Printre-atâtea griji, necazuri, dacă n-ar mai fi și glume

Și povești pe lumea asta: ce s-ar face biata lume?

L-al poveștii farmec dulce, droaia grijilor se-alină;

Viețuim o clipă, două într-o lume mai senină.

Și povești sub soare-atâtea-s, câte flori când mai sosește!

Dar povești așa frumoase, graiul unde mai rostește,

Ca prin albele căsuțe ce-mpăneaz-a ta câmpie,

Ale tale văi și dealuri, mult frumoasă Românie?

O, depănători maeștri ai poveștilor străbune,

Cu Ilene Cosânzene și cu feți viteji minune,

Câte ori copilăria-mi, lângă vatra încălzită,

Nu stătea să vă asculte seri întregi neadormită!

Și spre-a nu se pierde-n valma anilor ce vin și zboară,

Pentru cei din urma noastră, scumpa de povești comoară,

Din acele ce-auzit-am pe bătrâni demult spunându-mi,

Prins-am cu urechea una, ca s-o spun și eu la rându-mi.

E povestea lui Păcală, năzdrăvanul din născare,

Cela ce-n isprăvi istețe pe pământ pereche n-are;

Cel ce-n cale-i nici de oameni, nici de draci nu se-nspăimântă,

Ci-a juca pe toți mi-i face cum din fluier el le cântă.

Vreți s-o auziți întreagă? Adunați-vă deci roată,

Câți grăiți aceeași limbă, dragi români din lumea toată!

Ce ne-am face tot cu-amaruri, dacă n-ar mai fi pe lume

Și câte-o poveste plină de-nveselitoare glume?