Gruia și mai supărat,

De la masă s-a sculat:

– Nu cred eu că e vreo fată

Să mă poată bate, tată!

Sunt voinic de-acum, în stare

Să mă-nsor... cu orișicare!

– Da? îi zise tatăl său,

Bine dară, fătul meu,

Mi te-nsor, dacă te duci,

Noră-n casă să-mi aduci

Pe cea fată de păgân,

De sălbatec moș bătrân,

Care-n codru stă, pe maluri

Biciuite-n veci de valuri,

Colo lângă-albastra mare,

Unde soarele răsare.

Du-te, dragul meu, găsește-o

Și de ți-o plăcea, pețește-o;

Ad-o-ncoace noră mie,

Soțioară scumpă ție!

Mult pe gânduri n-a mai stat,

Gruia-n grajd a alergat,

Și din grajd pe loc și-a scos

Roibul sprinten și frumos.

Mândră șea i-a pus și frâu,

Sabie și-a-ncins la brâu,

Și pe roib în șea sări.

Roibu-n zbor la drum porni.

Două zile, Gruișor

Merse cu-al său șoim în zbor,

Străinat de plaiul țării,

Pân’ să dea de țărmul mării.

Și pe țărmul mării, iată,

Dă cu ochii și de fată.

O găsește adormită

Sub o tufă de răchită.

De departe cum o vede,

Jos din șea el se repede;

Priponește de un par

Pe frumosul său fugar.

Drept la fată-apoi coboară;

Dar privind-o, se-nfioară,

Stă o clipă-ncremenit,

Mintea-n loc i s-a oprit.

„S-o trezesc? Să n-o trezesc?...

Dacă plec și n-o pețesc,

Tata... știu eu ce-o gândi?

S-o trezesc?! Ce-o fi, o fi!“

Astfel chibzuind feciorul,

O-mboldește cu piciorul:

– Scoală, hăi! N-auzi odată?

Am cu tine-o vorbă, fată!

Ea din somnu-i se trezește,

Cască-o dată, se lungește;

Prinde-apoi a se scula.

Doamne! groaznică era!

Naltă la statură, munte,

De vreo două palme-n frunte,

Șapte palme-n piept de lată.

Capul claie negreblată.

Mâinile-i, bârni groase, tari,

Unghiile-i, seceri mari,

Doi bușteni picioarele,

Dinții – cât cosoarele.

Ochii, talgere-afundate,

Buzele-i, osânze late;

Fața ei, ca un tăciune.

În sfârșit... o urâciune

Cum pe-această lume nu e

Limbă-n stare să o spuie!

Și nici minte omenească

Nu-i ca să și-o-nchipuiască!

Gruia sta și se gândea:

„Asta-i deci ursita mea?

Asta-i vasăzică fata

Care mi-a ales-o tata?

Când aș duce-o eu acasă

Pe aceasta drept mireasă,

Boi și vaci de sperietură,

Ne-ar fugi din bătătură!“

Fata s-a uitat la el,

Și-i grăi: – Ei, voinicel,

Haide, spune, ce dorești?

ți-e urât să mai trăiești?

Cauți moartea, vai de tine?

Cum vrei să te lupți cu mine?

Piept la piept ne măsurăm,

Ori în săbii ne-ncercăm?

Gruia zise: – Piept la piept

Să luptăm, că e mai drept!

Și cercă s-o biruiască.

N-a putut nici s-o clintească!

Fata fruntea și-a-ncruntat,

Mâneci largi a suflecat:

– Să te ții, bre, voinicește,

Că eu te apuc fetește!

Și când l-a-nhățat semeață

Și l-a strâns o dată-n brață,

Oasele-i trosneau în spate,

Ca un sac cu nuci uscate.

Sus apoi făcându-i vânt,

Îl izbește de pământ;

Și, cu spada ridicată,

Dă să-i taie capu-ndată.

Gruia se-nălță grăbit,

Și din gur-a glăsuit:

– Stăi oleacă, te oprește,

Calul mi se prăpădește!

N-a băut defel pe drum,

Să-l adăp o țâr-acum!

Și luptăm, de vrei tu, iară,

Până când s-o face seară!

Sluta l-a crezut. El sare

Pe-al său roib, cu grabă mare

Uită-a-l dezlega de par,

Și-i dă pinteni: – Hi, fugar!

Bietul cal, împintenat,

Vânt pe dată și-a luat;

Se smuci ca un netot,

Și fugi... cu par cu tot.

***

Moș Novac, în astă vreme,

Începu a se cam teme;

Pace-acasă nu-și afla,

Pe jăratec parcă sta.

– „Doamne! ce m-aș face oare,

Se gândea cu-ngrijorare,

Dac-a lumii urâciune

Pe băiat mi l-ar răpune?

Câți voinici ca dânsul, ea

N-a răpus cu mâna-i grea!

Stăi că viu, copilul meu,

Să te scap, de-i da de greu!“

Și-a plecat pe-un bidiviu,

Și el, după scumpu-i fiu.

Alergase cale lungă,

Făr’ să poată să-l ajungă.

Când deodată-l vede-n zare

Cum venea pe roib călare.

Roibul lui venea turbat,

El pe roib, înspăimântat.

Nu-l putu din goan-opri,

Doar pe când zbura-i grăi:

– Hei! alergi să biruiești,

Gruio! sau să te-ndosești?

El, de tare ce fugea,

S-a oprit abia, abia:

– Alei, tată, ce-ai făcut?

Joc de mine ți-ai bătut!?

Nu e fată s-o pețești,

Ci să fugi când o-ntâlnești.

Dacă toate-ar fi așa,

Dracu’ s-ar mai însura!

M-ai trimes ca să mă-nsori?

Sau cu gând să mă omori?

Auzind, Novac zâmbi,

Și din gură glăsui:

– Vezi că nu ești de-nsurat?

Vezi că fetele te bat?

Vino să te uiți la tata

Cum se va lupta cu fata!

Amândoi apoi pornesc

Și pe fată o găsesc

Iar la locu-i, adormită,

Sub cea tufă de răchită.

– He, Novac o ia la zor,

Îmboldind-o c-un picior,

De s-a dus de șapte pași:

– Cu flăcăul te luptași!...

Scoală și te luptă, fată,

Și cu-mbătrânitu-i tată!

Ea se scoală: – A, Novace!

Lumea asta nu-ți mai place?

Moarte vrei și dumneata?

Cum voiești a te lupta?

Piept la piept vrei, voinicește?

Sau cu spada? Hai! vorbește!

– Piept la piept! grăi Novac.

Mie lupte drepte-mi plac!

Vorba el nici n-o sfârși,

Sluta lumii și sări.

Strânsu-l-a de subsuori

De-i curgeau pe-obraji sudori:

Și, cât pumnul rotunjit,

Din cap ochii i-au ieșit!

Gruia, paloșul și-a scos!

S-o lovească mânios.

Dar bătrânul l-a certat:

– Stăi, Gruiță, nemișcat!

Bagă-ți paloșul în teacă!

Teamă ți-e c-o să mă-ntreacă?

N-am venit eu s-o tulesc,

Ci-am venit să biruiesc!

Olio! fată de păgân,

De sălbatec moș bătrân!

Prinsu-m-ai tu muierește;

Să te prind eu bărbătește!

Să-ți arăt la bătrânețe,

Cine-am fost în tinerețe!

Dau apoi să se trântească,

Nu pot nici să se clintească.

Ea stă dreaptă, el se ține.

– Dă-ntâi dumneata, bătrâne!

– Lasă! grija nu-mi purta,

Mândro! dă-ntâi dumneata.

Și când l-a-nhățat păgâna,

L-a săltat în sus cu mâna,

Și-n pământ, dintr-un săltat,

Până-n brâu l-a cufundat.

– Alei, fie-ți fiară muma

Asta ți-e puterea, numa?

Strigă-ntărâtat Novac

Stăi să vezi, eu, ce-o să-ți fac!

Geme-apoi, se opintește,

Din pământ se șerpuiește;

Și când o cuprinde-o dată,

O ridică sus pe fată.

Iar de sus, făcându-și vânt,

O pornește spre pământ.

Și-n pământ, aproape-ntreagă,

Pân’ la subțiori o bagă.

– Na! pământul să te-nghită!

Du-te, iazm ² -afurisită,

Unde arde pururi focul,

Căci acolo-ți este locul!

Apoi sabia ridică,

Dă, și capul fetei pică;

Și-nspre Gruia, lovitura

Îl rostogoli de-a dura.

El, când l-a văzut viind,

Și din limbă fleșcăind,

Și din dinți scrâșnind, s-a dat

Înapoi înspăimântat.

– Stăi! grăi râzând Novac,

Ce te speriași de-un fleac?

Capul doar veni spre tine,

Trupul – îngropat e bine!

Și-au pornit spre-al țării plai.

Iar pe drum, Novac, din grai:

– Ei, ești, Gruio, de-nsurat,

Când și fetele te bat?