Colo-n munții Lotrului,

Sus pe țărmul Oltului,

La conacul lui Novac,

Mare masă-i în ceardac.

Toată fața lungii mese

Plină-i de bucate-alese.

Și, cât masa e de-ntinsă,

Tot de oaspeți e cuprinsă:

De cumnați și de nepoți,

Nalți ca bradu-n munte toți;

De cumnate și nepoate,

Trandafir la față toate.

Și-ntre rude mari, mărunte,

Cine stă la masă-n frunte?

Stă Novac, albit la plete,

Dar voinic și lat în spete.

Cu tovarășa-i voioasă,

Tot ca el la chip, frumoasă:

Deși nu-i nici ea de ieri,

Ci-a văzut... cam multe veri!

Ospătau la rând și beau,

Toți cu drag se veseleau;

Numai Gruia suspina,

Nici nu bea, nici nu mânca.

Tatăl său, Novac, îi zice:

– Gruio, – câți meseni aice,

Toți cu drag se veselesc,

Ospătează, beau, glumesc.

Numai tu nu ospătezi.

Numai tu mereu oftezi.

Spune taichii, hai, vorbește:

Ce păs inima-ți muncește?

– Tată! i-a răspuns feciorul,

Înroșit, cum e bujorul,

Ciuda, ciuda mă omoară

Că fărtații mei... se-nsoară!

Iau neveste tinerele,

Drag ți-e să te uiți la ele;

O să aibă toți un rost –

Numai eu rămân ce-am fost:

Tot flăcău, să joc la hori,

Nici gândești ca să mă-nsori!

Să mă-nsor vreau și eu, tată,

Că mustața mi-e-nfirată!

Moș Novac la el privește,

Și pe sub mustăți zâmbește:

– De-nsurat îți este dor?

Cam devreme, Gruișor!

Stăi la vatra părintească,

Mustăcioara să-ți mai crească!

Focul tău... mi-aduce-aminte

Anii mei de mai-nainte.

Când eram ca tine, zor

Și pe mine, să mă-nsor!

Hei, dar câte-am pătimit,

Visul pân’ mi s-a-mplinit!

Basmul cu-nsuratul meu,

Poate, spusu-vi-l-am eu.

Vreți să vi-l mai spui, nepoți?

– Să ni-l spui! grăiră toți.

Moș Novac printr-un tușit,

Glasul și l-a potrivit,

A oftat – și dup-acestea

Și-a-nceput așa povestea:

***

– Când eram ca Gruie-al meu,

Tata – ierte-l Dumnezeu! –

M-a trimis la oi, păstor,

În desișul codrilor.

Eu, pornit-am, și-am umblat

Prin cel codru-ntunecat,

Turma din-napoi mânând:

Nu o zi... ci trei la rând.

Ziua-a patra – cald, cuptor –

Ziua Sânzâienelor,

Când într-un brădet m-afund,

Dau, în munți, de-un lac rotund.

Sub un brad pe mal șezui.

Lacul limpede-albăstrui

Oglindea-n adâncul lui

Brazii, bolta cerului.

– A, zic, mândră scăldătoare!

Și uitându-mă-nspre soare,

Ce văd?... bolta strălucind,

Zâne trei, din cer viind.

Din nălțime, tot mai jos,

Coborau în zbor frumos.

Și pe țărm sosite, iacă!

Sub un paltin... se dezbracă.

Lasă pe verdeața-n floare

Și rochițe și-aripioare;

Și s-aruncă-n lac, viteze,

Toate trei, să se-mbăieze.

Ca un șarpe m-am târât!

Sub o tufă stam vârât,

Neclintit priveam la ele...

Mândre ce erau, tustrele!

Aș fi vrut... un veac să stau,

Să mă uit cum se jucau,

Vesele, ca trei copii,

Jos în undele-argintii.

Iar din toate, mai cu seamă

Una, mijlocia... mamă!

Ce chip! Ce ochi plini de foc!

Dragă mi-a căzut pe loc.

„Ah, să am așa soție!...

Cum s-o fac, a mea să fie?...

Cum să mă cunun cu ea!?...

Mor de nu va fi a mea.“

Dar din apă cele zâne,

Ies, habar nu au de mine;

Și-mbrăcându-se cu zorul,

Iar spre nalturi își iau zborul.

Eu, pe țărm rămas-am mut...

„Doamne! ce e de făcut!?“

Cu aceste vorbe-n gând,

Hai la mama, lăcrămând.

Mama, când de mine dete,

Tresări: – Olio, băiete!

Ce-ai pățit de vii acasă

Astfel cu nepusă masă?

Drumurile, stâncile,

Ruptu-ți-au opincile?

Sau, prin munți, lighioile

Îți mâncară oile?

Eu i-am spus durerea grea,

Care inima-mi rodea:

Toate i le-am înșirat,

Tocmai cum s-au întâmplat.

Dânsa mă privi miloasă:

– De!... pe zâna cea frumoasă

Lesne-ai fi putut s-o iai,

Dac-un pic de minte-aveai.

Însă-acum – de ți-a picat

Dragă cu adevărat –

Știi ce-i de făcut, copile?

Să aștepți un an de zile.

Căci de Sânzâieni, la vară,

Zânele veni-vor iară;

În toți anii vin în zbor,

Să se scalde-n lacul lor.

Tu, de seam-atuncea bagă,

Zâna, care-ți este dragă,

Aripile unde-și lasă

Și rochița de mătasă...

Iar când intră să se scalde,

Fură-i-le, până-s calde,

Ș-aripile, și rochița,

Apoi, fuga, fugulița,

Să le-aduci încoa’ la mine!

Ea... veni-va după tine,

Zise maică-mea, din grai...

Eu, mai tare mă-ntristai:

– O, că n-am fost mai deștept!

Cum să stau un an s-aștept?...

Cât am plâns oftând din greu,

Știe numai Dumnezeu!

– Dar poftim, nepoți, cumnați,

Prin pahare mai turnați!...

Hai noroc! Povestea mea

E la jumătate-abia.