Peste patria română,

Astăzi, pacea e stăpână.

Fără frică muncitorul

Își lucrează-n câmp ogorul.

Și culege, după plug,

Pâine, vara, din belșug:

S-aibă pân’ la altă vară,

Când rodi-va câmpul iară.

Pe câmpii de plug brăzdate

Înfloresc orașe, sate,

Sub un regim dătător

De nădejdi în viitor...

***

Alte vremi erau ’nainte.

(Le cunosc cei din morminte!)

Rareori putea săteanul,

Secerat să-și vază lanul.

Când era mai plin, mai des,

Bobul spicelor de fes,

Vuiet aducea-n zbor vântul,

Pași cutremurau pământul.

Și, cum lupii sar la oi,

Astfel tăbărau pe noi

Fometoase haite mari,

Ba de turci, ba de tătari!

***

Din unealta de cosit,

Sabie de războit,

Lance de-alungat păgânii

Își făceau atunci românii.

Se luptau bărbații, cete,

Iar copii, neveste, fete,

Cu unchiașii cei cărunți,

Pribegeau prin văi, prin munți.

Și copii, femei, unchiași,

Și bărbații vii rămași,

Când se-napoiau grămadă,

Pe la cuiburi... ce să vadă?

***

Maldăre doar, fumegoase,

De tăciuni... în loc de case.

Iar din vatra sfărâmată,

Chiar cenușa... spulberată!

Toți pe lucru s-așterneau,

Cuiburi, altele-și clădeau

Spre-a fi arse iar — azi, mâini —

De năvălitori păgâni!

Vai, vai! ce-am tras, ce-am jelit,

Veacuri lungi, necontenit!

Dup-atâta zbucium, oare

Cum mai stăm azi în picioare?

***

Stăm! trăim! căci ăl din cer

Inimi datu-ne-a, de fier.

Și la vremuri de necaz

Ne dădea câte-un viteaz

Care, cu-al său paloș lat,

Curăța, din hat în hat,

Plaiurile strămoșești,

De lăcuste păgânești.

. . . . . . . . .

Un așa străjer minune

Fost-ai tu cândva (se spune)

Pentru vechea noastră viță,

Gruio, pui de Novăciță!