IV.

Două săptămâni s-au desprins din calendar plecând în trecut. Aproape că uitasem de vecina mea, ca şi cum n-ar fi trăit alături de mine, la doi paşi. Fără să vreau mi-au ajuns la urechi câteva amănunte despre ea care au făcut cu iuţeală înconjurul mansardei noastre.

Pe fata brunetă o chema Mihaela, iar tovarăşa ei de cameră era sora, nicidecum maică-sa, cum spusese netoata de Riţa, la început. Părea să aibă 40-45 de ani (în realitate mergea pe 30) şi, fiind oficiantă la Poşta Centrală, pleca toată ziua de acasă. Cealaltă, Mihaela, era studentă, însă nimeni nu ştia la care facultate.

Amândouă surorile duceau o viaţă modestă, retrasă, nu căutau să intre în vorbă cu nimeni, nici să lege amiciţii. Seara cinau în cameră, încălzind mâncarea la maşina de spirt, pe care o puneau pe culoar. Odată, domnişoara Dorina, trecând pe acolo, făcu o gălăgie nemaipomenită:

— Cine a împuţit culoarul cu spirt! Brrr! Nu poţi să-ţi tragi sufletul de miros. Asta-i nesimţire curată!

De atunci surorile Deleanu (acesta era numele lor de familie) nu mai întrebuinţară maşina de spirt. Izolarea lor voită trezi, cum era de aşteptat, o reacţiune vie printre locatari.

— Se ţin mândre parcă ar fi contese, perora Charlot, care era un misogin convins.

Porecla prinse, şi de aici înainte nimeni nu le spunea decât „contesele”. De pildă, doctorul anunţa, maliţios:

— Contesele cinează în sufrageria cea mare.

Când pica găzarul, Charlot chema pe Riţa:

— Anunţă-l pe găzar – doamnelor „contese”.

Alteori tot Charlot venea să ne informeze:

— Fraţilor, contesele au încurcat rău administraţia. Cine le-a pus să concedieze pe administratorul general al domeniilor? Văd pe uşă 28 de liniuţe trase cu tibişirul, ceea ce însemnează că au consumat, pe datorie, trei deca de gaz.

Iliuţă adăugă îndată, cu ironie:

— Mi se pare că nu prea stau bine cu acţiunile petrolifere.

Şi aşa răutăţile curgeau cu nemiluita.

Raporturile mele cu surorile Deleanu erau reci şi corecte. O salutam pe domnişoara Mihaela de câte ori o întâlneam şi atâta tot.

Într-o dimineaţă, pe când plecam la facultate, am întâlnit-o ca de obicei şi am salutat-o. Ea surâse ca unui vechi prieten şi mă întrebă familiar:

— Ce mai faci, domnule Petrican?

I-am răspuns ceva de circumstanţă (nu-mi aduc aminte ce) şi am trecut mai departe. De altfel, nici ea nu voise să întrebe mai mult.

Nu-mi amintesc ce zi era, nici data (mi se pare era prin martie). Însă această întrebare însoţită de zâmbet a marcat începutul tragediei mele. Dacă nu mi-ar fi adresat cuvintele acelea în care am descifrat cât de cât o provocare, poate că viaţa mea ar fi curs altfel – apucând alt drum, şi n-aş fi ajuns să-mi închei atât de repede socotelile pământeşti.

Nu o remarcasem, nu descoperisem la ea nimic care să mă atragă, afară de ochi. Altfel, m-ar fi tulburat chiar din prima zi. Or, trecuseră câteva săptămâni în şir fără ca persoana ei să mă preocupe cât de puţin, şi ar fi trecut luni şi ani dacă…

Cine a pus-o să-mi surâdă? Ce demon, ce fatalitate? Cine a îndemnat-o să-mi adreseze acea stupidă şi banală întrebare?

Din clipa aceea s-a născut în mintea mea gândul că… nu-i sunt indiferent, că aş putea să-mi încerc norocul, că ar fi o amantă agreabilă. Ba mergeam până acolo, încât socoteam că mi-ar trebui o femeie în imediata mea apropiere, de care să dispun oricând.

Mărturisesc, când mi-a venit acest gând, nu numai că-mi era total indiferentă, dar nici nu mă simţeam prea măgulit că mă remarcase, cum se simt bărbaţii în asemenea împrejurări.

Aşadar, iniţial gândul de a o cuceri pe Mihaela n-avea nici o corespondenţă cu simţirea mea, ci pornea de-a dreptul dintr-un calcul cerebral.

Zilele următoare, hotărârea mea era coaptă, şi prinse aripi. Cine mai putea s-o împiedice de a zbura la fapte? Mi-am ascuţit deci armele cu care trebuia să încep lupta, am făcut toate pregătirile încet, pe îndelete. Tocmai îmi comandasem un costum de haine şi m-am grăbit să-l scot. Mi-am cumpărat cămăşi, cravate, o pălărie „Borsalino”, în fine, de toate. Evident, n-ajunge să fii doar bine îmbrăcat, dar ajută când eşti, e o armă cu care pleci la luptă.

De aci înainte ori de câte ori întâlneam pe Mihaela o salutam, zâmbindu-i cu înţeles. Ea răspundea rece şi trecea mai departe. Instinctul ei sigur pricepea provocarea surâsului şi căuta s-o apere opunându-mi un scut de răceală şi indiferenţă, care-mi paraliza orice tentativă de apropiere.

Odată, am cumpărat într-adins două bilete de teatru. Mă gândeam să-i ofer unul (sub pretext că erau studenţeşti) ca să am prilejul unei convorbiri mai lungi cu dânsa. Am pierdut aproape toată dimineaţa pândind-o să iasă din cameră.

În fine, a ieşit. După un minut eram pe urmele ei. Am ajuns-o din urmă tocmai jos, pe când traversa strada.

— Domnişoară Deleanu, dă-mi voie să-ţi ofer un bilet studenţesc pentru astă-seară la teatru.

S-a uitat la mine cu ochi mari, miraţi.

— Regret, dar nu pot primi.

— De ce? Doar n-ai nici o obligaţie.

— Nu ies niciodată singură noaptea.

— Dacă-i vorba de asta, s-a rezolvat: te conduc eu.

— Nu-i mai bine să oferi biletul unui coleg? M-a întrebat insinuant, privindu-mă ţintă, în ochi.

— Nu, pentru că prefer farmecul persoanei d-tale, i-am replicat cu îndrăzneala mea obişnuită.

— Eu când mă duc la teatru o fac numai pentru piesă.

Nu-mi displăcu riposta, dar nu eram omul care să dezarmeze de la cea dintâi săgeată fontă. Am reluat:

— Înţeleg, ţi-e frică de gura lumii. La teatru s-ar putea să întâlnim pe cineva cunoscut.

M-a privit aşa de nedumerită, de parcă-i vorbeam o limbă pe care n-o cunoştea.

— În acest caz ne întâlnim altundeva. De pildă la Şosea!

S-a înseninat dintr-o dată. I-am surprins chiar un zâmbet sfios în colţul gurii. Mi-a spus pe un ton voios, degajat:

— Mda, la Şosea e mai convenabil. Mi-ar plăcea însă un loc retras.

— O, cunosc atâtea… Sunt tufişuri cu bănci într-adins ascunse. Sau mai bine într-o cârciumioară, vorba cântecului…

— Drept să-ţi spun aş prefera decorul de iarnă. Grozav îmi place gerul. Dar, ştii, un ger să crape pietrele.

— Hm, ai gusturi bizare. Ce zici, domnişoară Deleanu, pe când te aştept?

— La 6 ianuarie…

— De ce tocmai atunci?

— Fiindcă e Bobotează, când se lasă gerurile mele preferate.

Adică peste vreo zece luni. Deşi răspunsul mă îngheţase el însuşi, nu m-am dat bătut. În orice împrejurare ţineam să am ultimul cuvânt.

— Boboteaza îmi displace. Alege mai bine un sfânt.

— Ei bine, Sfântul Aşteaptă!

I-am întors spatele şi am plecat opărit, punând semnul exclamării pe ultimul ei cuvânt. Asta nu mi se întâmplase: o fetiţă să-şi bată joc de mine şi încă în halul acesta! Conversaţia noastră îi dăduse prilejul de a-şi goli tolba de săgeţi în pieptul meu.

Eram silit să recunosc că avea o inteligenţă destul de vie şi ascuţită. Mă apucă o ciudă înverşunată împotriva ei, împotriva mea şi până la urmă împotriva tuturor.

— Trebuie s-o îngenunchez cu orice preţ pe trufaşa asta! Orice s-ar întâmpla!

Amorul meu propriu rănit îmi cerea o satisfacţie cât mai neîntârziată. Într-o împrejurare ca asta, firea mă împingea să pun totul pe o singură carte, să-mi joc chiar viaţa pentru o izbândă care nu avea poate nici un preţ, chiar în proprii mei ochi. Dar orgoliul meu de învingător nu ţinea de raţiune. Mai mult: îmi dădeam lucid seama că iubirile de până acum nu fuseseră atât ale mele, cât ale lor. Pentru că, în definitiv, ce greutăţi am avut de învins, ce obstacole de înlăturat? Niciuna. Niciunul… În ce consta meritul meu personal? Un chip frumos? (Simplă întâmplare!) Educaţie, maniere alese? (Părinţii, şcoala, mediul.) Spirit? (Hm! Să zicem un pic.) Adevărul era că nu cucerisem nici o fată. Ele mă cuceriseră pe mine. Nu intram niciodată în vorbă înainte de a observa din parte-le un zâmbet, o privire, un gest (oferte, chiar angajamente). Totul se petrecea fără luptă, încât victoria mea avea o tristeţe cu care mă împăcăm. Unde erau cetăţile dispuse să se apere chiar după ce încetau de a mai rezista?

Numai iniţiativa părăsirii o avusesem eu. Dar asta era atât de puţin. Îmi plăcuse să mă consider un cuceritor ale cărui cetăţi au capitulat de bunăvoie ori au făcut totul să se predea? Haida-de! În asemenea condiţiuni preferam înfrângerea. Şi pentru un bărbat o înfrângere ca asta nu-i decât un succes mai puţin.

Iată de ce Mihaela începuse prin dârzenia ei să mă intereseze. Pe ea o voi cuceri prin luptă şi nu voi depune armele înainte de a capitula. Ca să ajung la inima ei, n-o să umblu pe căi ocolite, lăturalnice, ci pe drumul mare, zburând pe cai înaripaţi. Nu mă vrea? O vreau eu şi va fi a mea cu voia ori fără voia ei. Aşa scrâşneam cu pumnii strânşi, răscolit de ea, gândindu-mă la vestita replică a voievodului moldovean.

Îmi trebuia răbdare şi perseverenţă. Nu se poate să nu învingă cineva cu aceste arme. Perseverenţa picăturii de apă roade stânca şi o prăbuşeşte de pe culme. Or, oare o femeie are dârzenia granitului ori a marmurei, afară de… Venus din Millo?

Frământat de aceste gânduri, purtam în minte imaginea ei, mereu trează. La facultate, pe stradă, la restaurant, la cinema, ea era în centrul preocupărilor mele. Îi simţeam prezenţa, întreţineam imaginar conversaţii aprinse, nesfârşite. În ea predomina ca trăsătură fundamentală – contrazicerea. Şi totuşi o biruiam în închipuire, frângându-i voinţa, o sărutam. În această lume devenise o jucărie docilă în mâinile mele.

Într-o zi, pândind când pleca de acasă, m-am luat după ea, ca şi rândul trecut. Înainte de a o ajunge, s-a întors brusc din drum şi m-a apostrofat:

— Te rog nu mă urmări. E urât ceea ce faci. Nu sunt ceea ce crezi.

— Dar de unde ştii ceea ce cred?

— Purtarea dumitale mi-o spune.

Mi-a întors spatele şi a intrat la întâmplare într-un magazin. Am rămas buimăcit în stradă. Câţiva trecători, martori involuntari, au surâs văzând scena.

Totuşi respingerea ei brutală nu mi-a făcut deloc sânge rău. Aş zice că m-a bucurat într-un fel.

— Cu cât lupta e mai grea, gândeam, cu atâta izbânda va fi mai mare.

Şi îndârjirea mea spori, alimentată de forţa obstacolelor întâlnite în cale.

Fusesem, prin urmare, umilit în două rânduri de fata aceasta semeaţă şi mândră, care nu cunoştea supunerea. Era plămădită din aluatul învingătorilor, îi plăcea să poruncească, să fie ascultată fără cârtire, să nu-i iasă nimeni din voie.

Cine era? De unde venea? Ce voia? Încotro o mânau paşii? Pe care drum?

Numai semne de întrebare. Nu ştiam nimic din viaţa ei şi iată, mă apucasem s-o ancorez de existenţa mea. Semeţia ei era o abilitate în vederea unui scop? Sau o simplă asprime a unei fete inocente, care se apăra cu prea multă vigoare de o primejdie prea mică. În orice caz această intransigenţă excesivă mă punea atâta pe gânduri, dar îmi trezise ambiţii nemăsurate.

Am prins de veste că era prietenă cu fata proprietarului. (Familia acestuia locuia într-un mic palat alături de hardughia noastră cu mansarda despre care se vorbea că va fi dărâmată pentru a i se asigura perspectiva.) Uneori cobora în curtea strâmtă şi, intrând la Cecilia (aşa o chema pe fiica proprietarului Chintescu), stătea acolo ore întregi. Altădată ieşeau amândouă în oraş cu automobilul şi nu se întorceau decât seara târziu.

Nu mă dumiream: cum s-a înfiripat aşa deodată strânsa prietenie dintre ele? Dar asta e altă socoteală.

În sfârşit, întâmplarea făcu s-o întâlnesc într-o după-amiază pe când urcam scările locuinţei. Ea tocmai cobora. Scara era îngustă, trebuia să mă rezem de balustradă ca să-i fac loc să treacă. Când am ajuns unul în dreptul celuilalt, am prins-o în braţe şi i-am astupat gura cu o sărutare sălbatică, plină de ură. (Bineînţeles n-am simţit nici o plăcere.)

Uluită de gestul meu brutal, de spaimă, de ruşine, Mihaela îngălbeni şi când i-am dat drumul, căzu pe trepte, inertă ca o cârpă.

Se scurseră câteva clipe penibile până să iau o hotărâre. S-o las acolo leşinată şi s-o zbughesc ca să scap de urmări, s-au s-o ajut înfruntând orice risc? Fără să mă fi decis pentru una din aceste ipoteze m-am pomenit înşfăcând-o în braţe şi urcând scările cu ea.

Sus pe coridor, am strigat din răsputeri:

— Domnişoară Dorino! Domnişoară Dorino!

Croitoreasa a ieşit speriată din odaia ei, întrebând:

— Ce este? Ce s-a întâmplat?

— Domnişoarei Deleanu i-a venit rău. Am găsit-o pe scară în nesimţire.

— Vai, biata fată, s-o lovit rău?

— Nu ştiu. E leşinată. Adu, te rog, puţin eter dacă ai.

— Eu n-am, dar poate să aibă Gleber.

Într-adevăr, Gleber avea şi eter. Până să-l aducă, am pătruns în camera ei şi am aşezat-o pe Mihaela în pat cu toate precauţiunile. Tocmai atunci a venit şi Dorina cu eterul. (Avea suflet bun bătrâna croitoreasă.)

— Biata fată, ce-o fi păţit sărăcuţa! Fir-ar a dracului de scară, aia e pacoste, nu scară. Toţi o să ne spargem capetele cu dărăpănătura asta, sparge-şi-ar capul proprietarul!

Am lăsat-o să bombăne în continuare şi m-am strecurat afară. M-am dus glonţ la Riţa.

— Aleargă sus! Domnişoarei Deleanu i-a venit rău. Stai lângă ea până ce şi-o veni în fire! Să nu te mişti de acolo, înţelegi?

Riţa s-a dus într-un suflet, dar n-au trecut nici zece minute şi a venit înapoi.

— N-are nimic! Mai mult s-a speriat, decât…

Toată ziua am fost neliniştit. Are să dea Mihaela pe faţă cele petrecute sau nu?

Există unele fapte pe care dacă le dai în vileag suferă de pe urma lor mai degrabă victima decât agresorul. Se vede că Mihaela îşi dăduse la timp seama de asta, ca să facă prostia de a mă denunţa că o sărutasem pe scări, fără voia ei.

Şi totuşi mai era ceva în dezavantajul ei. Tăcând, devenea, vrând, nevrând, complicea mea. Amândoi aveam cunoştinţă de o faptă neîngăduită şi tăceam, ascunzând-o. Această complicitate ne apropia mai mult decât ar fi făcut-o lucrurile pe faţă. Deţineam un secret şi împreună trebuia să-l păzim cu grijă.

În definitiv, ce e dragostea decât o taină pe care o ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii? Îndată ce taina se dă pe faţă, dragostea vestejeşte, îşi pierde frăgezimea, vraja, devine ceva obişnuit, de toate zilele.

Vestea leşinului Mihaelei se răspândi ca fulgerul în toată mansarda, dezlănţuind o avalanşă de ironii:

— Contesa leşinată! Tragedie în opt acte, striga patetic Charlot.

— Era bine cu ea în braţe? Mă întreba insinuant doctorul.

— Să punem o inscripţie pe scară: aici a căzut contesa din cauza… unui pas greşit! Sugera Iliuţă.

Ce-i drept pe mansardiştii noştri cam greu să-i întreacă cineva în răutăţi.

Seara, când am umblat la cutia cu scrisori (fiecare locatar avea câte una), am găsit un bileţel cu câteva cuvinte. Fapta dumitale e incalificabilă.

Nici o semnătură! Nimic! Dar ce nevoie?

— Aha, a apucat pe drumul cel bun: îmi scrie. Foarte bine! Se cade să-i răspundem.

Nu scrisesem încă nici o scrisoare de dragoste. Nu pentru că nu m-aş fi priceput, dar nu se ivise nevoia. Iubitele mele din trecut nu-mi ceruseră aşa ceva. Îmi cădeau în braţe şi fără poezia scrisorilor.

Mihaela însă nu era plămădită din acelaşi aluat.

I-am răspuns aşternând opt pagini, cu litere de jar, motivând gestul meu ca o fatalitate de care în orice caz nu poţi fi răspunzător.

„La urma urmei cine e vinovat că mi-ai ieşit în cale şi mi-ai tulburat sufletul de nu mă mai regăsesc? O putere neînţeleasă, pe care nu o vedem, dar o simţim cum pluteşte deasupra capetelor, ne reglementează viaţa dincolo de voinţa noastră conştientă. Această forţă a firii porunceşte ca tu să fii a mea şi eu al tău, pentru a nu se tulbura cerul iubirii. Antenele mele mai lungi au înregistrat porunca înaintea ta. Când şi tu vei primi-o, nimeni şi nimic nu ne va mai despărţi…”

Fraze definitive, încât ai zice că universul nu există decât în funcţie de mine. Adevărul e că i-am scris Mihaelei nu ceea ce simţeam, ci exact ceea ce nu simţeam. Dar o voce interioară îmi sugera că am pus bine problema şi această constatare mă copleşea de bucurie.

Am aruncat scrisoarea în cutie, cu plicul nelipit. Era şi asta o tactică. Prevedeam, chiar aveam certitudinea, că Mihaela mi-o va înapoia. Dacă i-o trimiteam însă deschisă, nu se putea să n-o citească. Or, ăsta era lucrul de căpetenie.

Am pândit aproape două ceasuri până ce în sfârşit am auzit-o deschizând uşa şi depărtându-se pe coridor.

— Să nu plece cumva în oraş, m-a fulgerat teama.

Însă după două minute am auzit-o făcând calea întoarsă. Aha – de minune! Mihaela se afla acum în camera ei şi fără îndoială citea scrisoarea.

M-am furişat repede afară ca să cercetez cutia de scrisori. Plicul nu mai era acolo. Da, ridicase răvaşul. Am revenit în cameră şi am aşteptat. O jumătate de ceas? Un ceas? Două? Chi lo sa? Oricum, aveam impresia că timpul îşi suspendase zborul ca în poezia lui Lamartine.

— Ce o fi făcând dincolo? Îmi răspunde, iubita? S-o fi apucat să-mi scrie? Vă implor, muzelor, inspiraţia-o cât mai bine!

Eram numai urechi. Din toată făptura mea încordată, funcţiona parcă numai auzul. Trudeam să prind orice zgomot, cât de mic, de alături, din camera ei. Dar nu era chip, Riţa făcea curat în odaia lui Charlot şi auzeam cum scutura cearşafurile.

În sfârşit, uşa de alături se deschise, paşii ei se depărtară pe coridor, în mers mărunt, uşor, sigur. Am aşteptat încă un sfert, încă o jumătate de oră. Se va întoarce? Nu, nu s-a mai întors. Probabil plecase în oraş sau coborâse la Cici.

Fuga la cutia de scrisori. Ceva înăuntru! O scrisoare! Mi-a răspuns! Mihaela mi-a răspuns! Draga de ea!

Dar… trăsnet! Era chiar scrisoarea mea. Mi-o trimisese îndărăt. M-a durut această respingere, de ce-aş minţi? Am simţit un junghi ascuţit în coşul pieptului, care s-a transformat pe urmă într-o ciudă amestecată cu necaz. Şi doar prevăzusem eventualitatea… Era tot aşa, cu plicul nelipit. Poate adăugase undeva pe marginea hârtiei vreo frază? Nimic. În tot cazul o citise. De asta sunt sigur, aşa cum trăiesc. Parcă descifram amprentele degetelor ei, desluşindu-se pe albul hârtiei, ca filigrana.

Am plecat în oraş cu sufletul pustiu. Aşa cum te simţi după o înfrângere sau o speranţă năruită. Am luat-o în neştire, pe Calea Victoriei în jos, privind absent la vitrine, apoi, fără nici o deliberare, am intrat într-un debit să cumpăr ţigări. N-am cumpărat nici o ţigară, în schimb am cerut un plic şi hârtie. După aceea am luat-o spre Cişmigiu şi acolo, pe o bancă, i-am aşternut Mihaelei o nouă scrisoare: „Tu eşti, Mihaela, aceea pe care o caut fără s-o găsesc? Aceea pe care o aştepţi şi nu vine? Aceea căreia îi scriu şi nu-mi răspunde? Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în niciuna. Te simt când prezentă, când plecată – totuşi mereu actuală. Dacă uneori te prind de mână, făptura ta se topeşte ca un fulg de zăpadă…”

Îi spuneam pe nume, o tutuiam pretutindeni şi căutam într-adins frazele acestea, care-mi produceau o voluptate smintită. Scriindu-i, suprimam depărtarea reală dintre noi. Puteam să-i spun, fără ocol, tot ce-mi trecea prin minte, orice intimităţi şi gânduri – şi astfel o simţeam atât de aproape încât părea că-i aud bătăile inimii.

Într-un sfert de oră am acoperit cu slovă măruntă toate paginile pe care le aveam la îndemână, fără să răsuflu măcar. Ideile, frazele, les bons mots, parcă mi le dicta o prezenţă nevăzută şi necunoscută, iar eu numai stenografiam, într-atât ieşeau de limpezi şi legate de acea logică interioară care e pecetea unei lucrări bine gândite.

Această constatare m-a neliniştit puţin. Numai un sentiment puternic aţâţă funcţiunile cerebrale şi le pune într-o stare de supraexcitaţie ca să producă mai mult decât pot da ele în chip normal.

Or, cu mine se petrecea acelaşi lucru. Eram într-adevăr îndrăgostit?

Nu, hotărât – nu! Totul se reducea la un plan de seducţie conceput la rece, a cărui înfăptuire o susţineam din răsputeri. Voiam să-mi verific, pentru întâia oară, armele încă nefolosite din arsenalul meu. Am mai spus-o: până acum nu dădusem nici o luptă serioasă în câmpul iubirii. Voiam, mai ales, să îngenunchez pe această fată mândră, îndărătnică, dispreţuitoare (cum n-am întâlnit alta), care-mi opunea munţii de împotrivire. Voiam totodată să dau o satisfacţie amorului propriu rănit. În sfârşit, tot ceea ce voiam era, după cum se vede, în afara dragostei.

Raţionamentul mă împăca. Simţeam binefacerea certitudinii şi mă bucuram de ea.

A doua zi, i-am trimis scrisoarea; apoi am aşteptat să văd ce are să se întâmple. Mi-a înapoiat-o şi pe aceasta.

Seara, i-am scris alta tot aşa de fierbinte şi de prefăcută. Am adăugat în final: „Ştiu că mi-o vei înapoia. Nu-i nimic. Asta e soarta scrisorilor mele. Îmi ajunge s-o citeşti. Şi ai să citeşti zilnic de acum înainte, luni, ani, secole (am tăiat cuvântul „secole„), ceea ce se petrece în sufletul meu, dacă nu vii să-mi iei mâinile şi să descoperi în ochii mei marea dragoste pe care mi-ai sădit-o şi pe care nu poţi s-o sfărâmi orice ai face, pentru că e opera ta, nu a mea.”

Uite o idee bună de pus în practică. Să-i scriu în fiecare zi! Mereu sâcâitor, obsedant… Cu o regularitate de ceasornic! Ca un ritm de rotaţie cosmic!

Numai că ea nu trebuie să se aştepte la aşa ceva. În afară că i-aş răpi farmecul neprevăzutului, aş înarma-o eu însumi ca să se apere. Mai bine s-o las să creadă că fiece scrisoare va fi cea din urmă şi totuşi, ziua următoare, să se pomenească mereu cu alta nouă. Şi asta timp de o lună, chiar două, oricât!

Am şters deci ultima frază într-aşa chip să n-o poată reface şi am expediat plicul. Parcă era un făcut. Scrisoarea mi-a venit înapoi. Era a patra. Pe a cincea tot aşa. Planul meu începea să se clatine mult prea devreme, descurajarea scotea colţii.

Să dau îndărăt? Nici gând! Voi persevera până în pânzele albe şi tot voi izbuti. În materie de dragoste perseverenţa e o armă care nu dă greş. Şi afară de asta ştiu să aştept.

A şasea scrisoare avu aceeaşi soartă. Nu-i nimic! La fel a şaptea şi a opta. Mergeam înainte, tot înainte! A noua şi a zecea! Ei, drace, n-aş fi bănuit asemenea rezistenţă! Iubea pe altcineva? Avea vreo legătură pe care n-o cunoşteam încă? A început să mă frământe îndoiala, neliniştea. Dar hotărârea de a persevera m-a împiedicat să capitulez. Ce are a face? N-avea decât să iubească pe oricare Făt-Frumos din lume. N-avea decât să fie logodită cu toţi prinţii moştenitori. Mie trebuia să-mi răspundă. Sau măcar să-mi reţină o scrisoare, doar una. Până unde va merge îndărătnicia ei? M-a cuprins o ciudă care îmi răscolea fiinţa până la nebunie. Nu mă mai gândeam la planul meu, la Mihaela, la dragoste, la nimic; singurul meu scop era ca această fată să reţină o scrisoare de-a mea. Atât şi nimic mai mult. Restul nu mai prezenta interes. Ah, cum aş fi răsuflat din străfundul plămânilor. M-aş fi simţit cel mai fericit om de pe lume! Dar Mihaela, monstrul cu chip de om, nu voia, nu putea să înţeleagă. Ea nu ştia decât una şi bună: să-mi înapoieze la infinit răvaşele. Să le citească, bineînţeles, şi să le înapoieze. Până când, mă rog? Până când?

Ajunsesem la a 15-a scrisoare respinsă şi totodată la capătul răbdării. Nu m-am dat învins, nu – în ruptul capului! Înainte! Mereu înainte! Perseverenţă până în pânzele albe! Încă zece scrisori avură aceeaşi soartă. Drace cocoşat; vom scrie pe a 26-a! Acelaşi destin: Ce importanţă are? Vom expedia pe cea următoare… Şi chiar pe a 50-a, a suta scrisoare! Şi aşa mai departe: la infinit!

N-a mai fost nevoie! Minunea s-a întâmplat: a 3l-a scrisoare nu se mai întoarse. Fusese în sfârşit reţinută de monstrul cu luceferi.

M-am temut ca nu cumva vreo împiedicare fortuită sau un accident să fi zădărnicit restituirea. Toată ziua am dat târcoale cutiei de scrisori ca să văd dacă Mihaela n-a respins-o. Nu se întâmplase nimic. Frica însă nu ceda.

Din cauza acestei nelinişti nici n-am gustat bucuria victoriei care căpătă certitudine abia a doua zi, când şi scrisoarea următoare fu reţinută.

Nu cred să se fi bucurat nici Columb când, după îngrozitoarea călătorie în necunoscut, a zărit pământul visului său, aşa cum m-am bucurat eu de întâia mea biruinţă. Se vede că erau mai lesne de supus furtunile oceanului, decât o fată ca Mihaela.

Bucuria îmi pricinui o energie copleşitoare, care se cerea cheltuită, pentru că altfel aş fi explodat în milioane de bucăţi. Ca s-o risipesc n-am găsit ceva mai bun de făcut decât aşternând un caiet întreg, cu slovă măruntă şi deasă. Ce i-oi fi scris acolo, în fierbinţeala mea smintită? Nu-mi aduc aminte nici o iotă. Ştiu însă că am umplut aproape douăzeci de pagini într-o oră. Numai o singură oră… N-am avut răbdare să revăd ceea ce scrisesem, pentru că nu mă înduram s-o las pe Mihaela să aştepte, nici cele cinci minute cât îmi cerea recitirea. Am aruncat caietul în cutie şi m-am aşternut pe aşteptare, ca de obicei. Dar ea abia după două ore cercetă corespondenţa. N-am iertat-o multă vreme din cauza acestei întârzieri de care, la drept vorbind, nici nu era vinovată.

Nu mi-a restituit nici caietul. Atunci mi-a scăpărat prin minte să-i trimit îndărăt toate scrisorile pe care ea mi le refuzase atâta timp. Le-a reţinut şi pe acestea. Hotărât, eram pe drumul cel bun.

— Ce tot faci de nu te mai vezi? M-a apostrofat într-o zi Charlot.

— Mă prepar pentru primul doctorat.

S-a uitat surprins la mine ca la o dihanie, apoi mi-a aruncat o privire de milă. L-am întrebat:

— De ce, Charlot? Crezi că e mai bine să citesc în ajunul examenului, pe apucate?

M-a privit încă o dată, apoi, cu un gest larg de actor, a rostit ca o sentinţă:

— Te-am pierdut!

S-a depărtat pufnind, parcă-i făcusem un rău cu asta. M-am luat după el.

— Charlot, ia vino încoace.

— Nu se aprobă!

— Vino, măi, nu face pe nebunul. Ce zici dacă am aranja ceva?

Ochii lui Charlot sclipiră fosforescent:

— Când?

— Astă-seară!

În clipa aceea, Iliuţă scoase capul pe uşă:

— Mi se pare că miroase a chef!

— Măi, ai un nas de copoi…

— Cine-i cu aprovizionarea? (asta, în limbajul nostru însemna: cine plăteşte?)

— Ce-ţi pasă? Eu! I-am răspuns.

— Mă înscriu cu brio!

Doctorul nu venise încă de la clinică. Gleber, de asemenea, nu era acasă. Aşa că am plecat tustrei. Charlot cunoştea un local, pe Griviţa, aproape de Cimitirul Sf. Vineri.

— Fraţilor, are un vin care te scoală din boală şi te bagă în groapă.

Eram vesel, exuberant, într-o dispoziţie de plenitudine cum nu mai fusesem de multă vreme. „Bolta verde” unde am poposit părea un local mizerabil dar, oricum, simpatic. Nu ştiu de ce-mi plăceau atâta cârciumile periferice care duhneau de rachiu. Înăuntru toate mesele erau înţesate de ceferişti, lucrători, băieţi de prăvălie. Charlot însă nu ţinea seama de asta. La el decorul n-avea nici o însemnătate, principalul era băutura. Am ochit o masă, care ne convenea. Din păcate, alţii mai iuţi de picior ne-o luară înainte. Chelnerul ne ghici gândul.

— Da, da, se face!

A evacuat pur şi simplu clienţii trecându-i la o altă masă, mai în fund, iar noi ne-am aşezat victorioşi.

— Vedeţi, exclamă Charlot mândru, dacă ne duceam în centru, ni se făcea cinstea asta?

În apropierea noastră, pe o scenă mică şi scundă era instalată orchestra, care avea o cântăreaţă grasă şi îndesată, cu ochii bulbucaţi. Un afiş, înfipt în văzul tuturor, anunţa: „În fiecare seară debutează primadona Miţa Drăgan”.

Băutura ne încinsese.

— Măi, băieţi, le-am spus, pradă unui avânt nesăbuit, ştiţi că am făcut o cucerire formidabilă?

— Taci, nu mai spune! Exclamă Iliuţă.

— E vorba de o fată cum nu se mai află în sistemul solar.

— Dă-i drumul! Cine e individa? Întreabă Charlot cu indiferenţă.

— Închipuiţi-vă, o contesă.

— Contesa noastră? Făcu Iliuţă, gândindu-se la Mihaela.

Am tresărit ca fript gândindu-mă la nesocotinţa pe care o făcusem fără vrere pomenind de contesă.

— Nu aceea, guguştiucule… E vorba de una autentică… Ascultaţi, ici…

Le-am turnat la repezeală o poveste pe care de fapt o auzisem de la altcineva, cu o franţuzoaică, soţia directorului unei întreprinderi industriale, ungur de origine.

— Măi, e aşa de gelos ungurul că, auziţi voi, în fiecare seară o pune să jure că nu l-a înşelat.

— Şi ea îl înşală în fiecare zi şi-i jură în fiecare noapte, exclamă Iliuţă, râzând cu hohote.

— Dă-le încolo de muieri, toate sunt o apă şi-un pământ, făcu Charlot cu dezgust, răsturnând pe gât un pahar cu vin.

Când taraful se afla în pauză, Iliuţă luă o frunză şi-i zise cum ştia el o doină de pe valea Oltului, încât se făcu în local o linişte ca de cimitir. Când isprăvi, toată lumea aceea pestriţă de mici slujbaşi, muncitori şi oameni fără căpătâi, izbucni în aplauze.

Un vlăjgan de la o masă vecină, unsuros şi negru, se ridică în picioare:

— Domnule Frunzănescu, să mă ierţi dacă am o slăbiciune ca tot omul…

— Să fii dumneata sănătos, replică Iliuţă.

— Îmi dai voie să mă prezint, sunt şofer, proprietar, am maşina mea, nu sunt va să zică fitecine. Dacă mai zici una, să fiu al dracului, vă plimb până la Otopeni. Am maşina în stradă.

— Se aprobă!

Iliuţă mai zise o doină, apoi încă una şi tot aşa, până la miezul nopţii.

— Să fiu al închinatului, până la Ploieşti vă duc şi vă aduc. Face, pre legea mea.

S-a ţinut de vorbă: ne-a dus într-adevăr la Ploieşti. Acolo alt chef, la Berbec, de rândul ăsta cu şoferul. În revărsatul zorilor ne-am întors acasă ameţiţi de băutură şi frânţi de oboseală.

Mă chinuiam să adorm învârtindu-mă când pe o parte, când pe cealaltă, dar somnul nu se lipea de mine. Timpul curgea anevoie, cu picătura. Fără vrere, am înregistrat auditiv toată activitatea matinală a mansardei. Gleber plecă cel dintâi, la şapte, cu paşii lui greoi şi măsuraţi. Apoi, sora Mihaelei, grăbită, ca întotdeauna. După ea veni la rând Virgil, actorul, care se întoarse după o oră, cu coşniţa de la piaţă. Auzeam, de asemenea, pe Riţa dereticând prin odăi, cum şi glasul strident al Dorinei.

În fine, pe la nouă, îmi sunară în urechi, paşii mărunţi ai Mihaelei, străbătând coridorul. Pleca la facultate sau se ducea să cerceteze cutia de scrisori? Da, se dusese după corespondenţă fără îndoială, deoarece după câteva minute paşii ei făcură calea întoarsă, iar uşa odăii vecine se închise cu zgomot. Gândeam în sinea mea:

— Na, de rândul ăsta s-a întors cu mâna goală!

Prin asociaţie, îmi veni în minte o întâmplare petrecută mai demult la ţară, într-una din vacanţele mele şcolare. Obişnuisem o pereche de porumbei să vină la fereastra mea, unde le aruncam regulat firimituri de pâine. După o săptămână-două controlam cu ceasul dacă matinalii mei oaspeţi mă vizitau exact la aceeaşi oră. Ei da, aşa de exact, parcă aveau şi ei un ceas potrivit după al meu. Într-o zi, lenevind în pat, am neglijat să le pun porţia obişnuită. Ei veniră, ca de obicei, fără să găsească nimic de mâncare. Se plimbau nervoşi pe bordura ferestrei, gângurind miraţi, zburau pe aproape în văzduh, se întorceau iar bătând cu aripile în geam, probabil ca să-mi dea de veste că uitasem. Mai bine de o oră s-au frământat încoace şi încolo, dar nu se îndurau să plece cu… guşile goale. În cele din urmă, neavând încotro, le-am pus porţia cuvenită de pâine, după care m-au lăsat în pace.

Cu Mihaela se întâmplă la fel. După o jumătate de oră, porumbiţa mea plecă din nou să cerceteze cutia de scrisori. Se întoarse şi de astă-dată cu mâna goală. După un timp, se duse iarăşi, şi iarăşi reveni fără nici un rezultat.

Poate îşi dădea seama că făcea drumul degeaba fiindcă nu mă auzise trecând pe culoar ca să duc scrisoarea, dar o nădejde absurdă o îndemna să mai caute, să mai încerce o dată.

Am avut o satisfacţie diabolică. He-he, îmi venise, în sfârşit, şi mie apa la moară: o făceam să sufere din cauza mea. Aşadar, scrisorile mele ajunseseră pentru ea o hrană sufletească de care nu se mai putea lipsi atât de lesne. Ele îi polarizau toate gândurile în jurul meu, făceau să-i umple viaţa de mine, s-o alimenteze necontenit cu gândurile mele, să-i trezească nădejdi, dorinţe, visuri. Ascultam cum umbla prin odaie, trântind orice găsea. O chemă pe Riţa şi o certă aspru (probabil fără nici un motiv) pentru că servitoarea ieşind afară, exclamă:

— Azi nu e în toane bune domnişoara…

He-he! Aşa te vreau, fetiţo! Dumnezeule, ce bine îmi părea, aşa de bine! Binecuvântam gândul care mă îndemnase să-mi petrec noaptea la chef. Dacă nu se întâmpla aşa, mai făceam oare o descoperire atât de importantă?

Aş fi putut să cobor din pat şi să-i torn la repezeală scrisoarea cuvenită. Dar nu, ceva mă împiedica, îmi paraliza voinţa: „Las-o să se perpelească puţin pe jeratic! Are să-i fie de învăţătură”.

Pe de altă parte, găseam că procedeul meu era absolut necesar, pentru că dădea loc unei verificări a propriilor ei sentimente. Numai lipsa unui obiect ori a unei fiinţe, care ne-a aparţinut o dată, ne pune la lumină adevăratul preţ.

I-am scris abia a doua zi. Stupefacţie! M-am pomenit cu scrisoarea înapoi, nedesfăcută…

Aşa e. Aveam dreptate! Era supărată pe mine. Supărată pentru că o zi, numai o zi, nu-i scrisesem. Ah, draga de ea! Cât mă iubea! Şi cum îşi dăduse în vileag sentimentele. Ce fel, îşi pierdea cumpătul chiar de la cea dintâi piedică întâlnită în drum?

Am vrut să-i trimit din nou scrisoarea, de astă dată deschisă, aşa cum procedasem la început. M-am răzgândit. Ar fi însemnat o totală lipsă de amor propriu din partea mea.

Ce? Adică ea să aibă toate capriciile din lume, iar eu să-mi calc în picioare orice urmă de mândrie?

Supărarea mea n-a izvorât din simţire, căci în cazul acesta s-ar fi dezlănţuit spontan încă în clipa când dădusem peste scrisoarea refuzată. Era o supărare voită, care luă proporţii neaşteptate, numai după un şir de raţionamente cât se poate de logice.

„Eu îi dau totul… Îmi istovesc materia cenuşie şi bunătate de timp scriindu-i în fiecare zi: ea nici nu se osteneşte măcar să-mi răspundă, şi tot ea face pe bosumflata dacă îmi îngădui un răgaz? Nu-i mai scriu o iotă, uite aşa! Să se ducă la toţi dracii! Puţin îmi pasă! Păcat de atâta osteneală!”

Eram aşa de înfuriat că tare aş fi avut poftă să dau buzna în camera ei, s-o zgâlţâi de umeri şi să-i arunc dispreţuitor, în faţă: „Ce crezi tu, prostuţo, mult o să mă joci tontoroiul? Nu ţi se pare că ai întrecut măsura? Mai vezi de altul!”

Tocmai atunci a venit Riţa să facă curat prin odaie.

— Ieşi afară! M-am răţoit la ea.

Biata slujnică speriată o rupse la fugă fără a mai cere vreo lămurire. Gestul ei caraghios îmi stârni râsul şi odată cu râsul se duse pe copcă şi îndârjirea mea.

„La urma urmei, de ce-mi fac atâta sânge rău pentru un lucru de nimic?”

Am ieşit în oraş ceva mai bine dispus. După-amiază, hai la cursul de istoria doctrinelor economice. Păcat! N-am putut să fiu atent, aşa că mi-am irosit timpul degeaba.

Seara m-a luat Charlot la teatru. Nu prea aveam poftă, dar el a stăruit mult. Abia aşteptam să se termine spectacolul ca să mă întorc acasă. (Dacă aş fi fost singur, plecam mai devreme.)

Primul lucru pe care l-am făcut intrând în cameră, a fost să mă aşez la masa de scris. Mă obseda într-atât criza de timp, încât am economisit chiar secunda de care aveam nevoie pentru a-mi scoate pălăria. Şi aşa, cu pălăria pe cap, i-am scris Mihaelei, fără să răsuflu, opt pagini. I-aş fi scris şi mai mult dacă nu mă dobora oboseala. Am adormit îmbrăcat. A doua zi, n-am dus scrisoarea la cutie pentru că draga mea vecină a găsit cu cale să plece dis-de-dimineaţă, pe când eram încă în pat.

Plecarea ei, care nu era, în fond, decât un gest demonstrativ, mă îndârji şi mai mult.

„Aşa te porţi, iubito? O ameninţam imaginar. Ei bine, uite ce meriţi!” Şi pe loc am rupt scrisoarea în două.

„Să pofteşti acum să-ţi mai scriu alta!”

Am luat jumătăţile şi prefăcându-le în bucăţi mici le-am împrăştiat de-a valma în toată odaia.

„Cel puţin să dau de lucru toantei de Riţa.”

După această ispravă am plecat la facultate. Aveam un curs de drept roman şi-mi plăcea. Era, de altfel, cursul cel mai populat. Profesorul, o stârpitură de om, abia se zărea dinapoia catedrei. Îi curgea nasul în permanenţă, avea guturai de când îl ştiam. Mereu se ferea de curent, ca de ciumă, şi în timpul prelegerii stătea cu căciula pe cap, iarna ca şi vara, după ce ne cerea scuze pentru asta. Dar când începea să vorbească (avea şi o voce piţigăiată!) devenea altul. Ieşea parcă din propria-i piele, făptura lui se mărea pe nesimţite, lua proporţiile unui uriaş care ne stăpânea cu forţa verbului său sclipitor. Uitam de el, uitam de noi şi ascultam o simfonie de cuvinte mai fermecătoare decât muzica beethoveniană. Astfel, dreptul roman încetă să mai fie o disciplină aridă de care fugeau mai toţi studenţii, ci o artă care urca la creier, pe scări de mătase.

Când a isprăvit, m-am frecat la ochi cu necaz, ca după un vis frumos, dar prea scurt. Vrăjitorul cu gura de aur plecase strângând grijuliu fularul în jurul gâtului şi îndesându-şi căciula pe capul pleşuv.

Această prelegere m-a potopit de remuşcări. Îmi părea rău că mai bine de două luni de zile neglijasem îndatoririle mele de student, ca să-mi pierd vremea ca un nătâng ticluind scrisori de dragoste fără nici o noimă. Câteva săptămâni am frecventat cu regularitate cursurile de la doctorat şi în acest timp n-am mai aşternut un rând vecinei mele…

De altfel, nici n-am mai zărit-o, afară de o singură dată când mi-a părut aşa de trasă la faţă şi urâtă, încât am schiţat fără să vreau un gest de neplăcută surpriză. Am salutat-o, dar cred că nu mi-a răspuns. A trecut furioasă pe lângă mine, aproape fugind, şi s-a închis în camera ei. M-am uitat lung în urmă.

„Nesuferita! Nu ştie să se stăpânească.”

Am mai întâlnit-o şi altă dată, tot acasă. Părea foarte încurcată; ar fi vrut să se întoarcă din drum (a avut o ezitare), dar nu s-a întors. Când a trecut pe lângă mine, m-am prefăcut că n-o văd. La ce bun să-i mai dau bună ziua când ea nici nu catadixea să-mi răspundă la salut?

Aşadar, iată-ne supăraţi unul pe altul. Nu ne cunoşteam încă bine şi eram în dezacord. Mai mult: ne uram. Adică eu o uram puţin (sau mai degrabă nici nu-mi păsa de ea), dar ea mă ura îngrozitor. Simţeam asta numai după cum se uita la mine. Din ochii ei ţâşneau săgeţi otrăvite. Câteva zile mai târziu am întâlnit-o întâmplător la universitate. Era cu Cici, fata proprietarului. De data asta n-am avut încotro: trebuia s-o salut din cauza lui Cici. Ea mi-a aruncat o privire mândră, dispreţuitoare, şi n-am băgat de seamă dacă mi-a răspuns sau nu la salut. Ei şi? Atâta pagubă! Mi-a răspuns, în schimb, Cici, care se uita la mine într-un fel ciudat. Poate că mă plăcea, cine ştie? Păcat că nu era pe gustul meu, altfel…

Uite, o idee: să m-apuc să-i fac curte lui Cici, aşa, numai ca să crape de ciudă Mihaela.

Prins în iţele acestui gând, am luat-o agale pe Calea Victoriei. În dreptul Teatrului Naţional m-a oprit Dolly, cu o explozie de veselie.

— Încotro, Monstrule? Pe unde umbli de nu te mai vezi?

— Mă prepar pentru examene, am minţit-o fără a mă sinchisi de porecla ce-mi dăduse.

— Of, şcolarul mamei silitor, auzi, s-a pus cu burta pe carte, sărăcuţul! Izbucni ea într-un râs zgomotos.

— Dar tu ce faci? Am întrebat-o ca să schimb vorba. Ce elegantă eşti!

— Da, găseşti? A surâs măgulită. Uf, nu-mi place de loc cum îmi vine taiorul ăsta, am o croitoreasă tâmpită. Apropo, ştii că m-am logodit?

— Ei bravo! Felicitările mele! Cu cine?

— Un idiot, director la Generala. Moare după mine, mi-a făcut o curte nebună… şi cadouri… nu-ţi mai spun!

— Şi ţie nu-ţi place?

— Nu-i genul meu. Mi-a promis că-mi cumpără o vilă în parcul Filipescu.

— Straşnic cadou de nuntă! Face să te măriţi cu el, ma parole!

— Te cred, n-o să mor fată mare!

Dolly vorbea tare, gesticula şi râdea provocator, încât pietonii întorceau capul după noi.

I-am atras atenţia: fără rezultat. În ea fremăta o bucurie frenetică de viaţă, tot ce făcea era în plin prezent, direct şi simplu, fără reticenţe feminine. La cei 20 de ani ai ei avea, după cum am mai spus, un cimitir de iubiţi.

— Monstrule, când ne mai vedem? Câteodată îmi lipseşti mult. Ştii, mi-e dor de un chef la cataramă…

— Uite, acum. Aşa, pe nepusă masă.

— Acum nu pot. Mă aşteaptă idiotul meu.

— Atunci, mâine. Vino la mine, pe la cinci după-amiază.

Până una alta, am renunţat la ideea de a face curte fetei proprietarului cu toate că era mai indicată decât Dolly. Însă cu Dolly mergea repede treaba, oricând o aveam la îndemână. Afară de asta era mai frumoasă decât Cici şi în plus avea o ingenuitate rară. Oricum, puteam să mizez pe orice că-i va face rivalei sânge rău cu nemiluita.

De fapt chiar asta urmăream; să-i arăt Mihaelei că nu mă mai preocupă persoana ei de vreme ce am ajuns s-o schimb cu alta. Dacă mă iubeşte, cu atât mai rău pentru dânsa. Are să sufere toate chinurile geloziei şi mă va urî mai mult decât m-a urât până acum. Iar eu, nebun de bucurie, voi binecuvânta ura ei înverşunată care nu-i decât cealaltă faţă a iubirii.

Numai de un singur lucru mă temeam; dacă Mihaela nu-i acasă şi-mi zădărniceşte planul? Aşa că a doua zi am pândit cu grijă toate zgomotele care veneau din odaia ei. Am avut noroc, n-a plecat nicăieri.

În fine, după o mică întârziere iat-o pe Dolly apropiindu-se zgomotos, după cum îi era obiceiul. Am deschis uşa şi am întâmpinat-o pe coridor strigând aşa ca să audă şi Mihaela de alături:

— Bună scumpo, de ce ai întârziat?

— Uf, Monstrule, lasă-mă, abia am scăpat de idiotul meu.

Când am auzit-o pomenind de idiot i-am făcut repede vânt în odaie.

— Nu vorbi aşa tare că se aude.

— Ei şi? Ce-mi pasă mie de ăştia? Dă-i încolo de netoţi. Ascultă, Monstrule, mi-a venit o poftă subită de şampanie. Numai o sticlă. Vezi să fie Mott 1900. Dacă nu găseşti Mott, la Very-Dry. Debitând acestea se dezbrăcă de tot într-o clipită.

— Aici nu se poate! Mai bine mergem la „Femina”.

— Moaşe-ta! De ce în altă parte? Aici! Haide, trimite pe toanta de Riţa să cumpere.

— Nu se pricepe la aşa ceva.

— Atunci du-te tu. Nu înţelegi, vreau şampanie!

Între închipuire şi realitate se ivesc goluri care trebuie umplute pe loc. Uneori însă se deschide o adevărată prăpastie şi n-ai cum s-o umpli. Atunci fapta rămâne neîmplinită, suspendată în aer. Închipuirea ţese simplist, în linii mari, fără a vedea detaliile care de multe ori sunt mai importante decât principalul.

Când am invitat-o pe Dolly la mine, aveam un scop precis: acela de a stârni gelozia Mihaelei. Lucrurile, în închipuirea mea, se conturau simplu: Dolly va veni şi voi petrece cu ea câteva ore agreabile, iar alături, Mihaela va crăpa de ciudă ştiind că la mine se află o fată care n-a venit pentru a-i citi poemele homerice.

Dolly, e adevărat – venise. Zărind-o, am avut din prima clipă o tresărire de neplăcere. Mai exact, o strângere de inimă. Parcă aş fi vrut să nu vină. Se dezbrăcase repede, cum avea obiceiul, şi nu mă repezisem s-o cuprind în braţe; mă oprea parcă ceva.

Acest ceva se limpezi mai bine odată cu scurgerea timpului. Mai întâi se dusese pe copcă dispoziţia. Musafira îmi păru brusc vulgară, lipsită de farmec şi feminitate. Ştiam de altfel că nu reuşea niciodată să-mi stârnească reverii erotice. Însă nu de asta era vorba. În orice caz trebuia să mă descotorosesc de ea cât mai repede. Adică, nu, de ce mă mint? Hotărâsem mintal să plecăm altundeva, în altă parte. Aici, în vecinătatea Mihaelei, n-o puteam accepta. Faptul că Mihaela se afla dincolo, la câţiva paşi de noi, mă stânjenea, îmi tăia orice avânt, constituia pentru mine ceva inhibitoriu. Atunci de ce o adusesem pe Dolly?

Pentru că, în închipuire, gândeam că voi putea duce până la sfârşit fapta. Dar nu prevăzusem opoziţia neaşteptată a conştiinţei. De aceea, când ceru să-i aduc şampanie (în definitiv cel mai simplu lucru era să-i fac pe plac, dar găsisem în acel capriciu al ei un pretext de ceartă), i-am răspuns voit insolent:

— Te rog slăbeşte-mă cu pretenţiile astea stupide.

Ea mă privi nedumerită, căutând în ochii mei explicaţia unei atari comportări şi, instinctiv, îşi acoperi goliciunea cu rochia. Am adăugat pe acelaşi ton:

— Astea, ştii, sunt toane de… (voiam să spun de cocotă, dar m-am oprit la vreme).

Dolly, opărită, începu să se îmbrace febril fără să scoată un cuvânt.

— De ce te superi? Am întrebat-o formal. În definitiv ce ţi-am făcut?

Ea continua să se îmbrace din ce în ce mai nervoasă, necăjindu-se că nu nimerea să-şi încheie copcile.

— E o prostie ce faci, am reluat fără convingere.

Înainte de a fi gata, a ţâşnit pe uşă, fără o vorbă şi graba ei mi-am explicat-o prin faptul că, simţind c-o podidesc lacrimile, preferase să fugă decât să plângă în faţa mea.

M-am trântit pe pat, cu conştiinţa grea că mă purtasem prea aspru, prosteşte de aspru, călcând în picioare o prietenie amoroasă.

Seara, am găsit în cutie toate scrisorile pe care le trimisesem Mihaelei, legate cu o panglică şi rânduite cu grijă, cronologic. Niciuna nu lipsea.

— Hm, mi-am spus, scumpa mea vecină se crede obligată să-şi dea în petic.

Ajuns în cameră o grijă mă invadă subit. Dacă-i adevărat? Dacă Mihaela nu mai ţine la mine? Dacă şi-a dat seama că are de-a face cu un fluşturatic care aduce femei la el acasă şi îl dispreţuieşte?

Cât timp scrisorile se aflau în păstrarea ei tot mai era o nădejde că lucrurile se vor îndrepta. În tot cazul, o simţeam foarte aproape pentru că deţinea ceva de la mine. Acum îmi înapoiase totul, era liberă, descătuşată, putea să facă ce voia, să înceapă altă dragoste, orice…

Pentru întâia dată am simţit o apăsare care mă neliniştea. Nu, nu voiam s-o pierd. O cucerisem prin luptă, trebuia s-o pierd tot prin luptă. Nu înţelegeam să dărâm din cauza unei prostii, dealtfel neconsumate, tot ceea ce clădisem cu atâta trudă.

Am recitit din simplă curiozitate, apoi cu interes tot mai crescând, numeroase pasaje din scrisorile mele. Dumnezeule, eu le scrisesem? Fusesem în stare să aştern pe hârtie frazele acelea de foc? Ceva de necrezut! Erau chemările înaripate ale iubirii, strigătele deznădejdii, tânguirile dorului neîmplinit, în fine, o avalanşă a tuturor elementelor dragostei, ale marii dragoste.

Cine-mi dictase toate astea? Cum se născuseră sub condei? Căci nu le recunoşteam ca fiind ale mele. Era opera altcuiva din mine, care nu ieşise încă la iveală?

Nu ştiu. Aş zice că totul nu părea să fie decât rezultatul unei stări anormale. Mă îndrăgostisem de Mihaela? Greu de crezut! Recunoşteam însă că măcar atunci când îi scriam o iubeam cu adevărat. Dar cum e cu putinţă să se transpună cineva prin efectul voinţei, într-o stare sufletească străină de simţirea lui, cu atâta convingere şi sinceritate?

„Mi se pare – spuneam – că deocamdată nu iubesc… decât iubirea!” Găsisem o explicaţie de moment pe care viitorul avea s-o infirme curând… curând!