit până acum?

— Mi-a fost frică, a răspuns surâzând cu tristeţe.

— Frică? De cine?

Mi-a şoptit, lipindu-şi obrazul de al meu ca să n-o văd, şi în acelaşi timp o tresărire i-a zgâlţâit făptura:

— De mine!

Cercam s-o privesc, ochi în ochi, o rugam să-mi repete uluitoarea mărturisire. Ea nu voia şi, ascunzând capul după umărul meu, tăcea ori mă strângea cu braţele, ca să nu mă lase s-o privesc.

— Adevărat, mă iubeşti aşa de mult?

Tăcea mereu. Ce ar fi putut să-mi spună prin cuvinte mai mult decât dovedeau faptele? Se lăsă peste noi o linişte atât de mare încât ne auzeam bătăile inimilor. O, divină Venus, ele se potriveau în tact, parcă fuseseră făcute să trăiască împreună una pentru cealaltă! Am rămas aşa, uitaţi, plutind în tăcere ca pe un ocean de pe altă planetă.

De undeva, de sus, ajunseră până la urechile noastre câteva pocnete asurzitoare, stricând liniştea. Parcă mergea cineva pe acoperiş. Ea se strânse în mine moale şi fierbinte. Mă întrebă speriată:

— Ce-i asta?

N-a fost greu să pricep despre ce era vorba. Colegii mei ieşiseră sus pe terasă, adică pe acoperişul casei. Se auziseră glasurile lor amestecate cu râsete. Am recunoscut pe Iliuţă, Gleber şi Charlot. Numai doctorul şi cu mine lipseam, ca mascarada să fie completă.

O voce metalică de tenor răsună deodată pe deasupra capetelor noastre. Cânta Carusso o arie dintr-o operă.

— Ce fel, au cărat cu ei şi un patefon? Unde l-or fi pus? S-a mirat ea.

— Cred că pe bordura coperişului…

— Să nu cadă jos, în stradă, pe capul cuiva.

— Îi priveşte direct şi personal.

După un timp, s-a furişat pe poarta inimilor noastre fiinţa unui vals făcută numai din farmec şi nostalgie.

Mihaela, recunoscând bucata, tresări şi se îmbujoră la faţă de plăcere:

— A, L'invitation ŕ la valse de Weber, cântată de orchestra lui Stokowsky… S-o ascultăm… e minunată!

Într-adevăr, era o minune cântecul, o minune Mihaela, o minune întâmplarea care mi-o aruncase în braţe, o minune dragostea, şi viaţa – o minune! Nu ştiu dacă în clipa aceea mai exista ceva pe lume care să nu fie tot o minune.

— Îţi aminteşti seara aceea când m-ai invitat la vals? Mă întrebă ea. De atunci ai intrat în viaţa mea.

Când o invitasem la vals? În care seară? Aiura Mihaela? Ce confuzie se ivise în mintea ei?

Ca să nu-i spulber o iluzie la care poate ţinea, i-am bătut în strună:

— O da… cine poate să uite seara aceea!

— Şi cu toate astea ai jucat mereu cu poloneza, nesuferitule!

— Ce voiai să fac? Se ţinea scai de mine…

A! Acum îmi aminteam, mi se trăsese o pânză de pe ochi. Mihaela nu era alta decât bruneta din grupul celor trei fete. E adevărat, o invitasem la vals îndemnat de Aurora, colega de la Drept, care de altfel mi-o şi prezentase. Mi-am adus aminte că la început îmi şoptise:

— A, L'invitation ŕ la valse, gândindu-se desigur la bucata lui Weber.

Dar cum se făcea că n-o mai recunoscusem deloc de când se mutase la mansardă? Se vede că atunci la bal, preocupat de poloneza aceea îndrăcită, nu-i dădusem nici un fel de atenţie. E drept că, revăzând-o pe coridorul mansardei, îmi păruse o figură pe care am mai întâlnit-o cândva, dar aşa ceva se întâmplă destul de des şi de aceea nu-mi bătusem prea mult capul ca să desluşesc nedumerirea.

Şi totuşi, ea nu mă uitase! Abia acum îmi explicam de ce mă întâmpinase pe coridor cu o frază atât de familiară:

— Ce mai faci, domnule Petrican?

Şi eu credeam că mă remarcase pentru prima dată şi că-mi adresa acea replică pentru a-mi da prilejul să intru cu ea în vorbă! Oricum e cert că nu mă uitase. Şi apoi, ea însăşi afirmase că din seara aceea de bal intrasem în viaţa ei. Poate de atunci, mai ştii, începuse să mă iubească.

Patefonul tăcu şi, în locul lui, Iliuţă se apucă să cânte o doină din frunza lui vrăjită.

— Ah, dacă ar şti ei cum îi ascultăm împreună! Uite, lipiţi, îmbrăţişaţi, gură-n gură.

Mă lipeam de ea, o îmbrăţişam, o sărutam. Toate astea mi se păreau aşa de ireale, de parcă s-ar fi petrecut în alt veac undeva departe, în cea mai frumoasă dintre cele 1001 de nopţi.

— Mâine n-ai decât să baţi toba, mi-a spus, insinuant.

Am lăsat-o brusc din braţe. Reproşul ei mă durea. Cum îi venise să mă învinovăţească de atâta josnicie? Aş fi putut să-i jur că niciodată nu voi da pe faţă taina noastră, dar am socotit că îndatorirea de a păstra orice secret, fiind o însuşire a firii mele, nu are nevoie de un stimulent ca jurământul. De aceea am tăcut. Ea simţi instinctiv că mă jignise şi se rugă:

— Iartă-mă! Am spus o prostie!

I-am mângâiat absent părul, privind în gol, fără a-i răspunde, căci iertarea nu venise încă de la inimă.

Iliuţă începu, de astă dată la chitară, balada lui Ciprian Porumbescu. Asta ne făcu să uităm de-a binelea supărarea.

Ascultam furaţi de muzică şi dispoziţia noastră de receptivitate era aşa de lacomă, încât cel mai mizerabil cântec ni se părea fermecător. Pesemne unde îl înfrumuseţam cu cristalele propriei noastre bogăţii sufleteşti.

Chiar apostrofa Dorinei, care bombăni trecând pe culoar prin dreptul camerei noastre: „Iar s-au căţărat nebunii pe acoperiş să ne facă muzică, parcă de muzică ne arde nouă acum”, ni se păru cât se poate de amuzantă şi am râs cu poftă.

Concertiştii coborâseră de mult în odăiţele lor, iar mansarda se cufundase într-o linişte de planetă stinsă. Numai noi, treji, stăteam în întuneric întinşi la vorbă.

Mihaela îmi povestea crâmpeie din viaţa ei. Avusese parte de o copilărie senină, încălzită de dragostea părinţilor care o adorau împlinindu-i voile până la răsfăţ. După ce isprăvi cursul primar o dădură la una din cele mai bune şcoli din Capitală, unde învăţa şi Cici (de aici se cunoşteau). După război, tatăl ei, care avansase general (era ofiţer de carieră) luă comanda unei divizii din provincie. Şi, deodată, piaza-rea se furişă în casa lor, aducându-le jale şi pustiu. După un timp generalul arăta mereu îngrijorat, lipsea fără motiv, căuta singurătatea. Mihaela, cu ochiul ei ager, observă că se petrecea ceva neobişnuit.

— Nu-i nimic, încerca s-o liniştească mama. Tatăl tău are unele dificultăţi. Dar le rezolvă el – nici o grijă.

Într-o zi, Alexa, sora Mihaelei, veni s-o ia de la şcoală după ora întâi.

— Ce s-a întâmplat? Făcu ea speriată.

— Tata… nu mai este…

Îşi făcuse seama, acolo, la cazarmă, în biroul lui, cu un glonţ de revolver în tâmplă. Gurile rele şopteau că era vorba de nişte fraude.

— Bietul tata! Cum a trebuit să sfârşească! Îţi jur că era nevinovat. Dacă ar fi furat, ne-ar fi rămas ceva de pe urma lui. Or, mama n-a avut nici cu ce să-l îngroape. A fost silită să-şi vândă bijuteriile. Un subaltern, care a profitat dobândindu-i încrederea şi punându-l să semneze o hârtie pe care n-a cercetat-o cum trebuie, e azi foarte bogat. Tata, după câte mi s-a spus, ar fi scăpat cu faţa curată din năpasta aceea. Dar era prea mândru. Când a fost citat, a preferat să moară decât să urce scările parchetului militar. După aceea nevinovăţia lui a ieşit la iveală, dar ce folos!

Mihaela avea ochii umezi. Glasul îi tremura, înecat de emoţie.

— Mama n-a supravieţuit acestei nenorociri. S-a stins după câteva luni, iar eu cu Alexa am rămas orfane, silite să ne câştigăm singure existenţa. A fost un noroc neaşteptat că ea a găsit un serviciu bun la Poşta Centrală. Dar ceea ce câştigă nu ne-ajunge, nevoile sunt mari. Din cauza asta a trebuit să ne mutăm aici, unde chiria e mică. Nu ştiam că tatăl Ceciliei e proprietarul casei. Îmi vine aşa de greu faţă de ea, care cunoştea situaţia noastră dinainte! Tăcu. O priveam emoţionat, neîndrăznind să adaug ceva, ca să n-o jignesc printr-un cuvânt nelalocul lui.

— Acum când ştii totul, nu-i aşa că ai să fii bun cu mine?

CUPRINS: de un avânt de generozitate, i-am luat mâinile într-ale mele şi-am rostit cu patos:

— Mihaela, te voi iubi toată viaţa şi voi răscumpăra tot ce ai suferit până acum!

S-a uitat adânc în ochii mei, m-a mângâiat cu mâna pe păr şi n-a scos un cuvânt.

De obicei biografiile fostelor mele iubite se iroseau într-o oră, două… Biografia Mihaelei nu s-a epuizat în noaptea aceea, nici în lunile şi chiar anii ce urmară. Mereu avea de povestit fapte noi, dar nu ineditul lor mă interesa, ci felul cum acele fapte se reflectaseră în sufletu-i plin de disponibilităţi şi mai ales atitudinea ei faţă de viaţă.

Ne-am despărţit înainte de revărsatul zorilor…

VI.

Două săptămâni se topiră în sacul fără fund al trecutului şi în acest timp – nici o veste din partea ei. Plecase undeva? De ce nu mai dădea nici un semn de viaţă? Se răzgândise socotind o uşurinţă pasul făcut şi acum mă evita sistematic?

Rătăceam în presupuneri şi îndoieli ca într-un labirint. Aş fi vrut să-i scriu, dar îmi era teamă (în ipoteza că-i plecată) să nu pună mâna soră-sa pe scrisoare şi să zădărnicească, de aici înainte, orice apropiere între noi.

Tot Mihaela mă scoase din încurcătură. Într-o seară găsii un bilet din partea ei, cu două rânduri: „Aşteaptă-mă mâine, la Şosea, în dreptul vilei Minovici, pe la 6.”

A doua zi eram cu o oră mai devreme la locul indicat. Nerăbdarea mă hărţuise atât de cumplit că n-am putut face altfel. În orice caz n-avea de ce să-mi pară rău: prelungeam întâlnirea cu o oră în plus.

Mihaela arăta tot timpul o veselie şi o exuberanţă aproape neobişnuită. Parcă adunase toată primăvara în ea. Vorbea însufleţit, râdea zglobiu de toate lucrurile, se agăţa sprintenă de crengi, alerga pe alei şi făcea o mulţime de ştrengării fermecătoare. Părea o Mihaela nouă cu însuşiri noi, care n-avea nici o asemănare cu cealaltă pe care o cunoscusem până atunci.

— Ştii, Aimée, că mă mut?

— A! Slobozi ea un ţipăt ascuţit, de surprindere. Tocmai în clipa asta aveam de gând să-ţi propun acest lucru. Mi-e teamă să rămâi mai departe acolo… Oricât ne-am ascunde, tot are să se afle într-o zi. Nu-i mai bine să evităm?

— Vezi cum au început să ni se potrivească gândurile? Asta-i iubire, draga mea! Adică o înţelegere fără ajutorul cuvintelor.

Dacă m-ar fi întrebat cineva, după despărţire, cum era îmbrăcată, ce fel de pălărie purta, aş fi ridicat din umeri; nu ştiam. O sorbisem lacom cu privirile ca să-mi potolesc foamea de ea, mă îmbătasem de farmecul ce-l răspândea, dar habar n-aveam încă ce culoare au ochii ei. Plutea pesemne dincolo de materie ca o născocire a nevoii mele de a întâlni pe femeia visului de dragoste?

Câteva zile am colindat Bucureştiul în lung şi-n lat în căutarea unei camere. Nu era vorba de o cameră obişnuită (îmi repugna aşa ceva), ci de un cuib cald, intim, în care faptul iubirii să afle condiţii cât mai optime. Am găsit-o pe strada Triumfului, cu trudă puţină şi noroc mult. Era o odăiţă aşa cum dorisem, cu mobilă nouă, scoarţe, tablouri şi, mai ales perdele, care făceau noapte chiar ziua-n amiaza mare. În faţa casei un tei al cărui frunziş acoperea curtea ca o umbrelă, iar ceva mai departe o grădină cu pomi roditori.

— Aici, să ştii, e un adevărat paradis pentru amorezaţi, zise proprietarul, un bătrânel oacheş, adus de spate, cu chelie strălucitoare şi prietenos din fire. Până acum a stat o funcţionară de la C. F. R.; a făcut nunta duminica trecută. Plângea când a plecat, pe cinstea mea, pentru că, să vezi dumneata, casa asta poartă noroc chiriaşilor. Cum pune cineva piciorul, gata – îşi face un rost. Am avut înaintea ei un inginer care s-a însurat; pe urmă o studentă. Şi asta s-a măritat.

— După câte văd, i-am spus surâzând, volens-nolens va trebui să-mi pun şi eu pirostriile…

— De ce nu? Dumneata n-ai o fată? Adu-o-ncoace. Doamne tare-mi plac amorezaţii ăştia! Parcă întineresc şi eu pe lângă ei. Şi iubiţi-vă cât vă place, tinereţea e scurtă şi pe urmă îi duceţi dorul ca mine. Aveţi colea grădiniţa, dincoace teiul cu umbra lui. Zău, nepoate, dacă te muţi aici, prinzi rădăcini ca pomul şi nu mai pleci. Dar să ne înţelegem: dacă n-ai o drăguţă, vezi de altul.

Moşul începu să mă intereseze. L-am descusut:

— Mai ai şi alţi chiriaşi?

— Da, încă o pereche. Nu pot să închiriez decât două odăi. La parter stau eu.

— Căsătoriţi, nu primeşti?

— Ferit-a sfântul! Se ceartă mereu şi mie îmi place liniştea. Mai bine lipsă. Pe câtă vreme perechile mele cântă, joacă, fac un adevărat rai din casa mea.

Nu-mi venea să cred urechilor. Bizar omuleţ! Nu-l cunoşteam decât de câteva minute şi parcă eram prieteni de când lumea.

— Închiriez camera, domnule Coleşiu.

— Ce Coleşiu? Ce domnule? S-a răţoit la mine. Mie să-mi spui unchiule, iar eu o să-ţi spun nepoate, şi am terminat. Fără multă tocmeală.

— Bine… unchiule, aşa am să-ţi spun. Dar să ne înţelegem: cât îmi ceri pe cameră?

— Îmi dai cât poţi şi gata, am încheiat târgul!

— Nu, nu aşa. Fixează-mi o sumă.

— Ia mai slăbeşte-mă, dumneata. Crezi că din chirie trăiesc eu? Cât timp am pensioara, slavă Domnului, nu duc grijă de nimic. Închiriez ca să nu mă simt singur cuc. Îmi place să aud freamăt în jurul meu, gângurit de porumbei, într-un cuvânt: iubire…

I-am oferit o mie de lei, deşi după socoteala mea făcea dublu. Spre surprinderea mea, bătrânul a acceptat pe loc:

— Bine, o mie să fie! Bate palma!

Colegii de la mansardă rămaseră stupefiaţi auzind că mă mut.

— Ce te-a apucat? Nu te simţi destul de bine între noi?

Ce explicaţie aş fi putut să le dau? Cu toate astea Charlot intui motivul plecării mele.

— Măi, sunt sigur că ţi-ai găsit o dulcinee şi vrei s-o duci la budoar. Ce-mi umbli cu şoalda?

Fireşte, am protestat fără convingere. Când mă întrebară de noua mea adresă le-am dat una fictivă. Nu voiam să ştie nimeni unde mă mutasem, mai ales cei care-mi cunoşteau… dulcineea.

Chiar în prima zi m-am pomenit cu Mihaela. Nu m-aşteptam să-i placă atât de mult locuinţa şi grădiniţa. S-a aruncat fericită în braţele mele:

— Ah, dacă am avea o căsuţă ca asta, nimic n-aş mai râvni. Am sesizat numaidecât tâlcul vorbelor ei.

— Vom avea, Aimée, poate una şi mai frumoasă. Numai tu să mă iubeşti.

— De tine atârnă asta. Pe o femeie o cucereşti uşor, dar o păstrezi greu.

La drept vorbind, nu-mi plăcea să discut această problemă. Nu mă ispitea deloc perspectiva unei căsătorii. De aceea evitam întotdeauna să iau un angajament, şi am evitat şi de rândul acesta să mă leg faţă de Mihaela. Prea îmi intrase libertatea în sânge ca să mă pot împăca vreodată cu jugul căsniciei. Şi apoi firea mea capricioasă, nestatornică, n-ar fi fost un izvor nesecat de amărăciuni pentru amândoi? Mă dezgusta repede femeia după ce o îngenuncheam. Dacă nu-mi păstra trează pasiunea, ea înceta să mai existe pentru mine. Aş fi înşelat-o fără doar şi poate, cu alta, apoi cu altele, m-aş fi depărtat tot mai mult de cămin. În privinţa asta mă cunoşteam bine. Pentru căsnicie se potrivesc anumite firi docile care se înămolesc în obişnuinţă şi tabiet, abdică de la binefacerile independenţei pentru o iluzorie comoditate. Şi apoi văzusem atâtea căsnicii nefericite, încât ajungeam să încerc, prin experienţa altora, o teamă inhibitivă de căsătorie.

După câteva zile, proprietarul ne invită la el. Mihaela se cam codea să meargă, dar în urma stăruinţelor mele se hotărî. I-am prezentat-o lui Coleşiu, cu un gest teatral.

— Iubita mea!

Moşneagul se uită atent la ea, făcându-i preţul ca un expert în materie. Cred că Mihaela reuşi la acest examen cu bilă albă. De aceea mă bătu familiar pe umăr:

— Tâlharul, aşa mândreţe de fată mai rar! Dacă aş fi dat, la vremea mea, de una la fel, tare mă tem că-mi punea popa pirostriile.

Mihaela roşi toată, până în vârful urechilor.

— Uite, Cosânzeana, ce sfioasă e! Îţi vine s-o mănânci ca pe o piersică şi, fără altă explicaţie, Coleşiu o sărută familiar pe obraz.

— Să nu mi-o scoţi din minţi, unchiule, i-am spus în glumă.

— Lasă, nepoate, că ai scos-o dumneata înaintea mea.

Proprietarul, sfătos, s-a apucat să ne povestească secvenţe din lunga lui viaţă. Cea mai interesantă mi s-a părut aventura cu Yvonne Rossignol, vestita primadonă de la sfârşitul secolului trecut. Venise de la Paris, cu vreo 45 de ani înainte, să dea o serie de reprezentaţii la Bucureşti. Pe atunci Coleşiu era un sublocotenent tânăr, chipeş, plin de vlagă. Îl remarcase la cofetăria Kübler şi îl invitase la ea, la Hotel Bulevard, unde ţinea un apartament întreg. Ne descrise iubirea ei capricioasă, scenele de gelozie, certurile şi împăcările.

— Afurisita m-a ţinut sechestrat în apartamentul ei două săptămâni încheiate. Nu voia să ştie că sunt militar, că aveam obligaţii de serviciu cu care nu te joci. Îi făceau curte prefectul poliţiei, comandantul garnizoanei, colonelul Moruzzi. Nimic! Ea se uita la mine, un pârlit de sublocotenent căruia abia îi dăduseră tuleiele. După ce isprăvi reprezentaţiile plecă la Viena, pentru două săptămâni. Am urmat-o. După aceea m-a târât la Berlin, la Petersburg, la Roma, în fine, în toată lumea.

— Şi cu milităria cum a rămas?

— Cum să rămâie? A trebuit să plec, asta-i! Ce era să fac? Dar nu-mi pare rău. Zilele acelea n-o să le mai trăiesc niciodată.

— N-ai vreo fotografie de la ea? L-a întrebat Mihaela curioasă.

— Numai una? Am aici un album întreg.

Ne-a arătat o movilă de poze ale celebrei cântăreţe imortalizată în diferite roluri. Mai cu seamă în Cio-Cio-San era fermecătoare.

Mihaela plutea de admiraţie. Din când în când exclama:

— Ce frumoasă e! Aici! Şi aici… Acum, spune, ce face?

— E la Paris. S-a retras de mult din teatru. Nu m-a uitat însă. Ne scriem mereu, în fiecare lună câte un răvaş…

— Şi n-ai vrea s-o revezi?

Coleşiu o privi lung, clătinând capul a tristeţe.

— Nu, nepoată. De ce să-i omor amintirea? O port în mine tânără şi frumoasă, aşa cum arăta acum o jumătate de secol când am cunoscut-o. De ce s-o revăd devastata de cei 80 de ani ai ei?

Bătrânului i se umeziră ochii. Mihaela se apropie de el emoţionată.

— Domnule Coleşiu, eşti romantic până în măduva oaselor şi acest lucru te înalţă foarte mult în ochii mei…

El o mângâie pe păr, cu privirile pierdute în gol.

— Iubiţi-vă, nepoţeilor, cât sunteţi de tineri şi frumoşi. Uitaţi-vă la mine ca să vă daţi seama ce o să facă timpul din voi.

Mai târziu veniră şi chiriaşii lui Coleşiu: un tânăr înalt, mult mai înalt decât mine, şi urât foc, care se recomandă Novac, ataşat de legaţie, şi fata care-l însoţea, o blondă scundă şi vioaie, plină de neastâmpăr.

— Iată şi pe ceilalţi nepoţi ai mei: Veveriţa şi Urangutanul! Ni-i prezentă moşul.

Ne-am împrietenit repede. Amândoi erau deopotrivă de veseli şi dezgheţaţi. El ne povesti întâmplări exotice din Ţara Soarelui-Răsare unde stătuse câţiva ani.

În casă se făcuse cald. Am ieşit în curte şi ne-am aşezat la umbra teiului. Acolo Coleşiu ne aşternu masa şi ne ospăta împărăteşte.

Într-un timp, când proprietarul lipsea, mi-am exprimat mirarea că el face atâtea cheltuieli.

— O, nu-l cunoşti, mi-a explicat ataşatul, în fiecare seară ne pune masa, deşi nu-i plătim decât chiria. La început făceam rezerve: asta merge o dată, de două ori, dar nu aşa – la infinit. Ce să vezi? S-a supărat foc moşneagul şi, niciuna nici alta, ne pretindea să ne mutăm dacă nu ne place, că el nu ţine chiriaşi mofturoşi. N-am avut încotro: i-am bătut în strună. În cele din urmă ne-am obişnuit cu felul lui de a fi. Aşa că în fiecare seară înfulecăm pe gratis.

— S-ar zice că-i un tip original…

— Mda… Mai degrabă om de viaţă…

După câteva zile eram prieteni la toartă unii cu alţii, tutuindu-ne de parcă ne cunoşteam de când lumea. Mihaela nu se sfia să şadă pe genunchii lui Coleşiu şi să-i mângâie, cu gesturi ştrengăreşti, chelia strălucitoare. Nici Veveriţa nu găsea nepotrivit să-mi trântească un ghiont în coaste (era fata asta o bătăuşă şi jumătate).

Într-una din seri, după ce ne-am ospătat ca de obicei, începu concertul. Coleşiu avea un patefon enorm şi câteva sute de plăci, pe care abia am reuşit să-l transportăm în curte câteştrei bărbaţii. (Până acum fusese la reparat, numai de câteva ore îl aduseseră înapoi.)

— Reîncepem concertele. Ei, ce vreţi să auziţi, nepoţeilor dragi?

Veveriţa propuse Trovatore şi Bărbierul, iar ataşatul ei, Faust de Gounod.

— Niet! Făcu moşneagul, astă-seară facem pe placul noilor mei nepoţi.

— Aveţi operele întregi? Se interesă Mihaela.

— Întregi, fireşte, nepoţico, nu-mi plac lucrurile pe… jumătate. Vrei să-mi auzi iubita cum ciripeşte?

— Chiar Yvonne Rossignol? Vai, ce curioasă sunt!

Mihaela alese trei din operele lui Puccini: Boema, Tosca, Madame Butterfly. În timp ce patefonul reproducea glasul de privighetoare al irealei cântăreţe, Coleşiu ne explica:

— Uite, aici, Pinkerton o întreabă pe Cio-Cio-San ce vârstă are? Copila surâde galeş, cochetă: „O, sunt bătrână: am cincisprezece ani…” Râde fata, râde ofiţerul, râde orchestra, râd florile din grădină, în fine, râde la terra…

Şi noi am râs emoţionaţi, numai bătrânul Coleşiu avea ochii umezi. Afară de Mihaela nimeni n-a băgat asta de seamă din pricina întunericului.

După ce bătrânul se retrase (uneori se retrăgea mai devreme) am continuat petrecerea fără el. Veveriţa avu poftă să dansăm, după care începu să alerge prin grădină fugărită de Urangutanul ei. Ca să nu fie, chipurile, prinsă, se căţără în tei cu o agilitate de pisică.

— Dă-te jos, că faci buf! O rugă Novac.

Ea nici gând să asculte. Se auzea numai freamătul frunzelor răscolite.

— Mă supăr, să ştii… Vrei să-ţi rupi gâtul? Stărui el.

— Nu, nu vreau, ţipă Veveriţa nevăzută. Am nevoie de gât. Vino să mă iei în spinare.

— Coboară şi singură…

— Singură nu pot… Mi-e frică…

— Cine te-a pus să te urci?

— Ne-cu-ra-tul, silabisi ea.

Logodnicul ei încercă să se suie dar nu reuşi; băuse vârtos şi nu-l mai ajutau picioarele. Se întoarse oţărât, în vreme ce Veveriţa cânta din tei:

— Cu-cu! Cu-cu!

— Stai, diplomatule, că ţi-o aduc plocon, cât ai zice peşte, i-am spus şi, dintr-o săritură, m-am urcat în pom. N-o vedeam, se căţărase tocmai sus, în vârful teiului. Nu m-am dat bătut şi înălţându-mă de pe o creangă pe alta am ajuns-o.

— Mă dau prinsă, zise Veveriţa, capitulând.

— Hai, jos, cucule, să te închid în colivie că, altminteri, faci pozne.

Am adus fugara înapoi pe pământ şi am predat-o Urangutanului, care o duse în casă. Fiind târziu, a plecat şi Mihaela, iar eu am condus-o până la locuinţa ei. Pe drum n-a scos o vorbă.

— Ce ai? Eşti supărată?

Din nou tăcere…

— Aimée, ce înseamnă asta?

Rămânea mai departe mută ca piatra.

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, spune, ce ţi-am făcut, cu ce am greşit faţă de tine?

În clipa aceea, într-o fulgerare a minţii, avui pricina supărării cu o claritate desăvârşită.

— Aimée, eşti geloasă? Crezi că mă uit la Veveriţa? Ah, prostuţă mică, de ce te cobori atât? Nu te-aş da pe o sută de veveriţe.

Ea începu să plângă şi se cuibări la pieptul meu. Am înlănţuit-o cu braţele, am strâns-o, am mângâiat-o, am sărutat-o… Noroc că pe stradă nu era ţipenie de om.

De ce aş minţi? Îmi păru bine de această întâmplare: era cea dintâi dovadă a iubirii ei.

Într-o duminică însorită, pe când prânzeam cu Mihaela în camera mea, ne-am pomenit cu o păsărică zburând deasupra capetelor noastre. Intrase pe fereastra larg deschisă şi, după câteva evoluţii sprintene, poposi pe rama unui tablou.

— Uite, o ciocârlie, strigă Mihaela plăcut surprinsă, gata să bată din palme, dar paralizând gestul ca să nu sperie pasărea.

— Nu-i ciocârlie, i-am spus, cred că e cinteză.

— Ce drăguţ din partea ei că ne-a făcut o vizită. Asta e de bine, ne-aduce noroc.

— Oricând avem nevoie de aşa ceva. I-o fi foame? S-o poftim la masă, ce zici. Hai, micuţă cinteză, nu vrei să guşti ceva?

— N-o speria, Dor, să nu-şi ia tălpăşiţa.

— Nu-ţi fie frică, neamul ei e curajos, lucru mare.

Mihaela stropşi între degete o bucăţică de pâine şi împrăştie firimiturile pe jos, pe covor. Dar păsărică nepricepând gestul zvâcni în aer, făcu mai multe cercuri deasupra noastră şi se lăsă pe speteaza unui scaun în spatele meu. Voiam să mă întorc ca s-o văd, dar Mihaela, fricoasă, mă opri:

— Nu te mişca, Dor, că zboară pe fereastră.

Am rămas locului, statuie. Ea a fărâmiţat din nou miez de pâine şi cu mişcări moi l-a aşternut pe marginea mesei. Cinteza tot n-a sesizat intenţia gazdei şi a zburat iarăşi oprindu-se de astă-dată pe pervazul ferestrei.

— Vai, pleacă… ne părăseşte, strigă Mihaela, cu sufletul la gură. Trebuia să închidem geamul.

Dar cinteza nu se gândea să fugă, ci, spre marea noastră mirare, ateriză de astă-dată chiar pe coşuleţul cu pâine şi începu să-şi înfigă ciocul în miezul pufos. Ne uitam la ea încremeniţi, fără a clipi din ochi, până când s-a hotărât să-şi schimbe locul şi a zburat pe şifonier.

— Bravo, drăgălaşo, mi-a plăcut îndrăzneala ta, i-am spus micuţei musafire.

— Sssst… nu vorbi… mi-a închis Mihaela gura cu mâna.

— Tu, Aimée, eşti mai fricoasă decât musafira noastră mititică.

Aveam dreptate. Numaidecât cinteza coborî din nou la masă şi ciuguli firimiturile puse de Mihaela cu câteva minute mai înainte, fără să-i pese de vreo primejdie.

— Să-i dăm un pic de şniţel, ce zici?

— Fii serioasă, nu poate mânui furculiţa şi cuţitul.

Mihaela râse. Pasărea refuză să se înfrupte din friptură, dar înfipse de câteva ori ciocul într-o perişoară moale şi gustă o firimitură de tort. În acest timp noi continuam să mâncăm cu cea mai mare grijă, evitând cel mai neînsemnat zgomot. Cinteza, cât un pumnişor roz de copil, fremăta fără astâmpăr, sărea din loc în loc, zbura, venea îndărăt, ciripea şi, făcând toate astea după plac, în cea mai desăvârşită libertate, simţea din plin bucuria vieţii. Această bucurie ne-o transmitea şi nouă şi iată-mă întrebând-o distih:

Cinteză, ia ciripeşte:

Mihaela mă iubeşte?

— Cirip! Făcu pasărea ca la o comandă, parcă ar fi înţeles ceea ce-i ceream. Răspunsul ei ne inundă cu un val de bucurie.

La rându-i Mihaela îi adresă altă întrebare:

— Spune, pasăre măiastră, Vei veni la nunta noastră?

Cinteza: cirip! Cirip! De două ori… Draga de ea, primea invitaţia, iar eu, chiar dacă n-aveam de gând să mă însor, tot trebuia să fac nunta măcar de hatârul acestei minunate păsăruici.

Pe când duceam la gură un pahar de vin m-am pomenit că-mi pică drept pe vârful nasului ceva lipicios. Mihaela se topi de râs.

— Un mic suvenir!

— Mda, râdeam şi eu de mica păţanie, asta-i plata. Cinteza noastră n-a vrut să ne rămână datoare…

După asta, gingaşa musafiră a ţâşnit brusc pe fereastră, în largul cerului şi dusă a fost. Dar de vizita ei, o mică minune, ne-am adus aminte cu drag totdeauna.

Într-altă seară, cam pe la jumătatea lunii iunie, pe când ne aflam în salonul lui Coleşiu (afară ploua) Mihaela veni cu o veste:

— Azi împlinesc 21 de ani. Sunt, după cum vedeţi, mai bătrână decât Cio-Cio-San.

Parcă s-ar fi produs o explozie. Toţi am sărit în picioare ca să izbucnim apoi în urale:

— Să trăieşti! La mulţi ani! Sănătate şi noroc cu toptanul!

Coleşiu, profitând de ocazie, o săruta mereu când pe un obraz când pe altul:

— Mânca-o-ar pe ea unchiul de majoră…

Această aniversare fu o adevărată petrecere spirituală. După propunerea Mihaelei fiecare din noi trebuia să recite o poezie sau două pe care le ştiam pe dinafară. Ea, cea dintâi, trecu la pian şi improvizând inspirată declamă Luceafărul lui Eminescu. Efectul se dovedi uluitor. Coleşiu o întrebă dacă a încercat şi altădată o recitare cu acompaniamentul pianului.

— Numai cu acompaniament de harfă.

Datorită succesului Mihaelei niciunul din noi n-a mai îndrăznit să recite. Ea n-a stăruit şi a continuat să susţină singură tot programul, declamând din Musset, Vigny, Gauthier, Verlaine, Samain, Arvers.

Mai ales sonetul lui Arvers ne impresionă adânc. În timp ce spunea versurile, cânta la pian unul din valsurile postume, atât de nostalgice, ale lui Chopin.

Mon îme a son secret, ma vie a son mystčre:

Un amour éternel en un moment conçu.

Le mal est sans espoir, aussi j'ai dű le taire Et celle qui l-a fait n'en a jamais su.

Mihaela nu rămase la clasicii francezi, trecu la Byron, dar fu silită să renunţe căci i se cerea să traducă versurile în româneşte, fapt care despuia recitarea de orice farmec.

Coleşiu, plutind în admiraţie, o întrebă:

— Scumpă majoră, cum de-ai învăţat pe de rost atâtea versuri?

— Nu ştiu nici eu… Cred că mi-au plăcut… răspunse ea simplu.

După recitalul de poezie am trecut în sufragerie unde ne aştepta masa întinsă, pregătită de menajeră, cu bucate aduse de la un restaurant din apropiere. Moşneagul ţinea morţiş să golim 21 de sticle de şampanie (numărul anilor Mihaelei), dar el cel dintâi dădu bir cu fugiţii, ducându-se la culcare pe două cărări.

Rămaşi singuri am mutat petrecerea în grădină continuând-o sub umbrela teiului (ploaia stătuse între timp).

— S-a făcut târziu, i-am şoptit Mihaelei. Nu păţeşti nimic acasă?

— Soră-mea e în deplasare şi nu se întoarce decât poimâine.

— O, ce bine! Atunci poţi rămâne oricât, fără nici o grijă.

Am mai destupat o sticlă. Se făcuseră cinci şi până la douăzeci şi una aveam de străbătut un drum lung. Mihaela ameţise, fredona o romanţă la modă, cam deocheată, lucru care mă mira mult. Dar se opri pe la jumătatea cântecului, speriată.

— A plecat masa cu mine…

— Vino să te odihneşti puţin…

Am luat-o în braţe, pe sus şi am pus-o pe pat. În schimb Veveriţa n-avea nimic. Le-am explicat:

— Nu-i obişnuită să bea.

Petrecerea în trei s-a spart repede. A început să plouă din nou şi atunci ne-am hotărât să mergem la culcare. Trecuse de miezul nopţii şi afară de asta trebuia s-o conduc pe Mihaela acasă.

Am intrat în odaie cu paşi tiptili, ca să n-o trezesc. Dormea întinsă pe pat, aşa cum o lăsasem. Adică nu chiar aşa – se întorsese în somn pe cealaltă parte şi rochia, puţin trasă, dezvelea impudic pielea roză a unei pulpe, ceva mai sus de genunchi.

M-am tolănit pe un fotoliu ca să-i contemplu goliciunea. Pentru întâia oară îmi veni în minte că aş putea s-o reţin toată noaptea, profitând de împrejurarea că soră-sa era plecată în provincie, şi s-o am. Cu toate astea am gonit ispita care îmi insulta un simţământ curat de ocrotire faţă de o fiinţă aflată în paza mea. Legătura cu Mihaela era pură, îmi trezea avânturi de generozitate, îndemnuri la fapte mari. Aş fi făcut pentru ea chiar acte de eroism dacă vreo împrejurare le-ar fi cerut.

Ea se trezi brusc şi se miră când mă văzu:

— Aici erai? Nu ştiam…

În aceeaşi clipă dându-şi seama că-i dezvelită, slobozi un ţipăt de spaimă şi trase repede pătura pe ea.

— Vai, ce ruşine! În ce hal m-ai văzut!

— Haide, Aimée, nu-ţi face mustrări pentru atâta lucru. Pe orice plajă se poate vedea cu decenţă mult mai mult…

— Eşti un Cassanova! Apoi mai spuse: Ascultă, nesuferitule, te rog mai lasă-mă să dorm un pic. Numai un picuţ şi mergem.

— Nu prea e de mers, plouă cu găleata…

— Daaa? Atunci ce-i de făcut?

— Nimic mai simplu: dormi aici.

— Ah, nu, nu se poate… Aşteptăm până stă ploaia… Şi pe urmă plec. Hai, vino, culcă-te lângă mine. Până atunci tragem un pui de somn.

Mi-am făcut loc lângă ea, am cuprins-o în braţe şi legănând-o ca pe un copil, spre marea mea surprindere, a adormit. La început credeam că se preface, dar pe urmă m-am convins. Nu mult după aceea mă prinse şi pe mine somnul.

Cât timp am dormit? Ce visuri ne-au legănat fiinţa? Nu-mi mai aduc aminte. Ştiu doar că într-un târziu (era parcă în revărsatul zorilor) m-am trezit brusc şi în aceeaşi clipă (poate din cauza mişcării bruşte pe care o făcusem) se trezi şi ea. Buimăciţi de somn, fără să ne recunoaştem (n-avusesem, până atunci obişnuinţa de a dormi împreună), fără cunoştinţa limpede a situaţiei, gurile noastre se sărutară lacom, trupurile noastre se lipiră arse de aceeaşi văpaie şi, ascultând de o poruncă ce nu avea nevoie de înţelegerea cuvintelor, se avură.

Totul se petrecu organic, nebulos, între somn şi trezie. N-am întâmpinat nici cea mai uşoară împotrivire din partea ei. Dimpotrivă. Sunt încredinţat că şi ea suferi aceeaşi poruncă odată cu mine.

Camera era scăldată într-o lumină ireală, încât uitându-ne unul la altul, păream arătări străvezii ca dintr-o poveste fantastică de Ewers. Ea întinse mâinile şi mă chemă cu ele. Apoi mă strânse în neştire, mă lipi de ea, mă sărută de zeci de ori într-o singură sărutare.

Când răscolesc clipele acestea care au ceva din adâncul nepătruns al firii, mă cutremur întotdeauna de voluptate şi spaimă.

VII.

Toată ziua următoare am fost într-o stare sufletească deosebită. Nutream convingerea certă că trăisem un eveniment hotărâtor, de care trebuia să atârne soarta mea. (Şi câtă dreptate aveam!) Mă simţeam altul, cu alte gânduri, cu alte însuşiri. Eram mai sprinten, mai încrezător, mai îndrăzneţ, mai mândru. Parcă ieşisem din existenţa mea şi intrasem într-alta nouă. Şi odată cu mine, toată lumea avea altă înfăţişare.

Întreţinusem multe legături cu femei. În toate avusesem numai obiectul, fără corespondenţă cu dragostea. Poate de aceea încercam după mistuirea actului un dezgust de femeia cu care împărţisem patul. Cu Mihaela însă se schimbau lucrurile. Cu ea trăisem un proces de purificare, de urcuş către zonele înalte ale fiinţei, înlăturând zgura care îmi îngreuia zborul către fericire. Ceea ce se întâmplase aducea într-un fel cu o spovedanie zguduitoare, atât de necesară pentru regăsirea echilibrului moral.

Prea-plinul sufletesc îmi creştea dimensiuni uriaşe, sfâşiindu-mi pielea care n-avea cum să mă mai încapă. Mă înălţasem în proprii mei ochi, deasupra tuturor oamenilor. Astfel, universului alcătuit din mine şi Mihaela, i se subordonau toate celelalte universuri, iar eu eram regulatorul întregului cosmos, o zeitate de care atârna viaţa şi moartea. În această dispoziţie sufletească, Bucureştiul îmi păru chircit, sugrumat, fără aer, încât aveam impresia că mă sufocă. Palatele de pe Calea Victoriei – jucării mărunte din vremea copilăriei, iar universitatea o mică uzină de vorbe, fără sens şi conţinut! Ce însemna oare ştiinţa dreptului, ce noimă aveau disciplinele filosofice şi toate celelalte ştiinţe pe lângă marea ştiinţă a dragostei?

Dacă şcoala nu ne învăţa să descoperim ţara iubirii şi să întreţinem nestinsă flacăra ei, la ce bun toată învăţătura aceea greoaie şi uscată?

Cu aceste gânduri am trăit zile întregi, zburând numai pe vârfuri de munte, unde mă simţeam asemenea zeilor olimpici. Dacă ar trebui să dau un nume acestui zbor pe culmi, i-aş spune: fericire. O fericire necuprinsă, darnică, de lungă durată, aşa cum niciodată n-a fost fericirea altora. Şi asta datorită numai faptului că avusesem pe Mihaela.

După o săptămână de colind prin universul meu mi-am adus aminte de zeiţă şi m-am abătut pe la mansardă nădăjduind să dau ochii cu ea sau măcar s-o simt pe aproape.

N-am avut noroc. În schimb colegii mei îmi făcură o manifestaţie zgomotoasă de simpatie. Fiecare dintre ei se crezu dator să mă înştiinţeze că Charlot era în formă. Scuturase la cărţi, cu sistemul lui infailibil, pe nişte greci de o mare sumă de bani, pe care o topise chefuind, şi acum dormea necontenit de două zile şi două nopţi. Ce mărunţi şi inexistenţi îmi apărură semenii aceştia! Ce mă interesau pe mine Charlot şi grecii lui, ce-mi păsa că doctorul căzuse la examenul de internat sau că Gleber suferise un accident (de altfel fără urmări grave). Eram asemenea celui care, ocupându-se de stele, e pus să observe viaţa furnicilor.

Mihaela venea la mine de obicei după-amiaza, pretextând soră-sii că are cursuri la facultate. Mă punea să astup ferestrele cu hârtie până se făcea beznă în odaie. Când era lumină, nu mă lăsa nici s-o sărut măcar. Avea stângăcii, era jenată, paralizată. Dar în întuneric devenea îndrăzneaţă, nebunatică, chiar neruşinată.

Erau în ea două fiinţe care coexistau armonios: pe lumină arăta o fată inocentă, uneori puţin stângace din cauza timidităţii, dar cu rafinamente de cochetă consumată. În discuţii câştiga repede întâietatea descoperind fără ostentaţie o cultură care-i întrecea vârsta. Când se lăsa întunericul, irupea nestânjenită cea de-a doua fire: pasională, un clocot fierbinte de lavă. Vulcanul ei interior era în necontenită erupţie.

Odată veni, ca de obicei, şi începu să plângă:

— Ce ai? Am întrebat-o. Ţi s-a întâmplat ceva?

Credeam că se certase probabil cu sora ei. Dar nu era asta.

— Pe când mă întorceam de la facultate un individ m-a acostat. Doamne, ce sperietură am tras! Nu e chip să ieşi singură pe stradă!

— Cum, şi pentru asta îţi faci sânge rău?

— Crezi că e puţin lucru? De ce m-a urmărit, imbecilul, atât de stăruitor? M-o fi luat drept altcineva? Crezi că aş putea fi asemuită cu o femeie uşoară?

Am încredinţat-o că este exclus aşa ceva, dar că bărbaţii cultivă obrăznicia pentru că, în genere, femeile se apără rău. Cele care ştiu să se apere bine, de cele mai multe ori, nici n-au ce pierde…

În orice caz m-a mirat atitudinea Mihaelei faţă de o păţanie care în mod obişnuit se poate întâmpla zilnic unei femei. Desigur nu minţea, era sinceră, nu cunoştea prefăcătoria. O vedeam mereu egală cu ea, firească şi limpede.

Această legătură mă silea să-mi neglijez cursurile, să întrerup orice activitate şcolară. Toate preocupările se polarizau în jurul ei. Dimineaţa mă trezeam cu ea în gând şi unde mă duceam o purtam cu mine. Dacă vedeam o femeie, involuntar o comparam cu ea. Bineînţeles comparaţia ieşea totdeauna în avantajul Mihaelei, chiar dacă celelalte femei aveau uneori calităţi fizice superioare. Noaptea adormeam cu ea în gând şi tot ea îmi umplea visurile.

În după-amiezile când trebuia să vină, o aşteptam cu neastâmpăr şi încordare. Dacă se întâmpla să lipsească mă îmbolnăveam pur şi simplu de dor. Nu ştiu dacă în patologia umană exista o boală mai crâncenă decât absenţa Mihaelei.

Şi totuşi, stăruia în mine o idee mereu trează, obsedantă:

— Nu, n-o iubesc. Totul nu se reduce decât la o beţie a simţurilor, o sete căpiată de făptura ei. După ce-mi potolesc această sete, sunt sigur c-o voi uita ca şi când izvorul ei miraculos nici n-ar fi fost pe lume.

Sesiunea de iunie se sfârşise. Nu m-am prezentat la examene, nu era chip, pentru că nu pregătisem nimic. Le-am amânat pentru la toamnă. În timpul verii aveam destul timp să revăd materia de studiu neglijată, fără obsesia chinuitoare a Mihaelei. În schimb ea se prezentă la examene şi le trecu, afară de unul singur. Am sărbătorit succesele ei împreună cu vecinii noştri şi cu proprietarul în frunte.

Odată Mihaela veni să mă anunţe:

— Ştii că facem o excursie studenţească, de două săptămâni, în Ardeal şi nordul Moldovei?

— Şi ai de gând să te duci? Am întrebat-o.

— Nu ştiu. Stau în cumpănă, deşi soră-mea s-a învoit şi-mi dă banii. Dar…

— Atunci cine te opreşte?

Ea se apropie şi mă privi lung în ochi:

— Tu! Ce m-aş face două săptămâni fără tine?

— Dacă-i aşa, merg şi eu. Se poate?

— Cred că da. S-au înscris şi studenţi de la Drept. Am să vorbesc cu preşedintele nostru.

A doua zi îmi aduse răspunsul. Era favorabil. Ne aşteptau aşadar două săptămâni de petrecere, într-o societate veselă şi zgomotoasă, prin locuri şi privelişti necunoscute.

N-aveam toţi banii. I-am scris tatei şi, minţindu-l că-mi trecusem cu succes examenele primului doctorat, îl rugam să-mi trimită o sumă bunicică în vederea excursiei pe care o proiectaseră… doctoranzii în drept. Peste câteva zile am primit două mandate: unul era din partea mamei.

În ziua plecării, toţi excursioniştii trebuia să ne întâlnim la şase dimineaţa în Gara de Nord. Eu venisem încă de la ora cinci şi mă plimbam de-a lungul peroanelor trăgând în piept aerul rece al dimineţii.

Soarele abia răsărise; nu se vedea din cauza acoperişurilor înalte, dar prezenţa lui o simţiseră toţi călătorii care forfoteau prin gară: arătau mai sprinteni şi mai voioşi.

După puţin timp se ivi şi Mihaela, grăbită, cu o valiză în mână. Era surâzătoare, fragedă şi radia atâta viaţă şi bucurie, încât un bolnav s-ar fi însănătoşit stând numai în preajma ei. M-am mirat văzând-o singură:

— Nu te-a condus Alexa?

— Nu, Dor, e de serviciu.

Am luat-o de mână, ca pe un copil, şi ne-am plimbat pe peroane, privind cum se îmbarcau călătorii în trenurile gata de ducă.

— E aşa de dimineaţă şi uite câtă mişcare e pe-aici. O viaţă pe care n-aş fi bănuit-o vreodată, viaţa Gării de Nord…

Mihaela părea de neînţeles. Neastâmpărată ca o veveriţă, întorcea capul când într-o parte când în alta, râdea zglobiu, se strângea de braţul meu.

— Ah, îmi vine să alerg nebuneşte, să mă iau la întrecere cu locomotiva, zise ea trăgând aer mult în piept. Am văzut într-un film cum doi îndrăgostiţi alergau pe o plajă. Aşa aş vrea acum – să alerg ca ei. Dar unde-i plaja? Doamne, ce frumoasă trebuie să fie marea!

— Cum, tu n-ai văzut încă marea?

— Nu, Dor, închipuieşte-ţi. Dacă-ai şti ce rău îmi pare!

— De ce nu mi-ai spus până acum? Ţi-o aduceam aici cu riscul de a fi înecat Bucureştiul…

— Cu noi cu tot?

— Nu, noi rămâneam pe uscat…

— Aşadar, tu ai văzut marea, prea-fericitule!

— Nu, n-am văzut-o nici eu… Sunt nefericit ca şi tine…

Amândoi am pufnit în râs. Nu ştiu cât timp ne-a trebuit până să ne potolim. În clipa aceea, ca un făcut, treceam pe lângă un tren care tocmai trăgea în staţie, Mihaela întrebă:

— Unde merge trenul ăsta?

— Asta e chiar rapidul de Constanţa.

S-a uitat lung la el, cu un fel de tristeţe în priviri. Atunci mi-a scăpărat prin minte o idee, ca un fulger:

— Aimée, ştii ce? Haidem la Constanţa!

— Haidem! Rosti ea spontan, fără nici o deliberare, parcă în clipa aceea ni se încrucişară în minte două gânduri gemene.

— Când pleacă trenul spre Constanţa? Am întrebat pe un ceferist.

— Cinci şi douăzeci şi cinci, răspunse laconic omul.

Mai aveam opt minute. O-ho! Timp berechet!

— Urcă-te în tren, i-am spus Mihaelei, eu zbor să iau bilete.

Am lăsat-o nedumerită (parcă ar fi vrut să spună ceva) şi am alergat la casa de bilete.

Ah, casierul se mişca aşa de greoi, ca-într-un film au ralenti. Mi se părea că nu mai ajung să apuc biletele. În sfârşit le aveam în mână. Într-o clipă eram înapoi pe peron. Am găsit-o pe Mihaela tot acolo unde o lăsasem. Nu se clintise din loc. Abia acum o apucase îndoiala: să meargă? Să nu meargă?

— Uite biletele! Hai, urcă în tren! Repede, că pleacă!

— Dar ce facem cu excursia? Făcu ea sfios, cu jumătate de gură.

— O înlocuim cu alta. Renunţăm la munţi în favoarea mării. Şi vom fi singuri două săptămâni, de capul nostru. Alexa n-are de unde să ştie că tu ai plecat în altă parte.

Avalanşa mea de cuvinte o ameţi. Conducătorul fluieră plecarea. Trenul se puse în mişcare. Am apucat-o de mână:

— Sus! Sus!

Ne-am urcat la timp. Trenul începu să alunece încet cu noi ca un complice care nu pregetă să ne dea o mână de ajutor.

Plecam! Plecam împreună în necunoscut să cunoaştem oameni şi privelişti noi – şi mai ales pe noi înşine.

— Uite, aici e liber.

Am găsit două locuri într-un compartiment unde se aflau doi domni mai în vârstă, unul cu o barbă abundentă revărsată pe piept, şi o doamnă cu un copil în braţe. Mihaela îmi şopti:

— Încă nu-mi vine să cred că am plecat.

— Dar mie? Prea a fost totul pe neaşteptate. Până la Constanţa o să ne obişnuim cu ideea, ce zici?

— Asta-i bună! Niciodată nu mi s-a întâmplat una ca asta.

Neprevăzutul călătoriei ne copleşi de-o bucurie aproape smintită. Ea nu mai avea remuşcări, se împăcase aşa de repede cu noua situaţie, încât socotea o prostie dacă am fi plecat cu excursioniştii în munţi.

— Dac-ar şti soră-mea unde suntem acum!

— Ei şi? Nu eşti stăpână pe voinţa ta?

Avu un gest de revoltă:

— Nu-mi pasă de ea şi de nimeni, înţelegi tu? Răspunse pe un ton răstit.

— Bine, bine, dar de ce strigi aşa?

Pufni în râs. Şi râse copios, cu toată fiinţa.

— Pentru că eşti tartorul tuturor răutăţilor…

— Eroare profundă. N-am nici o vină! Jur!

— Dar cine-i vinovatul?

I-am răspuns cu un gest larg:

— Marea Neagră!

Alt val de râs. Şi pe urmă altul… Eram inundaţi, exuberanţa noastră nu ne dădea pace, clocotea în noi, neastâmpărată ca marea. Cum ar fi fost chip să stăm cuminţi pe locurile din compartiment? Nici pomeneală!

— Ce crezi, n-ar fi cazul să reflectăm la gustarea de dimineaţă?

— Straşnică idee. Tocmai mă pregăteam să leşin de foame…

— Atunci haidem în vagonul-restaurant pentru refacere.

Ne-am aşezat gravi la o măsuţă, jucând rolul unei perechi proaspăt căsătorite. Chelnerul a venit şi ne-a luat comanda. Mereu ni se părea că ceilalţi călători ne tot privesc pe furiş, trăgând cu coada ochiului spre noi. Ei, şi? N-au decât să se uite până le-or veni ochii la ceafă…

— Pe tine te admiră, Aimée, observi? Ai dat gata pe toţi bărbaţii din tren.

— Şi tu, Cassanova, pe toate femeile de pe glob.

Amândoi am izbucnit în râs, ca la poruncă, după aceea am râs de ceai, de lămâie, de unt, de nasul ascuţit al unei doamne de alături, de o reclamă agăţată pe perete. Toate lucrurile, oricât de serioase ar fi fost, dacă ne ieşeau în drumul ochilor, erau pentru noi motive de râs nesfârşit.

— Ce drăguţi sunt tinerii aceştia, am auzit pe o doamnă spunând în spatele meu.

Exclamaţia surprinsă ne îndemnă la o serie întreagă de variaţii pe aceeaşi temă.

— Drăguţo, nu vrei o cafea?

— Ia tu, drăguţule.

— Măcar o dulceaţă, drăguţo.

— Asta da, drăguţule, nu te refuz.

Şi râzi, râzi… Lumea din vagon ne privea amuzată, molipsită de atâta veselie, dar nu vedeam pe nimeni, nu ne vedeam decât pe noi. Nu ştiu ce figură aveam, dar Mihaela era strălucitoare, parcă răsărea soarele din ochii ei. Întotdeauna îndrăgostiţii au o lumină ciudată pe faţa lor, care-i deosebeşte pe unul dintr-o mie de oameni.

Am aprins o ţigară. Niciodată n-am fumat cu atâta voluptate.

— Tu nu iei o ţigară, drăguţo? Haide, încearcă una.

— Ca să-ţi fac pe poftă, drăguţule.

I-am aprins-o. Mihaela trase câteva fumuri cu gesturi ştrengăreşti, se înecă şi începu să tuşească. Apoi zvârli neîndemânatic ţigara, încât sări din scrumieră tocmai în clipa când un pasager trecea printre mese. Acesta vrând să se ferească, lunecă şi căzu la picioarele unei bătrâne cu părul alb, care se sperie şi slobozi un ţipăt.

Acum toată lumea din vagon râdea. Râdea şi bătrâna, şi pasagerul, şi mai ales eu cu Mihaela.

Ce frumoasă era! Avea atâta armonie în fiinţa ei, atâta spontaneitate, atâta viaţă! Când o priveam, ochii mi se umpleau de bogăţia ei şi bogăţia asta nu se mai sfârşea. Aş fi putut să mă consider cel mai bogat om din lume.

Ne-am întors în compartiment. Doamna cu copilul coborâse între timp. Şi iată-ne legând, fără premeditare, o conversaţie trăsnită de-a binelea, pe care tovarăşii de drum o ascultară amuzaţi. Dealtfel, pentru ei ne apucasem să improvizăm.

Mihaela făcu începutul, spunându-mi cu tonul cel mai serios de pe lume:

— Să vezi ce bucurie pe Marioara când s-o pomeni cu noi. N-am mai văzut-o de când s-a măritat.

M-am pretat jocului şi i-am servit numaidecât replica:

— Trebuia să-i trimitem o telegramă că venim. Ne-ar fi aşteptat la gară cu Paul.

— Am făcut rău, Tănăsică. Ai dreptate.

Tänasicä. Hm! Bine mă botezase! Lasă, ţi-o coc eu domnişoară năşică.

— E mai bine aşa, Froso, i-am răspuns, le facem o surpriză. Şi, închipuieşte-ţi, tocmai la botez!

Trăsnăile noastre se legau spontan una de alta, alimentându-ne surprinzător conversaţia… Uneori Mihaela îşi muşca buzele să nu pufnească în râs.

— Ce fericiţi trebuie să fie! Şi mai ales Paul care se topea să aibă un băiat.

— Iar Marioara, o fată. Pronia cerească le-a împlinit dorinţele şi le-a dat doi gemeni, un băiat şi o fată.

Am izbucnit în râs. Nu mai era chip să-mi ţin râsul. Mihaela, cu darul ei de improvizaţie, pusese vârf la toate cu chestia gemenilor.

Domnul cu barbă găsi cu cale să se amestece şi el în vorbă:

— Dacă îmi permiteţi să vă întreb, nu vorbiţi de profesorul Tomescu?

Am făcut un gest evaziv. El continuă, oarecum edificat:

— A, îl cunosc. Eu sunt directorul liceului. Bun băiat şi fericit tată. Sunteţi rudă cu el?

— Da, desigur, văr bun, văr primar. Am copilărit împreună, am făcut liceul, apoi universitatea.

Mihaela mă tot trăgea de mânecă şi tuşea cu înţeles. Dar nu râdea: se stăpânea încă. Domnul cu barbă mă întrebă:

— Dumneata eşti tot profesor?

— A, nu. Eu sunt… prim-secretar la legaţia noastră din… Tokio.

De rândul ăsta, Mihaela pufni în râs, dar ca să nu mă dea de gol, începu, în aceeaşi clipă, să tuşească. Aşa că naivul tovarăş de drum nu pricepu nimic.

— Frumoasă carieră, diplomaţia. Mi-ar fi plăcut şi mie, drept să-ţi spun. Şi staţi la Tokio?

— Da, de patru ani cu nevastă-mea. Acum ne-am întors în ţară pentru câtva timp, ştiţi, într-o misiune.

— Foarte interesant. Aţi învăţat limba japoneză?

— Da, o vorbesc binişor. Dar dumneavoastră o cunoaşteţi?

— Aşi, habar n-am… De unde s-o cunosc?

— Păcat! E foarte interesantă…

M-am apucat să povestesc despre Japonia şi locuitorii ei tot ce aflasem de la Novac, veritabilul ataşat de legaţie. Domnul cu barbă nu înceta să se minuneze, iar celălalt domn, care stătea în faţa noastră, se mulţumea să tragă cu urechea şi să surâdă din când în când.

Când se topiră patru ceasuri de drum? Parcă adineauri pornise trenul din Gara de Nord. Nu ne dădusem seama nici eu, nici ea, în încântarea noastră! Şi unul şi altul eram miraţi de cele mai simple lucruri şi totul ni se părea o vrajă anume creată pentru noi.

Acum eram pe culoar şi priveam pomii înşiraţi pe drum care o rupeau la fugă înapoi.

— Uite, uite marea! I-am strigat Mihaelei ca să-i atrag luarea-aminte.

— Unde? Unde?

— Acolo! La stânga… Nu vezi? Ce frumoasă o! Era o bucată de argint viu culcată pe pământ, care într-o parte se făcea una cu cerul.

Ea scurmă zarea cu privirile dar nu spunea nimic.

— Ce înseamnă asta, Aimée? Nu-ţi place?

— Nu prea, Dorule… Era mult mai frumoasă în închipuirea mea…

— Şi atunci ce-i de făcut?

— Hai să ne întoarcem!

— Eşti nebună? Judeci marea după o bucăţică din ea? Ce-ai zice dacă cineva văzându-ţi degetul cel mic ar spune că eşti urâtă? Stai, ia uită-te acum…

De astă-dată marea se desluşea bine. Era albastră, sticloasă, imensă, ca un al doilea cer culcat pe pământ.

— Iartă-mă, Dor, e frumoasă, dar altfel… altfel…

— Nu-mi cere mie iertare. Cere-i ei… Şi nu aici, ci la faţa locului… Vezi să nu uiţi…

— Nu, Dor, n-am să uit…

Gara se apropia… Macazurile pocniră asurzitor, trenul încetini mersul. Înainte de a coborî, ne-am luat rămas bun de la domnul cu barbă. Am salutat şi pe celălalt tovarăş de drum, care se prezentă:

— Sachelarie, ministrul României la Tokio.

Stupefacţie!

N-am ştiut cum să pier mai repede din faţa lui. Auzi ce potriveală! El, ministru plenipotenţiar la Tokio! De aceea trăgea cu urechea şi surâdea ironic auzind năzbâtiile pe care le debitam bă-trânului despre Ţara Soarelui-Răsare.

Şi râzi, râzi! Într-adevăr – era de necrezut această coincidenţă buclucaşă! Mihaela însă hohotea să moară… Atrăgeam privirile tuturor cu râsul nostru căpiat. Parcă scăpasem amândoi dintr-un ospiciu!

— În viaţa mea n-am râs atâta, rosti ea sfârşită. Zău, nu-i d-a bună!

La rându-mi m-am adresat unud personaj imaginar:

— Stimată dragoste, în care nebunie nu ne faci tu să găsim plăceri?

Din pricina râsului, nici n-am prins de veste când ne-a adus trăsura la hotel Palace. Amândurora ne plăcu mult holul elegant şi mai cu seamă prezenţa mării. Parcă venise şi ea să locuiască la hotel. Am completat buletinele de pasageri: avocat T. Petrican cu soţia.

— Să mergem, scumpă doamnă, în apartamentul ce ni s-a rezervat, m-am adresat Mihaelei oferindu-i braţul.

— Aici e!

Camera nr. 7 avea două paturi somptuoase, aşezate unul lângă altul.

— Patul acela e al… domniei voastre, doamnă Petrican.

— Voi pune să-l tragă lângă perete, ca să nu-l confundaţi în timpul nopţii cu al dumneavoastră.

— Ce vină am eu dacă sunteţi răpitoare?

— Daaa? Găsiţi? Atunci, poftim, stimate domn, şi-mi trase în glumă o palmă. E pentru compliment. Aveţi ceva de obiectat?

— De pe acum aţi început să vă bateţi soţul? Biine! Am să vă dau replica.

Mihaela întinse obrazul ca să-i întorc palma şi închise ochii în aşteptare.

— Nu, n-ai să scapi numai cu atât…

Am tradus ameninţarea în faptă îmbrăţişând-o şi strivindu-i buzele cu o sărutare.

— Canibalule, strigă Mihaela, gemând de durere, am să te bat toată viaţa.

După acest început promiţător am pornit-o razna prin oraş, lipiţi unul de altul, privind străzile, casele, vitrinele. Apoi am coborât pe malul mării, în apropiere de Cazino. Apa se întindea nesfârşită, dincolo de bătaia văzului. Ne dureau ochii de atâta apă. Soarele râdea de sus şi mângâia marea cu mâinile lui de lumină. Apa tremura înfiorată şi-i plăcea, se vede, jocul. Din pricina asta avea faţa strălucitoare, ca un om fericit. Prezenţa mării făcea să ne simţim uriaşi, ca Guliver în ţara piticilor, şi simţământul acesta de grandoare era atât de puternic, încât crdeam că am ieşit din noi, iar în spate se târau nevolnic rămăşiţele noastre. Şi mergând aşa la braţ cu marea, amândoi îi sorbeam aerul, măreţia, necuprinsul.

— Du-te şi-i cere iertare, i-am spus Mihaelei. Ai făgăduit.

Ea coborî la mal, îşi trase ciorapii şi îngenunche pe nisipul ud.

— Ce faci? Ce faci?

— Vreau s-o sărut.

Spunând acestea se aplecă adânc şi puse buzele pe apa neliniştită.

— E sărată? Am întrebat-o surâzând.

— O-ho, făcu Mihaela cu un gest plin de gingăşie. Să ştii că mi-ar fi displăcut dacă noua mea prietenă marea era… nesărată…

Am hohotit din nou. Doamne, nici într-un an n-am râs ca în ziua aceea.

Eu şi Mihaela eram de felul nostru reţinuţi, sobri, ponderaţi; priveam viaţa prin lentile care nu măreau realitatea. Uşurinţa, superficialitatea, exuberanţa ne erau, oricum, străine. Aşa cel puţin îmi conturam harta mea sufletească şi cred că avea nu numai apropieri, dar chiar identităţi cu aceea a Mihaelei. Ce dovadă mai bună aş invoca decât greul şi perseverentul urcuş până la mâna ei, dar şi dârza rezistenţă a fetei până la capitulare care în fond se numea tot biruinţă? Şi, deodată, după contopire, firile noastre încep să se transforme, capătă noi însuşiri, devin revărsate, exuberante, chiar superficiale şi se scaldă în valuri de râsete.

Când am reconstituit mintal scenele petrecute în tren, conversaţiile noastre simple, aproape puerile, cu vorbe de toate zilele, m-a cuprins o mare nedumerire. Nu mă mai recunoşteam nici pe mine, nici pe Mihaela. Mă întreb, şi pe drept cuvânt: ce ne-o fi venit să jucăm farsa aceea stupidă cu gemenii, ce m-a împins să mă dau drept ataşat de legaţie şi să debitez atâtea baliverne gratuite?

Ciudat, chiar Mihaela mi-a mărturisit mai târziu:

— Cu tine mă simt alta, parcă am intrat într-o nouă existenţă. Râd, glumesc, fac nebunii, sunt fericită!

Găsise cuvântul care explica totul? Fără îndoială! Ne simţeam fericiţi! Mai mult decât atât, ne dădeam lucid seama de prezenţa fericirii, fapt care îi sporea preţul. Tineri şi fericiţi! Şi această tinereţe şi fericire ne cerea să râdem fără a conteni, să comitem orice prostie, să ne afirmăm cu toată obrăznicia călcând peste reguli şi convenienţe, să ne risipim ridicol energia şi exuberanţa care nu mai încăpeau în fiinţele noastre.

Ce bogată a plecat în trecut prima noastră săptămână de zbor prin fericire. Numai un mic nor ne-a umbrit cerul în acest timp.

Într-o după-amiază, pe când mă întorceam din oraş cu ziare, am găsit-o pe Mihaela în holul hotelului, stând de vorbă cu un tânăr chipeş şi destul de elegant. Nu pot spune că am observat în conversaţia lor un aer de complicitate. Însă numai faptul că ea vorbea cu un străin mă surprinse într-atât că refuzam să cred relatarea ochilor.

Am trecut pe lângă ei, prefăcându-mă că nu-i văd, şi am luat ascensorul ca să urc la etaj. După câteva minute apăru şi ea veselă, surâzătoare, puţin aprinsă la faţă. Nu i-am dat nici o atenţie şi ca să umplu timpul, am deschis un ziar prefăcându-mă că citesc. Se apropie de mine, cu paşi tiptili şi-mi şopti drăgăstos, la ureche:

— Eşti supărat?

Întrebarea o puse în ochii mei într-o lumină de-a dreptul vinovată. Se vede că-şi recunoaşte greşeala şi caută s-o justifice sau s-o minimalizeze. I-am răspuns făcând pe miratul:

— De ce să fiu supărat?

— Pentru că m-ai găsit vorbind cu… domnul acela.

— Da? Nici n-am băgat de seamă… Cine e? Îl cunoşti de mult?

— Hu, acum l-am văzut pentru prima oară. Era în hol şi mi-a oferit o revistă. Am impresia că-mi face curte. Mi-a spus că locuieşte la al doilea.

— Cum, tu catadicseşti că stai de vorbă cu bărbaţi suspecţi pe care-i cunoşti întâmplător prin hoteluri?

— Nu înţeleg! Ce rău am făcut cu asta?

— Nu-mi place să faci cunoştinţe singură. Acum înţelegi? Şi mai cu seamă cunoştinţe dubioase.

— Mai întâi nu e o cunoştinţă dubioasă, cum spui tu. Şi al doilea, nu puteam să întorc spatele aşa, tam-nesam, unui tânăr atât de curtenitor şi cu maniere alese. Doar nu sunt crescută în pădure.

Ah, femeia, cu capriciile ei bizare, se deşteptase în Mihaela şi nu trecuse nici o lună de zile de când a plâns că un individ o acostase pe stradă. Mi-am ieşit din fire (şi ca de obicei când mi se întâmplă aşa ceva, cobor în vulgaritate).

— Să-l ia dracu! Să nu te mai prind cu individul acela că… Ea mă înfruntă cu privirile:

— Că?

— Nu ştiu, zău, ce se întâmplă!

— Eu, domnule, nu dau nimănui socoteală, în afară de conştiinţa mea. Dacă ea îmi spune că fac bine ceea ce fac, orice discuţie este inutilă. Aşa să ştii dumneata…

Grav: îmi spunea domnule punând între mine şi ea o distanţă de o sută de kilometri. Cearta noastră se înteţi alimentată de îndârjirea amândurora. Dacă Mihaela ar fi omis să-mi spună că tânărul acela era un curtenitor şi avea maniere alese poate nu s-ar fi întâmplat nimic.

Şi cu toate astea trebuie să adaug că aveam nevoie de o ceartă, indiferent de motivul care o aprindea, pentru a clădi cu ajutorul ei cele ce aveau să urmeze.

În timpul înveninatei noastre discuţii, făcând un gest cu mâna ca să subliniez o frază, am atins involuntar pălăria mea din cuier, care se rostogoli pe jos. Am ridicat-o şi fără să o agăţ la loc, am pus-o pe cap. Acest gest îmi dădu ideea plecării, singura soluţie care curma cearta fără ca vreunul din noi să fi avut aerul că cedează.

Am plecat demonstrativ, evitând să trântesc uşa, deşi tare aş fi avut poftă. Mihaela a rămas pe loc, uluită de brutalitatea gestului. Pe stradă, am întors de câteva ori capul. N-a venit după mine şi foarte bine a făcut. Între timp mi-am redobândit calmul şi judecata rece, dar remuşcările pentru purtarea mea nesăbuită întârziau să se arate. Ajuns la mare (căci la Constanţa toate drumurile duc la mare), am început să mă plimb pe faleză încoace şi încolo fără nici o ţintă. Într-un târziu, m-am aşezat pe o bancă. Întorcând ochii am zărit la câţiva paşi de mine o bancnotă împăturită. Am luat-o în mână: o hârtie de cinci sute de lei.

— Ia te uită de unde sare norocul! Am exclamat înseninându-mă şi privind fără să vreau spre cazinoul care se afla la o sută de paşi. Norocul cere noroc. Ce-ar fi să-l pun la încercare? E momentul cel mai prielnic şi ar fi o prostie să-mi scape printre degete.

Zis şi făcut. Am intrat cu paşi siguri în sala principală. Masa verde era înţesată de jucători, cu feţele crispate şi mâinile tremurânde, nervoase. Am urmărit cu interes jocul câtva timp: după 21 de învârtituri ale ruletei nu ieşise niciodată nr. 7. Prin asociaţie, îmi veni în minte!

— Şapte! E ziua când am cunoscut-o pe Mihaela (7 martie). Numele ei (Mihaela) e compus din 7 litere. E născută la 14 iunie (de două ori 7). Numărul camerei noastre de la hotel e tot 7… Şapte, mereu şapte! Prea mult „şapte” ca să nu iasă! Să încerc puterea acestui număr copleşitor. Ce-o să pierd mai mult decât ceea ce am găsit? La urma urmei consider că n-am găsit nimic.

La jocul următor am pus o sută de lei pe 7, în plin.

— Faceţi jocurile! Jocurile sunt făcute! Nimic nu mai cade.

Ruleta se învârti, bila norocului alergă zăpăcită printre numere până ce osteni.

— Şapte!

Ieşise! Ieşise! Chiar 7, numărul destinului meu. Nu m-am mirat deloc. M-aş fi mirat dacă nu ieşea.

Crupierul îmi întinse cu lopăţica o grămadă de fise.

— Faceţi jocurile, domnilor.

Am pontat a doua oară, tot pe 7. Puteam să-l schimb? Nu, în ruptul capului! De rândul acesta admiteam că voi pierde, dar ce importanţă avea?

— Şapte!

Iată, ieşise a doua oară! De neînchipuit! Şi iar maldărul de fise albastre sosi în faţa mea, îngroşându-le pe cele dintâi. În ochii jucătorilor întorşi asupră-mi se citea o reţinută pizmă.

Am jucat din nou pe 7. De rândul acesta privirile adunate pe mine surâdeau ironic. N-aveau decât. Cine putea să le împiedice? Bineînţeles bila alese alt număr. Nu-i nimic, voi rămâne fidel dragului meu 7, care m-a răsplătit pentru statornicie. După câteva tururi ieşi din nou 7, apoi 12 şi iar 7 de cinci ori la rând, ca şi cum nu mai existau alte numere decât acest şapte năzdrăvan. Ce uluire s-a stârnit printre jucători! În istoria cazinoului constănţean nu se mai întâmplase ceva analog. Am auzit pe cineva din spate:

— Dă-i înanite! Ai să spargi banca!

Mi-a venit în minte cazul englezului Wells care, pe la sfârşitului secolului trecut, spărsese de trei ori banca la cazinoul din Monte-Carlo câştigând peste două milioane de franci aur. Dar, reîntors la Londra nu şi-a mai găsit soţia; dispăruse cu un proaspăt iubit. Am conchis mintal: „E adevărat ce se spune: cine are noroc de bani pierde în dragoste”.

O sonerie de alarmă ţârii strident în fiinţa mea. Ce-o fi făcând Mihaela? Am lăsat-o singură şi am fugit ca un bezmetic… Asta nu-i bine… Hai să dregem, ce-am stricat…

Gândul îmi puse jar sub tălpi. Am schimbat la casă movila de fise şi p-aci ţi-i drumul. Câştigasem peste o sută cincizeci de mii de lei, în câteva minute. O avere picată din cer! Ce inspiraţie bună avusesem să-mi încerc norocul! Şi ce înţelept lucru să spăl putina înainte de a pierde!

Deşi hotelul era aproape, n-am avut răbdare să fac drumul pe jos şi am luat un taxi. Când să cobor mi-a scăpărat prin minte, ca un fulger, ideea unei escapade năstruşnice: ce-ar fi să mă îmbarc cu Mihaela şi, traversând marea, să poposim pe malurile însorite ale Bosforului? Bani am doldora şi pun forţa lor în slujba dragostei ca să obţin un maximum de desfătare. Numai aşa, în paradisul oriental de dincolo de mare, ademenesc fericirea şi o arestez măcar pe timp de o săptămână, cât ne-a mai rămas până la întoarcere.

Am strigat şoferului să mă ducă la cea mai apropiată agenţie de voiaj. Acolo, în dreptunghiul unui ghişeu, s-a ivit un căpşor blond de fată:

— Când pleacă cel dintâi vapor spre Constantinopol?

— Astă-seară la ora 9.

— Cum aş face să nu-l pierd.

Căpşorul a zâmbit galeş:

— Foarte simplu, cumpăraţi un bilet.

— Bine, dar n-am paşaport.

— Atunci se schimbă socoteala. Scoateţi mai întâi paşaportul şi plecaţi peste patru zile, adică sâmbătă.

— Nu se poate, astă-seară vreau să mă îmbarc, înţelegeţi? E caz de forţă majoră. Nu există nici o soluţie? Plătesc oricât!

— Dacă-i aşa, există una. Puneţi-vă în legătură cu domnul Iani…

— Cine-i acest Iani?

— Exact omul care vă trebuie. În trei ore vă scoate paşaportul. Dacă aveţi nevoie de luna de pe cer, v-o aduce şi pe asta.

— Vorbiţi serios?

— Foarte serios. N-aveţi decât să vă interesaţi în oraş.

— Nu-i nevoie. V-aş ruga să-mi spuneţi unde-l găsesc?

Mi-a dat adresa. Până la opt seara paşaportul era obţinut, biletele cumpărate, bagajele transportate la vamă şi revizuite, în fine, toate formalităţile îndeplinite în vederea plecării. Faptul că a trebuit s-o trec pe Mihaela ca fiind soţia mea a avut drept urmare dublarea comisionului. Fie – că făcea!

În vremea asta draga mea soţie din paşaport mă aştepta. Am găsit-o palidă, cu ochii plânşi, răsturnată într-un chaiselongue, având pe genunchi o revistă cu filele netăiate.

— Mai eşti supărată? Iartă-mă, am fost barbar cu tine. Nu trebuia să plec aşa.

Spunându-i astea, am îngenuncheat lângă ea şi i-am sărutat o mână, apoi cealaltă.

— Nu-i nimic, Dor. Îmi pare rău că m-a durut purtarea ta.

Am trecut cu uşurinţă peste răspunsul ei tăios. Eram prea vesel ca să-i fac o imputare. De aceea, i-am propus:

— Hai să uităm totul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Vrei?

— Asta nu putem s-o facem la comandă. Dar tu ce ai de eşti aşa de bine dispus?

Antenele Mihaelei înregistraseră pe loc starea mea sufletească. Era cât p-aci să-i destăinuiesc cele întâmplate şi ceea ce pusesem la cale, dar m-am oprit. „Mai bine să-i fac o surpriză! Are să se bucure mai mult!” Aşa că i-am răspuns dând-o prin glumă:

— Da, sunt bine dispus, pentru că, închipuieşte-ţi, niciuna din corăbiile mele nu s-a înecat în mare… Toate au ajuns la destinaţie.

— În schimb ale mele sunt gata să se înece.

— Atunci, repede, îmbracă-te… Mergem să le salvăm…

— Cum? A făcut ea mirată, acoperindu-şi surâsul cu mâna.

— Foarte bine. Închiriem o barcă şi pornim pe mare în căutarea lor.

— Ai dreptate, Dor, un naufragiu ar fi catastrofal pentru mine. Toate iluziile mele s-ar duce la fund.

— Te rog de-aici înainte să nu mai ţii iluziile în corăbii. Haide, nu te faci gata?

Pretându-se acestui joc pueril, Mihaela fu învinsă, zâmbi şi începu să se îmbrace.

— Ah, adă-mi aminte să trecem pe la bijutier. Aş vrea să-mi întărească rubinul de la inel.

— Stai! Mă reped chiar acum. Până te îmbraci sunt înapoi.

— Dar nu-i nici un zor. Mergem împreună.

Prea târziu. Plecasem în goană şi coboram scările. Vezi, la aşa ceva nu mă gândisem: să-i fac un cadou Mihaelei, în afară de surpriza cea mare. Iată, acum se ivise şi ocazia asta. Am alergat într-un suflet cu inelul ei în mână şi am ales unul cu briliante care sclipeau ca ochii ei. M-a costat o sumă frumuşică. Dar cine se uita la bani?

Când m-am întors, Mihaela mă aştepta, gata îmbrăcată.

— Uite, ţi l-am adus.

— Cum, l-a dres aşa de repede?

— Cât ai bate din palme.

I-am pus în deget inelul cel nou. S-a uitat cu o mie de ochi la el, apoi la mine. Parcă nu-i venea să creadă atâtor ochi. Când s-a încredinţat de realitate a întins mâinile:

— Dorule!

Atât a rostit, gâtuită de emoţie şi m-a îmbrăţişat cu toată fiinţa.

— Ce frumos e! Şoptea mângâind inelul ca pe o vietate gingaşă. Trebuie să te fi costat o groază de bani. De ce eşti mână spartă?

— Crezi că mă uit la bani când e vorba să-ţi fac o mică bucurie, iar mie una mare? I-am spus şi am sărutat-o prelung.

— Uite, sărutarea asta costă mult. Aşa că tot eu îţi rămân dator…

N-a răspuns nimic. S-a dus la fereastră, a deschis-o larg şi a trimis priviri să adulmece spinarea mării. Nu pricepeam ce vrea să facă.

— Dorule, vino să-ţi arăt ceva.

— Ce-i draga mea?

— Uite, acolo departe, sunt corăbiile mele. Le vezi?

— Da, văd patru, i-am cântat în strune. Ba nu, cinci. Prin urmare, nu s-au înecat?!

— Nu. Aşa că n-am pierdut iluziile… despre tine…

— Doamne, ce bine-mi pare! Am să dau cinci acatiste la biserică…

Am coborât veseli, împăcaţi, şi am zburdat pe străzi bucurându-ne de tot ce vedeam, ca doi şcolari în vacanţă. Apoi am intrat într-un cinematograf ca să vedem pe Greta Garbo în Dama cu Camelii.

— Aimée, ce zid, mergem peste o oră în port?

— Ce-avem de văzut acolo?

— Nu ştii? Pleacă „Principesa”. Hai s-o vedem şi noi.

A primit bucuroasă. Până atunci ne-am hotărât să cinăm… Am lăsat-o pe Mihaela la restaurant, pretextând un telefon cu Bucureştiul şi am alergat la hotel ca să achit nota şi să expediez bagajul.

— De ce-ai întârziat atâta?

În loc să-i răspund, i-am spus:

— Haidem, Aimée, e timpul să mergem. Vaporul pleacă la nouă şi trebuie să fim în port cu cel puţin o oră mai devreme.

„Principesa” mândră, albă ca o lebădă, se afla sub presiune. O febră, un du-te-vino necontenit frământa micul port. Călătorii se strecurau grăbiţi, înghesuindu-se la revizia bagajelor. Dinspre mare se stârnise un vânt răcoros care umfla rochiile femeilor şi flutura fularele de mătase.

— Ce fericiţi trebuie să fie oamenii care pleacă spre ţărmuri necunoscute, şopti Mihaela, urmărindu-i cu priviri jinduitoare. Doamne, cât aş vrea să călătorim şi noi o dată pe mare!

— Nu, zău, ai vrea?

— Ei, Dorule, mai întrebi? Nu cred să fie cineva mai lacom de lucruri noi ca mine. Şi-apoi de când visez să văd un răsărit de soare pe mare. Asta mi-a rămas de la Pierre Loti.

— Dacă-i vorba de Loti, haide, s-o luăm pe urmele lui. Ţi-ar surâde să vedem Bosforul?

— Ar fi, după cum spune Coşbuc, mai mult decât în visul meu. Poate are să vină şi ziua aceea.

Am luat-o de mână şi am tras-o după mine.

— Ziua de care vorbeşti a binevoit să vină. Hai să mergem!

— De ce te grăbeşti? Stăm până pleacă vaporul.

— M-ai înţeles greşit. Nu-i vorba să mergem acasă, ci la… Constantinopol.

Ea izbucni în râs.

— Dor, ce sunt glumele astea?

— Ba nicidecum, vorbesc foarte serios.

Am împins-o uşor să urce puntea care ducea pe vas.

— Ce faci? Nu e voie! Eşti nebun? Ce te-a apucat?

— Nu înţelegi că plecăm la Constantinopol? Doar nu vorbesc. turceşte.

Ea n-avu vreme să mai spună ceva deoarece ofiţerul de la capătul punţii ne ceru biletele de drum. Le-am scos din portmoneu cu toată gravitatea şi i le-am întins, sub privirile uluite ale Mihaelei. Acesta, după un control rapid, încuviinţă din cap şi ne pofti să urcăm pe bord.

— Dorule, ce înseamnă asta, plecăm? E adevărat că plecăm?

Văzuse că am prezentat biletele, călcase cu piciorul pe bordul vasului şi tot se îndoia de realitatea călătoriei. Dealtfel, în împrejurări identice, cui i-ar fi venit să creadă?

— Da, draga mea, plecăm! Ţi-ai exprimat dorinţa să vezi Bosforul şi eu m-am executat pe loc. Nimic mai simplu şi natural…

Ea plânse atunci de ciudă. Era într-o stare de surescitare cum nu văzusem încă: ameţită, nedumerită, lacomă să ştie totul dintr-o dată, încrezătoare că pleacă şi totodată îndoindu-se.

I-am povestit tot ce se întâmplase în timpul lipsei mele, cum găsisem bancnota de cinci sute, cum câştigasem la ruletă, cum îmi venise ideea plecării, cum aranjasem cu misitul grec obţinerea paşapoartelor.

— Şi bagajele? Tresări ea. Plecăm fără ele?

— Sunt în cabină! I-am explicat cu superioritatea celui care n-a scăpat din vedere nici cel mai neînsemnat amănunt.

Pe Mihaela abia acum o cuprinse o bucurie vecină cu nebunia. Mă îmbrăţişa, mă sărută, plânse şi râse, amestecându-şi lacrimile cu lumina râsului, ca într-o ploaie cu soare.

— Nebunule, îmi vine să te sfâşii, a scrâşnit printre dinţi, cu ciudă mare. Ce vrei să faci cu mine?

— Nebun – zici? Mi-ar trebui prea multă înţelepciune pentru asta. Din păcate sunt zdravăn la cap.

Strigătul ei era cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care nu cred s-o mai fi auzit cineva pe lumea asta în afară de mine.

Vaporul fluieră dogit şi ţipătul lui răni adânc văzduhul. Era semnalul de plecare. Puntea fu trasă, otgoanele desfăcute. Lebăda plutitoare, descătuşată de chei, lunecă pe apă depărtându-se uşor de ţărm. Batistele dintre cele două lumi, a apei şi a uscatului, fluturau despărţirea. Din Constanţa nu se mai văzură decât luminile împrăştiate pe spinarea ei. Farul de la Tuzla, intrat parcă în pielea lui Coleşiu, clipea şiret ca moşneagul, parcă ar fi vrut să-mi spună:

— Haiducule, pe ce fată ai pus mâna!

Pe măsură ce înaintam în larg, vântul se înteţea şi aerul deveni mai răcoros, mai sărat. Nu mai deosebeam nimic în zare: întunericul mistuia în pântecele lui marea laolaltă cu cerul. Numai luna rămăsese nemistuită şi mergea cu noi călăuză pe nesfârşitul pustiu de apă.

— Mi-i frig aici, şopti Mihaela.

Ne-am retras în spatele vasului unde curentul era mai potolit şi noi mai la adăpost. De aici auzeam clipocitul apei frământate de elice.

— A, acum înţeleg, nesuferitule, de ce arătai atât de bine dispus, zise ea. Te-am urât prea mult ca să nu câştigi la joc.

— Am vrut să-ţi fac o surpriză plăcută. Cred că n-a ieşit tocmai rău, ce zici?

De-a lungul cabinelor erau înşirate câteva bănci de lemn. Mihaela se întinse pe una din ele şi-şi puse capul pe genunchii mei. Exclamă, închizând ochii:

— Ce fericită sunt! De mult n-am fost atât de receptivă ca acum. Spune-mi, mai există vapoare de-astea pe lume?

— Ce vorbă! Sigur că există… cu duiumul!

— De ce minţi? Nu există… N-am văzut niciunul. E pentru prima dată când mă urc pe un vapor. Şi chiar dacă ar exista nu se pot asemui cu „Principesa” noastră.

— Asta da. E cea mai mândră navă de pe mări şi oceane pentru că ne transportă pe noi, nu-i aşa?

A confirmat din cap foarte serios. Apoi mi-a propus:

— Tare mi-ar plăcea să rămânem aici până la răsăritul soarelui. Vrei?

— De ce nu?

I-am ridicat uşor bărbia şi mi-am lipit buzele de ale ei.

— Ce faci? Să nu ne vadă cineva.

— Asta-i prima sărutare pe Marea Neagră!

— Aş vrea să mă săruţi pe toate mările pământului!

— Făgăduiesc! I-am spus pe un ton cam teatral.

— Ah, dacă ai putea să te ţii de vorbă…

A urmat un răgaz de tăcere, pe care tot ea l-a rupt:

— Încă nu-mi vine să cred în realitate. E adevărat, Dor, că navigăm? Mai spune o dată…

— Aşteaptă mai întâi să ajungem la Istanbul. Până mâine dimineaţă ai destul timp să te convingi.

— Simt că nu mă voi convinge decât după ce ne-om întoarce. Dar atunci călătoria noastră n-o să-mi pară decât un vis frumos şi scurt.

Pe când vorbea îi clănţăneau dinţii. Am cuprins-o în braţe ca pe un copil, acoperind-o cu pieptul, ca să-i dau căldura mea.

— Ţi-e frig şi aici? Tremuri!

— Nu mai mi-e frig. Mă încearcă un sentiment ciudat… un fel de teamă…

— De cine ţi-i teamă?

— Nu ştiu… Poate de tine, poate de necunoscut. Nu-mi dau seama…

— Dacă-i aşa, îmi place că te temi de mine.

— Eşti un dinozaur. De ce-ţi place?

— Pentru că şi eu mă tem de tine. Mai precis: de ochii tăi. Se cheamă că suntem chit.

— Adevărat spui, mincinosule?

— Foarte adevărat. Aici, în ochii ăştia frumoşi, locuieşte puterea ta.

— Ţi se pare. Puterea asta nu-i decât o reflectare: tot din tine izvorăşte, să ştii. Dinaintea ta, dragul meu Jupiter, chiar munţii se pleacă.

— Bine spus! În schimb Jupiter, uite, îngenunchează în faţa ta, scumpă Junonă!

Şi am vrut să-i cad în genunchi, dar Mihaela m-a oprit cu un gest

— Să lăsăm glumele. Nu se potrivesc cu noaptea.

Le-am lăsat la o parte şi am vorbit numai despre lucruri serioase. Chiar timpul care zbura pe lângă noi era tot atât de grav ca întunericul. Ghemuită la pieptul meu, cu mâinile într-ale mele, Mihaela uitase de mişcare şi nu mai scotea o vorbă. Dacă nu era caldă şi nu-i auzeam răsuflarea domoală aş fi crezut că-mi murise în braţe. De o jumătate de oră stăteam în această plăcută inerţie care aş fi vrut să se prelungească la infinit. Călătorind în ţara străină a mării, între primejdia apei şi a cerului, ne simţeam mai mult unul al altuia, fiindcă nu ne aveam decât pe noi.

Regina nopţii, scăpând dintr-un nor, ne-a inundat cu un val de argint. Mihaela deveni ireală ca o făptură descinsă din vis.

— În noaptea asta luna oficiază numai pentru noi. Nu crezi?

Ea a înclinat concesiv din cap. N-o interesa banalitatea ce-i debitasem, altfel ar fi găsit o replică. După un timp mi-a spus:

— Dor, nu vreau să aud din gura ta decât două, numai două cuvinte… Ştii care sunt?

— Cum să nu? „Te iubesc!”

A încuviinţat din cap: ghicisem. Apoi a spus:

— Nu m-aş sătura să le aud toată viaţa. Hai, spune-mi-le! Cât mi-ar fi plăcut să pornească de la tine, fără nici un îndemn…

— Doamne, ce capricioasă eşti, Aimée… Ca o fetiţă!

— Nu, nu-i deloc capriciu. Îţi dai anevoie seama de un lucru dacă nu-i spui pe nume. După ce i-ai spus pe nume ţi se pare că l-ai definit, îl vezi mai bine, îl simţi chiar.

Aş fi putut s-o refuz? Timp de o oră şi jumătate i-am şoptit încontinuu, cu pauze mici ca între bătăile inimii, cele două cuvinte magice care răsună în toate limbile şi pe toate meridianele. De câte ori le-am repetat în acest timp? Pe puţin de trei mii de ori. Iar Mihaela nu se mai sătura de muzica lor.

— Dor, s-a mai întâmplat aşa ceva? Oare totul să fi fost spus în materie de iubire?

— Cine ştie? De fapt marile pasiuni rămân necunoscute, se consumă în anonimat.

— Marile pasiuni! A exclamat ea ca în extaz. Crezi că noi am putea să realizăm o mare pasiune, sau o capodoperă de amor cum zice Balzac?

— Sunt sigur că da, i-am răspuns cu încredinţarea că n-o minţeam.

— Nu, Dorule, nici n-aş vrea. Ne trebuie o capacitate de a suferi prea mare şi nu ştiu dac-o avem. Dealtfel, aleşii dragostei absolute sunt excepţii tot atât de rare ca şi geniile…

Trecuse de miezul nopţii şi pe bord se înteţise frigul. Mihaela începu să tremure mai tare.

— Rămânem aici pân-la răsăritul soarelui?

— Mai bine ne retragem. M-a răzbit frigul!

Am coborât în pântecele vasului unde se afla cabina noastră cât o cutie, în care abia era loc să ne mişcăm. Peretele avea un ochi rotund care privea departe, pe recea şi mişcătoarea singurătate a apei.

— Aimée, parcă ar fi o celulă pentru deţinuţi.

— Nici la Conciergerie nu erau mai mari…

— De unde şi cum îţi aminteşti de închisorile franceze?

— Crezi că nu pot să mi le închipui? Odată am reconstituit ultima noapte a lui Camille Desmotuins şi a frumoasei sale soţii, Lucile Duplessis.

— S-avem iertare: Lucile a fost decapitată mai târziu, după ce a trimis lui Robespierre o scrisoare protestatară.

— După mine – nu. În cea din urmă noapte a lor au fost împreună. Am înregistrat mintal tot ce s-a petrecut…

— Asta-i bună! Ce ţi-a venit să modifici istoria?

— Vreau să fie mai frumoasă. Nu fac bine?

Profesorul de istorie i-ar fi dat nota 3 pentru răspuns, în schimb cel de psihologie, nota 10. Pe mine însă aceste haust caprices mă surprindeau trezindu-mi admiraţia. Mihaela avea atitudini rafinate, un spirit prompt în faţa noutăţii, idei personale, o sensibilitate care fremăta în preajma poeziei. Şi peste toate – strălucitoarea avere feminină. Farmecul ei stătea în faptul că ignora aceste comori, arătând modestă, firească, săracă. De ce n-aş spune? O invidiam subteran, câteodată intelectualitatea ei (deşi lipsită de ostentaţie) mă înfrunta făcând să presimt certurile care ne aşteptau. Oricum – era de preferat iadul cu o femeie deşteaptă, decât paradisul cu una proastă…

În noaptea aceea Mihaela mi s-a dat cu o frenezie care până atunci nu mi se părea că-i este proprie. Dar n-o cunoşteam încă; fiinţa ei complexă avea nevoie de mult timp pentru a se descoperi în întregime. Se zbuciuma întruna, tresărea cuprinsă de o nelinişte apăsătoare, mă îmbrăţişa pierdută, ca în preajma unei primejdii. Şi deodată o podideau lacrimile. Plângea cu atâta sfâşiere încât m-am speriat:

— Ce-i asta? Ce ţi-a venit? Te doare ceva?

— Tu uiţi că în revărsatul zorilor vom muri?

— De ce? Am bâiguit prosteşte.

— Pentru că suntem osândiţi… ştii bine! A ripostat nervos şi ochii ei incandescenţi s-au aprins mai tare.

Înţelegeam… Mihaela fugise în trecut şi trăia un episod tragic din vremea terorii, pe care puternică ei închipuire izbutise să-l preschimbe în ralitate. (Fortis imaginatio generat casum…)

I-am răspuns jocului (nici nu puteam să fac altfel), de fapt nu era joc, ci realitate vie, concretă.

— Câte ore mai avem?

— Patru… Atât!

În aceste patru ore trebuia să trăim până la adânci bătrâneţe, transformând minutele în luni şi lunile în ani ca să ne recuperăm viaţa prădată, să stoarcem făpturilor noastre toată vlaga şi voluptatea pe care ne-o puteau dărui.

— La ce te gândeşti?

— Cum aş face să ne salvăm iubirea de călăul ei: Timpul?

Discutam chiar prostiile cu toată gravitatea cerută de împrejurare.

Numai un Proust ar fi putut să descrie trăirea noastră în ajunul morţii, analizând pe întinderea unei cărţi stările sufleteşti, rubedenii cu nebunia, care ne-au cutreierat. Dar această disecţie, rece, fără dinamism, prea puţini cititori ar fi parcurs-o.

În orice caz, amândoi aveam în fiinţele noastre câte un mic nebun care trebuia să fie închis. Numai că nebunii noştri, înfuriaţi de lanţuri şi cătuşe, sfărâmaseră temniţa ieşind afară, în libertate…

Când la orizont se ivi sprânceana de lapte a zorilor, amândoi zăceam istoviţi, cu trupurile dogorind ca jarul. Suflam din greu, sacadat, aerul nu ne mai ajungea. I-am trecut uşor o mână pe cosiţele inundate de năduşeală. Ea nu sesiză mângâierea, rămase inertă, departe de mine, cu faţa în sus, pe care se citea o vagă încruntare.

Cât m-am bucurat că nu murise. Îi respiram mireasma (numai a ei) şi-mi plăcea că nu semăna cu a nici unei fete de pe pământ. Delirul voluptăţii care atrage se consumase, e adevărat, dar de ce nu venea dezgustul care respinge? Ce s-a întâmplat cu legea firii menită să ţină echilibrul între sexe? De ce o sorbeam şi acum pe Mihaela tot nesătul de ea, ca de o fiinţă care nu mai soseşte şi pleacă mereu? Nu cumva dragostea sfărâmase acel echilibru sănătos şi ne cufunda în nebunie?

Ea făcu o mişcare, parcă s-ar fi trezit.

— Ce-a fost asta? Am întrebat-o şoptit, la ureche, temându-mă să vorbesc tare. (Sunt unele lucruri în iubire care nu se pot spune decât în taină.)

Răspunse tot în şoaptă:

— Nu te bucuri că trăim? Am învins moartea…

După un timp se întoarse şi, trăgându-mi capul spre ea cu mâna, îmi muşcă buzele aşa de sălbatic, încât era cât p-aci să ţip de durere. Apoi rosti crispat la urechea mea:

— Vreau să-ţi intru în sânge, pricepi?

În clipa aceea m-a trecut un fior prin şira spinării. Cert, Mihaela avea o sublimă forţă de a iubi şi această forţă mă împiedica să respir alt aer decât al ei, să mă simt la locul meu altundeva decât în zona ei de atracţie, să trăiesc altfel decât prin ea. Dacă voia să mă înlănţuiască astfel, nu era însăşi Mihaela robită, în lanţurile mele?

Când am făcut ochi, soarele era sus pe boltă, la înălţimea unui om. Am trezit-o degrabă:

— Leneşo, ai scăpat răsăritul soarelui!

Mihaela bâigui ceva neînţeles şi se întoarse pe partea cealaltă, cu un scâncet de fetiţă năzuroasă.

Am descoperit-o trăgând pătura de pe ea şi am acoperit-o de sărutări.

— Mmm, lasă-mă, protesta cu ochii cârpiţi de somn… Vreau să dorm…

— Haide, sus, copăcel, ai dormit destul.

— Încă un pic… Te rog, Dor…

Nu era chip s-o trezesc altfel: am luat-o pe sus în braţe ca pe un trofeu. Ea se apăra, striga, zvârlea din picioare… Dar numaidecât îi fugi somnul.

— Cât e ceasul?

— Nouă şi un sfert…

— O! De ce m-ai lăsat să dorm atâta?

— Nu-i nimic, pentru tine mai răsare încă o dată soarele.

— Crezi că merită?

— Da, pentru că tu ai realizat dragostea absolută.