Stați, dușmanilor nemernici! se gândea mergând pe drum,

V-ați bătut voi joc de mine? Stați! c-o să vedeți de-acum

Și acas-ajuns cu banii, își dărâmă casa veche,

Și-și clădește alta nouă, care n-avea-n sat pereche.

Apoi rost de vite-și face, de-acareturi, de moșie;

Rost de car, de plug, de toate! Și să vezi gospodărie!

Dup-un an de străduință, n-avea prin împrejurime

Rosturi, casă mai de seamă, ca Păcală, nime, nime!

Dar când îl vedeau sătenii tot făcându-și lucruri noi,

Cumpărându-și azi moșie, mâine plug, poimâine boi,

Nu puteau să doarmă-n tihnă! – Cum? de unde-atâta ban

Ce tot varsă, varsă, zilnic, omu-acesta, cam de-un an?

O fi dat de vreo comoară? se-ntrebau cu gând pizmaș,

Sau... o fi prădat în codri, noaptea, pe vrun bogătaș?

Deci la vatra lui cea nouă merseră câțiva-ntr-o seară;

Și cu vorba, spre-a-l descoase, pe departe mi-l luară.

Iar Păcal-atunci le spuse: – De! știți pielea cea de vacă,

Ce-ntr-o zi ați aruncat-o în ograda mea săracă?

Eu la bâlci cu ea plecat-am, am vândut-o și-am luat

Patru mii de lei, în mână. Iacă de-unde sunt bogat!

– Aș! răspunseră sătenii, nu mai spune, frate, taci!

Cum atâția bani? se poate? pentru pielea unei vaci?

– Hm! răspunse el. Păi bine, oameni buni, nu vă gândiți?

Vaca mea era frumoasă, de prăsilă, cum o știți!

Astăzi-mâini c-o vițelușe, de la ea, mă pomeneam,

Mai crescând și vițelușa, două vaci era să am.

Și din două vaci ies patru, și din patru, opt la rând;

Și din opt, aveau să iasă șaisprezece vaci, curând.

Iar din astea, o cireadă cât colo! Și credeți oare

Că se vinde pe nimica o avere-atât de mare?

Când la târg își duce marfa, omul trebuie – he-hei! –

Minte-n căpățână s-aibă, nu tărâțe, dragii mei!

Auzind așa, sătenii dau din cap: – Adevărat,

Bine zice! Și se duse vestea prin întregul sat.

Și-a căzut pe gânduri satul. – Apoi cum?, ziceau vro doi,

Vaci frumoase, de prăsilă, ca și el, n-avem și noi?

– Da, nici vorbă! zis-au alții. Pentru ce, decât Păcală,

Mai pe jos să fim noi oare? Nu știm și noi socoteală?

Și vorbind așa-ntre dânșii, dă-i! să treac-o zi nu lasă!

Ce fac? Toți de-a rându-și taie vacile ce-aveau pe-acasă.

Și de piele, sărăcuții, le jupoaie-n graba mare;

Apoi haide pe la târguri, toți, cu pieile-n spinare,

Să le vândă, ca Păcală, prețuri mari cerând pe ele,

Nemaipomenite: cinci mii, patru mii de lei pe piele.

Dar în târg, negustorimea, auzind așa minuni,

Izbucni-ntr-un râs cu hohot, a crezut că sunt nebuni.

În deșert spuneau ei, bieții, de prăsilă, de cireadă,

Lumea hohotea mai tare, strânsă-n jurul lor grămadă.

***

După ce-au venit acasă, rupți de foame și săraci

Neavând nici bani în pungă, nici prin grajduri alte vaci,

Doar cu pieile pe umăr, și cu traista subțioară

Ce să-i facă lui Păcală, pentru că i-a tras pe sfoară?

Se-nțeleseră: să-l piarză și să-i ia averea toată.

Hai deci într-o dimineață, oamenii, la dânsul, gloată!

Îl vârâră cu de-a-sila și-l închiseră-ntr-un sac.

Lângă satul lor, devale, se găsea pe câmp un lac

Mare, cât vedeai cu ochii. Acolo l-au dus cu sacul

Pe Păcală, nemiloșii, să-l arunce-n lac, săracul.

Și-au legat de sac și-o piatră, grea, ca nu cumva să scape,

Să-și găsească-acolo „hoțul“ moartea-n fundu-adâncii ape!

Însă, tocmai când în valuri se grăbeau a-l repezi:

– Fraților! mai stați oleacă! dintre ei un om grăi,

Unul mai cu socoteală. Stați, la fund să nu-l dați încă!

Unde-l aruncăm? Cercat-ați, apa unde-i mai adâncă?

Trebuie-aruncat acolo unde e mai multă apă

Ca să nu-i mai ducem grija hoțomanului, că scapă!

Haideți să cătăm, degrabă, o prăjină-lungă... lungă,

De pe mal de-aici, cu vârfu-i, până jos la fund s-ajungă.

Să-ncercăm cu dânsa lacul.

– Ii... așa e, măi... așa-i?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Acolo deci pe Păcală mi-l lăsară-n sac... Și, hai,

Înapoi în sat fugiră, toți îndată, pe-ntrecute,

O prăjină să aducă, de-unde vor găsi mai iute.

Dar pe când stătea Păcală jos pe țărm, închis în sac,

Și-aștepta doar să se-ntoarcă oamenii, să-l zvârle-n lac,

Deodată, iacă, trece un văcar pe-acolo, care

Spre oraș mâna cu grabă, vite, o cireadă mare.

Dând de sac în drum văcarul, se oprește: – Măi din sac...

Ce faci?... De-unde până unde tu aci?

– De, ce să fac?

Uite, m-au vârât aicea, oamenii din satul meu,

Umblă să m-arunce-n apă, nu le-ajute Dumnezeu!

– Cum? de ce să te arunce?

– Fiindcă... m-au ales primar,

Și eu n-am vrut!

– I-auzi vorbă! zise tânărul văcar,

Și de ce nu vrei adică să te faci primar în sat?

– Pentru ce?... He-hei... fiindcă satul nostru-i cam ciudat!

Sunt neveste multe-ntr-însul, și de-o frumusețe rară,

Iar bărbații-s duși de-acasă după trebi mereu, prin țară!

Și primarul, cât e vara, cât e iarna – vai de el –

Cu nevestele rămâne numai singur-singurel!

– He! se miră iar văcarul. D-asta ți-e? Da prost ești, zău!

Cum aș mai primi, fârtate, eu – să fiu în locul tău!

– Da? Păi asta-i foarte lesne. Haide, ia-mi ici locu-n sac,

Până vor veni sătenii ca să te arunce-n lac.

Iar atunci... să strigi doar tare: – Stați, primar să fiu voiesc!

Și e gata socoteala... Ce zici?

– Mai mă-ntrebi?... Primesc!

Apoi, cât clipești, văcarul, gura sacului dezleagă,

Lasă pe Păcală slobod, și în locul lui se bagă.

Iar Păcală strânge sacul, și legându-l cum fusese,

Șterge-o – cu cireada-ntreagă – spre-un zăvoi de sălcii

dese!

Nevăzut pe loc se face.

Oamenii veniți din sat,

C-o prăjină lungă, lungă, apa-ntâi au încercat.

Hai pe urmă la Păcală, toți cu zor... să-l dea la fund,

Unde le spunea prăjina că e lacul mai afund.

Să-l înece-n lac pe dată! Însă când la sac săriră,

Din năuntru numai iată că un strigăt auziră:

– Nu mai m-aruncați în apă! stați... primar să fiu voiesc!

Oamenii pe loc stătură, uluiți: – Vai, neam drăcesc!

Zise unul. Auzirăți, cum de noi își râde, frați?

Vrea primar, bre, să ne fie. Puneți mâna! Ridicați!

– Ia mai stați, grăi un altul... Dac-auzul nu mă-nșeală,

Glasu’ care-l auzirăm n-a fost glasul lui Păcală!

– Da, așa-i! mai mulți răspuns-au.

– Aș! le zise supărat

Cel d-întâi. De unde? Glasul înadins și l-a schimbat

Să ne-nșele vrea, tâlharul, doar l-om dezlega cumva !

Nu pricepeți șiretlicul? Parcă noi vom asculta.

Parc-o să-l lăsăm din mână. Las’ că știm ce facem doară,

N-ai să ne mai tragi, Păcală, d-azi nainte tu pe sfoară!

Hai, tovarăși, sus odată!... apucați colea de sac.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Și-nhățându-l strâns, aruncă, iute, pe văcar în lac.

Pleac-apoi spre sat cu toții, într-un vesel chiuit.

– Dumnezeu de-acum să-l ierte, fraților. Noi i-am plătit!

Dar în sat abia sosiră, și deodată... ce să vadă?

După ei, pe drumul neted, o mândrețe de cireadă

Nainta, cât ține drumul, adunată cu iuțeală

De un om, c-un băț, din urmă. Ș-acel om... era Păcală!

Când au dat de el cu ochii, bieții oameni, înlemniți,

Cruce și-au făcut cu toții. – Tii, strigoiul! ian priviți!

Iar Păcala, dă-i nainte! Strigă după boi, aleargă.

A băgat cireada toată, în ograda sa cea largă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Măi! îi zise cu mirare, când s-au mai dezmeticit

Unul din săteni. Da bine, cum?... în apă, n-ai murit?

– Precum vezi! grăi Păcală.

– Maică! omul se-ncruci,

ăsta-i dracul! iese teafăr, chiar și-n foc de l-ai zvârli.

Iar un altul: – Dar mândrețea de cireadă, adunată

În ocol la tine, unde o găsiși așa deodată?

– De, răspunse iar Păcală. Unde vreți s-o fi găsit,

Dacă nu sub apă-acolo, unde voi m-ați azvârlit?!

Hei! de-ați ști voi ce de vite, lacul, jos, la fund mai are!

Adunai eu din grămadă ce putui, în graba mare,

Dar pe celelalte-acolo le lăsai la fund, pe toate...

Am lăsat și pentru alții să mai scoată, cine poate.

Oamenii, aflând că-n apă vite-atâtea se găsesc

Tunde-o, nene!... o clipită, bieții, nu mai zăbovesc.

Înspre lac napoi aleargă toți din sat, cât pot mai iute,

Cu femei cu tot... și-n apă sar cu toții pe-ntrecute

Să găsească și ei vite, ca Păcală: boi și vaci!

Pentru ce adică dânșii să rămână mai săraci?

Sunt mai proști ei ca Păcală? Iar nevestele, la rând,

Sus stăteau, pe malul verde, nemișcate, așteptând.

Tremura de dor să vadă, pe bărbatu-i, fiecare,

De sub apă când ieși-va c-o cireadă mândră, mare.

Printre cei ce-n lac sărit-au fu și popa cel din sat,

Dar potcapu nalt deasupra i-a rămas necufundat.

Preoteasa lui, vazându-l socotea sarmana-n gându-i

Că-i e frică, poate, popii... și mi-l dojeni zicându-i:

– Hai odată! Ce stai țeapăn? Lasă-mi-te-n jos, părinte!

Până nu le-or șterge toate cei ce ți-au luat nainte.

N-auzi, măre? Asurzit-ai? Intră, fii mai îndrăzneț!

Că la fund se află doară cele mari și mai de preț.

Ba-ncepu și c-o prăjină a-l lovi-n potcap, vârtos,

Doară-doar s-o duce popa, mai cu zor, spre fund în jos!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și la fund, săteni și popă, dusu-mi-s-au, tot s-au dus!

Bietele femei degeaba i-așteptau pe maluri sus,

Acolo-n-adâncul apei, toți, mormântul și-au aflat,

Pân’ la unul! Iar Păcală? A rămas doar el în sat –

Cu nevestele vădane. Și de-o lume pizmuit,

În bogata-i locuință, mulți ani, vesel a trăit.

Ba, de n-a murit, trăiește chiar și astăzi...

Cu acestea,

S-auzim, români, de bine! – isprăvitu-mi-am povestea.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

A făcut el, nu e vorbă, și pe urmă, de-ale lui,

Ghidușii nenumărate! Dar... pe toate să le spui?

Când aș sta să-nșir eu toate, câte el a săvârșit:

Povestirea-mi niciodată nu ar mai avea...