Petre Dulfu — Gruie-al lui Novac

CÂNTUL IV La arat

Sus în deal, la crâșma Stanii,
Unde-și beau drumeții banii,
Șade Gruia, bea vin rece,
Și cu lăutari petrece.

Mama lui de veste-a prins

Și la el aleargă-ntins:

– Gruio, Gruio, fătul meu,

Ce faci, pentru Dumnezeu?

Ieri, la luptă mi-ai plecat,

Și cu turcii te-ai luptat.

Prea ești tânăr, nu ai anii,

Să te lupți tu cu dușmanii!

Azi, de-acasă, iar plecași,

Crâșma, crâșma o-nfundași!

Spada, vinul, Gruio mamă,

Capul ți-or mânca, mi-e teamă.

Haide, fiul meu iubit,

Nu e timp de chefuit!

Vremea de arat i-acu:

Scoală și la târg te du.

Vinde-ți calul pe doi boi,

Armele pe alții doi,

Mai avem acasă doi:

Ieși la plug cu șase boi!

Gruia crâșma părăsește,

Repede la târg pornește.

Vinde calul pe doi boi,

Armele pe alții doi.

Numai sabia și-o lasă!

Vine-apoi din târg acasă:

158

Gruie-al lui Novac

– Uite, mamă, boi pe-ales;

La arat cu cine ies?

– Du-te, zice maică-sa,

Cu Voichița, sora ta!

Gruia plugul și-l gătește,

Și cu soru-sa pornește.

Ies în țarin-amândoi

La arat, cu șase boi.

Ară pân’ l-amiazi, muncesc,

Iar de-amiază șed, prânzesc.

După ce vrun ceas șezură,

Iar pe muncă s-așternură.

Dar Voichița stă deodată

Locului, și-n zare cată:

– Alei, Gruio frățior,

Vezi colo cel negru nor?

Dă din brazdă boii-afară,

Vine ploaie... și e seară!

– Soro, da copilă ești!

Nu-i nor ceea ce zărești,

Nu e nor, sunt turci păgâni,

Ce au ură pe români.

Vin mulțime, Sfântu-i bată!

Chiar pe mine ei mă cată!

Căci dintr-înșii, ieri, pe plai,

Sute la pământ culcai!

159

Petre Dulfu

Bine vorba n-a sfârșit,

Turcii iată-i c-au sosit:

Câtă frunză-n codru des,

Câtă iarbă e pe șes.

– Măi cu plugul! te-am ruga,

Spune, n-a trecut cumva,

N-a trecut p-aicea oare

Gruie-al lui Novac călare?

– He, ba cum nu, turcilor!

Pe fugarul său în zbor,

Nu de mult, cu capul sus,

Ca un vânt, așa s-a dus

Încolo spre crâșma Stanii

Unde-și beau drumeții banii.

Acolo el bea vin rece

Și cu lăutari petrece.

Turcii-ndată ce-auziră,

Într-acolo toți porniră.

Dar un turc micuț de stat,

Gros în ceafă, le-a strigat:

– Turcilor nechibzuiți!

Unde mergeți? Ce fugiți?

ăsta-i Gruia! Puneți, frați,

Iute mâna și-l legați.

Turcii s-au înapoiat

Și pe Gruia l-au legat,

160

Gruie-al lui Novac

C-o frânghie de mătase

Împletită-n cinci sau șase.

Iar din grai, cel turculeț,

Îi grăi apoi semeț:

– Alelei, pui de Novac,

Moartea cum vrei să ți-o fac?

Să te tai cu spada-n lung?

Ori cu lancea să te-mpung?

Să te fac în flăcări scrum?

Sau c-un ștreang să te sugrum?

– Turcilor, boierilor!

Gruia le răspunse lor,

Dați-mi moartea ce-o vroiți.

Doar o mână-mi sloboziți:

Ca s-o bag în pălărie,

Să scot foaie de hârtie.

Ca s-o bag ici sub pulpană,

Să scot călimară, pană.

Să trimet măicuței carte,

Ca să știe de departe,

Că pe mână v-am picat,

Și că mă dădui legat.

Ca să nu m-aștepte, biata,

În zadar, cu masa gata

Și cu pat de odihnit!

Turcii stat-au, s-au gândit.

161

Petre Dulfu

Mâna stângă-i sloboziră.

(Mâna dreaptă nu-ndrăzniră!)

El, văzând, se bucura:

Căci de fel... stângaci era.

N-a dus mâna-n pălărie

După foaie de hârtie;

Nici n-a scos de sub pulpană

Gruia, călimară, pană.

Ci-nspre șold el mâna-și duse

Și pe săbioar-o puse.

Scoase sabie-ascuțită,

La tăiș ca otrăvită.

Și sări la turci cu ea.

Doamne! cum îi mai tăia!

Cum pe șes plugarii, vara,

Taie grâul și secara.

Până la apus de soare,

N-a rămas turc în picioare.

Doar pe unul l-a iertat,

De dus veste la-mpărat.

Gruia la Voichița cată:

– Ia vezi, surioaro fată,

Dă din brazdă boii-afară,

Să plecăm de-acum, că-i seară.

Am arat, am semănat,

Și s-a copt, și-am secerat.

162

Gruie-al lui Novac

Fata strigă: – Hăis, boi șasă!

Și mi-o iau voioși spre casă.

Iară turcii... stau prin gropi,

Răsturnați ca niște snopi,

Și-ncinși mândru, voinicoșii,

Pe la gât cu brâne roșii.

CÂNTUL V

TăTARUL

Foc, pârjol din nou prin țară

Năvălit-au turcii iară.

Cine luptă, să-i gonească

De pe brazda românească?

Moș Novac, român de viță,

Cu nepotul său, cu Niță.

Și cu-al său voinic fecior,

Cu viteazul Gruișor.

Pe un armăsar spumat

Pradă de la turci luat,

Gruia vine-n goana mare.

Mă-sa-n prag de gât îi sare:

– Bine, Gruio, fătul meu,

Că te-aduse Dumnezeu!

Mi te-aduse doar pe tine?

Tatăl tău, Novac, nu vine?

163

CUPRINS

Petre Dulfu

– Nu! La Dunărea cea lată

Lupta-i încă ne’ncheiată;

Mai avem cu oastea turcă,

Bat-o sfinții, mult de furcă!

Mă trimise doar pe mine,

Să vă spun că el e bine;

Să-i mai duc de-aici vreo veste.

Dară sora-mi... unde este?

Mamă! Cum? Tu nu-mi răspunzi!

Ochii plânși de ce-i ascunzi?

Și prin sat de ce tot jale,

Plâns am întâlnit în cale?

Ea oftă cu-amărăciune:

– Of, băiete! când ți-oi spune,

Peste noi, de când v-ați dus,

Ce blestem căzu de sus!

Ne trezirăm c-un tătar, –

Frate bun cu hanul chiar,

Cu-al tătarilor stăpân –

Însoțit de-alai păgân,

A făcut aici popas,

La vătaf în gazd-a tras.

Ne’ntrecut el e-n putere

Ș-orice vrea, cu sila cere:

De la fiecare casă,

Câte-un junc și-o juncă grasă!

164

Gruie-al lui Novac

Ba mai ia, pe zi, din sat:

Două buți de vin curat.

Pâine albă – trei cuptoare –

Și de soaț-o fată mare!

Unde vede câte-o fată,

Stă prelung – și-n ochii-i cată.

Apoi, grabnic, dacă-i place.

Prin vătaf pețitu-i face.

Iar pe care-o ia soție,

Dusă este, pe vecie!

Seara e mireasă fata,

Pân’ la ziuă-i moartă, gata.

Azi? vai, mă-nfioară gândul!

Știi tu cui îi vine rândul?

Sorei tale!... A văzut-o

Pe Voichița... și-a plăcut-o!

Și-o așteaptă, ca să-i fie

Astă-seară, lui, soție!

Iat-o, din năuntru vine,

Înecată de suspine.

Vezi? abia mai poate plânge!

Gruia-n brațe sora-și strânge.

Stă oleacă, se gândește;

Liniștit apoi grăiește:

– Lasă, mamă, nu ofta,

Soro, nu mai lăcrăma!

165

Petre Dulfu

Cere-o fată el pe seară?

Stați că n-are să mai ceară!

Am să-i duc eu lui soție.

Să-l însor azi... pe vecie!

Uite-o soața lui frumoasă!

Astă sabie lucioasă.

– Vai, copile! ce gândești?

Că-i putea să-l biruiești?!

Nici opt oameni nu l-ar bate,

Că-i de nouă palme-n spate!

Nu l-ar birui, nici sute.

Trupul lui parcă-i o bute.

Mâinile-i sunt putineie,

Degetele lui... resteie!

– Lasă, fie cât un munte,

Și cu stea să fie-n frunte!

Soro! ia din bătătură

Calul meu cu coama sură;

Obosit e de-alergare,

Astăzi n-a văzut mâncare.

Du-l în grajd, să-l îngrijești,

Cu ovăs să mi-l hrănești.

Iar tu, mamă, scoate-mi iute

Hainele cu fir cusute!

Sora sa de cal văzu,

Mă-sa hainele-i dădu.

166

Gruie-al lui Novac

Se-mbrăcă de sărbătoare,

În veșminte lucitoare.

Sabia și-o ascuți

Și la brâu o potrivi.

Își luă și buzduganul

Făurit, acum e anul...

Greu de-o sută de ocale,

Drag tovarăș pentru cale.

Și sări pe cal în șea:

– Nu jeli, măicuța mea,

Să rămâi la chip senină,

Ca o zi de soare plină!

Și tu veselă, Voichiță,

Ca-n grădin-o garofiță!

Iar tu, șoim ce spinteci nori,

Să te văd cum ai să zbori,

Când d-un foc eu ard în sân:

Să răpui... cap de păgân.

Calul, coamă răsucită,

Bate-o dată din copită;

Și-unde-o ia la drum, spre sat.

Ca un șoim înaripat!

De la scar-abia pornit,

Iată-l pe voinic sosit

Unde gândul său îl poartă,

Colo, la vătaf în poartă.

167

Petre Dulfu

De pe cal s-aruncă jos,

Își croiește mânios

Printre leota păgână,

Drum – cu buzduganu-n mână.

Intră la tătar în casă.

El mânca și bea la masă:

– Bine te-am găsit, tătare!

De la loc tătarul sare:

– Cine ești tu, măi creștine?

Ce vânt te-a adus la mine?

– Gruie-al lui Novac mă cheamă.

Fată ți-am adus, de seamă!

– Gruie-al lui Novac? A-ha!

Mi-ai adus pe sora ta?

Astă-seară da, soție

Chiar pe ea o vroi! Să vie!

– Nu pe ea! ți-aduc mireasă

Mai drăguță, mai aleasă.

Când te-o săruta o dată,

Nu-i mai cere altă fată!

– Unde-i, care-i, măi române?

– Ici, la mine-n brâu, păgâne,

Uite-o, zvelt ce-i e trupșorul!

Știu c-o să-ți aline dorul!

– Ce? tătarul a strigat,

Dându-se-napoi turbat.

168

Gruie-al lui Novac

Nu ai mințile-n cap toate?

Apoi sabia și-o scoate.

Dar nici Gruia-n loc nu stete,

Una doar cu spada-i dete:

Capul de păgân pocit

Jos căzu ca și trăsnit.

Ceialalți tătari de-afară,

Toți la fugă o luară.

Gruia-i vede, pace n-are,

Hai pe șoim din nou călare.

După ei la fug-o-mpunge,

Îi gonește pân’ i-ajunge;

Și pe care unde-l prinde,

De gât capu i-l desprinde.

Viu pe unu doar îl lasă,

Ca să ducă veste-acasă,

Peste Nistru-n țara lor,

Hanului tătarilor.

Mândru-n urmă la privire

Cum e soarele-n lucire,

El la soră-ntorsu-s-a

Și la măiculița sa:

– Fă-ți, tihnită, soro, cruce,

Nici o grijă nu mai duce!

Fii voioasă, dragă mamă,

De tătar să nu ai teamă!

169

Petre Dulfu

Îi dusei – spre dezmierdare

O mireasă mândră – care

Numai dintr-un sărutat,

Capul jos i l-a zburat.

CÂNTUL VI

ÎN țARIGRAD

Colo-n țarigradul mare

Iată vin, din depărtare,

Trei spătoși voinici drumeți...

Ulițele bat, semeți.

Prin orașul păgânesc

Toată ziua hoinăresc.

Iar pe la sfințit de soare,

Unde trag, măi frățioare?

Trag toți trei, să chefuiască,

Drept la crâșma-mpărătească.

Urcă treptele-n pridvor

Intră, ca la vatra lor.

Șed pe scaune, se-ntind,

Trei pereți întregi cuprind.

Bat cu pumnul tare-n masă:

– Hei, Aniță crâșmăreasă!

Crâșmărița vine-n grabă:

– Ce poftiți, drumeți? întreabă

170

CUPRINS

Gruie-al lui Novac

– Vin, cu vadra, să ne dai,

Bun! din cel mai bun ce ai!

Ana-n pivniță coboară,

Vin, cu vadra, le măsoară;

Le aduce-n graba mare

Vin din cel mai bun ce are.

Toată noaptea beau drumeții

Până-n faptul dimineții;

Dau pe gât vro nouă vasă,

Făr-a pune-un ban pe masă.

Când la ziuă-și cere banii,

Unu-i trage-o palmă Anii:

– Vin vechi, bun, să ne mai dai!

Grije tu de bani să n-ai!

Ana-n pivniță se duce,

Vin cu vadra iar le-aduce.

Scumpe haine-apoi îmbracă,

Iute la-mpăratul pleacă.

– Înălțatule-mpărate,

Deie-ți Cel Sfânt sănătate!

Azi cu lacrămi viu să-ți spui:

Nu știi peste ce dădui...

Trei voinici cu mândre plete,

Nalți în trup și lați în spete,

Ieri când soarele-apunea,

Au intrat în crâșma mea.

171

Petre Dulfu

Toată noaptea mi-au băut,

Ziuă până s-a făcut;

Au golit vro nouă vasă,

Nu mi-au pus un ban pe masă.

Când de bani le-am pomenit,

Unu-o palmă mi-a cârpit:

– Vin vechi, bun, să ne mai dai,

Grije tu de bani să n-ai!

Împăratul îngrijat,

La Anița s-a uitat:

– Ia să-mi spui, ca-nfățișare,

Ano, cum e fiecare?

– Unul bate-n căruntețe,

Cu stufoase, lungi mustețe.

Unu-ncepe-acum să-nchege

Sub mustețe, barbă-n lege.

Unu-nfiră mustăcioară,

Alb, frumos ca o fecioară!

Trei pereți mi-au prins tustrei;

Tremuri când te uiți la ei!

– He, știi, Ano, ce să faci?

Du-te și, de bani, să taci!

Dă-le vin vechi, marmaziu1,

Mestecat și cu rachiu.

Marmaziu < naramziu: de culoarea naramzei (un soi de portocală),

roșu-portocaliu.

172

Gruie-al lui Novac

ăl de bate-n căruntețe,

Cu stufoase, lungi mustețe,

E Novac, pui de român,

Tot viteaz, deși-i bătrân!

ăl de-ncepe-acum să-nchege

Sub mustețe barbă-n lege,

E nepotul lui Novac,

Niță, puișor de drac!

Cel ce-nfiră mustăcioară,

Alb, frumos, ca o fecioară,

Este-al lui Novac fecior,

Gruia! spaima turcilor!

Știi tu cât rău mi-au făcut?

Dumnezeu să-i fi bătut!

Brazi atâția-n codri nu-s,

Câți oșteni ei mi-au răpus!

Dă-le vin, pân-or cădea.

Să trimet oștirea mea,

Ca să-i lege cot la cot.

ți-oi plăti eu vinul tot!

Crâșmărița pleacă iute,

Și destupă altă bute;

Le dă vin vechi, marmaziu,

Mestecat și cu rachiu.

Ei tot beau. Apoi își lasă

Capul, greu de somn, pe masă.

173

Petre Dulfu

Oastea turcilor, vitează,

Până-n creștet se-narmează.

Iată-i, vin oștenii, zboară,

Crâșma grabnic o-mpresoară.

Dar năuntru a intra,

Nici un turc nu cuteza.

Hăt, la urmă... unul scund,

Cu șalvarii rupți în fund –

Singur din oștirea-ntreagă –

Intră-n birt, pe Gruia-l leagă:

C-o frânghie de mătase

Zdravănă-mpletită-n șase.

Gruia doar s-a-ntins o dată,

Și s-a rupt frânghia toată.

Iar pe turcu-ncremenit

Jos, c-o palmă, l-a trântit.

Împrejur apoi privește:

„Doamne! Gruia se gândește,

Cum am adormit de tare!

Și păianjeni – mi se pare –

Cât dormii aci-n neștire,

M-au legat cu multe fire...“

Pe fereastră-n urmă cată,

Vede oaste adunată.

Nu grăiește-o vorbă! pleacă,

Scoate paloșul din teacă.

174

Gruie-al lui Novac

Și cu paloșul în mână,

Intră-n oastea cea păgână.

Sar păgânii, să-l omoare;

El începe să-i doboare.

Pică turcii de-a lui spadă,

Ca și iarba din livadă,

Când român voinic sosește

Și cu coasa-i o cosește.

Până te-ai gândi cu gândul,

I-a tăiat pe toți de-a rândul,

I-a făcut căpițe, clăi!

Intră-n crâșmă-apoi l-ai săi:

– He, Novace tăiculiță,

Și tu scumpe, vere Niță,

Ia sculați-vă... priviți,

Cât lucrai de când dormiți!

Ce de clăi am ridicat!

Auzind, ei s-au sculat;

Merseră de se uitară

Pe fereastră-n larg afară.

Și-mprejur, prin bătătură,

Și pe uliți când văzură

Turci atâția răsturnați,

Locului au stat mirați.

Iar Novac s-a repezit,

Lăcrămând de fericit,

175

Petre Dulfu

La feciorul său viteaz,

Și l-a sărutat pe-obraz.

Dete-apoi cu pumnu-n masă:

– Hei, Aniță crâșmăreasă,

Vino să ne socotim,

Datoria să-ți plătim!

. . . . . . . . .

Ana tremurând sosește...

Iar Novac la ea privește,

Săgetând-o cu privirea:

– Hoațo! ne-ai voit pieirea?

Na! (Și când cu spada-i lată

Dă nemilostiv o dată:

Capul crâșmăriței cade)

Plata asta ți se cade!

Apoi vâră spada-n teacă.

Și ieșind, voinicii pleacă

Tot spre Dunărea bătrână,

Înspre țara cea română.

CÂNTUL VII

PRÂNZUL

Sus, acasă, la conac,

N-are ce lucra Novac;

Scoate grapă, scoate plug,

Prinde patru boi la jug.

176

CUPRINS

Gruie-al lui Novac

Pleacă-n vale la arat,

Colo, spre apus de sat.

În toți anii el ara,

Roade însă n-aduna.

Rodul ce pe câmp creștea,

Când s-a copt, îl împărțea

La săraci, ca să trăiască,

Birurile să-și plătească.

Trage brazde plugul bine;

Da’ de coarne cine-l ține?

Moș Novac, Novac vestitul,

Că-i deprins cu plugăritul.

Dară boii cine-i mână?

Gruia, c-un bici lung în mână.

Brazde-adânci, mereu, de drag,

Ei din zori cu plugul trag.

Ară colo pe câmpie,

Prânzu-așteaptă să le vie.

Dar să vie prânzul, ba!

Și Novac se amăra.

Ară până-n miez de zi,

Doară prânzul va sosi;

Nu sosește nici de-amiaz,

Lui Novac îi e necaz.

Dau nainte, mână, ară,

Până colo cam spre seară.

177

Petre Dulfu

Nu-i prânz nici pe la chindie.

„Ha! dar asta ce să fie?“

Rău Novac se necăjește,

Plugu-n brazdă și-l oprește.

Scosu-și-a din jug plăvanii,

Ce suflau abia, sărmanii.

I-a mânat colea, să pască,

Foamea să și-o potolească,

În dumbrava cea tăcută,

De un dulce vânt bătută.

Iară el cu fața trasă,

Sub un fag bătrân se lasă.

Șade răzimat în coate,

De flămând abia mai poate.

Și la deal spre-a sa ogradă

Când se uită, ce să vadă?

Novăceasa tot venea

Dinspre casă, cât putea.

Pe Novac al ei cătând,

Tot de dânsul întrebând.

Iată-n urmă că-l văzu

Și: – Bun lucru! ea-i dădu.

– Vai! răspunsu-i-a răstit,

Fără să-i fi mulțumit,

Soțul ei, sărind de jos,

De sub fagul rămuros.

178

Gruie-al lui Novac

Dragă soață Novăceasă,

Ce trebi ai avut pe-acasă,

Tu cu prânzul de-ai plecat

Când e-aproape de-nserat?

Ea la ochi năframa-și pune:

– Of, Novace! când ți-oi spune.

Astăzi după ce-ai plecat,

Ce foc peste mine-a dat!

Turci voinici, ca niște zmei,

Zece! – Dare-ar moartea-n ei!

De pe cai descălecară,

Și-n conac la noi intrară.

De mâncare mi-au cerut,

Și pe chef s-au așternut.

Pân-acum au tot cinstit,

Pân-acum au chefuit!

Iară cheful când sfârșiră,

Când pe cai din nou săriră:

Cel mai mare, mai temut,

Știi – tâlharul – ce-a făcut?

A luat cu el în șea

Pe Voichița ta și-a mea,

Și la drum în zbor cu ea

A pornit – pe-aci-ncolea.

A luat-o!... și-a plecat,

Inima mi-a sfâșiat!

179

Petre Dulfu

D-aia, scumpul meu bărbat,

D-aia prânzu-a-ntârziat!

Lui Novac, când auzi,

Prânzul nu-i mai trebui:

– Alelei, tâlhari păgâni,

Alelei, feciori de câini!

De v-oi prinde-n mâna mea,

Zile nu veți mai avea!

Gruio, hai să-ncălecăm,

Și pe Voica s-o scăpăm!

– Ba, tăicuțule Novace,

Tu rămâi la plug în pace.

Să mă lași pe mine numa;

Viu cu Voica eu, acuma!

– Bine, Gruio, pleacă, iute;

Săi pe Roibul meu și du-te!

Roibul meu, deși trecut,

Dar la fugă-i ne’ntrecut.

Dând prin flăcări, dând prin apă,

El de cine fugi te scapă;

Și cu el oricând ajungi

Pe vrăjmașu’ ce-l alungi!

Gruia, hai, spre sat în sus,

Drept acasă-n grajd s-a dus:

– Vino-ncoace, Roibuleț,

Ah, șoimanule isteț.

180

Gruie-al lui Novac

De-ai putea la bătrânețe,

Cum puteai la tinerețe!

Calu-a nechezat voios:

– Alei, Gruio, Făt-Frumos,

Sai degrabă-n șea pe mine,

ține-te de coamă bine,

Să-ți arăt la bătrânețe

Ce puteam în tinerețe!

Și-ncingându-și spada Gruie,

Repede pe Roib se suie.

Când în scară el se lasă,

Iacătă-l ieșit de-acasă!

Iar în șea când s-a urcat,

Iată-mi-l ieșit din sat.

Și când a bătut din scară,

Ajunsese la hotară!

Mai aleargă cât aleargă,

Dă de turci în zarea largă;

Și le strigă: – He! opriți,

Turcilor, de ce fugiți?

Stați un pic, să ne-ntâlnim,

Două vorbe să grăim!

Turcii, auzind strigare,

Dau în cai și fug mai tare.

Gruia cu-al său Roib i-ajunge,

Și cu sabia-i împunge.

181

Petre Dulfu

Îi lovește de la spate,

Ca să-i spele de păcate.

Turcii săbii scot din teacă

Și se-ntorc, fărâmi să-l facă!

El, cu paloșul în mână,

Stă, să-i vie la-ndemână.

Și pe care cum venea,

La pământ îl așternea.

Unul a rămas doar viu,

Cel mai mândru, mai deliu1

El fugea, cu Voica-n brață,

Doară va scăpa cu viață!

Însă Gruia-l urmărește,

Și-ajungându-l, glăsuiește:

– Pleacă-ți, surioară,-n jos

Capul de bujor frumos;

Pleacă-l puțintel spre sân,

Ca să tai cap de păgân!

Fata capul și-a plecat,

Iară Gruia s-a-ncordat.

Când cu spada el dădu,

Capul turcului căzu!

***

Sus la curtea lui Novac,

Sub fereastra din cerdac,

Deliu: viteaz îndrazneț.

182

Gruie-al lui Novac

Ce mai masă-ntinsă, frate,

Încărcată cu bucate!

Și la masă cine oare

Stau, ca-n zi de sărbătoare,

Împreună ospătând,

Cu paharul închinând?

Stau Novac și Novăcița,

Gruișor și cu Voichița,

Cu Voichița, mândra fată,

De robie grea scăpată.

CÂNTUL VIII

NEGRUȘOR

Sub albastrul cerului,

Pe câmpia Nistrului,

Corturi multe de tătari,

Fel de fel: mai mici, mai mari.

Și-n mijloc un cort lucios,

Decât toate mai frumos:

Din mătasă, minunat,

Numa-n flori și fir lucrat.

Iar sub cortul mândru, mare,

Cine șade-n scaun oare?

Șade hanul cel bătrân.

Al tătarilor stăpân.

183

CUPRINS

Petre Dulfu

Și afară-n fața lui,

Lângă ușa cortului,

Stă un biet român legat,

De tătari înconjurat.

Cine e nenorocitul?

Gruie-al lui Novac vestitul.

Doi tătari îl străjuiesc,

Alți doi – țeapa i-o gătesc.

***

Iată vin mari jupânese,

Tătăroaice-n șiruri dese,

Intră-n cortul cel domnesc

Și-nchinându-se grăiesc:

– Alei, hanule-nălțate,

ție ne rugăm plecate:

Fă-i lui Gruie judecata,

Să-l vedem luându-și plata.

Căci cu-a lui venire-n țară,

Foc pe noi căzu și pară!

Soții-n luptă ne-au pierit,

Și noi toate-am văduvit!

Al tătarilor stăpân

Cată aspru la român:

– Gruio, știi că nu-i iertare?

Osândit ești la pierzare!

Samă dar cinstit să-mi dai:

Mulți tătari ucisu-mi-ai?

184

Gruie-al lui Novac

Gruia nalță fruntea sa:

– Hanule, măria-ta,

Sunt iertat ori nu-s iertat,

Spune-ți-oi adevărat:

De când Nistrul am trecut,

Multe rele ți-am făcut.

Pustiitu-ți-am cetate,

Și din țară-o jumătate!

Mii tătari am prăpădit,

Mii tătarce-am văduvit.

ă. . . . . . . . . . .]

Ba pe suflet mă apasă

Și-un păcat mai vechi, de-acasă,

Am ucis pe frate-tău,

Când venise-n satul meu!

Deci, dacă-s menit să pier,

Fii bun, doar un lucru-ți cer:

Moarte-n legea românească,

Nu vreau moarte păgânească.

Duhul pân-a nu mi-l da,

Să mă ușurez aș vrea

De mulțimea de păcate,

Hanule prealuminate!

Lasă să mă spovedesc

La cel popă creștinesc,

Care cântă din psaltire

Colo-n vechea mânăstire!

185

Petre Dulfu

Al tătarilor stăpân,

Alb ca neaua de bătrân,

Ochii spre tătari aruncă

Și din grai le dă poruncă:

– Să mi-l duceți unde-a spus,

La creștinul preot, sus.

Iar nainte de-nserare,

Să-l aduceți la pierzare!

***

Și tătarii-l însoțesc

Spre cel popă creștinesc,

Care din psaltire cântă

Colo-n mânăstirea sfântă.

Merge Gruia o bucată,

Dar când se smucește-o dată,

Încordându-se cât poate,

Lanțurile-i cad jos toate.

Cruce-și face: „Doamne Sfânt!“

Se repede ca un vânt.

Ia de la tătari o bardă,

Și-unde-ncepe ca să-i ardă!

– Vai! tătarii se jeleau

Și-ncotro vedeau, fugeau.

Gruia-ndreaptă pașii lui

Drept spre grajdul hanului.

Dă, cum intră, de-un mânzoc:

– Fugi din cale-mi, sărăntoc!

186

Gruie-al lui Novac

Mâna-n coamă-i repezi,

Și-n podele-l azvârli.

Mai spre colțul celălalt,

Dă de-un cal frumos, înalt,

Care soare n-a văzut,

De când mă-sa l-a făcut.

Gruia drept la el s-a dus,

Mâna-n coama lui a pus.

Nici să-l miște nu putea,

Cal ca ăla-i trebuia!

Îl sărută ca pe-un frate,

Și din grajd afară-l scoate,

L-a-nșeuat și l-a-nfrânat,

Iute-apoi l-a-ncălecat.

Și pornind în goana mare,

Iată-l, cât clipești, răsare

Colo-n ușa cortului,

Chiar în fața hanului.

Hanul greu din piept oftează

Și din gură cuvântează:

– Alei, Gruio mult viteaz,

Ești iertat de mine azi.

Ești iertat, de mi te prinzi

Că pe Negru n-o să-l vinzi,

Nici la turc, nici la litean,

Că ei sunt soi rău, viclean.

187

Petre Dulfu

Ci la un român să-l dai,

Că lui milă-i e de cai.

Un român o să mi-l ție

Doar de nunți, de stărostie.

Eu l-oi mai vedea vrodată,

La vreo nunt-apropiată;

Sau pe câmpuri depărtate,

Noi cu voi când ne vom bate.

Și el, poate, mi l-o da,

Sau că i l-oi cumpăra,

Cumpănindu-l de trei ori,

Tot cu galbeni lucitori.

Gruia, când îl auzi,

Râse, și din grai grăi:

– Alei, hanule bătrân,

Nu știi că eu sunt român?

Niciodată n-o să-l vând;

Dar i-oi fi... un frate blând.

Iar de ai ca el mulți cai,

Și tătari voinici de ai,

Ian trimete-i cu grăbire,

Să pornească, să se-nșire,

Pe-acest câmp în urma mea,

Să m-ajungă de-or putea!

Hanul face semn... Tătari,

Sute, sar pe iuți fugari;

188

Gruie-al lui Novac

Și pornind în șir, dau zor

După mândrul Negrușor.

Merg nebuni, îl tot alungă,

Aș! de unde să-l ajungă?

Negrușor fugea, fugea...

Tot mai mult din ochi pierea!

Dar cu Negru-al său, deodată,

Gruia, hop! se-ntoarce, iată,

Se aruncă-n tătărime,

Ca un vifor din nălțime.

Fug tătarii iepurește.

Gruia după ei, șoimește!

Scoate sabia, lovește

Și pe toți îi prăpădește.

Hai apoi într-o-ntinsoare

Vesel ca un mândru soare,

Din pustiul tătăresc

Spre pământul românesc.

CÂNTUL IX

VOICHIțA ȘI MAMA EI

Tot pământul de umblai,

Fată-n lume nu aflai,

La făptură mai pe plac,

Decât Voica lui Novac.

189

CUPRINS

Petre Dulfu

Nici vreo fată mai isteață!

Se scula de dimineață,

Mâneci albe sufleca,

Pe ochi negri se spăla,

Pieptăna păr de mătasă,

Și deretica prin casă.

Largi odăi, pridvorul, tinda,

Le făcea cum e oglinda.

Iute-apoi, prin dumbrăvioară.

Cu cofița subsuoară,

La fântână ea mergea,

Apă rece aducea.

. . . . . . . . . . .

Într-o zi, de la fântână

Când venea cu cofa-n mână,

Peste câmp în jos privi

Și la maică-sa fugi:

– Mamă, câmpu-i înroșit,

Macii parc-au înflorit!

Pe la Paști, se poate oare,

Mai văzut-ai maci în floare?...

Novăcița dă să vadă

De pe-o dâlmă din ogradă.

Câmpul roșu când îl vede,

La Voichița se repede:

– Alelei, Voichițo fată,

Sai, ascunde-mi-te-ndată!

190

Gruie-al lui Novac

Aia nu-s maci înfloriți,

Ci sunt turci nelegiuiți!

Vin, drăguțo, pentru tine,

Să te ia de lângă mine.

Azi nici Gruia, nici Novac,

Nu-s acasă! Ce mă fac?

Când Voichița auzi,

Cofa plină o trânti,

Cercurile de-au plesnit,

Doagele de i-au sărit:

– Turcii vin? ca să mă ia?

Nu mă da, măicuța mea!

– Nu, Voichițo, nu te-oi da,

Până capul sus mi-o sta!

Ieși, ascunde-te-n grădină,

Dup-o tufă de sulcină!

Ea-n grădină mi-o zbughește,

Dup-o tufă se-ndosește.

Mama ei, făcându-și cruce,

Din șopron, hârleț aduce,

Sapă sub fereastr-o groapă,

Ș-un buștean în ea îngroapă.

Groapa cum a astupat,

Turcii-n curte-au și intrat:

– Bună vremea, Novăceasă!

– Mulțumim... Poftiți în casă!

191

Petre Dulfu

– N-am venit să odihnim,

Ci-am venit ca să pețim.

Pentru fiica dumitale

Am făcut atâta cale.

– Nu am fată s-o mărit,

Că Voichița mi-a murit;

Ici sub poale verzi de plai

La fereastră o-ngropai.

Mirosul să bată-n casă,

Că mi-a fost o floare-aleasă.

Nu mă credeți pe cuvânt?

Hai, vedeți al ei mormânt!

Turcii, auzind, pornesc,

La mormântul nou privesc:

– Adă săpi, hârlețe! Vrem,

Vie, moartă, s-o vedem!...

Cu hârlețe dânșii sapă...

Un buștean găsesc în groapă.

– Novăceasă, ne mințiși?

Fiica unde ți-o pitiși?

– Turcilor, v-am spus o dată,

Mi-a murit, sărmana fată!

Turcii n-o cred. Îi băgară

Foc în ghete, și-o-ncălțară.

– Jupâneasă Novăciță,

Unde-i mândra ta Voichiță?

192

Gruie-al lui Novac

– Jos, voinicilor, sub glie,

Doarme dusă pe vecie!

Ei mai tare se-nrăiră.

Lanț de fier în foc roșiră

Și cu lanțul roșu-ncins,

Mijlocul i l-au cuprins:

– Novăciță, nu ascunde!

Unde ți-e copila? Unde?

– Credeți, credeți-mi cuvântul.

Mi-a-nghițit-o, zău, pământul!

Turcii rău se mâniară.

Și cu pletele-o legară

De pociumbul hornului,

La dogoarea focului.

Flăcările-o dogoreau,

Iar păgânii o-ntorceau.

O frigeau cu ne’ndurare,

Și-o plesneau din bice, tare:

– Novăceasă, Novăceasă!

Unde-i floarea ta aleasă?

Ori pe fiica ta ne-o dai,

Ori tu zile nu mai ai!

Novăcița răspundea:

– Capul de mi l-ați tăia,

Hoți, păgâni fără de milă,

Nu vă dau p-a mea copilă!

. . . . . . . . . .

193

Petre Dulfu

Turcii pleacă toți și-o lasă,

Ies pe rând la drum, din casă.

Dar un turc apoi privește,

Și din gură glăsuiește:

– Ia stați, turcilor, mai stați,

În grădină vă uitați!

Nu știu, soarele-a lucit?

Ori Voichița s-a ivit!

Turcii vin, deschid portița,

Dau cu ochii de Voichița:

Între pomii din grădină,

Dup-o tufă de sulcină.

Când îi vede, biata fată,

Cade-alături, leșinată.

Ei o leagă cot la cot,

Din grădin-afar-o scot.

Într-un car o-nghesuiesc,

Și spre Dunăre-o pornesc.

Mă-sa, lângă foc gemea...

Iar un turc i-a zis așa:

– Ei, rămas bun, Novăceasă,

Gruia unde-i? Nu-i acasă?

Spune-i c-am trecut p-aici,

Eu, din țarigrad, Dârvici.

El, cu buzduganu-i greu,

A ucis pe frate-meu.

194

Gruie-al lui Novac

Eu venit-am să-i plătesc,

Sora astăzi i-o răpesc.

Dor dacă i-o fi de ea,

țarigradu-i doar colea...

Să poftească! Și când vine,

Tragă-n gazdă drept la mine.

L-oi primi eu bucuros:

C-un baltag de fier tăios,

Și cu arcul încordat,

Ca pe un iubit cumnat!

CÂNTUL X

ZÂNA MAGDALINA

Colo-n munții oltenești,

Sus, la curți mari Novăcești

Multă jale-i și oftare,

Moș Novac odihnă n-are.

Căci la vatra lui sosind,

Soața și-o găsi gemând,

Prinsă-n vatra focului,

De pociumbul1 hornului,

Cu bășici pe trup de-arsură

Și cu sufletul la gură.

Pociumb: stâlp.

195

CUPRINS

Petre Dulfu

Iar pe drăgălașa-i fată,

Roabă de păgâni luată.

Gruia tot intra, ieșea,

Pace nici el nu-și găsea.

Iată-mi-l oprit în prag:

– Mamă scumpă!... tată drag!

Nu mai pot să stau... iertați,

Voie de plecat să-mi dați!

– Unde să pleci, fătul meu?

Îl întreabă taică-său.

Dor ți-e iarăși de-nsurat?

Gruia scoase un oftat:

– Nu mi-e, tată, să mă-nsor,

Azi de țarigrad mi-e dor!

Alelei, Dârvici păgâne,

Alelei, fecior de câine!

Pe Voichița ne-ai furat,

Și te crezi acum scăpat?

Am să plec... și nu voi sta,

Piept cu tine pân-oi da,

Până n-oi aduce acasă

Pe a mamei floare-aleasă!

– Of! măicuța lui grăi,

Dragul mamei, bine-ar fi!

Pe Voichița, cum n-aș vrea

S-o aduci la vatra mea?

196

Gruie-al lui Novac

Dar mă tem... că tu-i pleca,

țarigradu-i colinda.

Turcii au să mi te vadă,

Peste tine-or da grămadă.

Nu mi-ajunge, nu ți-e milă,

C-am pierdut-o pe copilă?

Să te pierd, amar de mine,

Să te pierd, vrei, și pe tine?

– Ba să-l lași, să nu-i duci frică!

Se grăbi Novac să zică.

Fiul nostru-i om azi, dragă,

Bate turci... o oaste-ntreagă!

Du-te!... numai nu uita,

Gruio, sfatul ce ți-oi da:

țarigradul, știi, că-i mare,

Crâșme o mulțime are.

Poți să tragi la care vrei,

Cu măsură doar să bei!

Că dacă te-i îmbăta,

Turcii cobză te-or lega.

ți-or veni de hac pe loc.

Turta, ei de mult ți-o coc!

Pleacă, drum bun, dragul meu,

Numai... treaz să fii mereu!

. . . . . . . . . .

Gruia-și scoate-ndat-afară

Calul scump din grajd, la scară

197

Petre Dulfu

Îl țesală să lucească,

Frâu îi pune, șea domnească.

Sabie la brâu și-agață,

Sulița din cui și-o-nhață.

Bun rămas își ia, cu jale,

De la deal și de la vale,

De la casa-mbelșugată,

De la mamă, de la tată.

Și pe calu-i mândru sare.

Calul pleacă-n goană mare.

Îl strângea dintr-un dârlog

Și sărea câte-un pârlog;

L-atingea doar din călcâie.

Și sărea... câte-o moșie.

***

Colo lâng-al mării vad,

Mai încoa’ de țarigrad,

Sus, pe țărmul înflorit,

Măr frumos a răsărit.

Mărul vârfu-n cer și-l are,

Poalele pe-ntinsa mare.

Cine stă-n măr sus? E zâna,

Dalba zână Magdalina.

Stă pe patu-i poleit,

Coase c-un fir aurit.

Și-o bat gânduri înfocate:

Cum s-ar mărita, măi frate?

198

Gruie-al lui Novac

Marea glas a ridicat,

Zicând: – Mărule rotat!

Saltă-ți poale verzi și grele,

Să-mi văd marginile mele.

Că de când tu ai crescut,

Margini nu mi-am mai văzut.

Iar de nu vrei, eu – c-un val –

Răsturna-te-oi de pe mal!

Mărul a răspuns: – O, mare!

Ce te ții așa de mare?

Nu-i pe voia ta și-a mea,

Ci cum ăl din ceruri vrea.

Dac-o vrea el, unda ta

Pân’ diseară va seca,

Mică tu vei rămânea,

De-o să plângi când te-i vedea.

De necaz, când auzi,

Marea prinse-a clocoti;

Și-nspre mărul de pe mal

Repezea val după val.

Valurile mării sapă

Și-l rostogolesc în apă.

Iar cu mărul, – bat-o vina –

Se rostogoli și zâna.

De pe patu-i dus de valuri

țipete dădea-nspre maluri:

199

Petre Dulfu

– Cine poate să mă scoată?...

Lui închin viața-mi toată!

A venit un ciobănel,

Cu căciula lui de miel, –

Mic, nici zece ani n-avea,

Și-a fugit, căci... se temea.

Zâna strigă iar din apă:

– Cine vine și mă scapă?

Soț iubit el o să-mi fie,

Eu voi fi a lui soție!

Nici un om n-o auzea,

Decât Gruia, ce trecea

Pe-acolo cu Negrușor,

Către țarigrad, în zbor.

Se oprește lângă mare,

Jos de pe fugaru-i sare,

Și spre zân-aleargă: – Stai!

Iacă viu... să nu te dai!

Sabia din teacă-și scoate,

De genunchiul stâng o bate;

De trei coți ea se lățește,

De opt stânjeni se lungește.

Peste mare-o pune-n lat,

Prinsă de al zânei pat.

Ca pe-o punte, voinicește,

El pe sabie pășește.

200

Gruie-al lui Novac

Lângă zâna-nspăimântată

Își oprește pașii, iată!

Sulița grăbit i-o-ntinde;

Ea de suliță se prinde.

Și săltându-se voinică,

Sus din valuri se ridică.

El în brațe o luă

Și spre țărm cu ea plecă.

***

Zâna, când pe mal fu scoasă,

La voinic privi duioasă;

Capul și l-a scuturat,

Părul valuri i-a picat,

Valuri de-aur luminos,

Peste umeri, până jos.

– Tinere, noroc să ai!

Sunt stăpâna ăstui plai.

Străbătuși cam multă cale;

Vino! mai colea-ntr-o vale

Îți va dărui hodină

Cuibușorul meu de zână.

. . . . . . . . .

Zâna bine nu sfârși,

Din pădure s-auzi

Glas ce munți cutremura

Și copacii clătina.

201

Petre Dulfu

Gruia-ntreabă: – Cine oare

Chiotește-așa de tare,

Că de chiotele lui

Pică frunza codrului?

– Valeu!... Magdalina zice,

Haide, să plecăm, voinice!

E buzatul de arap,

Fi-i-ar strigătul de cap!

Un arap în pielea goală –

Piele neagră, parcă-i smoală –

Nalt, cum nu sunt mulți voinici,

L-am mai auzit p-aici.

Of! ba ieri l-am și văzut!

Să mă strângă-n brațe-a vrut.

Am scăpat abia doar sus,

În cel măr de-un val răpus.

Să ne-ascundem! că de vine,

N-are să ne fie bine.

Știi cum e? Te-nfiorezi,

Tremuri, numai când îl vezi!

– Aș! răspunse Gruia. Zău?

Ia stăi, vreau să-l văd și eu!

N-avea teamă... lasă-l, vie,

Că-l învăț eu omenie!

Vorba Gruia nu sfârșește,

Iat-arapul și sosește:

202

Gruie-al lui Novac

– Hei! din grai el a tunat

Ca un nor întunecat.

Cine ești tu, măi lichea,

De vorbești cu mândra mea,

După care pic de dor

Și cu care-o să mă-nsor?

Zâna, ca o turturea,

Când e uliul lângă ea,

Tremură, văzând arapul.

Iar românu-nalță capul:

– Gruia sunt... al lui Novac!

– Ha-ha! tu ești? pui de drac!

Te cunosc de mult din nume

Cam de mult te cat prin lume!

– Bre! dar pentru ce, păgâne?

– Ca să ne luptăm, române!

Haide! să se vadă azi,

Din noi, care-i mai viteaz?!

Și cu spada ridicată,

A sărit la Gruia-ndată;

Arăpilă da cu sete,

Gruișor, mai pe-ndelete.

La-nceput, cu spada sa,

Gruia, doar se apăra,

Ca jucându-se, alene,

Dar deodată... olio, nene!

203

Petre Dulfu

Când el sare la buzat

Una zdravănă i-a dat;

Și de-ajuns fu lovitura,

Capul i s-a dus de-a dura.

. . . . . . . . . .

Mort pe-arap când îl văzu,

Zânei inima-i crescu:

– Mândrule picat din soare,

Cum să-ți mulțumesc eu oare?

După ce m-ai scos la mal

De sub ucigașul val,

Uite, mă scăpași acuma

Și de-arapul slut ca ciuma!

Plimbă-ți ochii peste plai,

Prin poiene... Vezi ce rai?

Jos prin iarbă mii de flori,

Sus pe crengi – privighetori.

Stăi, rămâi aci cu mine,

Să trăiesc doar pentru tine,

Soț iubit să-mi fii tu mie,

Iară eu să-ți fiu soție!

El grăi: – Frumoasa mea,

Să rămân, ce mult aș vrea!

Dar eu vreme n-am de stat,

Trebuie de drum să-mi cat.

Un păgân nelegiuit,

Surioara mi-a răpit.

204

Gruie-al lui Novac

Merg să-l tai, să-l dau la câini,

Sora-mi să i-o scot din mâini.

Negrușorule zglobiu,

Ce mă chemi... nu vezi că viu?

Și sărind pe Negrușor,

A pornit ca vântu-n zbor.

Ea, când l-a văzut plecat,

Râu de lacrămi a vărsat.

– Gruio, Gruio! te-ndurași?

Nu-ți fu milă să mă lași?

Ah, striga nemângâiată,

Să mai dai p-aici vrodată.

Să te simt eu... și-i vedea

Ce pot în mânia mea!

. . . . . . . . .

Gruia însă: „Hi, șoiman!“

Cu fugaru-i năzdrăvan

Ajunsese, din desiș,

Colo-n câmp la luminiș.

Despicând în lat câmpia,

S-a tot dus, ca vijelia.

Iar colea, când se-nnopta

El în țarigrad intra.

205

Petre Dulfu

CUPRINS

CÂNTUL XI

BEțIE

Când ajunge la intrare,

Colo-n țarigradul mare,

Calul pasu-și domolește

Și mereu se poticnește.

Fiul lui Novac se-ncruntă:

– Hi, la drum! din grai l-înfruntă.

Hi, mai iute, nu agale,

Că ne-apucă noaptea-n cale!

Ce te poticnești mereu?

Au ți-e greu trupșorul meu?

Sau potcoavele te trag

Spre pământ, șoimane drag?

– Nu, Gruiță voinicele,

Nu potcoavele-mi sunt grele,

Nici trupșoru-ți nu mi-e greu,

Ci mi-e greu năravul tău.

Că-n oraș dacă pătrunzi

Crâșma, dragul meu, o-nfunzi;

Și la gard pe mine-afar’

Tu mă lași legat de-un par

Ca să-mi rod zăbalele

Și să-mi beau doar balele.

Fân îmi dai nuielele,

Iar grăunțe, stelele!...

206

Gruie-al lui Novac

Și-apoi nu mi-e doar de mine,

Ci mi-e, Gruio, și de tine;

Că, pornit pe băutură,

Nu prea știi să ții măsură.

Turcii-s viță blestemată,

Ai s-o pați, mă tem, odată!

– Hi, șoimane! hi, mai tare,

C-o să ai azi de mâncare.

Și-adăpat vei fi la vreme.

Iar de mine... nu te teme.

Știu eu seama turcilor,

Că doar eu sunt popa lor!

Calul, pricepând cuvântul,

Se pornește iar, ca vântul;

Uliți câte două sare,

Până dă-n piața mare.

Acolo, din lungu-i zbor,

Trage-al lui Novac fecior,

Cu-al său șoim să s-odihnească

Drept la crâșma-mpărătească.

Strigă tare din portiță:

– Hei, Mariță crâșmăriță,

Grajd, pentr-un fugar bun, ai?

– Am grajd, pentru zece cai!

El descalecă grăbit:

– Iată! Negrul mi-e trudit.

207

Petre Dulfu

Duceți-l la iesle,-argați,

Bine grija să-i purtați!

Dar în beci, Marițo, vin

Ai pentr-un voinic străin?

– He, vin bun avem aici

Pentru nu știu câți voinici!

Gruia intră ca și-acasă,

Și cu pumnul bate-n masă:

– Vin de care bea-mpăratul!

Nu de care bea tot satul!

Dă-mi să beau cât oi putea,

Să-ți dau galbeni câți îi vrea!

Crâșmărița, ca zvârluga,

La butoaie jos dă fuga.

Urcă sus din nou pe scară,

Vin cu vadra plină-i cară,

Nu de care bea tot satul,

Vin de care bea-mpăratul!

Gruia vadra apuca,

Toată pe gâtlej o da,

Iar pe una cum o bea,

După alta trimetea.

Pân’ la ziuă petrecu,

Buți de vin vro trei bău.

A mâncat și-o juncă grasă,

Făr-a pune-un ban pe masă.

208

Gruie-al lui Novac

Când se lumina de zi,

La Marița el privi,

Și-i făcu semn din sprânceană:

– Vino-ncoace, mândruleană.

Ah, Mariță crâșmăriță!

Ești nevastă, ori fetiță?

Crâșmărița-mbujorată:

– Nici nevastă nu-s, nici fată!

Sunt, cum vezi, o mândră floare,

Mulți voinici bag la-nchisoare.

– Nu mi-e teamă de-nchisoare!

Dragă ce mi-ești, mândră floare!

Nu știi unde stă p-aici

Marele viteaz, Dârvici?

Ea din ochi l-a măsurat:

– De Dârvici m-ai întrebat?

E-he-hei! Dârvici, bogatul,

În palat stă cu-mpăratul.

E mai mare peste oști.

Da’ de ce-ntrebi? îl cunoști?

– Îl cunosc, n-ar mai trăi!

Pentru el venii aci...

Azi cu dânsul, în palat,

Piept la piept o să mă bat.

Mai întâi cu el spurcatul,

Și la urmă... cu-mpăratul!

209

Petre Dulfu

Pe-amândoi, cu-această spadă,

Jos am să-i aștern grămadă!

Dar mi-e sete, draga mea...

Pân’ să plec la luptă grea,

Ia mai adă ici pe masă

Înc-o vadră plină, rasă!

. . . . . . . .

Crâșmărița, o clipită,

Locului stătu-mpietrită.

Apoi vin scoțându-i iară,

O zbughi, furiș, afară.

Albă rochie-mbrăcă,

Pantofi galbeni încălță,

Dete fuga la-mpărat.

Împăratu-a cuvântat:

– Ei, Marițo, ce-ntâmplare

Mi te-aduce-n față-mi oare?

Că e anul și mai bine,

De când n-ai dat pe la mine.

Vinul poate l-ai sfârșit,

Ori cu galbeni mi-ai venit?

– Ba nici vinul nu sfârșii,

Nici cu galbeni nu venii.

Să mă plâng viu, împărate...

Mi-a picat cam pe-nserate,

Ieri, un oaspe oltenesc,

C-un cal negru tătăresc.

210

Gruie-al lui Novac

Noaptea-ntreag-a chefuit,

Trei buți pline mi-a golit,

A mâncat și-o juncă grasă,

Nu mi-a pus un ban pe masă!

Știi cum bea la vin drumarul1?

Nu ca lumea, cu paharul;

Vadra plină-o ridica,

Toată pe gâtlej o da!

Și pe una cum o bea,

Altă vadră poruncea:

Vin de care bea-mpăratul,

Nu de care bea tot satul!

Iar în zori, cam afumat:

– Hei, Marițo, m-a-ntrebat,

Nu știi unde stă p-aici,

Marele viteaz Dârvici?

– A! zic eu – Dârvici, bogatul?

În palat stă cu-mpăratul!

E mai mare peste oști.

Da’ de ce-ntrebi? îl cunoști?

– Îl cunosc, n-ar mai trăi!

Pentru el venii aci.

Azi cu dânsul, în palat,

Piept la piept am să mă bat.

Drumar pentru drumeț.

211

Petre Dulfu

Mai întâi cu el, spurcatul,

Și la urmă... cu-mpăratul!

P-amândoi, cu-această spadă,

Jos am să-i aștern grămadă!

Împăratul, speriat,

La Marița s-a uitat:

– Crâșmărițo! ia să-mi spui,

Ce fel e făptura lui?

– Nu e nalt și nici prea mic,

Cum e omul mai voinic;

Nu-i subțire, nici prea gros,

Cum e omul mai frumos.

Ochii lui sunt două mure

De pe coastă, din pădure,

Coapte-n umbră la răcoare,

Fără să le-atingă soare.

Pielița obrazului,

Parcă-i spuma laptelui,

Pe din sus de buzișoare,

Are negre mustăcioare.

Iar la cușm-o piatră rară,

Ce plătește-o-ntreagă țară.

Nu prea spune verzi-uscate,

Dar cu ochii te străbate.

Încruntat e la sprâncene,

Și se uită pe sub gene,

212

Gruie-al lui Novac

De mi te-ai cutremura,

Doamne, și Măria ta!

. . . . . . . . . .

– Alelei, Marițo fată,

Știi ce? Nu sta! Pleacă-ndată!

Pune-i vin mereu pe masă,

Și să-i spui că nu-s acasă.

Că-n palat aici de vine,

S-a sfârșit de azi cu mine!

ăla este-un mare drac,

Este Gruie-al lui Novac!

Ciorile să-l fi mâncat,

Că de când s-a apucat,

Alte celea n-a lucrat,

Decât țara mi-a prădat.

Du-te, dă-i mâncări – nu-ți pese!

Cât de multe, cât de-alese;

Și cu vadra dă-i mereu

Vin din care beau doar eu.

Toată vadra, galbenul,

Toată cupa, talerul.

De bani nici nu-i pomeni,

Că eu toate le-oi plăti!

Și dacă-l vei îmbăta,

Ca să-l poat-ai mei lega,

Fapta-ți nu va fi-n zadar,

Ai să capeți mare dar!

213

Petre Dulfu

. . . . . . . .

Ea spre casă se repede.

Gruia,-n crâșmă, cum o vede:

– Unde-ai fost, cățea șireată?

– În vecini, la o surată.

– Șezi acasă, dracului,

Nu-mbla prin vecini, hai-hui!

Galbeni mulți apoi a scos,

Și i-a risipit pe jos:

– Na! culege câți îi vrea,

Și mai adă vin, colea!

Ea-i culege toți, călduți,

Hai pe urmă-n beci la buți.

Vin din nou cu vadra-i cară,

Gruia bea... mai cere iară,

Până când odaia toată

Se-nvârtea cu dânsul roată.

Capu-atunci pe mas-a pus,

Și-adormi voinicul, dus.

Crâșmărița-nviorată,

Pe fereastr-afară cată.

Face semn la turci: – Hei, iute!

Înarmați, ei vin mii, sute.

Ca o turmă s-adunară,

Nu-ncăpeau, de mulți, pe-afară.

Nici în crâșmă nu-ncăpeau,

Stau și la român priveau.

214

Gruie-al lui Novac

Dar un vânt zbârlește-un pic

Părul mândrului voinic.

Turcii, vai! în spaima lor,

Cum o iau toți la picior!

În sfârșit, se-mbărbătară

Și-au intrat în crâșmă iară.

Dar să lege pe român,

Nu-ndrăznea nici un păgân.

Când deodat-un turc se-ndeasă

Printre ei, cu grabă-n casă:

– Turcilor! da ce mai stați

Și pe Gruia nu-l legați?

El e mort acum de beat,

Cum e mai bun de legat!

Haideți! că de se trezește,

Azi pe toți ne prăpădește!

Turcii tot se mai codeau,

Ca să-l lege nu-ndrăzneau.

Un bătrân atuncea vine:

– Dați frânghiile la mine!

Mie zilele de-mi curmă,

Nu-i vreo pagubă la urmă.

Că eu traiul mi-am trăit,

Și copiii mi-am rostuit.

Funiile i le-au dat,

El pe Gruia l-a legat:

215

Petre Dulfu

Cu trei funii de fuior,

Cât un fluier de picior;

C-o frânghie de mătasă,

Cât un braț voinic de groasă.

După ce-l legă păgânul,

Se trezi din somn românul.

A căscat, s-a-ntins – de foc –

Și-atunci... funiile... poc!

Cele din fuior făcute,

Ruptu-s-au tustrele iute.

Dar frânghia de mătase,

Tot întreagă mai rămase!

Și legat așa butuc,

Iute la-mpărat îl duc.

Împăratului slăvit,

Fața i s-a-nveselit:

– Alelei, drăcească viță,

Alei, pui de Novăciță!

Spune drept, viteji ostași

Câți pân-astăzi îmi tăiași?

Gruia mândru se uita,

Și-a răspuns: – Măria ta!

N-ai în barb-atâția peri,

Câți turci ți-am tăiat, pân’ ieri.

De mă ține Dumnezeu,

Voi tăia și capul tău!

216

Gruie-al lui Novac

Împăratul râse tare:

– Ha-ha-ha! te cred, tâlhare!

Cred eu că mi l-ai tăia,

Dar te am în mâna mea!

Și știi tu, măi Gruișor,

Ce-o să-ți fac? O să te-nsor!

Și mai știi, mai știi, soție

Cine-am hotărât să-ți fie?

Inima stejarului

De pe muchea dealului...

Corbii cei croncănitori

Au să-ți fie pețitori;

Ciorile să-ți fie nune,

Vulturii să te cunune...

Iară pân’ la cununie:

Măi oșteni! plecați – vreo mie –

Duceți-l de mi-l păziți

Colo-n casa care-o știți!

. . . . . . .

Și pe Gruia l-au luat,

Dusu-l-au de la palat

Colo lângă țărmul mării,

Unde zac cei dați pierzării.

Numa-n fiare l-au vârât,

De la glezne pân’ la gât.

Și-l trântiră la-nchisoare

Ca să nu mai vadă soare.

217

Petre Dulfu

CUPRINS

CÂNTUL XII

LUPTA

Novăceasa și Novac,

Noaptea n-au somn în conac,

Ziua n-au astâmpărare,

Intră, ies, tot cată-n zare:

Doară și-o vedea viind

Fiul așteptat cu jind.

Geaba! Drumurile-s pline,

Numai Gruie-al lor nu vine.

Ei un corb la cas-aveau,

Printre păsări îl țineau,

L-au crescut de mititel;

Corbul cam vorbea nițel.

Și văzându-l din ceardac,

Într-o zi-i grăi Novac:

– Alei, corbe, nu mai pot!

Pleacă, zboară peste tot.

Lumea ocolește-o-n zbor,

Adă-mi veste de fecior,

Că de-un an eu nu mai știu:

Gruișor al meu e viu?

Ori în țeapă-i tras de turci?

Ori e spânzurat în furci?

Ori în râu s-o fi-necat,

Și pe prund zace-aruncat?

218

Gruie-al lui Novac

Corbul, focu-i pricepându-l,

A pornit în zbor, ca gândul.

Șapte țări a colindat,

Dar de Gruia tot n-a dat.

Când sosi-ntr-a opta țară,

Aripile-i se muiară.

Pe o streașină se-opri

Și-ncepu a croncani.

Gruișor, de la răcoare,

Dintre ziduri de-nchisoare,

Auzindu-l, s-a-ntristat,

Fuga la fereastr-a dat.

– Căci n-am arc, măi pui de corb,

Zilele să ți le sorb!

Ce tot stai și-mi croncănești?

Carne de creștin dorești?

Vrei să-mbuci din ochii mei?

Fața să mi-o strici tu vrei?

Auziși că-s de pierit?

Să te saturi ai venit?

De pe streașină de casă,

Corbul jos la geam se lasă;

Când pe Gruia l-a văzut,

Doamne, bine i-a părut!

– Ba eu n-am venit în zbor,

Să-ți stric fața, Gruișor;

219

Petre Dulfu

Nu trecui atâtea văi,

Să mănânc din ochii tăi!

Viu trimes de taică-tău,

Ca să cat pe Gruie-al său;

Și de maică-ta mânat,

Eu venit-am să te cat!

Că de-un an ei nu mai știu

De ești mort sau de ești viu.

– Alei, corbe, dragul meu,

Să-ți ajute Dumnezeu!

De-ai făcut cuiva vrun bine,

Fă acuma și cu mine!

Că de-aici dac-oi scăpa,

Carne de păgân ți-oi da:

Pe o mie să te-așezi,

Din optzeci să ospătezi!

Și ți-oi da, ți-oi da să bei

Sânge de păgân cât vrei.

Zboară pân’ la prăvălie,

Adă-mi pană și hârtie!

Corbul, hai, la o dugheană,

I-a adus hârtie, pană.

Cu-a lui mână, alba foaie,

Gruia pe genunchi o-ndoaie;

Scrie carte, la mijloc

Numai flacără de foc,

220

Petre Dulfu

Iar în patru colțurele,

Numai lacrăme de jele.

Cartea iute-a-mpăturat-o.

Corbului în cioc i-a dat-o:

– Na, să duci în țara mea,

Tatii, astă cărticea!

Corbul cu hârtia-n cioc

Se-nălță-n văzduh pe loc.

S-a tot dus într-o-ntinsoare,

Fluturând din aripioare.

Prin văzduh el se vedea,

Întâi cât o turturea.

Apoi cât o rândunică,

Apoi cât albina mică.

Iar într-un târziu pieri,

Depărtarea l-înghiți.

Moș Novac ședea la masă

Și cina-n pridvor acasă.

Când deodată... corbul vine

Și-o scrisoare-n cioc el ține:

– Na, de la fecior, Novace!

Moșul repede-o desface:

– Tată dragă, lasă toate,

Vino-n grabă și mă scoate.

Că pe mine m-au vârât

Turcii-n fiare până-n gât.

222

Gruie-al lui Novac

Și funarii împletesc –

Ștreangul, taică, mi-l gătesc.

Și bărdașii tot lucrează,

Furcile, vai mi le-așează.

Mâine, pe la prânzul mare,

Mă vor duce la pierzare!

Vino, că, de zăbovești,

Mort în furci tu mă găsești!

Cartea când Novac ceti,

Cina nu-i mai trebui.

Inima-n piept i s-a strâns,

Ca un prunc micuț a plâns,

Face-apoi o sfântă cruce,

Și la cai în grajd se duce.

Scoate-și roibul minunat,

În mătăsuri îmbrăcat.

Ca și roibii-mpărătești,

Din străbunele povești.

Jos îl lasă lângă scară,

Intră repede-n cămară:

Își îndeasă, dintr-o ladă,

Galbeni în chimir, grămadă.

Peste portul novăcesc,

Ia veșmânt călugăresc;

Iar pe sub veșmânt, măi frate,

Două săbioare late:

223

Petre Dulfu

Una, ca s-o aibă el,

Alta, pentru feciorel.

Și sărind pe roib călare,

Pleacă, piere-n depărtare.

Spre amiazi, a doua zi,

Când în țarigrad sosi,

Merse – ață – la-mpărat.

Împăratul sta la sfat.

Chibzuia cu sfetnici mari,

Cu hatmani, cu ghinărari.

Și când de Novac dădu,

Se sculă, ochi mari făcu:

– Măi potcap călugăresc,

Barbă de păr lung, oiesc!

Spune, ce păs te-a adus

Azi aci la mine sus?

– Înălțate! s-a zvonit

Că aveți un osândit,

Și că azi în prânzul mare

O să-l duceți la pierzare.

Nu l-ați face vânzător?

Eu aș fi cumpărător.

Mi s-a spus că-i tinerel,

Galbeni mulți v-aș da pe el.

C-am ajuns, vai, la slăbie,

Nu am cine să mă ție!

224

Gruie-al lui Novac

Și fiind de legea mea,

Să-l dedau la carte-aș vrea.

Aș dori să scot din el

Frățior diaconel;

Dacă n-o avea cap greu,

Să rămână-n locul meu!

Împăratul se răsti:

– Fugi, călugăre, de-aci!

Ce să fac cu banii tăi,

Când îmi sunt prea mulți și-ai mei?

Robul nu ți l-aș lăsa,

Lumea toată de mi-i da!

Nu e vrednic de scăpare,

Ci e vrednic de pierzare!

Vezi ce mulți ne-am adunat?

Pentru dânsul stau la sfat:

Cum să-l pierdem pân’ diseară

Cu o moarte mai amară?

Că-i un mare pui de drac,

Este Gruie-al lui Novac;

Hoț, ca și bătrânu-i tată,

Bată-l Cel din cer să-l bată!

Gruia – poate-l știi din nume!

Care, de când e pe lume,

Alte celea n-a lucrat,

Decât țara mi-a prădat!

225

Petre Dulfu

Moșul dă un pas nainte

Și se roagă mai fierbinte:

– Dacă nu-l faci vânzător,

Fii atuncea-ndurător!

Eu sunt popă creștinesc,

Lasă-mă să-l spovedesc,

Că-i păcat, păcat, stăpâne,

Ca să moară ca un câine!

– Ba să moară ca un câine!

Asta-i vrerea mea, bătrâne!

Și-acum pleacă, nu mai sta!

Dacă ții la viața ta.

Din palat Novac coboară,

Înspre temniță el zboară;

Dar un turc adus de spate

Sare grabnic: – Împărate!

Și voi sfetnici! vă-nșelarăți!

Rău făcut-ați de-l lăsarăți!

Cum? n-ați priceput nimic?

Nu-i călugăr! ci voinic!...

Hainele-s călugărești,

Vorbele-i sunt novăcești!

Împăratul, mânios,

Strigă pe fereastră jos:

– Turcilor! tăiați-i drumul!

Turcii dau zor, cu duiumul.

226

Gruie-al lui Novac

Când în urma sa-i zărește,

Locului Novac se-oprește.

Din chimir cusut cu flori,

Zvârle pumni de gălbiori.

– Ha! păgânii glăsuiau,

Și pe galbeni toți cădeau.

Pân’ să-i strângă, el fugi,

Și la temniță sosi.

Dete-n poartă cu piciorul,

Porții i-a sărit zăvorul.

Dă cu pumnu-n zid o dată,

Închisoarea crapă toată.

Leapădă veșmânt popesc

Și potcap călugăresc.

Intră-n beciu-ntunecat,

Unde Gruia sta legat:

– Vezi ce pați, copilul meu,

Dacă faci de capul tău?

Și l-a scos din fiare: – ține,

Spada asta-i pentru tine!

Uite ce de turci, măi Gruie,

Vin cu zor, să ne răpuie!

Înainte, cât zărești,

Numai capete turcești.

Haide, să-i culcăm pe spate!..

Marginile tu le bate.

227

Petre Dulfu

Că de când ești în robie,

Mai pierdut-ai din tărie.

Eu să bat mijloacele,

Că le știu soroacele!

Vezi – din câți au spadă-n mână –

Viu un turc să nu rămână!

Care-mi scapă teafăr mie,

Nu cumva să-ți scape ție!

Ș-unde sar pe turci o dată...

Valeu! Maică Preacurată!

Doar cu coatele-i loveau,

Uliți printre ei făceau.

P-unde Gruia străbătea,

Știți turcimea cum cădea?

Cum cad toamna la pământ

Frunzele, când bate vânt.

Iar pe unde dă Novac,

Turcii știți pe jos cum zac?

Ca și iarba cea-nflorită,

De-un cosaș când e cosită.

Și nici iarbă, și nici grâu,

Numai sânge până-n brâu.

Dup-un ceas și jumătate,

N-au cu cine se mai bate!

***

Ei stătură față-n față,

Plini de dor s-au strâns în brață...

228

Gruie-al lui Novac

– Gruio, dragul meu! p-aici,

N-ai dat ochi și cu Dârvici?

– Hei, ba cum nu, scumpe tată?

Olio! sabia cea lată,

Când ai ști cum și-o-nvârtea

Tot pe lângă fruntea mea!

Dar deodată, jos grămadă

Îl culcai cu-această spadă.

– Na! strigatu-i-am, lovindu-l.

Câine! ți-a venit azi rândul!...

Sora ce-mi luași hoțește,

Voica, unde-i? Mai trăiește?

El de sabie străpuns,

Dându-și sufletu,-a răspuns:

– Sora-ți nu mi-a fost soție,

Dunărea mi-e mărturie!

Când la Dunăre-am sosit,

Voica-n valuri a sărit:

„Decât roabă cu rușine

Turcilor păgâni, mai bine

În adâncu-acestui râu,

Hrana peștilor să fiu!“

Astfel zise, când sări

Și sub valuri ea pieri...

Gruia și Novac oftară,

Din ochi lacrămi le picară.

229

Petre Dulfu

Mult au stat așa, oftând,

Cu-al Voichiței chip în gând.

Pân-odat-un nechezat

Ca din vis i-a deșteptat.

Sar, se-ntorc, și-n fața lor

Ce zăresc? pe Negrușor!

C-o șea toată mărgărint.

Scări de aur, frâu de-argint!

Gruia pe spinare-l bate:

– A, fugarule fârtate,

De când nu ne-am mai văzut,

Tu pe unde-ai petrecut!

– La Dârvici, stăpâne-acasă,

Lui vândut de crâșmăreasă!

Până azi, când pe Dârvici

L-adusei la moarte-aici.

Gruio! ce noroc pe mine,

Ca să dau aici de tine!

După Negru, cât colea,

Roibul lui Novac venea.

. . . . . . . . .

Și sărind în șea pe cai,

Amândoi vitejii, hai,

Dintre ziduri păgânești,

Iar, spre munții românești!

230

Gruie-al lui Novac

CUPRINS

CÂNTUL XIII

RăZBUNAREA MAGDALINEI

Merg voinicii cale bună,

Când pe soare, când pe lună,

Când pe deal și când pe șes,

Până dau de codrul des.

Dar prin codrul mohorât

Lui Novac îi e urât,

Stă, se uită la fecior:

– Dragul tatii Gruișor!

Ia să-mi cânți un cântecel,

Codrii să-i străbat cu el.

Gruia zice: – Nu pot, tată,

Iertător fii astă dată!

Pe cântat eu de m-oi pune,

Codrul verde-o să răsune,

Paltinii s-or legăna,

Frunzele s-or scutura.

Și-apoi, știi tu ori nu știi,

Că de-acasă când venii,

Prin ăst codru tăinuit

Mândră zână-am întâlnit?

Știi că zâna Magdalina,

Mă-ndrăgise, bat-o vina,

Și cu lacrămi m-a rugat

Să rămân, să-i fiu bărbat?

231

Petre Dulfu

Dar eu nu vrui! m-am tot dus...

Ea,-n necaz, gând rău mi-a pus.

Glasu-mi când va auzi,

O să știe că-s pe-aci.

Alerga-va după mine...

N-am să scap, mă tem, cu bine!

– Cântă, Gruie! Ce-o urma;

Toate eu le-oi descurca!

Gruia-ncepe să doinească,

Iară codrul să vuiască.

Paltinii se legănau,

Frunzele pe jos picau.

Și frunzișul cum cădea,

Umbra-n codru se rărea.

Zâna sub un ulm dormea,

Soarele o dogorea.

De pe pat de lăcrămioare

Ea sări drept în picioare:

– Ce glas dulce! Oare-al cui e?

Ah, îl știu! Al tău e, Gruie!

Drag mi-ai fost! De ce-ai plecat

Și-amărâtă m-ai lăsat?!...

Te-abătuși azi iar p-aici,

Inima ca să mi-o strici?

Cânți doar în necazul meu?

Ia stai! că ți-oi face-o eu!

232

Gruie-al lui Novac

De mânie-apoi năucă,

Tolba cu săgeți apucă.

Arcul prins în ulm de-o cracă,

Hai, numaidecât l-înșfacă;

Și, pe sus, pornește-n zbor

Dup-al lui Novac fecior.

Îl ajunge... Stă... ochește,

Trage iute... și-l lovește

Drept în spate c-o săgeată.

Gruia cade mort pe dată.

Moș Novac mergea-nainte,

Făr’ să-i treacă nici prin minte;

Când... simți că din cântat

Gruișor al său... a stat:

– Dragul taichii! te-ai oprit?

Cântă, Gruio, liniștit,

Cântă! cele ce-or urma,

Las’ că eu le-oi descurca!

Gruia însă nu răspunde;

Bietul, nu avea de unde!

Moșu-ntors ’napoi să-l vadă,

L-a văzut în drum grămadă.

– Scoală, Gruio! nu te face,

N-auzi? Aș! flăcăul tace.

Merse-aproape: – Gruio tată!

Ii! măicuța lui să-l bată!

233

Petre Dulfu

Eu ziceam că se preface,

Dar Gruiță-i mort – și pace!

Moș Novac, îngălbenit,

Ochii-n preajmă și-a rotit.

Nici un suflet nu zări...

„A! pricep!“ el se gândi.

Inima-i crăpa de-amar.

Duse mâna-n buzunar,

Scoase-n grab-amnar lucios,

Cremene și iasc-a scos...

Din amnar a scăpărat,

Și pădurii foc i-a dat.

Flăcările se-nălțau,

Ulmii, paltinii trosneau.

Zâna-n zbor nebun trecea

Peste codrul ce ardea.

Moșul arcu-și pregătește

Și spre zână-l ațintește.

Zbârr! săgeata-și face drum

Printre flăcări și prin fum.

Zâna cade jos din zbor,

La un pas de Gruișor,

C-o aripă sângerată,

Frântă-n două de săgeată.

Iar Novac o ia de mână:

– Fie-ți fiară muma, zână!

234

Gruie-al lui Novac

Uite... vezi ce tinerel?

Milă nu avuși de el!

L-ai răpus? Să mi-l învii!

Altfel, mori și tu, s-o știi!

În bucăți te tai, acum

Și te ard în flăcări scrum!

Biata zână tremura;

La Novac ea se uita,

Ca o pasăre la om,

Când a prins-o-n laț, din pom.

– Eu pe Gruia ți l-aș face

Viu, precum a fost, Novace;

Dar... necaz pe mine ai

Și mă tem c-o să mă tai.

– Să-l învii! grăi Novac,

Și nimica nu-ți mai fac.

– Întărești cu jurământ,

Moșule, al tău cuvânt?

El juratu-s-a pe cer,

Pe baltagul său de fier,

Și pe paloșul din teacă

Nici un rău că n-o să-i facă.

Iară zâna spre fecior

Aplecându-se ușor,

I-a suflat pe chipul stins.

Gruia se sculă, s-a-ntins.

235

Petre Dulfu

Își deschise ochii grei:

– Iii! da zdravăn somn trăsei!

Cântecul, tăicuț iubit,

Mi-a rămas neisprăvit!

– He-he! taică-său grăi,

Mai dormeai în drum aci,

Mai dormeai tu mult și bine,

Dacă nu eram cu tine!

Te-adormise pe vecie

Zâna oarbă de mânie.

Și-o făcui abia, copile,

Să-ți mai dăruiască zile!

Uite-o! (și-o ținea pe zână

Strânsă, Moș Novac, de mână)

Fă-i tu singur judecata.

Nu-i pot însumi da răsplata.

Eu jurai pe naltul cer,

Pe baltagul meu de fier,

Pe-acest paloș de Novac,

Nici-un rău că n-am să-i fac!

Tu, băiete, n-ai jurat,

ție nu ți-o fi păcat!

S-ar cădea s-o tai c-o bardă,

S-o arunci în foc să ardă!

– Ba, tu, Gruie, fii milos!

Zâna se rugă frumos.

236

Gruie-al lui Novac

Iartă, uită, de se poate,

Cum și eu uita-voi toate!

Gruia zise: – Las-o, tată...

Pleacă, zâno, ești iertată!

Slobodă când se zări

Zâna-ntr-un desiș pieri.

. . . . . . . . . . .

Apoi tată și fecior,

Pe fugari sărind cu zor,

Hai la drum nainte iară,

Înspre-a lor frumoasă țară.

CÂNTUL XIV

TURCUL VITEAZ

Împăratul în palat

Când a fost înștiințat,

Novăceștii cum scăpară,

Ce de turci tăiat-au iară,

A sărit, strigând, în sus,

Ca și pe jăratec pus.

Și la urmă, fără glas,

Dus pe gânduri a rămas.

Se-ntreba mereu în gând,

Cum să prindă mai curând

Pe vitejii Novăcești,

Mândrii vulturi oltenești.

237

CUPRINS

Petre Dulfu

Și-a făgăduit comori,

Pungi de galbeni sunători,

Celui care va putea

Prinși în mâna lui să-i dea.

După zile de-așteptare,

Iat-un turc voinic răsare,

Se apropie... grăind:

– Eu pe Novăcești ți-i prind.

Și cu mâinile la spate

ți-i aduc legați, nălțate!

Înălțatul împărat,

Auzind, s-a bucurat:

– De-i aduci legați aci,

Jur că eu ți-oi dărui

Și pungi pline, câte-i vrea,

Și-un crâmpei din țara mea!

Pleacă turcul, vijelie,

Înspre-a Dunării câmpie.

Trece valuri dunărene,

Trece dealuri, văi, poiene.

Cu fugaru-i tot zorește,

Apoi unde poposește?

Colo-n munți, într-o pădure

Neatinsă de secure.

Din acea pădure deasă,

Pân’ la Novăcești acasă,

238

Gruie-al lui Novac

Pași vreo sută doar, la vale,

Nu făceai mai multă cale.

Și s-așterne pe strigat,

De huia pădurea-n lat.

Inimosul Moș Novac

Îl aude din ceardac.

Și grăiește: – Gruio tată,

Ia repezi-mi-te, cată,

Află: cine strigă oare

Prin pădure-așa de tare?

Ce drumeț tot chiotește,

Liniștea de mi-o răpește!

Dac-o fi vrun rătăcit,

Zi-i, băiete, bun sosit.

Calea dreaptă i-o arată,

Și să vii-napoi îndată,

Dacă-i vrun flămând și n-are,

Adă-l ca să-i dăm mâncare.

De-i vrun gol, să nu-l lăsăm,

Să-l aduci să-l îmbrăcăm.

Iar dacă-i vrun turc viteaz,

Trage spada, vezi, fii treaz.

Să-l lovești tu singur bine,

Nu te bizui pe mine!

Gruia armele-și luă,

Spre pădure-n sus plecă.

239

Petre Dulfu

Și-n pădure, cum se urcă,

Dă de matahala turcă:

– Alelei, măi turc smintit,

Fi-ți-ar glasu-afurisit,

Pentru ce tot chiotești,

Și odihna ne-o răpești?

Dacă ai putere-n vine,

Haide să te lupți cu mine!

Turcul – ca și câinele –

(Curme-i Domnul zilele!)

Nici o vorbă nu grăiește,

Se apropie hoțește.

De la brâu, de sub ilic,

Scoate buzdugan voinic;

Face-n vânt o-nvârtitură,

Lui Gruiță ochii-i fură.

Îl ochește hoțomanul,

Ș-unde-i dă cu buzduganul?

Drept în furca pieptului,

Unde-i greu voinicului.

Gruișor s-a poticnit...

Iar păgânul a sărit,

L-a legat de-al său fugar,

Strâns c-un lanț, ca pe-un ogar.

Și s-a pus pe chiotit,

Parcă și mai îndrăcit.

240

Gruie-al lui Novac

Din ceardacul larg de-afară

Moș Novac l-aude iară.

Și cuvântă: – Pui de leu,

Niță măi, nepoate-al meu!

Cinge sabia și tu,

Și-n pădure mi te du!

Află, cine chiotește,

Liniștea de mi-o răpește?

Gruia-i dus și n-a venit:

Nu cumva o fi pierit?

Niță armele-și luă,

Spre pădure-n sus plecă,

Multă cale nu făcu,

Iată că de turc dădu:

– Alei, liftă blestemată,

Sfânta zi de azi te bată,

Și te-ar bate Dumnezeu,

Cum ai prins pe vărul meu!

Și ce bine mi-l legași

De-al tău roib, ca pe-un borfaș!

Ia hai, nu te da-napoi,

Să luptăm și amândoi!

Turcul – ca și câinele –

(Curme-i Domnul zilele!)

Nici o vorbă nu grăiește,

Se apropie hoțește.

241

Petre Dulfu

De la brâu, de sub pieptar,

Scoate-și buzduganul iar;

Face-n vânt o-nvârtitură,

Și lui Niță ochii-i fură.

Îl ochește, hoțomanul,

Ș-unde-i dă cu buzduganul?

Jos la-ncinsul brâului,

Unde-i păs voinicului.

Niță greu se poticnește,

Turcu-l leagă voinicește;

Și îi mână pe-amândoi,

Dindărăt, ca pe doi boi.

Apoi prinde, și mai și,

A striga și-a chioti.

Din ceardacul său de-afară

Moș Novac l-aude iară.

„Na, nici Niță nu mai vine!

Ce-o fi asta, vai de mine?

Doi feciori eu am avut,

Pe-amândoi azi i-am pierdut?

Singur am rămas în viață,

Cu dușmanul să dau față?

Singurel, de capul meu?

Fie, ce-o vrea Dumnezeu!“

Apoi lancea, ne’nfricat,

Buzduganul și-a luat,

242

Gruie-al lui Novac

Sabie la brâu și-a pus,

Și porni spre codru-n sus.

Mult prin codru n-a suit,

Cu păgânul s-a-ntâlnit:

– Bun noroc, păgânule!

– Mulțumim, bătrânule!

– Bată-te, măi turc voinic,

Legea ta cea de nimic!

Bine-i duci pe amândoi

Prinși, legați, ca pe doi boi.

Vino, de ai vlagă-n tine,

Te mai luptă și cu mine!

Turcul vine, hoțomanul,

Răsucindu-și buzduganul.

Și-n Novac cu el izbește.

Moșu-n palmă-l sprijinește;

Și-nhățându-l mâniat,

În păgân cu el a dat.

Turcu-n mână-l sprijini

Și-napoi îl azvârli.

Moș Novac o mân-a-ntins,

Buzduganul iar l-a prins.

Sulițele-apoi luară,

Și cu ele se luptară.

Sulițele tari s-au frânt,

Le-aruncară la pământ.

243

Petre Dulfu

Săbiile și le scot,

Și se luptă iar, cât pot.

Se lovesc mereu, aprins,

Nu se dă nici unu-nvins.

Dar Novac cel ne’ntrecut

A făcut el ce-a făcut,

Săbioara și-a-nvârtit,

Și pe turc l-a nimerit:

De la brâu mai jos un pic,

Unde-i moarte de voinic;

Foalele i-a spintecat,

Mațele i le-a vărsat.

Turcul simte că se pierde,

Cade jos pe iarba verde...

Moșul, hai atunci cu zor,

La nepot și la fecior.

Îi dezleagă pe-amândoi,

Și-ntorcându-se-napoi,

Turcului căzut îi zice:

– Alei, turcule voinice!

Turc ești oare pe deplin?

Ori te tragi din neam creștin?

Căci eu... turc așa viteaz

N-am mai întâlnit pân-azi!

Turcul glăsui pierdut:

– Ba creștin eu m-am născut,

244

Gruie-al lui Novac

Chiar în munți aici la voi,

Și fui dus departe-apoi!

Turcii țara ne-au călcat,

Mic de-acasă m-au furat,

M-au crescut în legea lor:

Turc, dușman creștinilor!

Lui Novac, când auzea,

Inima i se bătea,

Parcă vrea din piept să-i sară:

– Ești născut în astă țară?

Unde? Cine-i tatăl tău?

C-am avut un fiu și eu.

Ani vreo cinci când a-mplinit,

Turci păgâni mi l-au răpit.

Turcul zise: – Nici de mama,

Nici de tata nu-mi dau seama!

Doar de cuibul părintesc,

Ca prin vis îmi amintesc.

Sus erau, p-un deal cu fagi,

Ale noastre case dragi.

Când în jos priveam din deal,

Dam de-un râu cu flori pe mal.

– Ce spui? Sus pe-un deal cu fagi,

Sunt și-a mele case dragi.

Când în jos te uiți din deal,

Dai de-un râu cu flori pe mal.

245

Petre Dulfu

Ia mai spune-mi: din născare,

N-ai pe trup vrun semn tu oare?

– Ba pe gât, ici sub bărbie.

Vezi?... o pată vișinie!

Moș Novac se pleacă-ndată

Și la semnul spus când cată,

Graiu-n piept i se oprește,

Jalnic plâns îl podidește:

– Da! aici... Of, ce-am găsit!

Tu ești dară cel răpit!

Străinatul meu fecior,

Fratele lui Gruișor!

Semnu-acesta mi-e știut!

Te găsii, copil pierdut!

Turcul, de pe lume dus,

Vru să se ridice-n sus.

Dar căzu pe spate iar

Și din piept oftă cu-amar:

– Vai, ursită ne’ndurată!

Tu, Novac, mi-ai fost deci tată?

Azi, cu zile de-aș scăpa,

De străini m-aș lepăda.

Alipi-m-aș iar de-ai mei,

Ca să lupt la rând cu ei!

– Ai să scapi, copilul meu!

Îl mângâie taică-său.

246

Gruie-al lui Novac

Și cu grabă mâna pune,

Mațele să i le-adune.

Vâră-n foale mațe scoase,

Foalele c-un fir le coase.

Dar pân’ foalele-i cusu,

Turcul sufletu-și dădu.

***

Și-l luară, îl jeliră

Și la groapă-l însoțiră:

Ca pe-un fiu de-aceeași mamă

Și ca pe-un viteaz de seamă.

CÂNTUL XV

LA VESELIE

Înălțatul împărat

Strigă iarăși din palat:

– Cine s-o afla să meargă

Peste Dunărea cea largă?

Colo-n munții Lotrului,

Lângă apa Oltului,

Unde-s case cu ceardac,

Sus la curtea lui Novac?

Să-mi aducă pe Gruiță,

Mândrul pui de Novăciță,

247

CUPRINS

Petre Dulfu

Nici în fiare țintuit,

Nici de sabie zdrelit,

Slobod și nevătămat,

Dumnezeu cum l-a lăsat!

Celui care s-o afla,

Plată vrednică i-oi da!

Vin trei turci căpățânoși,

Intră la-mpărat făloși.

Dânșii jură că s-or duce,

Viu pe Gruia l-or aduce.

Se arunc-apoi, toți trei,

Pe fugari ca niște zmei;

Și din țarigrad porniți,

Merg zi-noapte neopriți:

Până-n munții Lotrului,

Lângă apa Oltului,

Unde-s case cu ceardac,

Sus la curtea lui Novac.

Gruia sub un pom dormea,

Cu baltagu-alăturea,

Și c-o mână peste frunte,

În livada de sub munte.

Iară mai depărtișor,

Calu-i mândru, Negrușor,

De-un țăruș de-argint legat,

Flori păștea pe-un verde hat.

248

Gruie-al lui Novac

Când sărit-au din ogradă,

Turcii, gardul în livadă,

Negru necheză cumplit,

Și voinicul s-a trezit.

– Alelei, turci blestemați,

Ce-ați venit să mă sculați?

Cine-aicea v-a mânat,

Capul vostru l-a mâncat!

Ei plecară capu-n jos:

– Stăi! De ce ești mânios?

Că noi n-am venit, creștine,

Cu gând rău aici la tine.

Binele doar ți-l voim.

Noi de la-mpărat venim!

Te poftește la domnie,

La un pic de veselie.

Ce zici? Gata ești de drum?

Vrei să vii cu noi acum?

El, sculându-se, grăiește:

– Împăratul?... mă poftește?

Bine!... am să mă gătesc,

Uite-acuma... și pornesc.

Voi plecați, că drumu-i lung,

Într-o clipă eu v-ajung.

Apoi mândru se găti,

Și pe Negrușor sări;

249

Petre Dulfu

Repede la fug-o-mpunse,

Pe voinicii turci i-ajunse.

Și cu dânșii s-a tot dus,

Pân’ la-mpărăție sus.

La-mpărat când a sosit,

Gruia-n față-i s-a oprit:

– Bun noroc și sănătate!

Iată-mă-s, venii, nălțate.

Oaste-mi dai ca să mă bat?

Sau la ce tu m-ai chemat?

Împăratu-n fața sa

Când îl vede, drept, așa,

Nelegat, neferecat,

Și la brâu c-un paloș lat,

La-nceput, încremenește;

Dar apoi se stăpânește:

– Bun sosit! îi zice. Știi

Pentru ce eu te poftii?

Aș dori grozav, creștine,

Să mă-ncredințez prin mine:

Ești așa viteaz anume,

Cum te crede-o-ntreagă lume?

Să te pun vreau la-ncercare,

Dacă nu-i cu supărare!

– Cu plăcere! zise Gruie,

Nici o supărare nu e!

250

Gruie-al lui Novac

În grădin-apoi se duc.

Și pe Gruia turcii-l duc

La un tei cu frunza lată

Și cu umbra răsfirată.

L-au legat de teiul gros,

De la umeri până jos,

C-o frânghie de mătasă,

Ca și mâna lui de groasă.

– Haide, Gruio! a grăit

Împăratul la sfârșit.

Haide, rupe-acum frânghia,

Ca să-ți văd și eu tăria!

Iar în gândul lui gândea:

„Rupe-o, numai de-i putea!

Dar e groasă... nu mă tem...

Capul noi azi ți-l tăiem!“

Gruia stă un pic, zâmbește.

Pe sub gene lung privește

La-mpărat și la curteni,

Ce clipeau din ochi, vicleni.

Iar când încordă trup, brață,

Rupse funia, ca pe-o ață...

Și – din rădăcină scos –

A trântit și teiul jos.

Se-ndrepteaz-apoi de spate:

– Ei, nălțatule-mpărate!

251

Petre Dulfu

Oaste-mi dai ca să mă bat?

Sau la ce tu m-ai chemat?

Împăratu-n scaun tace,

Semn slujbașilor săi face.

Repede câțiva s-au dus,

Și din staul ce-au adus?

Un sălbatec bidiviu,

Prins atunci de prin pustiu.

Să alerge l-au lăsat

Ne’nșeuat și ne’nfrânat.

– Hai! grăi-mpăratul iar,

Prinde-l, Gruio, pe fugar!

Saltă-te pe-a lui spinare,

Să te văd cât ești de tare!

Iar în gândul lui gândea:

„Prinde-l, numai de-i putea

Dar la toți câți au cercat,

Roibu’ capul le-a mâncat.“

Gruia stete, râse-o clipă...

Hai la roib apoi în pripă.

Mâna-n coama lui a pus

Și sări pe spate-i sus.

Calul sforăia, zvârlea...

Jos pe Gruișor să-l dea.

Ci-n zadar vărsa el foc,

Călărețul... tot la loc!

252

Gruie-al lui Novac

Apoi pinteni când i-a dat,

Roibul o porni turbat,

Ocoli, dintr-o suflare,

De trei ori grădina mare.

După ce-l cam obosi,

Spre-mpărat cu el veni.

S-a oprit în fața lui:

– Ei, nălțate! ce mai spui?

Oaste-mi dai ca să mă bat?

Sau la ce tu m-ai chemat?

Împăratu-n scaun tace,

Semn cu mâna iarăși face.

Și-au venit, cu sprinteni pași,

Două mii de turci ostași,

Tot din cei mai buni, știuți,

Care nu se dau bătuți.

– Iată, dacă vrei soldați.

Haide, cearcă să mi-i bați.

Să-mi arăți acum și mie,

Gruio, marea-ți vitejie!

Iar în gândul lui gândea:

„Bate-i numai de-i putea!

Dar aceștia-s pui de zmei,

Cei mai tari viteji ai mei!

ăștia ți-or veni de hac,

Măi Gruiț-al lui Novac!“

253

Petre Dulfu

Gruia stă un pic, zâmbește,

Spre soldați apoi pornește

Ca un vifor întețit

Spre pometul înflorit...

Ș-unde-ncepe-a-i fulgera,

Viu nici unul nu scăpa.

Cad, sub paloșu-i tăios,

Capetele lor pe jos:

Cum din pomi cad la pământ

Florile când bate vânt.

Cât ai face ochii roată,

Doborî oștirea toată.

Spre-mpărat apoi se-abate:

– Ei, ’nălțatule-mpărate!

Teiul gros ți-l răsturnai,

Roibul ți-l încălecai,

Și ostașii, câți mi-ai dat,

La pământ ți i-am culcat.

Rândul tău acuma vine,

Dumnezeu de-o fi cu mine,

Să-ți tai capul, vitejește!

Prea mă ispitiși turcește!

Vorbele-i când auzi,

Împăratul se-ngrozi;

Îl chemă-n palatu-i sus,

Pungi de galbeni i-a adus:

254

Gruie-al lui Novac

– Gruio! bani îți dau, câți vrei,

Numai cruță anii mei!

Gruia ochii și-a-ncruntat,

Și din gur-a cuvântat:

– ține-ți banii! nu-i vroiesc!

Am eu câți îmi trebuiesc...

Nici arginții tăi nu-i vreau,

Nici viața nu ți-o iau.

Plec în țara mea,-mpărate,

Să rămâi cu sănătate!

Din palat apoi coboară,

Sare-n șea pe cal, și zboară.

Iar spre poartă când zbura:

– M-ai avut în mâna ta...

Să rămâi de azi cu bine,

Vrednic nu fuseși de mine!

Împăratu-n prag stătea:

– Te-am avut în mâna mea.

Du-te, Gruio, mergi cu bine,

Vrednic nu fusei de tine!

Și pe Negrușor călare,

El se duce-n goana mare,

Nori de praf în urmă-i lasă...

Merge, zboară... pân-acasă.

255

Petre Dulfu

CUPRINS

CÂNTUL XVI

NIță

Vin pe drum, pe lângă râu,

Turci cu paloșe la brâu.

Cu mustețe lungi ca racii,

Cu căutături ca dracii.

Vin mereu din sat în sat,

Văi și colnice străbat;

Trec dumbrăvi întunecoase,

Trec poiene luminoase.

Și pe unde vin cu grabă,

Tot de Niță-n drum întreabă,

Tot de Niță cârciumarul,

Tot de Niță măcelarul,

Care ziua crâșmărește,

Gălbiori agonisește,

Seara bea și chefuiește,

Noaptea turci măcelărește.

Tot întreabă, ispitesc,

Până, iată-i, nimeresc,

Dau de crâșma lui în drum,

Intră-n curte toți duium.

Înconjoară iute casa,

Și zăresc pe Nițuleasa,

Între straturi în grădină,

De ridichi cu poala plină.

256

Gruie-al lui Novac

– Bună ziua, Nițuleasă,

Ochi frumoși de puică-aleasă!

– Mulțumesc, boieri cinstiți,

De la mine ce poftiți?

– Nițuleaso, să ne spui,

Niță-al tău e-aci sau nu-i?

De-i năuntru, zi-i să iasă,

De-i în sat, să-l chemi acasă.

Dacă-i dus în deal la vie,

Să-i trimeți cuvânt să vie.

Ni-e prieten bun. Vroim,

Negreșit, să-l întâlnim!

Auzind, ea tresări;

Și din gură glăsui:

– Preacinstiților boieri,

Caimacami și ieniceri!

De-l cătați cu prietenie,

Mulți ani Domnul să vă ție!

Iară de i-ați pus gând rău,

Nu v-ajute Dumnezeu!

– Îl cătăm cu bunătate,

Niță-al tău ni-e ca un frate!

Dar averi cu el avem,

Și dorim ca să-l vedem.

Mult frumoasa Nițuleasă,

Cu stat nalt de jupâneasă,

257

Petre Dulfu

A crezut cuvântul lor.

Și le-a zis: – Boierilor!

Eu vă spun adevărat,

Nu e Niță dus în sat,

Nici în deal la vie nu-i,

Este-aici la vatra lui!

După cină-aseară el

A băut cam multicel,

Somn pe gene i s-a pus,

Doarme-n pat cu fața-n sus

Și cu paloșul pe piept.

Nu prea-mi vine să-l deștept!

Auzind că doarme beat,

Turcii mult s-au bucurat:

– Lasă-l că s-o deștepta,

Când în casă vom intra!

Și numaidecât se duc,

Intră-n casă toți buluc.

Iară pe român în pat,

Când zăritu-l-au culcat,

Lângă șold c-un paloș lat,

Trei pași înapoi s-au dat!

Dar un turc, privire cruntă,

Și statură cam măruntă,

Decât toți mai inimos,

Sfoară de mătase-a scos.

258

Gruie-al lui Novac

Ca arcanul a-nnodat-o,

După gât i-a aruncat-o.

Și pe ceilalți turci îi cheamă.

Vin toți și la tras se-nhamă.

Niță somnul își urma,

Vis frumos în somn visa.

Când, deodată, ceva rece

Simte pe la gât că-i trece.

Scutură grumajii, tare...

De la gât arcanu-i sare.

Turcii, cum trăgeau cu ură

Buf! pe spate toți căzură.

Niță-n pat, cu fața-n sus,

Doarme mai departe, dus...

Dară turcul mărunțel

Se apropie și el.

Sfoara, iarăși, tâlhărește,

De grumaji i-o potrivește;

Și mai tare, hoțomanul,

Strânsu-i-a de gât arcanul.

Sfoara turcilor le-a dat-o,

Turcii-n mâini au apucat-o,

Toți din nou se opintiră

Și pe Niță mi-l smuciră.

Niță ochii mari făcu,

Vru să strige, nu putu;

259

Petre Dulfu

Turcii-l traseră din pat

Și cu sfoara l-au legat

De pociumbul hornului,

În bătaia fumului,

La dogoarea focului,

Unde-i greu voinicului!

Bietul Niță, deșteptat,

Și văzându-se legat

Se-ncordează, strigă-amar,

Totul însă e-n zadar!

El striga, ei îl băteau,

Of! și-n el cu ce dădeau?

Tot cu fierul plugului

Peste lungul trupului.

Și cu biciul de curele

Peste-a feței albă piele.

Iară după ce-l bătură,

Toți pe chef se așternură.

Turcii chefuiau râzând,

Niță se zbătea gemând,

Nițuleasa se jelea.

Ce să facă, nu știa!

El, când soața și-o văzu,

Semn cu ochiul îi făcu:

– Dragă, ce stai de jelești,

Și nimic nu-mi folosești?

260

Gruie-al lui Novac

Vezi ce rău mă chinuiesc?

Moartea, turcii mi-o urzesc.

Fă-te că mai ieși pe-afară,

Intră-alături în cămară,

Ia-ți din ladă, dintr-o oală,

Pumni de gălbiori în poală

Și, cu poala plină rasă,

Vino, mătură prin casă.

Fă-te că te poticnești,

Bani pe jos să risipești...

Doar păgânii m-or lăsa!

Și să vezi cum i-oi juca!

Dânsa pleacă... și din oală,

Galbeni mulți aduce-n poală.

Măturând se poticnește,

Bani prin casă risipește.

Când văd galbenii lucioși,

Turcii sar, din fire scoși,

Pe sub pat nebuni se bagă

După aur, să-l culeagă.

Strâng de jos tot ce găsesc,

Dar pe Niță nu-l slăbesc,

Ci mai nemiloși îl bat.

Niță geme-ndurerat...

Soața-i plânge muierește,

Și nimica nu-ndrăznește.

261

Petre Dulfu

El, văzând că nu-i dau pace,

Semn din nou nevestei face:

– Dragă! ce jelești și stai,

Nici un ajutor nu-mi dai?

Fă-te iar că ieși, și du-te

În cămar-alături iute.

Dichisește-te frumos,

Cu ce ai mai arătos.

După ce te vei găti,

Să te-ntorci napoi aci!

Doar păgânii m-or slăbi

Și să vezi cum le-oi plăti!

Nițuleasa pleacă iară,

Într-alături în cămară.

Pune fața la-nălbeală,

Buze moi la rumeneală,

Lungi sprâncene la negreală,

Unghiile la pileală.

Ia din scrin papucii noi,

Cumpărați cu galbeni doi;

Ìa cea de sărbători

Și catrințele cu flori.

Se gătește-ntr-o clipită,

Cum de Paști a fost gătită...

Mândr-apoi, ca o crăiasă,

Vine din cămară-n casă.

262

Gruie-al lui Novac

Turcii dornici o priveau...

Dar pe Niță nu-l slăbeau,

Ci-l băteau mai cu putere!

Niță se zgârcea-n durere.

Soața lui se văieta

Și nimic nu cuteza...

El, văzând că nu e șagă,

Semn din nou îi face: – Dragă!

Ce jelești cu-atâta foc,

Făr-a-mi folosi deloc?

Ia hai, fă-te că te duci

Apă rece să le-aduci...

Și te du colo-n conac,

Sus la unchiu-meu Novac;

Repede să-i dai de știre,

Că mă aflu la pieire...

Doară unchiul m-o scăpa,

Și să vezi ce le-oi lucra!

Nițuleasa și-a luat

Cofa-n mână și-a plecat.

După apă nu s-a dus,

Ci pe deal, la unchiul, sus,

Gruia și Novac, în casă,

Ospătau voioși la masă.

– Alei, Gruio, vărule,

Și Novace, unchiule,

263

Petre Dulfu

Ospătați, vă veseliți,

Și de Niță nici nu știți!

Haideți, fără zăbovire,

Că se află la pieire.

De mai stați, e prea târziu,

Nu-l găsiți pe Niță viu!

– Ce i s-a-ntâmplat, nepoată?

– Ne călcară turci... o gloată!

El dormea-n odaie beat;

Prinsu-l-au, și l-au legat

Jos, de stâlpul hornului,

La dogoarea focului.

Și cumplit îl chinuiesc,

Moartea turcii i-o gătesc!

Moș Novac la Gruia cată:

– Auzit-ai, Gruio, tată?

Cinge sabia la brâu,

Du-te, până nu-i târziu!

Gruia: – Haidem, verișoară!

Sabia-ncingându-și, zboară,

Ca un vânt din deal se lasă...

Iată-mi-l la Niță-n casă:

– Alelei, măi neam hain,

Cum v-abateți din senin,

Câte-o sută pe un om,

Ca și ciorile pe-un pom!

264

Gruie-al lui Novac

Ce vi-e omul vinovat,

Astfel de mi l-ați legat?

Nu vi-e robul de vânzare?

Mie mi-e de cumpărare!

– Nu ni-e robul de vândut,

Ci ne este de pierdut!

– Olio! vărule, măi, slabe,

Cum te calcă niște babe!

Astfel când a cuvântat,

Funiile i-a tăiat,

Buzdugan i-a pus în mâini:

– Iacă leac pentru păgâni!

Slobod Niță când se vede,

Ca un fulger se repede,

Și când prinde-a da, șoimanul

În păgâni cu buzduganul,

Oliolio!... păgânii hoți,

Cum fugeau spre ușă toți!

Dar în ușă Gruia sta,

Jos cu sabia-i culca.

Iar pe care nu-l doboară

Lucitoarea săbioară,

Îl așterne-n grabă jos

Buzduganul nemilos.

. . . . . . . .

Stelele când răsăreau,

Clăi de turci sub cer ardeau.

265

Petre Dulfu

Focul roșu tot creștea,

Carnea-n flăcări sfârâia.

Când pojarul se stinsese,

Scrum din turci mai rămăsese.

Nițuleasa scrum lua,

Niță oasele-aduna.

Într-un car le-au încărcat,

Și pe Olt în jos le-au dat:

Unda rece să le care

Până-n Dunăre și-n mare!

CÂNTUL XVII

FATA TURCULUI

Colo-n Munții oltenești,

Sus, la curți mari novăcești,

Plimbă-mi-se prin ceardac,

Trist, feciorul lui Novac:

Din ochi negri lăcrămând,

De la inimă oftând.

Taică-său la dânsul vine:

– Gruie, scumpe, ce-i cu tine?

Straiele ți-ai ponosit,

Calul ți l-ai obosit,

Galbenii ți-ai cheltuit,

De te văd așa mâhnit?

266

CUPRINS

Gruie-al lui Novac

– Nu, tăicuță! ci mă bat,

Iarăși, gânduri de-nsurat...

Și din câte le-am văzut,

Doar o fată mi-a plăcut:

Fata turcului bogat,

Soliman, din Calafat.

Sultănica-i zic pe nume,

Nu-i ca dânsa alta-n lume.

Nici o zână, nici o floare,

Nu-i așa fermecătoare.

Și-i nepoată de-mpărat,

Mințile mi le-a furat!

Taică-său clipi din gene,

Și-a-ncruntat a lui sprâncene:

– Tu, român de viță, vrei

Fata unui turc s-o iei?

Dacă este-așa... grăbește,

Rade-te pe cap turcește,

Lasă-ți portul românesc,

Și te-mbracă-n strai turcesc!

Gruia ce mi se gândește?

Nu s-a ras pe cap turcește,

N-a schimbat cu strai păgân

Portul neaoș de român.

Ci la Negrușor s-a dus,

Mândră șea, frâu scump i-a pus.

267

Petre Dulfu

S-azvârli pe el călare,

Apoi: – Hi la drum, fugare!

Din călcâie-l îmboldea,

Calul câte-un deal sărea;

L-atingea cu palma-i lată,

Și sărea doi munți deodată.

Iată-l cu frumosu-i cal

Colo-n Calafat, pe mal,

Lâng-o veselă grădină,

De garoafe mândre plină.

Sultănica cea frumoasă

Tocmai se plimba voioasă

Printre flori, și după ea

Roabe vreo cincizeci avea.

Mândre toate, frumușele,

Mai n-o cunoșteai din ele.

Când văzu pe călăreț,

I-a grăit: – Voinic semeț!

Ce joci calul tău pe-aci?

Tatăl meu, de va simți,

Calul scump o să ți-l ia,

Iar pe tine... te-o tăia!

Gruia calul și-l strunește,

Lângă gard cu el se-oprește:

– Of, nepoată de-mpărat,

Din orașul Calafat!

268

Gruie-al lui Novac

O garoafă de mi-i da,

Mult mi-ai drege inima!

Ai copilei obrăjori

S-au făcut ca doi bujori.

Se plecă tremurătoare

Pe un strat și rupse-o floare.

Unei roabe o dădu:

– Na, aleargă de i-o du.

Gruia-n ochii fetei cată:

– Nu așa, frumoasă fată.

Ca să-mi dreagă inima,

Dă-mi-o cu mânuța ta!

Sultănica tresări,

Fața ei se-nveseli,

Negrii ochi și i-a plimbat

Peste florile din strat.

Rupse cu mânuța-i albă

Altă floare și mai dalbă;

Și s-a dus ca să i-o dea:

– Na-ți-o, chiar din mâna mea.

El atunci un braț întinde,

Fetei mijlocu-i cuprinde;

Și săltând-o-n șea cu zor,

Pinteni dă lui Negrușor:

– Hi!... măi puiul șoimului,

Mi te-așterne drumului,

269

Petre Dulfu

Ca și iarba câmpului

La suflarea vântului!

Negrușor zbura, la deal,

Iară Gruia-n șea pe cal,

Mândra-și dezmierda cu sete,

Sărutându-i ochi și plete.

. . . . . . . . .

Roabele... rămân pierdute,

Iar o roabă-aleargă iute

Colo-n târg la cafenea,

Unde turcii beau cafea:

– Turcule, stăpâne, vină

Lasă vorbă și hodină;

O clipită nu mai sta,

C-au răpit pe fiica ta!

ți-a luat-o-n șea pe cal

Și-a zburat cu ea la deal

Năzdrăvanul pui de drac,

Gruie, Gruie-al lui Novac!

Turcul, când a auzit,

Ars din locu-i a sărit;

Și cu lacrămi el plângea,

Căci atâta fiic-avea!

Merse-acasă-ntins... și, hai!

Drept în grajdul cel de cai.

Nici un cal nu-i trebuiește,

La nici unul nu se-oprește.

270

Gruie-al lui Novac

Ci-ndreptează pașii lui

Spre un colț al grajdului,

Către Alba, iapă veche,

Care n-avea-n țări pereche.

De la iesle-o scoate, sare

Pe lucioasa ei spinare,

Fără șea și fără frâu,

Doar cu sabia la brâu.

Alerga, fugea, măi frate,

Cu urechile culcate,

Alba turcului deliu

După Negru cel zglobiu

Cum aleargă de nebună –

Peste câmpuri – o furtună.

Cu atâta zor fugea,

De mai-mai că-l ajungea!

Sultănica, de pe cal,

Din nălțimea unui deal,

Căutând napoi, deodată,

Dă cu ochii de-al ei tată.

Ce-i trăsni atunci prin minte?

Se plecă din șa-nainte,

Și pe Negru cel spumat

De-o ureche l-a mușcat.

Urechiușa sângerează,

Negrușor ca ars nechează,

271

Petre Dulfu

Hai, pe urmă, dă năvală,

Zboară, cu așa iuțeală –

De-au ajuns în data mare

Colo unde-albeau în zare

Mândre case cu ceardac:

Sus, la curtea lui Novac.

Nu intră în casă bine,

Turcu... iată-l, și el vine,

Cu privirea-nflăcărată,

Și cu spada ridicată.

Inimosul Moș Novac,

Din al casei lui ceardac,

Coborâtu-s-a-n ogradă,

Oaspele ca să și-l vadă:

– Ho, jupâne turcule,

Și cinstite socrule!

Ce-nspăimânți pe fiii tăi,

Fiii tăi, copiii mei!

Ia poftim, să ne-mpăcăm,

Cu paharul să-nchinăm!

Tinerii fac vrăjbile,

Noi, bătrânii, păcile.

Iar copila: – Tată drag,

Îi grăi de sus din prag.

Să mă iei napoi veniși?

Du-te! Geaba osteniși!

272

Gruie-al lui Novac

Gruia-i mândru voinicel,

Nu mai plec de lângă el,

De-azi, creștină eu mă fac.

Voi fi nora lui Novac!

CÂNTUL XVIII

LA SOCRI

Dinspre munții Lotrului,

Prin strâmtoarea Oltului,

Cine se coboară-n cale,

Către Dunăre la vale?

Gruie-al lui Novac coboară

Cu iubita-i soțioară;

Că de când s-au cununat,

Pe l-ai săi ea n-a mai dat.

Prin păduri de brad, prin munți,

Merg la socrii cei cărunți,

Pe doi roibi înaripați

Și cu daruri încărcați.

Prin pădure cum treceau

Florile-i ademeneau,

Ierburile-i îmbătau,

La repaus îi chemau.

Și colo cam spre amiază,

Umbra când se tot scurtează,

273

CUPRINS

Petre Dulfu

Ajungând în Valea rea,

Caldul soare-i dogorea,

Iată-i, se opresc, măi frate,

Sub un brad cu crengi plecate.

Sultănica masă-ntinde,

Scoate din desagi merinde.

Amândoi apoi s-așează,

Odihnesc și ospătează.

Iară el a cuvântat:

(Îl păștea parc-un păcat!)

– Scumpo, nu-mi cântași de mult

Ian începe... să te-ascult.

Cântă-ți, mândro, cântecul,

Că mi-e drag ca sufletul!

– He! cânta-ți-aș bucuroasă,

I-a răspuns a lui frumoasă,

Dar de-ncep eu a cânta,

Frunzele s-or clătina,

Munții, văile-or vui...

Arambașa s-o trezi;

Arambașa cel vestit,

Care stă prin munți dosit:

Căpitanul de voinici,

Ce-i stăpân prin văi p-aici.

Și simțind c-aici suntem

Va veni la noi, mă tem.

274

Gruie-al lui Novac

– Ei și-apoi? Să vie! lasă...

L-oi pofti cu noi la masă.

Iar de-o fi sătul de hrană,

Un baltag i-oi da pomană!

Cântă-ți, mândro, cântecul,

Că mi-e drag ca sufletul!

N-avea grije pentru tine,

Cât te afli lângă mine!

– Dragul meu! de-al tău cuvânt

Asculta-voi și-o să cânt...

Arambașa o să vie,

De el nu ți-e teamă ție!

Dar știi, Gruie, ori nu știi,

Că de când eram copii –

Ani vreo zece când aveam –

Eu și dânsul ne iubeam?

Când fui mare, l-am lăsat,

Eu pe tine te-am luat;

Iară el, prin munți cu brazi

Stă-ndosit de-atunci pân’ azi!

Azi pe-aici de s-o abate

Și mi te-o zări, bărbate,

El lupta-va pentru mine,

Să mă ieie de la tine!

Vorbele acestea-l dor,

Mult, pe-al lui Novac fecior.

275

Petre Dulfu

Totuși, zice: – Mândro, hai!

Cântă, grije tu să n-ai!

Sultănica, scumpa lui,

Dete drumul glasului.

Și când prinse-a trăgăna,

Munții-au prins a răsuna.

Valea prinse-a clocoti.

Arambașa se trezi,

Părăsi culcuș de flori

Dintre brazi mirositori.

Și de sus, pe-o-ngustă cale,

Fuga, coborî la vale.

Iată-l, vine drept la ei:

– Gruio! Tu ești? Alelei!

Cine dracu te-a adus

Și-n cărarea mea te-a pus?

Zile scurte de-ale tale?

Ori păcate de-ale mele?

Ce-avuși – bată-te pustia –

Cu-al tău roib să-mi calci moșia?

Ia să-mi dai degrabă seamă,

Ia să-mi dai pe roibul vamă!

– Ba eu roibul nu ți-oi da,

Până capul sus mi-o sta;

Că mi-l dete taică-meu,

Ca să-mi poarte trupul greu.

276

Gruie-al lui Novac

– Măi cu paloș mare-n teacă

Și cu căpățâna seacă!

Ce-mi treci luminișurile

Și-mi străbați desișurile?

Cum ai îndrăznit, semețe,

Să-mi încurci cărări, fânețe?

Ia să-mi dai azi mie seamă,

Ia dă-mi paloșul tău vamă!

– Ba nici paloșul nu-ți dau,

În picioare cât mai stau;

Că mi-l dete Dumnezeu,

Ca să-mi apăr capul meu!

– Măi... cu mândra ca o floare,

Ce-mi seci apa din izvoare?

Știi tu oare ori nu știi,

Că pe când eram copii,

Când vreo zece ani aveam,

Eu și mândra ne iubeam?

Ia să-mi dai azi, Gruio, seamă,

Ia să-mi dai pe mândra vamă!

– Ba, păgânule-ngâmfat,

Pân-am brațe de luptat,

Nu-ți dau nici pe mândra mea,

Că m-am cununat cu ea!

Ia-mi-o, de ești și-ndrăzneț,

Cât ți-e graiul de semeț,

Vino să ne măsurăm,

Luptă dreaptă să luptăm!

277

Petre Dulfu

. . . . . . . . . .

Ei de brâne s-apucară,

Și la luptă se-ncleștară;

Când în loc se răsuceau,

Când la vale se târau,

Dar nici unul nu slăbea,

Fiecare se ținea.

Gruia ce mi se gândește?

Soțioara-și ispitește:

– Alei, puica mea, tu stai?

Nici un ajutor nu-mi dai?

Uite, brâu-mi se dezleagă,

Vino de mi-l strânge, dragă!

Că mă-mpiedec și-oi cădea,

Fără soț vei rămânea!

Ea-i grăi: – Nu, nu! mai dați!

Luptă dreaptă să luptați!

Că oricare-o birui,

Tot un bărbățel mi-o fi!

Gruia, auzind așa,

Foc pe inimă simțea.

Trup și brațe și-a-ncordat,

Pe-arambașa l-a-nhățat,

Sus de tot l-a ridicat,

De pământ cu el a dat...

278

Gruie-al lui Novac

Și-n țărână până-n gât,

Dintr-o dată l-a vârât.

Apoi paloșu-nvârti,

De gât capu-i dezlipi.

Soața-i vine: – Dragul meu,

Să te ție Dumnezeu!

Gruia-n inimă fierbea,

Dar mânia-și ascundea.

Scoase plosca de sub șea:

– Na, drăguțo, vin și bea!

Că de-acum din mâna mea,

Ori îi bea ori nu-i mai bea.

Pricepându-i gândul rău,

Ea se roagă: – Soțul meu!

Am greșit... sunt vinovată...

Iartă-mă de astă dată!

Gruia aspru se uita,

Și din grai o judeca:

– Mândro, știi ce mă gândii?

Vara asta eu cosii.

Am făcut vreo șapte clăi,

Vârf la toate le pusei.

Dar o claie-n deal clădită

Mi-a rămas nevârfuită.

Știi ce mă gândesc azi eu?

Să-i fac vârf cu capul tău!

279

Petre Dulfu

Mândra, biata,-ngălbenește.

Gruia paloșu-nvârtește...

Dă o dată mânios,

Trupul mândrei cade jos,

Capul se rostogolește,

Gura ei bolborosește.

El cosițele-i rătează,

Și sub șea pe roib le-așează

Apoi sare-n șea, pornește,

Pân’ la socri nu se-oprește.

. . . . . . . . . .

Soacra, cum îl vede,-aleargă,

Poarta i-o deschide largă,

Îl poftește,-i pune masă.

El pe-o mână fruntea-și lasă.

– Ce stai, ginere, plouat?

Fata unde mi-ai lăsat?

Sultănichii nu-i e bine?

Cum de n-a venit cu tine!

Gruia soacrei sale-i dete

Smocul pletelor tăiete:

– Iacă ce-ți trimete ea.

Am lăsat-o-n Valea rea...

Lângă hoțul Arambașe.

Vulturi nesătui să-ngrașe

Cu obraji-i rotunjori,

Și nesățioase ciori.

280

Gruie-al lui Novac

Când cosițele-i zări,

Soacrei inima-i sări.

Le-a luat, la piept le-a strâns,

Înecându-se de plâns.

Ca din minți ieșită, mama,

De pe cap și-a rupt năframa.

Pletele și le smulgea,

Și cu lacrămi se jelea:

– Of!... acasă când erai,

Fată, cum nu m-ascultai,

Să iei soț de prin vecini.

Tu la toți găseai pricini...

Într-o zi, la drum în zbor

Mi-ai plecat c-un călător.

Călătorul ce l-ai vrut,

Iată! vezi ce ți-a făcut?

Te lăsă-n păduri, să-ngrași

Ciori cu-obraji-ți drăgălași.

Însuși el mi te-a răpus!...

Gruia nalță fruntea sus:

– Ia taci, soacră, nu ofta,

Toate-s doar din vina ta!

C-o lăsai de se-ndrăgea

Cu oricine se-ntâlnea.

Fata prea ți-ai răsfățat!

Proastă creștere i-ai dat:

281

Petre Dulfu

Ca să și-i dorească soți,

Câți îi va-ntâlni, pe toți!

Zice și pe roib el sare,

Pleacă iar, în goana mare;

Se tot duce, pân’ se pierde

În desiș de codru verde.

CÂNTUL XIX

MOARTEA LUI NOVAC

Ce s-aude-n lung pe vale?

Ce se vede jos în cale?

Sunt tătari ce vin grămadă

De prin sate, de la pradă.

Pe vâlcele și pe drumuri,

Vin tătari păgâni, duiumuri.

Iar în fruntea tuturor,

Cine vine mai cu zor?

E Mârzacul cel bătrân,

Cam albit de ani și spân:

Fire-n barbă opt, sau nouă,

În mustețe numai două.

Și un arc el are-n spate,

Cât o cobiliță, frate!

Iar într-însul o săgeată,

Mare, coșcogea lopată.

282

CUPRINS

Petre Dulfu

Tot viind așa duium,

Iată-i, dau de-o fată-n drum

De Stăncuța cea chiabură,

Drăgălașe la făptură.

Îmbrăcată-n ie albă,

Și la gât c-o mândră salbă.

Cum o văd în drum tătarii,

Sar și-o-nhață ca tâlharii!

Lanț de fier în grabă scot,

Și o leagă cot la cot.

Toți cu bicele-apoi sar,

Și-o lovesc, și-o bat amar.

– Valeu! strigă fata. Mor!

Nu mă bateți, hoților!

Bani vreți? Haideți că v-oi da,

Gălbiori, cu banița!

Dar Mârzacul cel albit

Îi grăi cu glas dogit:

– Nu te batem, puico, hăi,

Pentru gălbiorii tăi!

Ci te batem să ne spui

(Fiindcă ești din satul lui)

Unde-i, care-i din tot satul,

Casa lui Novac bogatul?

– Câinilor, dacă-i așa,

Ian priviți! le zise ea,

284

Gruie-al lui Novac

Sus, vedeți voi, pe colină,

Cea văpaie de lumină?

Nu-i văpaie arzătoare!

Acolo lucesc la soare

Mândre case cu ceardac,

Casele lui moș Novac.

Casele când le văzură,

Fetei drumul îi dădură,

Și-ntr-acolo, toți vrăjmașii

Își cârmiră-ndată pașii.

***

Moș Novac la o fereastă,

Sus, vorbea cu-a sa nevastă:

– Dragă, somnul m-a furat,

Și urât vis ce-am visat!

Mă prădau tătari, o ceată...

Se-mplinește visu-mi, iată!

Vin tătarii... vezi cum suie?

Vin! și-acasă Gruia nu e.

Deci, tovarășa mea! sai,

Mână de-ajutor să-mi dai!

– Ce să fac, femeia-ntreabă.

– Cară-mi la săgeți, degrabă.

Să le cari cu traista-n casă,

Și să mi le pui pe masă.

Bine vorba nu sfârșea,

Tătărimea și sosea.

285

Petre Dulfu

Au venit tătarii gloată,

De-au umplut ograda toată;

Tot veniră cu grămada,

Pân-umplură și livada.

Moșul spada-și ascuți,

Arcu-ndată și-l găti

În părete-avea din față,

O spărtură lunguiață.

Pe-acolo Novac ochea,

Și cu arcul său bătea.

Numai c-o săgeată, două,

Dobora tătari, opt, nouă.

Dar Mârzacul cel bătrân

Și ca babele de spân,

A văzut din ce loc vine

Moartea lor, și de la cine.

Suie deci, cu mulți de-ai lui,

Treptele conacului.

Sar la ușă cinci păgâni,

Și-o ridică din țâțâni.

Dau să intre din pridvor,

Toți în cas-apoi cu zor...

Însă moșu-n ușă drept,

Ca un zid le ține piept.

Știți de spada lui cea grea,

Tătărimea cum cădea?

286

Gruie-al lui Novac

Cum cad toamna frunzele,

Când bătut-au brumele.

Sute vin, se-ngrămădesc,

Toți pieirea și-o găsesc.

Alte sute-l împresoară,

La pământ el îi doboară.

. . . . . . . . . .

Dar cu lancea-mpuns amar

Pe la spate de-un tătar,

A căzut la urmă jos

Și Novac cel inimos:

Precum cade la pământ

Falnicul stejar, de-un vânt.

Doborât văzându-l, hoții,

Buzna-n casă dau cu toții.

Prind – la geamul din iatac –

Pe soția lui Novac.

Și legând-o-ncep s-o bată.

– Vai! ea strigă-nspăimântată.

Stați cu bicele, păgâni,

Dezlegați-mă de mâini!

Bani cu mierța vă voi da,

Câți vă cere inima!

Dar Mârzacul cel cărunt

Se uită la dânsa crunt:

– Taci, femeie! ce tot zbieri?

Nu te batem pentru-averi!

287

Petre Dulfu

Ci te batem să ne spui:

Unde-i grajdul calului,

Al lui Negru-Negrușor,

Ce cu șoimi se-ntrece-n zbor?

Calul Gruia l-a furat

De l-al nostru han bogat.

Hanul ne-a trimis pe noi

Să i-l ducem înapoi!

Novăcița, dezlegată,

Merse cu tătarii: – Iată!

Sus, colea, săpat în deal,

Grajdul falnicului cal.

Căpcăunii, hai cu zor,

Toți în grajd la Negrușor:

El cu dinți-i sfâșia,

Cu picioarele-i lovea.

Dar Mârzacul, față spână

De baborniță bătrână:

– Novăcițo, zise iară,

Scoate-l dumneata afară!

Ea la Negrușor se duse,

Vorbe drăgălașe-i spuse,

Coama-i netezi frumos,

Și pe loc din grajd l-a scos.

Când Mârzacul l-a zărit,

De plăcere-a tresărit.

288

Gruie-al lui Novac

Hai, pe el încălecă,

Și – cu toți ai lui plecă.

***

Gruia, de la socrii săi,

Amărât, venea, prin văi.

Când deodată, văi și hat,

De-un nechez au răsunat.

El țintește ochii-n zare:

„Ce văd? Nu e Negru oare?

Ii! ba-i Negrușor al meu.

Uite-l, vine... ca un zmeu!

Cine-i ține frâu-n mână?

Un tătar cu fața spână.

După el vin alți căpcâni.

Vai! călcatu-ne-au păgâni?

Pe tăicuțul biruiră?

Și pe Negru mi-l răpiră?“

Când gândea așa, mirat,

Roibul său a nechezat.

Negrușor îl auzi,

Ș-unde-odată se smuci!

Din măsele mesteca,

Din picioare arunca.

Pe Mârzacu l-a trântit,

Fierea-ntr-însul de-a plesnit;

Și mai dându-i și-un picior,

A venit la Gruia-n zbor.

289

Petre Dulfu

El spre gâtul lui se lasă,

Și-i sărută coama deasă.

Sare-apoi, cu spada-n mâna

La oștirea cea păgână.

Și-o așterne jos pe loc,

Cât ai coace-o turtă-n foc.

Stau tătarii-n drum tăiați.

Ca și snopii secerați.

***

Cu tătarii cum sfârși,

Către casă drept porni.

Iar în patul așternut,

Sus, acasă, ce-a văzut?

Taică-sau zăcea pe spate,

Mort, cu buzele-ncleștate.

Lângă el, măicuța sa,

Genuncheată jos, plângea.

Gruia stete ca-nghețat.

Iar la urmă, s-a plecat,

Sărutări de foc a pus

Pe obrajii celui dus.

– Tată, tată! ce-ai făcut?

Tu, cel tare, mi-ai căzut?

O, stejarule frumos,

Cum te dete vântul jos!

. . . . . . . . . . .

290

Gruie-al lui Novac

Și venit-au popi, de-aproape,

De departe, să-l îngroape.

Și-a venit ca să-l jelească,

Multă lume românească:

De pe Mureș, Cerna, Jiu,

De pe-al Argeșului râu,

De pe râul Oltului,

Toți fruntașii neamului!

Clopotele răsunau,

Popii tânguios cântau,

Și cu lacrămi toți plângeau,

Când la groapă-l petreceau.

Ș-unde l-au înmormântat?

Pe un plai cu flori smălțat,

Sus, colo, la sfântul schit,

Spre-a fi veșnic pomenit.

CÂNTUL XX

ÎN ROBIE TăTăREASCă

Colo-n țara tătărească,

În cea temniță domnească,

Temniță de zid lucrată

Și-n pământ adânc săpată,

Cine zace la răcoare,

Fără să mai vadă soare?

291

CUPRINS

Petre Dulfu

Zace Gruia cel vestit,

Așteptând al său sfârșit.

Căci tătari prădalnici iară,

Mulți! moșia ne-o călcară:

Și pe Gruia – prins, legat –

Rob cu dânșii l-au luat.

A trecut în toamnă anul

De când zace rob, sărmanul,

La picioare zăvorât.

Și cu lanțul pus la gât.

În ajunul Paștilor,

Mă-sa, lăcrămând de dor,

Până-n ziuă se sculă,

Ochii, fața și-o spălă.

Maicii sfinte s-a rugat,

Și la Negru-a alergat:

– Negrușorule deliu,

Nu mai pot! Mi-e dor de fiu!

Știi tu calea pe sub soare,

Pân’ la Gruia la-nchisoare?

– Știu, stăpână; haide, sui,

Ard și eu de dorul lui !

Zise, și din ochii săi.

Calul scăpăra scântei.

Dânsa iute-l înșeuă

Și sărind pe el plecă.

292

Gruie-al lui Novac

. . . . . . . . . .

Negru, când l-atinse-afară

Vântișor de primăvară,

Și mai mult se-nviora,

Ochii roată și-i purta.

Zarea toat-o cuprindea.

Ca fugarii nu fugea,

Nici cum fuge-o căprioară,

Ci ca vântul care zboară.

Și-n nebuna-i alergare

Știți cum necheza de tare?

Cu nechezu-n calea sa,

Ziduri, case dărâma!

Când în ziua următoare

(Zi de sfântă sărbătoare)

Nimerit-au la-nchisoare,

Negru-albise de sudoare.

Novăceasa jos sări,

Și spre temniță păși;

La fereastră se opri,

De zăbrele se lipi:

– Gruio mamă! unde ești?

Dragul maichii! mai trăiești?

Gruio scumpe! de ești viu,

Hai, răspunde-mi, ca să știu!

293

Petre Dulfu

Iar de-i fi, măicuțo, mort,

Popilor să dau vrun ort,

Lăcrămând să te jelesc,

De pomeni să-ți îngrijesc!

Gruia glasu-i auzea

După glas o cunoștea;

La fereastră s-a urcat,

Și din grai a cuvântat:

– Maica mea! de viu sunt viu,

Dar abia, abia mă țiu!

Mă-sei, viu când îl zări,

Suflet parcă-i mai veni:

– Dragul meu! de sărbătoare,

Iacă... ouă roșioare;

Rob de când mi te-au luat

Ouă, poate, n-ai mâncat.

Gruia din adânc ofta:

– Mamă, nici nu le-oi mânca!

Ce crezi? că mi-e de mâncat?

Mie-mi arde de scăpat!

Să le-mparți la păzitori,

Doar o fi-ngăduitori

Și te-or mai lăsa cu mine.

Of! că dor mi-era de tine!

Ea le dă la păzitori.

Dânșii sunt îndurători,

294

Gruie-al lui Novac

Îi dau voie, cât o vrea,

Cu-al ei fiu la geam să stea.

– Mamă, mamă! el îi zice,

Cum ai nimerit aice?

– Negru-al tău, încălecându-l,

Gruio, m-a adus – ca gândul.

Negrușor cu foc nechează,

Spre zăbrele-naintează.

Gruia-l mângâie duios:

– Ah! șoimanule frumos!

Iară mă-sa: – Dragul meu,

Gruie! cum slăbiși de rău!

– Da, în ăst beci rece, gheață.

Maică, mă uscai la față.

Nici nu-ți poți închipui

Chinul ce-l îndur aci!

Doar din plete – ce-au crescut

Îmi fac noaptea așternut.

Doar cu barba mă-nvelesc,

Cu mustăți mă ștergăresc;

Ziua stau și nu am tihnă,

Noaptea-ntreagă n-am odihnă

De cântatul broaștelor,

De foitul șerpilor!

Când aici eu am venit,

Înăuntru ce-am găsit?

295

Petre Dulfu

Broaște ca nucșoarele;

Azi sunt ca ulcioarele.

Șerpii ca și ațele,

Azi sunt groși cât brațele!

Și-aș răbda! de nu ar fi

O năpastă și mai și:

O șerpoaică, foc de rea,

A-mpuiat în barba mea!

Când cu gura-i mă ciupește,

Sângele-mi șiroi țâșnește;

Ea mi-l suge păgânește,

Dă la pui de și-i hrănește!

. . . . . . . . . .

Bine că mi te-a adus,

Dragă mamă, Cel de Sus!

Dumnezeu ți-o ajuta,

Tu de-aci mă vei scăpa.

Că iubirea de părinți

Lecuiește suferinți;

Și ca dorul unei mume

Nu mai e nimic pe lume!

– Of! de-aci să mi te scot,

Ce n-aș face? Face-aș tot!

Cum să fac, odorul meu?

– Să te-nvăț, măicuțo, eu:

Ia pe Negrușor de frâu,

Și cu frâul prins de brâu,

296

Gruie-al lui Novac

Plimbă-mi-l în lung și-n lat,

Prin oraș, pe la palat.

Hanul cel de ani bătrân,

Al tătarilor stăpân,

Din palat o să-l zărească,

Inima-i o să râvnească.

Și din grai dacă te-ntreabă:

– Nu ți-e de vânzare, babă?...

Nu ți-e Negrul de schimbat!?

Tu răspunde-i răspicat:

– Nu mi-e calul de tocmeală,

Negru mi-e de dăruială:

Celui ce pe Gruie-al meu

Mi l-o scoate de la rău!

***

Ea, cu Negrușor de frâu,

Și cu frâul prins în brâu,

Merge, trece-n lung și-n lat,

Prin oraș, pe la palat.

Negru coama-și scutura,

Și din ochi scântei vărsa.

Hanul din palat îl vede,

Jos la poartă se repede.

– Hei, tu, babă ofilită,

Ia stai, rogu-te,-o clipită;

Nu vinzi mândrul călușel?

Galbeni, mii, să-ți dau pe el!

297

Petre Dulfu

Nu ți-e Negrul de schimbare?

Să-ți dau altul și mai mare!

Pentru unul să-ți dau doi,

Să-ți dau douăzeci și doi!

Baba zise: – Cer iertare,

Nu mi-e calul de vânzare,

Nici de schimb și de tocmeală

Negru mi-e de dăruială:

Celui ce pe Gruie-al meu

Mi l-o scoate de la rău!

Că-i păcat, voinic în floare,

Să tânjească-n închisoare.

– Bine, hai! a zis tătarul,

Lasă, bab,-aici fugarul,

Și de-i Gruia fiul tău,

Am să-i port de grijă eu.

Din robie-l scot îndată,

Și-l însor chiar azi c-o fată,

I-am găsit tovarășa,

Pe frumoasa Carpena.

Sus în codrii deși născută,

Pentru fiul tău crescută.

I-am tocmit și lăutari,

Meșteri dintre cei mai mari.

Ca să-i cânte până-n seară,

Lângă drumul cel de-afară.

298

Gruie-al lui Novac

Și să vadă mult popor

Cum se-nsoar-al tău fecior!

Auzind așa bătrâna,

Îi apucă-ndată mâna,

Și pulpana hainei, nouă,

Le sărută pe-amândouă.

În ogradă calul bagă,

De un stâlp al porții-l leagă

Și la fiu-i se repede.

El o-ntreabă, cum o vede:

– Ce-i cu Negrușor? – L-am dat,

Gruio, cum m-ai învățat.

Iară hanul, mulțumit,

Știi ce mi-a făgăduit?

Astăzi chiar, din închisoare,

Mi te scoate, să te-nsoare.

ți-a găsit tovarășa,

Pe frumoasa Carpena...

Sus, în codrii deși născută,

Și pe seama ta crescută,

ți-a tocmit și lăutari,

Meșteri dintre cei mai mari.

Ca să-ți cânte până-n seară,

Lângă drumul cel de-afară.

Și să vadă mult popor,

Cum te-nsori, iubit odor!

299

Petre Dulfu

– Vai, vai! ce mi-ai făptuit!

Ce-am crezut, și ce-a ieșit!

Sărăcuța maica mea,

Cum își bat joc toți de ea!

Ce fel? Nu-l înțeleseși?

Carpena din codrii deși,

Este țeapa, maică draga,

țeapa-n care-o să mă tragă!

Lăutarii? sunt vultùrii

Cei năprasnici ai pădurii,

Care sângele mi-or bea,

Și mânca-vor carnea mea.

Of, pierdut e Negru-al meu,

Și cu el, pierdut și eu!

Fiul, mamă, nu-ți mai scapă,

ți-l vor trage azi în țeapă.

***

Biata mumă-ncremeni.

Ca și arsă-apoi sări,

Alergă iar la palat,

Stete-n poartă, s-a uitat.

Și-năuntru ce vedea?

Hanu-ntruna trimetea

Slujitori și călăreți,

Dintre cei mai îndrăzneți,

Să-l încalece de zor,

Careva, pe Negrușor;

300

Gruie-al lui Novac

Căci îi arde sufletul

Ca să-i vază umbletul!

Ei la Negru se duceau,

Mâna pe dârlogi puneau.

Negru neclintit stătea,

Până se urcau în șea;

Iar în șea când îi simțea,

În picioare drept sărea,

Și cât colo-i azvârlea,

Fierea-ntr-înșii le plesnea!

A trântit jos, unul, doi,

Zece, douăzeci și doi!

Când văzu așa bătrâna,

Semn făcu din drum cu mâna:

– Hanule, măria-ta!

Să mă ierți, uitai ceva!

Calul ți l-am dăruit,

Însă nu te-am deslușit,

Că pe el să stea călare

Nime-n lume nu e-n stare;

Numai Gruia singur poate,

De la dubă când l-ai scoate.

Numai el ți l-o-mblânzi,

Ca să-l poți tu călări!

Când tătarul auzea,

Și mai mult se aprindea.

301

Petre Dulfu

Și gândi-ntru sine: – Azi,

Tot era să-l scot, de-amiazi,

Ca să-l duc la „cununie“.

Ia să-l chemi, acum, să vie.

Și-a trimis oșteni, o gloată,

De la dubă să i-l scoată.

El sosi numaidecât,

Cu cătuși de fier la gât.

Și de mâini, și de picioare

Tot cu lanțuri sunătoare.

Îl păzeau, cu lănci în mâini,

Cam vreo mie de căpcâni.

Când voinicul a intrat,

De-al lui chip s-au spăimântat,

Toți ai curții – mici și mari –

Și tătarce și tătari.

Pletele-i cădeau pe spate,

Până la călcâie, frate!

Barba lui, a lui mustață,

Copereau și piept și brață.

Hanu-i zice: – Nu ofta,

C-a sosit și ziua ta,

Când eu te voi cununa

Cu frumoasa Carpena!

Pân’ mireasa ți se-mbracă,

Vino, sui pe Negru-oleacă,

302

Gruie-al lui Novac

Sui! că-mi arde sufletul,

Gruio, să-i văd umbletul!

Iară dânsul glăsui:

– Bucuros eu m-aș sui;

Dar pe cal, măria-ta,

N-o să pot încăleca.

Eu pe Negru când săream,

Brațe slobode aveam,

Nu eram ca azi, vârât

Tot în fiare, până-n gât.

La un semn, oșteni veniră,

Din cătuși mi-l sloboziră.

– Du-te-acum, i-a zis tătarul.

Și-mi încalecă fugarul.

El la Negrișor privi,

Și tătarului grăi:

– Să-l încalec, zău, aș vrea,

Dar mă tem că n-oi putea.

Când plecam cu el la drum,

Nu eram cum sunt acum;

N-aveam plete lungi, pe spate,

Până la pământ lăsate.

N-aveam barbă și mustață,

Mari, să treacă-n jos de brață.

Azi, el nu mă va cunoaște,

Din picioare-o să mă-mproaște!

303

Petre Dulfu

Hanul pace-n suflet n-are,

Se-nfierbântă și mai tare:

– Bărbieri să vie-ndată!

Și-au venit vreo cinci, deodată.

Unii păru, i-l tundeau,

Alții barba i-o rădeau.

– Ei! din moș îmbătrânit,

Iată-mi-te-ntinerit.

La fugar acuma du-te,

Și-l încalecă mai iute;

Hai, că-mi arde sufletul,

Gruio, să-i văd umbletul!

Gruia se mai învârtește.

La fugar din nou privește:

– Nici acum, măria-ta,

N-o să-l pot încăleca.

Negru, când mă urc în șea,

Știi pe mine cum mă vrea?

Nu cum sunt azi, nearmat,

Și ca robii îmbrăcat.

Ci lui Negru-i e aminte

Să mă vază ca nainte:

Haine românești purtând,

Sabie la brâu având!

La un semn, câțiva se duc

Și voinicului i-aduc:

304

Gruie-al lui Novac

Haine românești frumoase,

Lance, sabie, lucioase.

Și-mbrăcând el hainele,

Și-ncingându-și armele:

„Ah!“ gândește mulțumit,

„Sfinte Doamne, fii slăvit!

Mare ești tu, Cel de Sus!“

La fugar apoi s-a dus,

Și-ntre ochi l-a sărutat;

Negru, blând a-ngenuncheat,

Și rămase nemișcat,

În genunchi așa plecat,

Pân’ voinicu-a-ncălecat.

Toată curtea s-a mirat!

Gruia cu fugarul lui

Vine-n fața domnului:

– Hanule, Măria ta,

Teamă ți-e că voi scăpa?

Vezi de-nchide curțile,

Zăvorește porțile,

Întărește străjile,

Ca să-ți piară grijile!

Hanu-a pus numaidecât

Porțile de-au zăvorât,

Străjile de-au întărit,

Pretutindeni, înzecit.

305

Petre Dulfu

Iară Gruia ce făcu?

Pinteni calului dădu.

Și când Negru alerga,

Brazdă-n urma lui lăsa:

Cum e brazda-ntunecată

Pe pământ de plug lăsată.

Iar pe piatră când călca,

Din potcoave scăpăra.

Face, cât clipești, o roată,

Curtea ocolind-o toată;

Și mai face roți vreo două

Face până la vreo nouă!

Când să facă-a zecea roată,

Dă spre maică-sa prin gloată

Mâna-n brâu i-o-nfige bine,

O ridică lângă sine.

Și cu-a lui măicuță-n șea

Drept spre zidu’ nalt o ia.

Negrușor, împintenat,

Sforăie pe nări turbat.

Se-ncordeaz-o dată tare,

Peste zid departe sare;

Hanul înlemnit privi,

Toată curtea-ncremeni !

. . . . . . . . .

Gruia de pe cal s-apleacă:

– Hanule! rămas bun! Iacă !

306

Gruie-al lui Novac

N-ai fost om, sărman de tine,

Să omori viteaz ca mine!

Apoi zboară vulturește,

Dar deodată se oprește;

Într-o pădurice deasă,

Jos pe maică-sa o lasă.

Și-napoi cu Negru-aleargă.

Sare zidu-n curtea largă.

Bietu han, când l-a văzut,

Cum e ceara s-a făcut!

Iar curtenii, mii și sute,

Scos-au săbiile iute,

Dar cu paloșu-i lucios,

El pe toți îi culcă jos.

. . . . . . . .

Sare zidu-apoi afară,

Merge drept la mă-sa iară,

Și pe cal săltând-o-n șea:

S-a tot dus, p-aci-ncolea.

CÂNTUL XXI

ILEANA

Vine turcul cel bogat,

Soliman, din Calafat,

De la Dunărea cea mare,

Vine prin dumbrăvi călare

307

CUPRINS

Petre Dulfu

Cu treizeci de brăileni

Și pe-atâția bosnieni,

Care au pe cap turbane

Și la șolduri iatagane.

Toți voinici de viță veche.

Luptători făr’ de pereche,

Care moartea știu s-o-nfrunte

Și la luptă merg în frunte.

Vin cu toții, ca furtuna,

Și de cine-ntreabă-ntruna

P-unde trec în drumul lor?

Tot de-al lui Novac fecior.

Căci lui Gruie Făt-Frumos,

Turcul socru, mânios,

Îi jurase – pentru fată –

Răzbunare-nfricoșată.

. . . . . . . .

Cum veneau așa ei, val,

Tot pe lângă Olt, la deal

De huiau și munți și vale

Numai... ce să vază-n cale?

Văd vreo șapte delurence,

Fete tinere, oltence,

Care pânze-n râu-nălbeau

Și pe iarbă le-ntindeau.

Turcii locului stătură,

Soliman grăi din gură:

308

Gruie-al lui Novac

– Bună vremea, delurence,

Fete harnice oltence!

Spuneți-mi, vă rog, de când

Stați la pânze-aci spălând,

N-a trecut p-aicea oare

Gruie-al lui Novac călare?

Dus prin țară-i undeva?

Sau e dus la vatra sa?

Ori la crâșmă-n sat o fi?

Unde l-am putea găsi?

Adevărul dacă-mi spuneți,

Dragi cununi pe cap să puneți!

Să vă aflu măritate

Peste-o lună jumătate.

Fața-nveselească-vi-se,

Pânzele-nălbească-vi-se

Ca și coala de hârtie.

Când o iei din prăvălie!

Nu-mi veți spune cu dreptate?

Rămâneți nemăritate!

Fețele vi se zbârcească,

Pânzele vi se-nnegrească!

. . . . . . . .

Auzindu-l fetele,

Pleacă ochii, bietele,

Lasă capu-n jos de frică,

Nu pot un cuvânt să zică.

309

Petre Dulfu

. . . . . . . . .

Una doar, cu ochi căprui,

Ilenuța Sandului,

De sub codri, dintr-un sat

Cu-al lui Gruia-nvecinat,

Mândră mult, cum rar zărești,

Ca Ileana din povești,

Numai ea, mai îndrăzneață,

Îi privi pe turci în față.

Gruia și-a lui Sandu fată,

Dragi avutu-s-au odată.

El uitase-apoi de ea,

Ea, la dânsul, tot ținea!

Deci, ea zise: – Turci voinici,

Gruia n-a trecut p-aici!

Ani vreo doi s-au împlinit,

De când nu l-am mai zărit.

Dar pe maică-sa bătrână –

Nu-i mai mult de-o săptămână.

Nici o săptămână nu-i –

Turcilor, eu o văzui!

Jos, în Olt, cu mâna sa,

Armele i le spăla,

Tot de sânge păgânesc,

Sânge turc și tătăresc!

Unde-n apă le clătea.

Neagră apa se făcea,

310

Gruie-al lui Novac

Ca și fundul de căldare,

Când îl umple fumul tare.

Astfel dânsa le vorbi.

Iar în gândul ei gândi:

„Vreți să-l prindeți, tâlhăroi?

Când păzi-vor lupii oi!

Doar atunci afla-veți voi –

Nici atuncea! de la noi –

Unde-i Gruia cel iubit,

De păgâni nebiruit!“

Turcii frunțile-ncruntară,

Și plecând, se depărtară:

Tot pe valea Oltului,

Tot în susul râului.

Dar deodată-n loc stătură

Căci nainte ce văzură,

Colo unde Oltu-i lin

Și de sălcii țărmu-i plin?

Verde salcie plecată

Peste râu ședea lăsată,

Iar de salcia-nverzită

Sta o luntre priponită.

Și culcat de-a lungu-n ea,

Gruie-al lui Novac dormea

Cu o sabie pe piept,

Ca și când ar fi deștept.

311

Petre Dulfu

Vântul bate valurile,

Valul bate malurile...

Și lui Gruia, cum dormea,

Vântul chica i-o zbârlea.

Când de el cu ochii-au dat,

Bieții turci... au înghețat.

Dar oștirea sa vitează

Soliman și-o-mbărbătează:

– Pentru ce v-ați fâstâcit?

Nu-l vedeți că-i adormit?

Hai, loviți-l ne’ndurat,

Până nu s-a deșteptat!

Dați într-însul, ca-ntr-o fiară!

Turcii toți descălecară,

Ca și broaștele săreau,

Și ca șerpii se târau,

Pân’ la dânsul naintează.

Dar acolo... ce să vază?

Lângă Gruia mai stătea

Unu-ascuns, care-l păzea

Pandelaș, un grec voinic,

Cu hămgere sub ilic.

Slugă bună și iubită,

Pe la Gruia pripășită.

Pandelaș, când i-a zărit,

Dintre sălcii a sărit:

312

Gruie-al lui Novac

– Ce vreți, turci nelegiuiți,

De – ca șerpii – vă târâți

Și ca broaștele săltați?

Au pe Gruia-l căutați?

Turci păgâni la cap legați,

A muieri voi semănați!

Că-i vrăjit, voi nu-l știți oare,

Sabie să nu-l doboare,

Suliță să nu-l răzbească,

Nici săgeată să-l rănească?

Geaba vă veți strădui

A-l răpune, pân’ o fi

Ori cu funii strâns legat,

Ori în lanțuri ferecat!

Nu am păr în capul meu,

Câți voinici văzut-am eu –

Nu ca voi, ci mai bărbați,

Jos de spada lui culcați !

Turcii ochii mari făcură,

Și grăbiți napoi dădură.

Soliman din Calafat,

Singur, stă-n loc ne’nfricat.

Face semn lui Pandelaș,

Îi arată gălbenași:

– Măi Pandele! vrei tu bani,

Să-ți ajungă zeci de ani?

313

Petre Dulfu

Pungi de galbeni noi ți-om da,

Ca să-i duci la casa ta;

Slugă d-azi să nu mai fii,

Să-ngrijești de-ai tăi copii;

Să trăiești ca un bogat,

Dacă tu ni-l dai legat.

Grecul, banii când văzu,

Mințile și le pierdu.

Hei, c-așa e sluga rea!

I-ai dat tot ce trebuia:

Banii, hrana pe deplin !

Ea te vinde la străin!

După ce se cam codește,

Grecul pungile primește.

Funie groasă de fuior

Scoate dintr-un săcușor.

Iute-apoi la Gruia sare.

Fără pic de remușcare;

Și mi-l leagă, frățioare,

Și de mâini, și de picioare!

El, simțindu-se legat,

Brațele și le-a mișcat.

Și frânghia cea-nnodată,

Ruptu-s-a-n bucăți pe dată.

Turcii, când îl văd mișcând,

Nu-și mai dau, sărmanii rând

314

Gruie-al lui Novac

Toți la fugă o tulesc,

Prin dudaie se-ndosesc.

Dar când brațele-a mișcat,

Gruia nu s-a deșteptat;

Doar s-a-ntors pe altă parte,

Și dormit-a mai departe.

Pandelaș la el coboară.

L-a legat a doua oară,

C-o frânghie de mătasă

Ca din ea să nu mai iasă!

El, simțindu-se cuprins,

Brațele din nou și-a-ntins;

Rău frânghia mi-l strângea,

Pân’ la oase-l pătrundea.

Totuși nu s-a deșteptat,

Căci era, de-aseară, beat.

Chefuise-n crâșmă-oleacă,

De necazuri să-i mai treacă.

. . . . . . . . . .

Turcii duși... napoi veniră,

Unii lângă el se-opriră.

Alții-n preajmă-i se-nvârteau,

Ce să-i facă, nu știau:

Că-i vrăjit de ursitoare,

Sabie să nu-l doboare,

315

Petre Dulfu

Suliță să nu-l răzbească,

Nici săgeată să-l rănească!

De l-or da la fund în apă,

Va-nota și – poate – scapă!

Foc dacă i-or da, s-aprinde

Și frânghia ce-l cuprinde!

Soliman în jur privește.

Mai la vale ce zărește?

Lâng-o moară părăsită,

Vede-o piatră nămolită.

Nu prea mică: mărișoară,

Piatră zdravănă de moară.

Merge iute drept la ea,

Dar s-o miște nu putea.

Oamenii pe loc și-i cheamă;

Turci vreo opt la ea se-nhamă

Și de-abia o răsturnau,

Nădușelile-i treceau.

Gruia-n luntre nici visa,

El pe spate, dus, dormea.

De gât piatra i-o legară,

Jos în apă-l răsturnară.

Când l-au aruncat de sus,

Piatra după el s-a dus.

Oltul mânios urla,

Apa-n două-și despica.

. . . . . . . . .

316

Gruie-al lui Novac

Și pe Gruie l-a primit,

L-așeză frumos, lungit,

Tocmai pe nisip la fund,

Unde somnii se ascund.

Câte-un somn îl atingea,

El nainte, dus, dormea.

Un rac mare, crăcănat,

De un deget l-a mușcat.

Gruie-atunci s-a deșteptat,

A simțit că e legat.

A simțit că-n apă sta

Și o piatră-l apăsa.

Celui tare s-a rugat,

Dumnezeu puteri i-a dat.

Cu putere s-a-ncordat,

Mâinile și-a dezlegat.

Dară piatra-l mai ținea,

Nu putea scăpa de ea.

Atunci iarăși s-a-ncordat,

Piatra-n spate-a ridicat.

Și cu piatra mare-n spate,

Înota pe Olt, măi frate!

Ca un pește-așa-nota,

Că doar Oltu-l cunoștea.

Îi era doar frățior

Și-i da mână de-ajutor:

317

Petre Dulfu

Când slăbea și s-afunda,

Iar deasupra-l ridica.

Nime-n lume nu venea,

Nime-n lume nu-l vedea,

Cum se chinuia-notând,

De-ncordare greu suflând.

Doar Ileana a venit,

Numai dânsa l-a zărit.

Ei semn rău i s-arătase

Și-ntr-acolo apucase.

Ea știa să-noate-n râu,

Și-un cuțit avea la brâu.

Dânsa-ndată ce-l zări,

De pe mal în râu sări.

Când o vede, el grăiește:

– Hai, Ileano, hai, grăbește!

Că pietroiul rău m-apasă,

Și puterile mă lasă!

Merge-not Ileana, iată,

Taie funia pe dată.

Piatra mare-n valuri pică,

Apa-n două se despică.

Valurile se băteau,

Împrejur vârtej făceau,

Stropi spre ceruri azvârleau,

Și-ndelung bolboroseau.

318

Gruie-al lui Novac

. . . . . . . . .

El, de piatră ușurat,

A ieșit la mal, scăpat;

Sus pe mal când s-a văzut,

Cruce sfântă și-a făcut.

La Ileana s-a uitat,

O cuprinse-nduioșat,

Ochii mari i-a sărutat:

– Tu, Ileano, m-ai scăpat?

Mergi, iubita mea, acasă,

Că te-am părăsit pe tine,

Dar de-acuma, sunt al tău,

Cât m-o ține Dumnezeu!

Mergi, iubita mea, acasă,

Fă-ți găteală de mireasă;

Și s-aștepți, căci mâine, joi,

Voi veni-n pețit la voi.

Mâine-o să ne logodim,

În curând o să nuntim:

Și-o să ducem, în unire,

Ani de dulce fericire!

Albii fetei obrăjori

S-au roșit ca doi bujori;

Plâns de bucurie-o-neacă,

Și spre casă drept ea pleacă.

319

Petre Dulfu

***

Iar feciorul lui Novac,

Hai, la mă-sa, la conac;

Schimbă haine-n râu muiate,

Și spre crâșmă se abate.

Colo jos la crâșma Stanii,

Unde-și beau drumeții banii,

Vuiet mare s-auzea,

Lume multă petrecea.

Turcii-n crâșm-abia-ncăpeau,

Ospătau, se veseleau.

Iar Pandele grecotei,

Chefuia la rând cu ei.

Stând la masă toți cu drag,

S-au trezit cu Gruia-n prag!

Când în fața sa-l văzu,

Grecul... în genunchi căzu.

Iară turcii au sărit:

– Vai, vai! Gruia! n-a murit?

Uite-l, vine! A scăpat

Teafăr, dracu-mpelițat!

Pe sub pat fricoși intrau,

Prin unghere se doseau!

Gruia fruntea și-o-ncrunta,

Pe Pandele-l judeca:

– Pandelaș, măi sluga mea,

Grec nemernic, liftă rea,

320

Gruie-al lui Novac

Cât mi-ai fost argat cu plată,

ți-a lipsit ceva vreodată?

Simbrioara ți-o plăteam,

La mâncare te pofteam,

Haine noi ți-am dăruit,

Ca pe-un om eu te-am cinstit!

Nici un rău nu ți-am făcut

Și tu, câine, m-ai vândut!

Tu m-ai dat la turci legat,

Fără teamă de păcat!

Nu știai, Pandele-al meu.

Că din cer un Dumnezeu

Vede fapta, o pândește,

Și la urm-o răsplătește?

Bine Gruia nu sfârșea,

Paloșu-i de-oțel lucea,

Capul grecului cădea,

Trupu-n sânge se zbătea.

Când cu grecul isprăvi,

Rândul turcilor veni.

Soliman stătea-nfundat

Într-un colț întunecat.

– Ha-ha, socrule, pe-aici?

Capul cetei de voinici

Dumneata ești dară? Vină!

Ieși încoace, la lumină!

321

Petre Dulfu

De prin colțuri îi scotea,

Și cu sabia-i tăia.

Doborî cu spada-i lată,

La pământ întreaga ceată.

. . . . . . . . .

După ce pe toți îi taie,

În ogradă-i face claie;

Cară lemne-apoi pe loc,

Și le dă din trei părți foc.

Toți în scrum i-a preschimbat,

Scrumu-n vânt l-a-mprăștiat:

– Ce-o lăsa pe urmă vântul,

Să mănânce și pământul!

CÂNTUL XXII

NUNTA

Dimineața următoare,

Sus la prânz e mândrul soare;

Toți de trebi își văd prin sat,

Gruia zace-acasă-n pat.

Arde fruntea-i vâlvătaie,

Și prin spate-un junghi îl taie.

Biata mă-sa-ngrijorată

Șade lângă el și-l cată.

Iar acasă, draga lui,

Ilenuța Sandului,

322

CUPRINS

Gruie-al lui Novac

Ca pe spini stă, așteptându-l,

Două zile, trei de-a rândul.

Și văzând că nu sosește,

Jalnic plâns o podidește:

Ce să fie? M-a mințit

Cu venitul în pețit?

Of! atunci la ce mă ții,

Doamne,-n rândul celor vii?

Pentru ce, o, Tată sfânt,

Nu m-aduni de pe pământ?“

Iat-o, după mult oftat,

Și pe ea bolnavă-n pat!

Îi descântă Floarea, baba,

Îi citesc și popi... Degeaba!...

***

Nouă zile s-a zbătut

Bietul Gruia-n pat ținut

De o boală nemiloasă,

Care nu-i ieșea din oase.

Ziua zecea, de pe boală,

Sănătos, voinic se scoală;

Ca un mire s-a-mbrăcat,

Și pe Negru-a-ncălecat:

– Hi, măi năzdrăvane cal,

Colo-n vale peste deal,

La Ileana du-mă-n zbor,

Cât putea-vei mai cu zor!

323

Petre Dulfu

Negru-și saltă coama deasă,

Apoi drumului se lasă,

Cum se lasă la pământ

Iarba, când o bate vânt.

Merse Gruia, tot s-a dus,

Până-n deal la cruce, sus.

Când pornea din deal la vale,

Iat-un om îi iese-n cale:

– Călărețule gătit!

Încotro așa grăbit,

De ți-e calul înspumat?

– La Ileana din cel sat!

– Călărețule drumare,

Strânge-ți calu-n pinteni tare!

Căci pierdută pe Ileana

O lăsai, în pat, sărmana:

Mă-sa lumânări ținându-i,

Taică-său cosciug făcându-i,

Scalda soru-sa umplându-i,

Frate-său mormânt săpându-i!

Auzind, el se mâhnește...

„Hi“ lui Negru-apoi grăiește,

Mai cu foc împintenându-l,

Calul zboară ca și gândul.

A sosit la poartă Gruie.

Nimeni poarta nu-i descuie.

324

Gruie-al lui Novac

Dar când Negru-a nechezat,

Poarta-n trei s-a despicat!

Intră, lasă calu-afară

Priponit de-un stâlp la scară.

Trepte câte două sare

Iată-l în odaia mare.

Când văzu pe mândra-n pat,

Lumea i s-a-ntunecat.

Iară ea, când îl zări,

Galbenă din pat sări:

– Tată, nu-mi ciopli sălaș!

Frate, sapa jos s-o lași!

Soro, zvârle scăldătoarea!

Mamă, stinge lumânarea!

De-al cui foc m-am bolnăvit,

Este-n casă, mi-a sosit!

Dulce-n brațe-apoi se strâng,

Și, de bucurie... plâng.

***

După ce s-au logodit,

Peste-o lună-au și nuntit.

Gruia, de la el din sat,

Într-o sâmbăt-a plecat

C-un șir lung de călărași,

Cu vreo sută de nuntași,

325

Petre Dulfu

Înspre-a socrului său casă,

După mândra sa mireasă.

Sandu, socrul, se aține,

Și pe drum când nunta vine,

El o lasă cât o lasă,

Pân’ s-apropie de casă.

Iară nunta când sosește,

Poarta el și-o zăvorește;

Apoi strigă cu tărie:

– Care-i mirele? să vie!

Vie de se crede-n stare.

Sară gardu nalt călare,

Și zăvoru’ porții-l scoată,

Ca să intre nunta toată!

Iară dacă n-o putea,

Capu-atunci i l-oi tăia,

Nu e bun de fiica mea,

Nunta plece unde-o vrea!

Socrul vorba nu sfârșește,

Gruia calu-și îmboldește;

Peste gard năuntru sare

Și deschide poarta mare.

Iar pe poarta descuiată

Intră și nuntașii-ndată.

Dară socrul, barbă rasă,

Pe atâta nu se lasă.

326

Gruie-al lui Novac

Șapte buți cu vinuri bune,

Una lângă alta pune.

Strigă iar în gura mare:

– Care-i ginerele? Care?

Să s-aleagă-n față ici,

Din alaiul de voinici;

Buțile să mi le saie,

Cercurile să le taie.

Și nuntașilor, din plin,

Să le dea – cu vadra – vin.

Nu sfârșește socrul mare,

Gruia cu fugaru-i sare.

Sare șapte buți deodată,

Taie cercurile, iată!

Din buți vinul șipotește,

Beau nuntașii voinicește.

Socrul cu sprânceana deasă,

Nici pe-atâta nu se lasă.

Intră-n casă și-apoi iese

Cu vreo șapte fete-alese:

Tot de-un chip și de-un cuvânt,

Tot un fel de-mbrăcământ.

Strigă iarăși cu tărie:

– Unde-i mirele? Să vie!

Dintre călărași voinici

Să s-arate-n față ici.

327

Petre Dulfu

Și din fete să aleagă:

Care e mireasa-i dragă?

Nu sfârși de spus el toate,

Gruia sabia și-o scoate.

Naintează spre fecioare,

Le-o aruncă la picioare.

– Plece-se mireasa mea,

Spada-n mână să mi-o dea;

Că e spadă-nveninată,

Care cere cap de fată!

Dintre fetele-nșirate,

Stat-au șase nemișcate.

Iar Ileana cea voinică,

Sabia de jos ridică.

. . . . . . . . .

Mirelui cu drag i-o-ntinde,

El mireasa și-o cuprinde,

O sărută fericit,

Apoi nunta s-a pornit!

Sus la Gruie-al lui Novac,

Numai mese prin conac.

Iar la mese cu mâncări,

Oaspeți mulți, din patru zări!

Naiul, scripcile sunau,

Veseli oaspeții-nchinau,

Pentru mire și mireasă:

„Casa lor să fie casă!“

328

Gruie-al lui Novac

După masă, horă-ntinsă,

Tot mai largă, mai aprinsă.

Chiuia-n joc, frate dragă,

Satu-ntreg, o țară-ntreagă!

CÂNTUL XXIII

LEGEA

Gruia, cu Ileana sa.

Sus colo-n conac trăia

Albe zile de plăcere,

Dulci ca fagurul de miere.

. . . . . . . . .

Într-o dalbă zi de mai,

Iată, vin pe drum, cu-alai,

Și din cale se opresc

La conacul novăcesc:

Pașa din Rusciuc, Nazim,

Și cu Hogea Ibrahim –

Hogea țarigradului,

Omul împăratului.

Vin la Gruie-al lui Novac,

Urcă treptele-n conac:

– Bun noroc! – Amin! Cu bine!

Ce v-aduce pe la mine?

– Noi de la-mpărat venim,

Gruio, să te sfătuim:

329

CUPRINS

Petre Dulfu

Lasă legea românească,

Dă-te-n legea cea turcească.

Legea noastră e bogată,

Și de toate-ndestulată

Și de aur și de miere,

De-orice inima ți-o cere!

El mustața-și răsucea,

Mustăcioara lui râdea:

– Turcilor, eu m-aș turci,

Dacă voi mi-ați dărui

Patruzeci și cinci de iepe

Tot alese și sirepe,

Cu vergi albe pe spinare

Și cu doi mânji fiecare.

Turcii pleacă la-mpărat.

Împăratul i-a-ntrebat:

– Ei, pe Gruia l-ați turcit?

– Nu, stăpâne preamărit.

Dar ne-a zis că s-o turci,

Dacă noi i-om dărui:

Patruzeci și cinci de iepe,

Toate-alese și sirepe,

Cu vergi albe pe spinare

Și cu doi mânji fiecare.

Împăratu-a glăsuit:

– Mergeți! nu-i de zăbovit !

330

Gruie-al lui Novac

Cererea să i-o-mpliniți

Și cătați de mi-l turciți!

Că pe el de nu-l turcim,

Mult noi nu mai stăpânim!

. . . . . . . . . .

Iată-i la voinic, sus, iar:

– ți-am adus cerutul dar.

Te-ndemnăm prietenește,

Gruio! Legea-ți părăsește!

Pe a noastr-o-mbrățișază,

Că e lege mai cu vază,

Și e mult mai de folos

Decât legea lui Hristos.

Mustăcioara lui râdea,

El frumos și-o răsucea:

– Că eu, măre, m-aș turci,

Dacă voi mi-ați dărui

De berbeci o turmă-aleasă,

Toți cu lâna de mătasă;

Iară coarnele-mpănate

P-împrejur cu nestemate.

Hai iar la-mpărat pe loc,

El stătea ca și pe foc:

– Ei, turcitu-i-ați ori ba?

– Nu, Luminăția ta...

Dar ne-a zis că s-o turci,

Dacă noi i-om dărui

331

Petre Dulfu

De berbeci o turmă-aleasă,

Toți cu lâna de mătasă,

Iară coarnele-mpănate

P-împrejur cu nestemate.

Împăratul s-a-ncruntat

Și din grai porunc-a dat:

– Înapoi pe loc porniți,

Dați-i turma, și-l turciți!

Că pe el de nu-l turcim,

Bine n-avem s-o sfârșim!

. . . . . . . . . .

Ei din nou la Gruia pleacă:

– Turma ți-am adus-o, iacă,

Lasă pe Hristos al tău,

Fă-te turc azi, Gruio, zău!

Că turceasca lege-i dată

Lumii chiar de sfântul Tată.

Lege ca a turcului,

Pe sub soare, alta nu-i!

Mustăcioara lui râdea:

Mai frumos și-o răsucea:

– Că eu, poate, m-aș turci,

Dacă voi mi-ați dărui

Nouăzeci de turci ostași,

Încărcați cu gălbenași;

Nouăzeci de turci soldați,

Toți cu taleri încărcați!

332

Gruie-al lui Novac

. . . . . . . . .

Hai iar la-mpărat cu grabă.

– L-ați turcit! el îi întreabă.

– Aș! răspunseră ei. Nu!

Și i-au spus câți bani ceru.

Împăratul mâniat

De pe scaun s-a sculat:

– Înapoi, la el, grăbiți!

Dați-i banii, și-l turciți!

N-o vroi? Să nu plecați,

Până capul nu-i tăiați;

Dacă nu-l răpuneți voi,

Ne răpune el pe noi!

Iată-i iar la Gruia, sus:

– Ce-ai cerut, noi ți-am adus.

Uite, nouăzeci de-ostași,

Încărcați cu gălbenași;

Nouăzeci de turci soldați,

Toți cu taleri încărcați.

Lasă legea ta creștină,

Lui Alah de azi te-nchină!

Legea noastră-i pe pământ

Tot ce poate fi mai sfânt;

Scară-n ceruri de suit,

Cheia raiului dorit!

333

Petre Dulfu

El mustața-și răsucea,

Mustăcioara lui râdea.

Pe trimiși, prietenește,

În ograda sa-i primește.

Le-așternu la umbra deasă

Masă lungă, iar pe masă

Puse carne de purcel.

(El zicea că e de miel.)

Când amiaza a sosit,

La mâncare i-a poftit.

Turcii veseli s-așezară,

Toți cu poftă ospătară.

Numai unul mărunțel,

Și de spate-adus nițel,

Nici nu bea, nici nu mânca,

Sta deoparte, se uita.

Până i-a văzut, pe soți,

De purcel sătui, pe toți.

El atuncea, mâniat,

Se sculă, și-a cuvântat:

– Turcilor nechibzuiți!

Oare ce vă-nchipuiți!?

Că pe Gruia – din creștin –

L-ați făcut azi turc deplin?

Nu știu voi de l-ați turcit,

Știu că el v-a românit!

334

Gruie-al lui Novac

Să mâncați v-a dat purcel,

Voi credeați că este miel!

Bieții turci, când auziră,

Sus ca arși din loc săriră.

Și cu săbii toți pe Gruie

Tăbărât-au, să-l răpuie!

Gruia... nu stătu nici el,

Scoase paloș de oțel.

La păgâni s-a repezit:

– Alelei! dar ce-ați gândit?

C-aș fi-n stare eu vreodată,

Pentru daruri, pentru plată,

Legea să mi-o părăsesc?

Vă-nșelarăți, neam câinesc!

Ș-unde prinse, măi fârtate,

Să-i lovească pe-apucate!

Num-o roată-n loc făcea,

Câte douăzeci tăia...

A făcut vreo nouă roți

Și-au căzut păgânii toți,

Unul doar scăpă – de-a dus

Veste la-mpăratul, sus.

335

Petre Dulfu

CUPRINS

CÂNTUL XXIV

ȘARPELE

Colo sus la vatra lor,

Mândrul lui Novac fecior

Și tovarășa-i iubită,

Duc viață fericită.

. . . . . . . .

Dar deodată, ce răsună

Prin văzduh, ca o furtună?

Cine strigă, de vreun ceas,

Cu atâta spaimă-n glas?

Împăratul strigă tare,

Din cetatea lui cea mare,

Peste țară, peste lume,

Peste-ai săi viteji cu nume:

– Care, care s-o găsi,

Drumurile-a-mi slobozi?

Cine-n lume s-o afla

Plaiurile-a-mi curăța

De un șarpe ce s-aține

Și când vede-un om că vine.

Sare, cască fălci cumplite,

Prinde omul și-l înghite?...

Au ieșit ca să-l omoare,

Nu știu câți voinici în floare.

336

Isprăvile lui Păcală

Au cercat... Și nu putură...

Șarpele i-a prins în gură!

Celui care-o izbuti

Mare dar i-oi dărui:

Jumătate țara mea,

Să domnească peste ea!

. . . . . . . . . .

Nime-n lumea pământească

Nu se află să-ndrăznească,

Decât Gruie-al lui Novac.

El aude din ceardac...

Și de ducă este gata.

Dar Ileana plânge, biata:

– Gruio scumpe, nu pleca!

Milă n-ai de soața ta?

Te vei prăpădi, sărace!

Fără tine, ce m-oi face?

El duios la piept o strânge:

– Lasă, dragă, nu mai plânge

Las’ că sunt voinic de neam,

Suflete vreo zece am

Ici în pieptul meu de fier...

M-oi întoarce! N-o să pier!

Și sărind pe Negru-al lui,

Pleacă-n fuga calului.

Joi în zori a mânecat,

Vineri, iată-l la-mpărat.

337

Petre Dulfu

Merge drept și-n poartă bate:

– Bine te-am găsit, ’nălțate!

La chemarea-ți alergai,

Capul șarpelui să-l tai.

Împăratu-i mulțumi,

Cu onoruri îl primi.

Zile trei l-a omenit

În palatu-i strălucit.

Și pe-al lui frumos fugar,

Zile trei de-a rândul iar

L-a hrănit cu fân, din plin,

Și l-a adăpat cu vin.

Ziua-a patra: – Doamne-ajută!

Gruia calul și-l sărută,

Sus pe el s-aruncă-n șea:

– Hai, fugar, la luptă grea!

Merge-afară din cetate,

Printre holde semănate,

Prin livezi. Și-ntr-o livadă,

Lângă drum jos, ce să vada?

Șarpe-avan cu solzi verzui,

Gros cât trunchiul bradului,

Sta la soare-ncolăcit,

Doar cu capul sus ivit.

Când de-aproape-așa-l zări,

Gruia locului se-opri

338

Isprăvile lui Păcală

O clipită, nesuflând,

Și cuprins de-al morții gând.

„Aoleu!“ își zise-n sine,

„Voi scăpa și azi cu bine?

Sau mi-e scris aci să pier?

Haide!... ce-o vrea ăl din cer!“

Și-a trecut, cu Negru-al lui,

Chiar prin fața șarpelui.

Dară șarpele-adormit

Stete, nici nu s-a clintit.

Stă și Gruia, mai socoate,

Apoi sabia și-o scoate.

O-nvârtește, dă cu foc,

Nu l-a vătămat deloc!

Doar i-a rupt, lovindu-l tare,

Solzi vreo trei de pe spinare.

Iazma tresări ca-n vis,

Ochii însă n-a deschis!

Gruia-nalță-atunci spre cer

Buzduganul său de fier;

Și pe șarpe, ne’ndurat,

Drept în frunte l-a tocat.

Șarpele se pomenește,

Sare iute, se lungește,

Și pe Gruia când îl vede,

După dânsul se repede.

339

Petre Dulfu

Fuge șarpele, ca vântul,

Gruișor, mâncând pământul!

Șarpele, târâș, pe jos,

Gruia, pe-al său cal frumos.

Merge-așa voinicul, merge...

Cât putu de mult s-alerge!

Dar din fuga cea turbată

Calu-i se opri deodată:

– Gruio! stai să m-odihnesc,

Că picioarele-mi slăbesc!

Limba-n gură mi-a secat,

De setos, de nemâncat!

– Vai! mai haide, Negrușor,

Zice Gruia rugător.

Vină-ți, dragul meu, în fire,

Scoate-mă de la pieire!

Că eu, dacă scap cu bine,

Grijă voi avea de tine!

Fân ți-oi da cu ridicata,

Și vin dulce cu găleata!

Calu,-ascultător de rugă,

Hai, s-așterne iar pe fugă;

Fuge-ntruna cu putere,

Până ce-ntr-un codru piere.

Gruia cată-n urma sa;

Șarpele s-apropia.

340

Isprăvile lui Păcală

Nainta mereu târâș,

Prin al codrului desiș.

Gruie-atunci, din buzunar,

Scoase iască și amnar,

Cremene-o bucată scoase,

Scăpără scântei lucioase.

Și dădu pădurii foc...

Codrul vechi s-a-ncins pe loc.

Șarpele prin foc trecea,

Și venea mereu, venea...

Dar de focul întețit

Ochii negri i-au plesnit.

El în loc atunci se-opri:

– Ia stai, Gruio, nu fugi!

Hai, omoară-mă, fă bine;

Nu mai văd, sărman de mine!

Rău ai face, neiertat,

Să mă lași... întunecat!

Gruia, auzind, veni...

Șarpele, când îl simți,

A deschis într-o clipită

Fălcile, ca să-l înghită.

Dar voinicul nu-i dă pas.

Iute sabia și-a tras;

O ridică și lovește,

Șarpele se cumpănește.

341

Petre Dulfu

Capu-i frânt s-apleacă-n jos,

Se mai ține-abia-ntr-un os.

– Aoleu! m-ai prăpădit!

Jalnic el a glăsuit.

Și sărea ieșit din fire,

Răsturnând în zvârcolire

Arborii din preajma sa.

– Gruio, plângi de mila mea!

Că voinic și eu eram,

Dar de mama n-ascultam;

Și m-a blestemat ea tare,

Să mă fac un șarpe mare!

Va-nceta blestemul greu,

Ce-a căzut pe capul meu,

Când viteji – cu gura-mi slută

Voi mânca, deplin o sută.

Feți viteji, războinici feți,

Ca și tine de-ndrăzneți,

Înghițit-am pân-acuma

Nouăzeci și nouă numa.

Astăzi, de-aș fi izbutit

Și pe tine să te-nghit,

Eu scăpam de nenoroc,

Mă făceam voinic la loc!

Gruia, auzind așa,

Nalță iarăși sabia.

342

Isprăvile lui Păcală

Când cu sabia dădu,

Capul șarpelui căzu.

Și cu capul retezat,

Lângă sabie legat,

Fiul lui Novac s-a dus

La-mpăratul iarăși, sus:

– Înălțatule-mpărate,

Să trăiești cu sănătate!

Iacă, nu fii amărât:

Șarpele... l-am omorât!

Împăratul se apleacă,

Nu mai știe ce să-i facă.

Strânge pe voinic în brață,

Scaun mândru-i pune-n față:

– Gruio, șezi ici lângă mine.

țara mea s-o-mpart cu tine!

Gruia zice: – Nu,-mpărate,

Mulțumesc de bunătate!

Nu mi-e gândul la domnie

Peste limbi străine mie;

Râvna mea-i să-mi ocrotesc

Neamul, cuibul strămoșesc.

Cu fugaru-i mândru-apoi,

Hai, spre țara sa-napoi.

La conacul lui, în prag,

Soața-i l-aștepta cu drag.

343

Petre Dulfu

Straje el cât a mai stat

Un dușman n-a cutezat

Cu piciorul să pășească

Pe moșia românească!

Faptele-i de Făt-viteaz

Se mai spun, se cântă ș-azi;

Și mereu – din grai, din strune

Moșii la nepoți le-or spune!

344

Referin\e istorico-literare

CUPRINS

REFERIN|E ISTORICO-LITERARE

... găsesc o adevărată satisfacere de a vă declara că sunt de

părerea dumneavoastră în privirea talentului poetic al junelui

Petre Dulfu. Ziua se cunoa=te de diminea\ă, zice românul. Astfel,

din primele poezii m-am convins că Petre Dulfu posedă în suflet

scânteia sacră =i sub condei o limbă armonioasă pe care =tie s-o

mlădie după cerin\ele ritmului. Talent există: el e un dar al naturii =i e menit a se dezvolta cu timpul pentru a crea opere frumoase ce vor înavu\i literatura noastră. Trebuie dar a fi încurajat =i sus\inut pe calea în care a intrat, cale bună =i roditoare,

căci fiecare plantă în pământul ei prosperă.

Vasile ALECSANDRI, 1880

Există =i o localizare târzie, apărută ]n 1875 ]n Editura Nebunelli din Gala\i, Vicleniile me=terului Perdaf, cu ac\iunea ]n

vremea lui Sas Vodă, continuată de prelucrarea lui Bertoldino:

Gugu\el, fiul vicleanului me=ter Perdaf.

Unele snoave din Bertoldo au trecut ]n folclor, =i de aici ]n

Isprăviile lui Păcală, de Petre Dulfu.

Alexandru PIRU, Căr\i populare ]n secolul al XVIII-lea, ]n

Istoria literaturii române de la origini până la 1830. Bucure=ti,

1977.

Râsul pentru noi se opre=te în fa\a durerii =i a nenorocirii. La

Păcală atunci izbucne=te. Păcală e un fel de Vlad |epe=, care

petrece între pu=ii în \eapă, unul într-una mai înaltă =i altul într-una

mai scurtă, după rang =i vină.

Emanoil BUCU|Ă

345

Petre Dulfu

„Păcală“ =i „Legenda |iganilor“, bune scrieri pentru popor,

sunt foarte răspândite =i astăzi.

George CĂLINESCU, 1941

Petre Dulfu este primul scriitor român care a lăsat o lucrare

în limba maghiară despre Vasile Alecsandri. Este vorba de lucrarea „Alecsandri Vazul müködése a román terén“ („Activitatea

lui Vasile Alecsandri în literatura română“).

A scrie o lucrare despre V. Alecsandri în Ardeal, în acea epocă

a absolutismului austro-ungar =i mai ales pentru un român, era

un act de mare curaj. Aceasta cu atât mai mult, cu cât dualismul

austro-ungar sporea persecu\ia împotriva na\ionalită\ilor a=a-zise

tolerate.

Petre PU+CA+U, 1966

Diagrama literară a sfâr=itului de secol (XIX— n. red.) cuprinde ]n chip firesc nume modeste din toate grupările, inclusuv

nume migratoare. ă...] }n Viea\a, Vatra, Povestea vorbii =i alte

periodice presemănătoriste (mai exact: =i acolo) semnează povestitorul Ioan Adam (1845-1911), Petre Dulfu (1856-1953), autor popular renumit prin istorisirile despre Păcală =i Gruia lui

Novac...

Dumitru MICU, Literatura minoră, ]n Scurtă istorie a literaturii române, I, Editura Iriana, Bucure=ti 1994, p. 305.

Definind conceptul de literatură populară, M. Eminescu

nu-i reducea sfera exclusiv la crea\iile folclorice, ci cuprindea =i

operele scriitorilor, =i anume acele opere „care se potrivesc a=a

de bine cu gândirea poporului, încât dacă acesta nu le-a făcut,

le-ar fi putut însă face“1.

}n acest sens, după opinia noastră, Dulfu este un scriitor popular. El nu are inventivitate individuală, ci plăsmuie=te în limitele

specifice folclorului, mai exact, împrumută atât de bine totul,

M. Eminescu : Scrieri politice. Bucure=ti, 1905, p. 306.

346

Referin\e istorico-literare

încât nu po\i distinge bruma de nara\iune care îi apar\ine. De

aici desprindem deosebirea de Ion Creangă, care într-o mare

parte a operei sale a inventat fapte =i întâmplări1, ceea ce îi dă

nota distinctă de scriitor original în planul literaturii noastre.

Dacă aceasta este deosebirea fundamentală fa\ă de Creangă,

nu poate fi trecută cu vederea apropierea de scriitorul humule=tean, căci, ca =i acesta, Dulfu are =tiin\a selectării materialului folcloric =i a îmbinării lui armonioase în lucrări care î=i trag

originalitatea din această situa\ie. Creangă rămâne un artist de

geniu, desăvâr=it stilist, creator de atmosferă =i de tipuri specifice regiunilor Moldovei de Sus, pe când Petre Dulfu este un repovestitor tentat să generalizeze situa\iile personajelor sale, Păcală,

Gruia, Făt-Frumos, care nu pot fi supuse unor caracteristici provinciale, pentru că le au pe cele ale românului în ansamblul lui.

}n această privin\ă asemănarea este mai degrabă cu Petre Ispirescu, =i acesta un repovestitor care pune accentul pe tipuri umane,

într-o limbă accesibilă tuturor românilor, fără particularită\i provinciale. Petre Ispirescu a fost prelucrătorul oră=ean căruia i-a

fost teamă să se abată de la materialul brut folcloric, pentru a

nu-i estompa savoarea =i farmecul. Scopul său nu a fost în principal literar, ca la Creangă, ci moralizator-didactic.

Petre Dulfu provenea din mediul rural, dar făcându-=i studiile cu temeinicie =i devenind profesor =i autor de manuale, iată-l

la rându-i citadin, imprimând operei de asemenea un vădit caracter didactic. Superior lui Ispirescu prin cultură =i prin

cunoa=terea de la sursă a produc\iilor folclorice, Dulfu îi devine

egal în calitatea sa de repovestitor. Ambii scriitori au în\eles

necesitatea moralizatoare a crea\iilor populare, accentuând

această \intă =i neabătându-se de la nara\iunea exactă a basmelor =i pove=tilor. Ispirescu a făcut-o însă cu mai mare stricte\e;

plecând direct de la folclor, el este, natural, mai fidel modelului,

folosind mijloacele lexicale =i stilistice adecvate. Dulfu este mai

îndepărtat de prototipul popular. Mai întâi el construie=te, folo1

I. Iordan : Prefa\ă la P. Ispirescu. Legende sau basmele românilor,

Editura pentru Literatură, 1968, p. IX.

347

Petre Dulfu

sind numeroase bucă\i folclorice, dându-le arhitectura pe care singur o dore=te, permi\ându-=i eliziuni =i mici imixtiuni, în măsura

în care se configurează întregul. }n al doilea rând, el transformă

proza în vers. Chiar =i atunci când preia balade, snoave, cântece,

hore populare, le mulează în versifica\ia sa proprie, schimbându-le

metrica, încorsetându-le de cele mai multe ori în strofe, în

„cântece“. Versificând, Dulfu se îndepărtează de la stilul direct

comunicativ al prototipului popular, în schimb realizează o comunicabilitate mai mare, o modalitate prin care nara\iunea să fie

re\inută mai lesne de cititor =i ascultător. Stilul lui Dulfu este

oral, simplu, direct, expresia limpede, neîmpodobită, ca în folclor, ca la Creangă =i la Ispirescu.

Privindu-l în calitatea sa de versificator, ne vine în minte procedeul adoptat pentru prima dată de unul din primii no=tri

prelucrători, Anton Pann. Autorul lui Nastratin a adunat o bogă\ie

extraordinară de proverbe, zicători, hore, ghicitori, topindu-le

— cum avea să facă Dulfu mai târziu cu basmele — într-o

nara\iune originală. Produc\iile, la origine, au fost populare,

dar Anton Pann a compus întâmplările moralizatoare, pentru a-=i

sluji ideea, în felul acesta făcând din Povestea vorbii o operă

dublă, de repovestitor dar =i de scriitor. De aceea, G. Călinescu

avea dreptate când vorbea despre intelectualismul scrierilor lui

Anton Pann, care nu este specific lucrărilor pentru popor.

Dulfu a dat scrieri pentru popor, el a îndepărtat din nara\iune

tot ce ar fi putut împiedeca în\elegerea directă, imediată. Operele lui =i-au găsit prin aceasta o răspândire uluitoare, alături de

cele ale lui Ispirescu, spre exemplu. Este cert însă că ceea ce i-a

lipsit scriitorului de la Tohat a fost umorul. Este de mirare cum

autorul lui Păcală n-a avut el însu=i, temperamental, o doză

mai mare de veselie nativă, de hohotire interioară, ca Ion Creangă.

El a izbutit totu=i să păstreze vioiciunea personajului Păcală,

pentru că autenticitatea nara\iunilor de la care a plecat s-a impus ca stare în epopeea sa populară. Dovadă este faptul că în

celelalte scrieri, =i mai ales în cele originale, care n-au legătură

cu folclorul, umorul este minim =i voio=ia ostentativ căutată.

348

Referin\e istorico-literare

Petre Dulfu este original prin modul în care preluând materialul

folcloric îi dă forma celor trei epopei. Originalitatea sa este de

ordinul construc\iei versificate, care s-a manifestat sub forma

epopeii populare.

}ntr-o literatură dezvoltată mai târziu decât în alte \ări europene din cauze social-istorice obiective, sfâr=itul secolului al XIXlea =i începutul celui de al XX-lea a reu=it să dea un asemenea

impuls scrisului încât să ajungă din urmă literaturi care s-au

dezvoltat, pe îndelete, în timp. Este secolul care men\ine clasicismul =i iluminismul, alături de romantism, realism =i naturalism, împingând, la sfâr=itul lui, poezia spre făga=urile ei moderne. Iată de ce au convie\uit armonios epopeile cu versurile

simboliste, de=i specia clasică nu s-a impus ca atare în istoria

noastră literară. Prielnice dezvoltării clasice a literaturii omenirii, epopeile s-au bucurat de prestigiu în contextul istoric al

antichită\ii =i transplantarea lor în vremi în care se formaseră

alte gusturi literare era hazardată. Numai deplinul talent al lui

Budai-Deleanu — =i să nu se uite că manifestarea lui s-a produs

la 1800, deci într-un moment în care speciile poeziei române=ti

nu erau deloc configurate — a făcut ca |iganiada să reziste timpului. Cum se explică primirea fără rezerve a epopeilor lui Petre

Dulfu la începutul acestui secol =i mai ales după cel dintâi război

mondial, când, poeziei române=ti, prin Arghezi, Blaga, Bacovia,

Barbu, Minulescu, Pillat, i se deschiseră căi noi, nebănuite în

întregul peisaj european? Credem că în primul rând faptului că

Dulfu nu =i-a îmbrăcat armura clasică, pe care au socotit-o obligatorie autorii anteriori de epopei. El nu a dat o epopee clasică,

în spiritul homeric al cuvântului, ci o epopee populară care î=i

propunea să folosească până la identitate nara\iunile specifice

folclorului nostru în opusuri de largă desfă=urare. Ideea era de

la bun început fericită =i se cuvine salutată ca atare.

Dar de la însă=i denumirea de epopee populară se na=te o

întrebare esen\ială. Populară, pentru că pleacă de la folclor sau

pentru că se adresează largilor mase de cititori? Răspunsul nu

va face altceva decât să precizeze, de fapt, concluziv, specificul

349

Petre Dulfu

operei lui Dulfu =i în acela=i timp raportul ei cu folclorul. De=i a

cunoscut în copilărie produc\iile populare din satul natal =i a

realizat o culegere de anecdote =i ziceri populare, Petre Dulfu =i-a

luat toate măsurile de precau\ie oprindu-se la basmele =i baladele de o deosebită valoare, verificate de marii no=tri scriitori.

El a plecat de cele mai multe ori de la prelucrările deja existente, în felul acesta realizând o operă dublă, de la popor pentru

popor, dar =i de la popor, prin marii no=tri scriitori, înapoi la

popor. Plecând de la unele opere clasice, el a redat poporului ce

era al poporului, permi\ându-=i să asambleze unitar =i să ajute

răspândirii imediate prin versificare. Astfel s-au născut acele „bune

scrieri pentru popor“, cum le numea G. Călinescu, epopeile sale

populare, care au înlocuit în mare parte, la începutul acestui

secol — în lectura obi=nuită a \ăranilor =i la =ezători —, vechile

căr\i populare. Efectul a fost remarcabil. Cititorii sau ascultătorii

nu erau interesa\i de Petre Dulfu, ca autor, ci de Păcală, de Gruia

=i de Făt-Frumos, personaje atât de apropiate de sufletul,

aspira\iile =i gusturile lor. }n felul acesta au fost înviorate

nara\iunile populare care aveau în centrul lor aceste personaje,

Dulfu contribuind, în bună măsură, la perpetuarea unei bune

literaturi populare, baladescă =i anecdotică. Pe lângă această

„influen\ă“, scrierile sale se men\in ca sinteze ale unor mari teme

populare având eroi de căpătâi în folclorul na\ional.

Victor CRĂCIUN

350