Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, ap-a curs pe Olt cam multă!

(Sănătate, de la Domnul, celor care mă ascultă!)

Undeva, p-aici, sub cerul scumpei noastre Românii,

Într-un sat, trăia – se zice – un moșneag, ce-avea trei fii.

Cei mai vârstnici, de! ca lumea! când mai buni și când mai răi,

Când mai dezghețați la minte, când mai proști, sărmani de ei.

Cel mic însă... altă fire! Suflet bun, dar mult poznaș.

Ca să facă el vreun lucru, cum se făptuiește, aș!

Toate le făcea sucite și pe dos, de te-ncruceai.

Un nătâng, un gură-cască îți părea – când îl vedeai.

Îi ieșeau la capăt însă toate-așa de minunat,

Că, de fapta-i săvârșită, locului stăteai mirat.

O plăcere-avea: de lacomi, de neghiobi, să-și râză-n lege!

Și, ca el, la gard prostia cine mai știa s-o lege?

. . . . . . . . . . . . . . . .

„Năzdrăvan!“ ziceau o seamă. Alții: „Ba e un țicnit!“

Iar la urmă, toți: „Păcală“ oamenii l-au poreclit.

***

Într-o zi, bătrânu-și cheamă fiii lângă pat: – Mi-e rău!

Mi-a venit pesemne ceasul... Rămâneți cu Dumnezeu!

Aș fi vrut, la despărțire, să vă las ceva strânsură,

Că eu știu ce greu o duce un sărac... și câte-ndură!

Dar în lume nu-i pe vrute, faci atât cât ți-e puterea.

După ani de străduințe, doar o vacă mi-e averea.

Stăpâniți-o pe Joiana, voi, băieți, când n-oi mai fi;

Între voi, ca frați d-un tată, împărțiți-o cum veți ști!

Zise, și vroia-nainte să-și urmeze cuvântarea.

Nemiloasa moarte însă i-a curmat pe veci suflarea.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

După ce l-au dus la groapă, băietanii... ce să facă?

Între dânșii cum să-mpartă, trei feciori, o biată vacă?

Cel mai mare, una, două, stăruia că numai lui,

Lui i se cuvine vaca și că n-o dă nimănui;

Fiindcă el doar-a-ngrijit-o, de pe când era vițea!

– Ba să fie cu iertare! mijlociu-i răspundea.

Drept la vacă, eu am singur, scumpe frate! mă-nțelegi?

Că de treburile casei eu văzut-am, ani întregi.

Și pe bietul tata, cine? cât a stat bolnav în pat,

Până când închise ochii, – nu tot eu l-am căutat?

D-alde-acestea multe încă cei doi frați își tot spuneau,

Iar Păcală?... sta deoparte, i-asculta cum se sfădeau.

– Ho! grăi-n sfârșit ăl mare, că s-adună lumea-n drum!

Ia să ne-mpăcăm mai bine.

– De! să ne-mpăcăm! dar cum?

– Lesne!... Pân’ să vie vaca de pe câmp, de la mâncare,

Hai câte-un ocol în curte să ne facem fiecare.

Și-ntr-al cui ocol va pune dânsa mai întâi piciorul,

Din noi trei, acela singur îi va fi stăpânitorul.

– Haidem, zise mijlociul. Zău, cuminte socoteală!

Unde i-o plăcea Joianei!...

– Dar tu, ce zici, măi Păcală?

– Ce să zic? răspunse-acesta. Fie cum ați chibzuit!

„Bun detot! cel mare-n sine se gândește mulțumit.

Eu, o să-mi așez ocolul lângă poartă chiar, colea.

Las’ că știu eu pe Joiana cum s-o trag în partea mea!“

Mijlociul, tot cam astfel se gândea și el să facă.

Și-amândoi, c-un „Doamne-ajută“, grabnic în pădure pleacă.

Taie, cară la spinare: fagi mai tineri și stejari;

Din stejari, din fagi, cu barda, lați își făuresc și pari.

Și-nspre sear-aveau în curte amândoi câte-un ocol,

Chiar cum intri, lângă poartă. He, dar cum? Ocolul gol?

Ce să cate-n el Joiana?... Fuga!... în ocoluri pun

Și nutreț: otavă unul, altul: fân de cel mai bun.

„Iac-așa!... să-i placă vacii!...“

Iar Păcală, al lor frate?

Sub un plop în vremea asta s-odihnea trântit pe spate.

Numai când văzu că dânșii isprăvit-au munca grea,

Merse și el de-și aduse, din huceag, ce-i trebuia:

Ramuri tinere-nfrunzite, de răchită, de stejar;

Și-njghebă din ele-acolo pe-apucatele-un frunzar.

Doar atâta... alt-nimica înăuntru n-a mai pus.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Soarele-asfințea departe, dup-o culme din apus.

Și Joiana, iat-o, vine de la câmp spre cas-alene.

A intrat pe poartă-n curte. Ei, acu-i acu, măi nene!

Peste cine-o da norocul? Frații, muți privesc la ea.

„În ocolul meu intra-va...“ cel mai mare se gândea.

Tot așa și mijlociul... Aș! spre-ocoalele cu fân

Ea se uită-abia în treacăt, mirosindu-le puțin.

Apoi, haide, la frunzarul lui Păcală drept se duce,

Intră veselă și-ncepe frunze tinere să-mbuce.

– Ha-ha-ha!... vedeți? Păcală începu râzând să zică,

După prea mult cine-aleargă, se alege cu nimică.

Frații-i tremurau de ciudă; însă... ce puteau să facă?

Și-a rămas din ziua ceea singur el stăpân pe vacă.