Și-a umblat Păcală, iarăși, nu știu cât, prin cele sate.

De-ale lui isprăvi, în cale-i săvârșind, nenumărate.

Dar de la o vreme – ce vreți? tot stingher, pe căi străine,

S-a cam săturat și dânsul... Și-și zicea ades în sine:

Ce-o mai fi făcând sătuțul, unde-am fost copil odată?...

L-apucase dor de vatra de atâta timp uitată.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Într-o bună dimineață, s-așternu deci drumului

Și a treia zi spre seară, iată-mi-l în satul lui!

Satul, tot ca și pe vremuri. Casă albă lângă casă,

Răsăreau în șir din umbra pomilor cu frunză deasă.

Vesele, drăguțe, toate. Doar căscioara părintească,

Mohorâtă și pustie, gata să se prăbușească.

El intră-n ograda plină de scaieți și de urzici,

Se-odihni pe prispa veche: „Bine că mă văd aici!

O să-mi dreg cocioaba asta, am să mă așez în ea

Și, lăsând în pace lumea, de-ale mele mi-oi vedea“.

Astfel se gândea-n tăcere, stând pe prispă tolănit,

Până când steloasa noapte să-l adoarmă a venit.

Dimineața următoare, până-n ziuă se sculă,

Ca un om cu multe treburi, și la drum din nou plecă.

Iar spre seară, când se-ntoarse de la târgul nu știu care,

El venea c-o vițelușe bălăioară, pe cărare.

„Uite-așa“, intrând pe poartă, zise mulțumit în sine,

„Din vițea, cum e, s-o face vacă mare, astăzi-mâine.

Iar ca vacă o să-mi fete alte vițelușe-n loc,

În tot anul câte una, dac-o fi să am noroc.

Azi o vacă, mâine două; mai pe urmă, boi, plug, car.

Iacătă-mă-n scurtă vreme, om ca lumea, gospodar!

Și când zorile de ziuă s-au ivit pe boltă iară,

L-au găsit, cu bălăioara-i, la pășune-n câmp afară.

***

Cam așa, tot timpul verii, își păștea azi pe livadă,

Mâine-n luncă – vițelușa, mare mai curând s-o vadă.

Și-a crescut văzând cu ochii hoțomanca de vițea,

Peste doi, trei ani, Păcală, ce mai văcușoar-avea!

Nu era-n tot satul alta mai voinică, mai zglobie.

Străluceau, privind la dânsa, ochii lui, de bucurie.

Dar sătenii – cum e lumea, pururea-nspre rău pornită –

Prinseră să-l pizmuiască pentru-așa odor de vită.

Și-i scorniră, știți ce vorbă? Că de-aceea vaca lui

S-a făcut așa frumoasă, cum prin sate alta nu-i

Fiindc-o ține, nu-n cireadă, ca tot omul, la pășune,

Ci prin holde-o pășunează, unde-s grânele mai bune!

De găseau în câmp, dușmanii, orice neorânduială,

Vina o dădeau pe cine? Tot pe vaca lui Păcală!

Geaba le-arăta, creștinul, că dreptate n-au deloc:

Oamenii, aprinși de ură, se făceau doar și mai foc.

Pân’ odată, hotărât-au, pe Joiana lui bălaie –

Unde le-o ieși nainte – s-o lovească-n cap, s-o taie.

Și-ntre dânșii să-și împartă carnea toată de pe ea,

Iară lui Păcală, bietul, numai pielea să i-o dea.

– Pielea! glăsuiau cu toții, căci atât avea ea doară,

Ca vițea, în satul nostru când venit-a-ntâia oară.

Iară carne-așa de multă d-unde-a pus pe dânsa, frate?

De pe rodnicele holde, în sudori de noi lucrate!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Deci spre-amiază, când Păcală își lăsase-ntr-un desiș,

Priponită, văcușoara, haide toți la ea hoțiș.

Îi dădură-n cap cu barde, și de piele-o jupuiră;

Apoi carnea-i – bucățele – între dânșii o-mpărțiră.

Iară pielea, caldă încă de-a vieții abureală,

Peste gard au aruncat-o, în ograda lui Păcală.

***

Când el dă de pielea vacii, stă pe loc și se-ncrucește:

Na!... mai fă-te om de treabă, precum inima-ți dorește.

Lasă-n pace lumea, vezi-ți doar de treburi și de casă!

Apoi cum să lași în pace lumea, când ea nu te lasă?

Îmi tăiarăți văcușoara? mi-ați mâncat-o, vasăzică?

Mi-o plătiți voi... țineți minte!

Apoi pielea o ridică

Și pe gard în pari o-ntinde, cu o mână tremurândă,

Iar a doua zi, pornește la un bâlci cu ea, s-o vândă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Merge, merge, toată ziua, până iată că-ntr-un sat,

L-a ajuns din urmă noaptea. Împrejur el s-a uitat:

Întunerec pretutindeni! Toată lumea se culcase!

Numai într-un loc, lumină. Intră deci acolo-n casă.

Și, la vatră, ce să vază? o drăguță de femeie!

– Bine te-am găsit, frumoaso!

– Bine Dumnezeu să-ți deie!

Ce vânt te-a adus, drumețe?

– Ia necazuri de-ale mele!

De-astăzi dimineață-ntruna viu pe drum cu-această piele;

E departe încă târgul! Și grozav am ostenit!

Fă-ți pomană, dă-mi pe-acilea vrun locșor de odihnit,

Pân’ s-o lumina de ziuă. Dorm și-n tindă, unde-o fi!

– Cu plăcere, până mâine, omule, te-aș găzdui.

Dar bărbatu-mi nu-i acasă, e la munte, tocmai sus.

Dimineață, când s-o-ntoarce, de la stână, unde-i dus,

Ce-o să creaz-aflând că noaptea un străin aci a mas?

– De, femeie! N-am ce zice. Ai dreptate. Bun rămas!

Astfel răspunzând Păcală, hai, din nou, sărmanul, pleacă.

Dar în curte, se oprește. „Ia să stau pe prisp-oleacă!

Numai pentru-atâta lucru, n-o să fie doar nimica.“

Și pe prispă el se-așează, făr’ să simtă frumușica.

Stă o clipa, dus cu gândul la mândrețea de nevastă

Iar deodată,-ntoarce capul și se uită pe fereastă

Ia să văd, cam ce lucrează dumneaei năuntru oare?

Ea cocea la foc plăcinte, și-un purcel frigea-n frigare.

– Tii! drăcoaica! Dacă soțu-i mâine doar se-ntoarce-acasă,

Pentru cine pregătește azi o cin-atât de-aleasă?

Și de ce-i așa gătită, cu cămașa numai flori,

Cu mărgele, ca o fată când așteaptă pețitori?

Dar pe când așa Păcală se-ntreba la geam afar’,

Iată că pe drum s-aude scârțâitul unui car.

Apoi: „Ho, a-ho, Dumane! Ho, Joian“ un glas grăiește,

Și din mers în dreptul porții, caru-ndată se oprește.

Cine este nou-sositul, ea ghicise, bat-o vina,

Căci să fi văzut ce iute strânse de pe vatră cina!

Pân’ să intre caru-n curte, și plăcinte, și friptură,

Și rachiu... și vinul... toate nevăzute se făcură!

.. . . . . . . . . . . . . . . . . .

„Soțul!“ zice-n gând Păcală. Și sculându-se grăbit,

Înspre el înaintează: – Bună seara!

– Bun sosit!

– Bucuroși la oaspeți, bade? Sunt drumeț,-nnoptai în cale.

– Bucuroși, fârtate, cum nu! Da-ncotro?

– Spre târg, la vale!

Apoi, dejugându-și boii, omu-n casă mi-l pofti.

– Vai, bărbate! nevestica începu a se jeli.

Ce-i, de te-ntorseși?

– Nimica. Roata, Dumnezeu s-o bată,

Mi s-a rupt! Plec iar la ziuă! ți-adusei ș-un oaspe, iată!

Să ne dai, nevastă, spune, ai tu ceva de mâncare?

– Da de unde, Doamne, tocmai mă gătisem de culcare.

Ceapă doar și mămăligă! N-am știut că vii acum!

Eu credeam că tocmai mâine te-i întoarce de la drum.

– Bine, draga mea soție, îi răspunse el voios.

Nu-i nimica! toate-s bune, când e omul sănătos.

Hai degrabă, că ni-e foame! dă-ne ce-i găsi prin casă!

– Uite-acum! grăi femeia. Și-ncepu să puie masă.

Iar Păcală? sta pe gânduri. Aș! era nebun el: ceapă,

Mămăligă să mănânce, și să bea pe urmă apă –

Când c-o clipă mai nainte a zărit cuptorul plin

De friptură, de plăcinte, și-i cam mirosise-a vin?

Ce-i trăsni prin minte dară? Pielea vacii, așezată

La picioare jos având-o, se-ncruntă la ea o dată.

Și mi-i trase cu toiagul, pe furiș, o lovitură.

Omul s-a mirat în gându-i, dar nimic n-a zis din gură.

După câtva timp, Păcală: jap! c-un scrâșnet de necaz,

Mai croi o bâtă pielei, dojenind-o: – N-ai obraz?

Gazda se-ncruci! Păcală, stă ce stă, și: – Nu taci? iară?

Na, nerușinato! pielei altă lovitură-i cară.

Omu-atunci, pierzând răbdarea, îl întreabă:

– Hei, drumețe!

Ce ai cu sărmana piele, de-i cârpești mereu la bețe?

– De, a naibii pocitură! A surzit? sau ce să fie?

Tot îi zic mereu să tacă, și ea... nici că vrea să știe!

– Cum? că doară nu vorbește! Zici așa doar, mi se pare.

– Asta? He-he! ce crezi, bade, că e piele ca oricare?

Asta-i piele care știe tot ce se petrece-n lume

Și tot vrea mereu să spună!

– Vrea să spună? Ce anume?

– Ce? Păi, uite... lucruri, care... nu e bine să se știe!

– Zău? Grozav aș vrea să aflu! N-ai putea să-mi spui și mie?

La-nceput, Păcală nu vrea. – Nu pot, nu pot, zău, bădică!

Dar, rugat întruna, pielea spre ureche și-o ridică:

„Află deci! Poftim! Ea-mi spune că rachiu de mâna-ntâi,

O garafă, se găsește ici în pat la căpătâi“.

Omul s-a uitat la dânsul: – Vrei să-ți râzi de mine, hai?

Când săltă-n sus perna însă: – Tii... ba uite, zău, așa-i!

Coșcogeamite garafă! Cine oare s-o fi pus?

– De! știu și eu cine? Pielea, despre asta, nu mi-a spus.

Însă, i-auzi ce-mi mai spune!

– Ce?

– Să cauți binișor,

Ș-un purcel frumos găsi-vei, rumenit, colea-n cuptor.

– Un purcel? Ia fugi de-acolo! Asta n-o crez!

Dar când cată:

– Vai! mirat românul zice. Ba aveai dreptate, iată!

(Și pe mas-a pus purcelul, lângă sticla de rachiu)

Măi, măi, măi, a naibii piele! Zău, să juri că-i dracu’ viu!

– Pe cuptor acuma, bade, sus, o mână ți-o mai plimbă

Și-i găsi niște plăcinte, cum de mult n-ai pus pe limbă!

– Ce spui! Este cu putință? Și cătând bărbatul iară:

Uite, frate! și plăcinte! calde, chiar din astă-seară!

– Iar acum, te-apleacă bine, mâna jos sub pat ți-o bagă,

Vin trandafiriu acolo vei găsi, o sticlă-ntreagă.

Și plecându-se bărbatul, scoase-ndată la lumină,

De sub pat, și-a pus pe masă, vin, o sticlă mare, plină!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Ei, iubita mea nevastă! vezi ce de bucate bune,

Ca de sub pământ ieșiră? Ce zici tu de astea? Spune!

– De, bărbate, multe-n lume vede ochiul omenesc,

Dar minune ca aceasta n-am văzut, de când trăiesc!

***

S-așezar-apoi la masă. – Ei, așa mai zic și eu!

Se gândea voios Păcală, din purcel cărând mereu.

Și-a cinat... împărătește! Dar bărbatu-abia-nghițea.

Fiecare-mbucătură parcă-n gât i se oprea.

Iar la urmă, după cină, spre Păcală lung el cată:

– Știi ce, vere? Vinde-mi mie pielea asta minunată.

– Să ți-o vând? grăi Păcală, speriat privindu-l. Vai!

Cum te-ai și gândit, creștine?

– Frate! n-ai vrea să mi-o dai

Nici când ți-aș plăti-o bine?

– Ha-ha-ha! Să mi-o plătești?

Are preț așa un lucru?

– Ce-mi ceri? Dau oricât voiești?

Și-a-nceput pe ea să-i deie: lei o sută, două, trei!

Că era bogat... Dar geaba!

– Nici c-o mie-n cap nu vrei?

– Nu pot, nene, nu-mi dă mâna!

– Bine... adă mâna ici,

Îți adaug lâng-o mie... încă trei mii. Ce mai zici?

– De! răspunse-atunci Păcală. Știu și eu ce să mai zic?

Altuia – ferește Doamne! – n-o dădeam... pentru nimic!

Dumitale însă... na-ți-o. Nu de bani îmi este mie,

Crede-mă! ți-o dau fiindcă prea te văd om de-omenie.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Omul, după ce-i plătește prețul cum s-au învoit,

Într-un cui agață pielea. Cât era de mulțumit!

– Pot să plec de azi în tihnă, orișiunde – ce-mi mai pasă?

Pielea asta o să-mi spuie, tot ce se petrece-n casă!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iar Păcală? vâră-n pungă patru mii de lei, bani gheață;

Se trântește lângă vatră, doarme, până dimineață.

Dimineață-n zori, se scoală... și luându-și bun rămas

De la cei ce-l găzduiră, hai la drum, cu sprinten pas.

Soțul stete pe acasă ce-a mai stat, apoi s-a dus

Unde-avea și el cu carul de plecat, la deal în sus.

La izvor, sub deal, Păcală l-aștepta, și-i iese-n cale:

– Știi ce, bade, pentru piele prea-mi dăduși din gros parale!

Altuia, de... nu zic! însă, dumitale... mă gândesc

Nu-i frumos să-ți iau atâta. Zece lei doar îmi opresc;

Iară ceilalți, adă mâna, ține-i, c-o să-ți prindă bine!

Omul auzind acestea: – Cum se poate? vai de mine!

Nu-i venea să ieie banii. Ba că-i pungă, ba că-i teacă!

Dar Păcală-i pune-n mână, făr-a-l mai ruga, și pleacă.

– Măi! ce om! gândea românul. I-auzi! bani să nu voiască!

Apoi hai și el-nainte, către stâna-i ciobănească.

***

Hoțomanca de nevastă nu-și găsea, de ciudă, loc.

Ochii-i aruncau spre pielea cea din cui priviri de foc.

– Ce... de azi... cu strajă-n casă eu să stau necontenit?

Și să nu mai am pe lume, cât trăi-voi, ceas tihnit?

Uf! când îmi aduc aminte, parcă nu știu zău ce-mi vine!

Cum să scap de pielea asta? Cum să scap? A, las pe mine!

Și-a săltat în sus capacul unei lăzi. Acolo-n ladă

Într-un colț, avea și dânsa bani puși bine, o grămadă:

Taleri, galbeni, despre care povestea cam multe satul,

Dar, precum se-ntâmplă-adesea, nici nu bănuia bărbatul.

Când i-a strâns? și cum? de unde? Numai dumneaei știa!

Deci din ladă bani ea scoate, mulți... apoi la drum o ia

Să găsească pe Păcală. Merge-n fugă după el!

Și-l ajunge-ntr-o pădure:

– Hei, drumețe! stăi nițel!

Nu-i vrun chip, cu pielea ceea vorbitoare... nu se poate

Ca s-o fac cumva să-și piarză darul de-a mai spune toate?

Uite! (zice, arătându-i banii strânși într-o basma,

Și lovindu-i ca să sune) Zău, învață-mă ceva,

Ce vei ști. Și vezi tu ăștia? Na! să fie toți ai tăi:

Cât îți dete și bărbatu-mi, tocmai patru mii de lei.

Când aude-așa Păcală: – Iacă măi!... în gând și-a zis,

Alte patru miișoare... De! pe semne-așa mi-e scris:

Patru mii să iau, în capăt! patru mii de lei, pe piele!

Și-n șerpar vârî bănetul. – Lasă, că te-nvăț eu, lele!

Știi ce? Ieși cu pielea mâine la izvor. Stropește-o-n zori

Cu stropi reci prin sită nouă strecurați... de nouă ori.

Să mai faci cu mâna dreaptă peste ea vro nouă cruci,

Pune-o-n cui la loc pe urmă, grijă-n veci să nu-i mai duci!

– Bun, îți mulțumesc!

Și șterge-o, înapoi spre sat, nevasta

Fericit, ca dânsa, cine mai era pe lumea asta?

– Iată-mă scăpată! N-a vrut să-ți ajute Dumnezeu,

Ai plătit degeaba straja, bărbățele dragul meu!

Iar Păcală? hai și dânsul, prin pădurea de tufani,

Mai departe, spre căminu-i, cu șerparul plin de bani.