Capitolul II Ce se petrecea în preajma porţii Saint-Antoine.

Unul din aceste grupuri era alcătuit dintr-un număr însemnat de cetăţeni care, fiind plecaţi din oraş în momentul când se zăvorâseră porţile, rămăseseră acum pe dinafară. Numiţii cetăţeni stăteau strânşi în jurul a vreo patru sau cinci călăreţi cu o înfăţişare cât se poate de marţială şi pe care faptul că porţile fuseseră ferecate părea să-i nemulţumească peste măsură, deoarece răcneau cât îi ţinea gura:

— Poarta! Deschideţi poarta!

Răcnetele, repetate de toţi cei de faţă şi înteţite când şi când de izbucniri mânioase, stârneau în clipa aceea o larmă cumplită.

Robert Briquet se îndreptă spre grupul cu pricina şi se porni la rândul său să strige mai tare decât toată adunarea:

— Poarta! Poarta!

Drept care, unul dintre călăreţi, încântat de glasul său detunător, se întoarse către el şi, salutându-l, îi spuse:

— Mai mare ruşinea, domnule, nu-i aşa? Auzi, să închizi porţile oraşului ziua-n amiaza mare ca şi când spaniolii sau englezii ar asedia Parisul!

Robert Briquet cercetă cu luare-aminte pe cel ce intrase în vorbă cu el, un ins între patruzeci-patruzeci şi cinci de ani.

Pe de altă parte, omul părea să fie căpetenia celorlalţi trei sau patru călăreţi de care era înconjurat.

Cercetarea aceasta avu probabil darul să-i trezească încrederea, căci Robert Briquet făcu la rândul său o plecăciune şi se grăbi să răspundă:

— Aveţi dreptate, domnule, de o sută, de o mie de ori aveţi dreptate, dar? Adăugă el? Fără să fiu prea curios din fire, îmi îngăduiţi totuşi să vă-ntreb ce pricină bănuiţi c-ar putea să fie la mijloc pentru a se lua asemenea măsuri?

— Naiba să-i ia! Spuse unul dintre cei de faţă. Li-e frică să nu li-l şterpelească de sub nas pe giuvaerul ăsta de Salcede!

— Arză-l focu'! Se auzi un glas. N-aş avea parte de asemenea giuvaer!

Robert Briquet se întoarse în direcţia de unde venise glasul, care, după accent, părea să fie al unui gascon get-beget şi zări un flăcău de vreo douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani, care stătea cu palma sprijinită de crupa calului încălecat de cel ce părea să fie căpetenia călăreţilor. Flăcăul era cu capul gol; pesemne că-şi pierduse pălăria în învălmăşeală.

Jupân Briquet făcea impresia unui om deprins să-şi observe semenii. Îndeobşte însă, observaţiile sale erau de scurtă durată; aşa încât se mulţumi să arunce doar o privire asupra gasconului, care, de bună seamă, nu i se păru vrednic de prea mult interes şi se grăbi să-şi întoarcă ochii spre călăreţ.

— Dar? Rosti el? De vreme ce umblă zvonul că Salcede ar fi omul domnului de Guise, n-aş putea zice că e chiar de lepădat.

— Oare? Aşa se spune? Se minună gasconul, ciulind urechile.

— Într-adevăr, aşa se spune? Răspunse călăreţul, dând din umeri? Dar în vremurile de azi lumea vorbeşte tot felul de bazaconii!

— Va să zică? Întrebă într-o doară Briquet, cu o privire iscoditoare şi un zâmbet viclean pe buze? Domnia voastră credeţi că Salcede n-ar fi ciracul domnului de Guise?

— Nu cred, ci sunt sigur de asta? Răspunse călăreţul. Şi văzând gestul lui Robert Briquet, care făcuse un pas către dânsul, ca şi când ar fi vrut să-i spună: „Ba nu, zău! Şi de unde sunteţi chiar atât de sigur?”, continuă: Nu mai încape nici o îndoială: dacă Salcede ar fi fost omul ducelui, domnul de Guise nu i-ar fi lăsat să-l înşface sau cel puţin nu i-ar fi lăsat să-l ducă aşa, legat cobză, de la Bruxelles la Paris, fără a fi încercat măcar să-l răpească.

— O asemenea încercare? Stărui Briquet? Ar fi fost cât se poate de primejdioasă; căci, până la urmă, fie c-ar fi reuşit, fie c-ar fi dat greş, de vreme ce venea din partea domnului de Guise, era, orişicum, o mărturisire, ca şi când domnul de Guise ar fi recunoscut deschis că a uneltit împotriva ducelui de Anjou.

— Domnul de Guise? I-o reteză scurt călăreţul? Nu s-ar fi împiedecat de asemenea marafeturi, sunt convins şi din moment ce nici nu l-a cerut înapoi, nici nu l-a apărat pe Salcede, înseamnă că Salcede nu este omul lui.

— Totuşi, să-mi fie iertat că stărui? Continuă Briquet? Dar chiar dac-or fi minciuni, nu eu le-am scornit: se dă ca un lucru sigur că Salcede ar fi vorbit.

— Unde? În faţa judecătorilor?

— Nu, nu în faţa judecătorilor, ci când l-au supus la cazne. Nu-i acelaşi lucru? Spuse jupân Robert Briquet, căutând în zadar să-şi ticluiască o mutră nevinovată.

— Fireşte că nu-i acelaşi lucru, nici pe departe; să zicem totuşi c-a vorbit, fie, dar nimeni nu ştie să spună ce anume a mărturisit.

— Să-mi fie iertat şi de astă dată, domnule? Urmă Robert Briquet? Se ştie ce-a mărturisit, ba chiar cu prisosinţă.

— Şi ce-a mărturisit? S-auzim! Întrebă nerăbdător călăreţul. Spune dacă eşti atât de bine informat.

— Nu mă pot lăuda c-aş fi chiar atât de bine informat, domnule, de vreme ce, dimpotrivă, eu sunt acela care caută să afle câte ceva de la domnia voastră? Răspunse Briquet.

— Cum adică? Să ne înţelegem! Spuse călăreţul, scos din răbdări. Ziceai adineauri că vorbele lui Salcede sunt pe buzele tuturor; care sunt aceste vorbe? Grăieşte!

— N-aş putea garanta, domnule, că sunt chiar cuvintele lui? Rosti Robert Briquet, care părea să simtă o deosebită plăcere să-l sâcâie pe călăreţ.

— În sfârşit, care sunt cuvintele puse în sarcina lui?

— Se zice c-ar fi mărturisit că uneltea în favoarea domnului de Guise.

— Şi împotriva regelui Franţei, nu-i aşa? Mereu acelaşi cântec.

— Ba nu împotriva maiestăţii sale, regele Franţei, ci împotriva alteţei sale, monseniorul duce de Anjou.

— Dacă a mărturisit aşa ceva…

— Atunci? Întrebă Robert Briquet.

— Atunci este un ticălos! Declară călăreţul, încruntându-se.

— Da? Rosti în şoaptă Robert Briquet? Dar dacă a făcut într-adevăr lucrul pe care l-a mărturisit, este un om de ispravă. Ah, domnule, gheata cu şuruburi, estrapada şi apa clocotită silesc bieţii oameni să îndruge vrute şi nevrute.

— Vai! Rostiţi un mare adevăr, domnule? Zise călăreţul, potolindu-se deodată şi oftând.

— Aş! Le tăie vorba gasconul, care, lungind gâtul când spre unul, când spre celălalt interlocutor, urmărise toată discuţia. Aş! Gheata, estrapada, apa clocotită, astea-s floare la ureche! Dacă Salcede a vorbit, înseamnă că-i o secătură, iar stăpân-su a doua.

— De, de! Pufni călăreţul, neputându-şi înfrâna un zvâcnet de nemulţumire. Ai gura cam mare, jupâne gascon.

— Cine, eu?

— Da, dumneata.

— Mare, mică, pentru mine-i taman cum trebuie, dracu să mă ia! Cu atât mai rău pentru cei cărora nu le place viersul meu.

Călăreţul se zbârli mânios.

— Fii cuminte! Rosti o voce blajină şi totodată poruncitoare şi Robert Briquet căută în zadar să descopere a cui era.

Călăreţul păru a face o sforţare pentru a se stăpâni; nu găsi totuşi în sine destulă putere ca să se înfrâneze pe deplin.

— Şi chiar cunoşti, domnule, atât de bine persoanele despre care vorbeşti? Îl întrebă pe gascon.

— Pe cine, pe Salcede?

— Da.

— Câtuşi de puţin.

— Dar pe ducele de Guise?

— Nici atâtica.

— Atunci poate pe ducele d'Alençon?

— Şi mai puţin.

— Ştii oare că domnul de Salcede este un om viteaz?

— Cu atât mai bine; înseamnă c-o să moară ca un viteaz.

— Şi că domnul de Guise, atunci când vrea să urzească o uneltire, o urzeşte singur?

— Urzească şi pe dracu! Ce-mi pasă mie?

— Şi că domnul duce de Anjou, odinioară domnul d'Alençon, a pus să fie ucişi sau a lăsat să fie omorâţi pe toţi cei ce s-au străduit să-i fie de folos: La Mole, Coconnas, Bussy şi ceilalţi?

— Mă doare-n cot!

— Cum adică, te doare-n cot?

— Mayneville! Mayneville! Murmură aceeaşi voce.

— Uite aşa, bine, mă doare-n cot! Eu ştiu un singur lucru, dracu sa mă ia! Am socotelile mele la Paris, azi chiar, în dimineaţa asta şi din pricina turbatului de Salcede mi-au trântit poarta în nas. Drăcovenia dracului! Salcede ăsta nu-i decât un târâie-brâu, aşijderi şi ceilalţi, din pricina cărora, în loc să rămână deschise porţile, au fost ferecate.

— Oho! Gasconul ăsta-i dracul gol! Şopti ca pentru sine Robert Briquet. Tare mă tem c-o să se întâmple o năzdrăvănie.

Dar năzdrăvănia la care se aştepta târgoveţul nu se întâmplă nicidecum. Călăreţul, căruia ultimele invective făcuseră să i se ridice sângele în obraz, lăsă nasul în jos şi tăcu, înghiţindu-şi mânia.

— La urma urmei, ai şi dumneata dreptate? Recunoscu el. Naiba să-i ia pe toţi cei ce ne împiedică să intrăm în oraş!

„Oho! Îşi spuse Robert Briquet, căruia nu-i scăpase nici cea mai mică schimbare petrecută pe chipul călăreţului şi nici cele două îndemnuri menite să-l înarmeze cu răbdare. Ah, pare-mi-se că voi avea parte să văd o bazaconie şi mai mare decât aceea la care mă aşteptam.”

În timp ce i se depăna prin minte gândul acesta, un glas de trâmbiţă îi izbi urechea şi aproape în aceeaşi clipă gărzile elveţiene, croindu-şi drum prin mulţime cu halebardele lor, ca şi cum ar fi tăiat un uriaş pateu de ciocârlii, despărţiră grupurile în două felii îndesate ce se desfăşurau de o parte şi de alta a drumului, lăsând mijlocul slobod.

Pe pârtia deschisă la mijloc, ofiţerul despre care am avut prilejul să vorbim mai înainte şi căruia părea să i se fi încredinţat paza porţii trecu călare de la un capăt la altul şi înapoi; pe urmă, după ce zăbovi o clipă pentru a cerceta din ochi mulţimea într-un fel ce semăna foarte bine cu o sfidare, porunci trompeţilor să sune.

Porunca fu adusă la îndeplinire pe loc, făcând să se aştearnă asupra gloatelor o tăcere ce părea de necrezut după atâta forfotă şi zarvă.

Atunci crainicul, cu tunica lui brodată cu flori de crin, purtând pe piept stema cu armele Parisului, înaintă şi, ţinând un hrisov în mână, începu a citi cu glasul acela fârnâit pe care-l au îndeobşte crainicii:

— Dăm de ştire credincioşilor noştri supuşi din Paris şi din împrejurimi că porţile vor fi zăvorâte începând din clipa de faţă şi până la ceasul unu după-amiază şi nimeni nu va putea pătrunde în oraş înainte de sorocul statornicit, aceasta fiind urmarea voinţei regelui şi a privegherii domnului prefect al Parisului”.

Crainicul se opri ca să-şi tragă răsuflarea. Mulţimea se folosi numaidecât de acest prilej pentru a-şi manifesta mirarea şi nemulţumirea printr-o neistovită răbufnire de huiduieli pe care vestitorul, trebuie s-o recunoaştem, le înfruntă fără să clipească.

Ofiţerul făcu un gest autoritar cu mâna şi tăcerea coborî din nou.

Crainicul urmă fără să pregete şi fără să se fâstâcească, de parcă obişnuinţa l-ar fi oţelit împotriva oricărei manifestaţii de felul celei pe care o avusese de întâmpinat.

— Sunt scutiţi de această oprelişte cei ce vor avea asupra lor un semn de recunoaştere sau cei ce vor fi fost chemaţi, aşa cum se cuvine, prin scrisori şi ştafete.

Dată anume la palatul prefecturii Parisului, din porunca Maiestăţii Sale, în ziua de 26 octombrie, anul de graţie 1585.”

— Trompeţi sunaţi!

Trâmbiţele nu întârziară a slobozi mugetele lor răguşite.

Abia isprăvise crainicul de citit şi îndărătul cordonului de elveţieni şi de ostaşi mulţimea prinse a se învălura aidoma unui şarpe ale cărui inele se îngroaşă şi se răsucesc.

— Ce-o mai fi şi asta? Se întrebau cei mai paşnici. Pesemne iar vreo uneltire!

— He-he, treaba asta a fost, fără doar şi poate, pusă la cale ca să ne oprească pe noi să pătrundem în oraş? Le spuse cu voce scăzută însoţitorilor săi călăreţul care înfruntase cu o răbdare îngerească mojiciile gasconului. Străjile, crainicul, zăvoarele, trâmbiţele de adineauri, toate astea sunt anume pentru noi; pe legea mea, zău dacă nu mă simt mândru!

— Daţi-vă la o parte! La o parte toată lumea! Strigă ofiţerul care comanda pâlcul de ostaşi. Drăcia dracului! Nu vedeţi că-i împiedicaţi să treacă pe cei ce trebuie să intre în oraş?

— Dracu să mă ia! Ştiu eu unul care o să treacă, chiar dacă toată suflarea pământului i-ar tăia calea spre barieră? Spuse, dând din coate ca să-şi facă loc, gasconul care, prin răspunsurile lui necioplite, îşi câştigase admiraţia jupânului Robert Briquet.

Şi, într-adevăr, într-o clipă se şi afla în mijlocul pârtiei ce se formase, prin destoinicia gărzilor elveţiene, între cele două şiruri de privitori.

Vă puteţi închipui deci cu câtă râvnă şi curiozitate se aţintiră toţi ochii asupra unui ins atât de norocos, căruia îi era îngăduit să intre pe poartă când toată lumea avea porunca să rămână afară.

Gasconul nostru însă nici că se sinchisi de mulţimea privirilor invidioase; se înţepeni semeţ pe picioare, făcând să iasă în vileag prin stofa verzuie a vestei sale sărăcăcioase toţi muşchii trupului, ce păreau tot atâtea funii, întinse de o manivelă interioară. Încheieturile mâinilor uscăţive şi ciolănoase erau cu trei degete mai lungi decât mânecile jerpelite; flăcăul avea ochi deschişi, părul creţ şi blond, fie din naştere, fie printr-o întâmplare, căci într-o oarecare măsură culoarea lui se datora faptului că era colbuit. Picioarele, lungi şi zvelte, se încheiau printr-o pereche de glezne subţiri şi nervoase ca de căprior. Una din mâinile sale, dar numai una singură, era îmbrăcată cu o mănuşă de piele brodată, ce părea ea însăşi mirată de faptul că-i era dat să ocrotească o piele mai aspră decât a sa; mâna cealaltă îşi făcea de lucru cu-o nuia de alun. Gasconul stătu o clipă locului, uitându-se împrejur; pe urmă, chibzuind că ofiţerul despre care am vorbit mai înainte era cea mai simandicoasă persoană din toată adunarea, se duse întins la el.

Acesta îl măsură din ochi o bucată de vreme înainte de a-i adresa cuvântul. Gasconul, fără a se simţi câtuşi de puţin descumpănit, îl privi la rândul său.

— Pare-mi-se că ţi-ai pierdut pălăria? Spuse ofiţerul.

— Da, domnule.

— În îmbulzeală?

— Nu, tocmai primisem o scrisoare de la ibovnica mea. Mă aşezasem s-o citesc, dracu să mă ia, pe malul râului, cam la vreun sfert de leghe de aici, când s-a stârnit deodată vântul şi mi-a umflat şi scrisoarea şi pălăria. Am alergat să prind epistola, deşi bumbul de la pălărie era făcut dintr-un diamant. Scrisoarea, până la urmă, am prins-o, dar când m-am întors după pălărie, vântul o azvârlise în râu şi râul plecase cu ea mai departe spre Paris!… Poate c-o avea parte să se pricopsească vreun biet calic! Cu atât mai bine!

— Aşa că ai rămas cu capul gol?

— Păi ce dracu, doar s-o mai găsi o pălărie şi pentru mine în Paris! Am să-mi cumpăr una şi mai mândră şi am să-i pun un diamant de două ori mai mare decât celălalt.

Ofiţerul ridică din umeri, într-un gest aproape neobservat; oricât de neobservat ar fi fost, nu-i scăpă totuşi gasconului.

— Poftim? Spuse el.

— Ai asupra dumitale vreun document?

— Am, cum de nu şi nu numai unul, ci două deodată.

— Unul ajunge dacă este în regulă.

— Dar cred că nu mă înşel? Adaugă gasconul, făcând nişte ochi cât cepele? Ba nu, dracu să mă ia! Nu mă înşel; am într-adevăr plăcerea să vorbesc cu domnul de Loignac?

— Tot ce se poate, domnule? Răspunse fără nici un chef ofiţerul, care nu prea părea încântat de faptul că fusese recunoscut.

— Cu domnul de Loignac, compatriotul meu?

— Nu zic nu.

— Vărul meu!

— Bine, bine, unde-i documentul?

— Uite-l.

Gasconul scoase din mănuşă jumătatea unui bilet tăiat în două cu iscusinţă.

— Urmează-mă? Spuse Loignac fără să privească dovada? Dumneata şi însoţitorii dumitale, dacă mai eşti cu cineva; trebuie să cercetăm actele. Şi se îndreptă spre poartă să-şi ia postul în primire.

Gasconul, cu capul gol, se grăbi să-l urmeze. Alţi cinci inşi se ţinură după gasconul cu capul gol.

Primul era ferecat într-o platoşă de toată splendoarea, lucrată cu atâta meşteşug, încât ai fi spus că ieşise din mâinile lui Benvenuto Cellini. Totuşi, cum tiparul după care fusese croită platoşa era oarecum demodat, toată strălucirea ei avea darul de a stârni mai degrabă râsul decât admiraţia.

Ce-i drept, nici restul costumului pe care-l purta insul împlătoşat nu se potrivea cu măreţia aproape regească a pieptarului.

Al doilea, care porni după ei, era urmat la rândul său de un lacheu cărunt şi pântecos şi, uscăţiv şi ars de soare cum era, părea un precursor al lui don Quijote, după cum servitorul său putea să fie luat drept precursorul lui Sancho.

Al treilea se înfăţişă cu un copil de zece luni în braţe, urmat de o femeie care se agăţase de cingătoarea lui de piele, în timp ce alţi doi copii, unul de patru, celălalt de cinci ani se ţineau de poalele rochiei însoţitoarei sale.

Al patrulea se ivi şchiopătând, aninat de o spadă cât toate zilele.

În sfârşit, încheind convoiul, un tânăr chipeş, călare pe un cal negru, colbuit, dar de soi.

Pe lângă ceilalţi, acesta avea înfăţişarea unui rege.

Silit să înainteze la pas ca să n-o ia înaintea însoţitorilor săi, de altminteri poate mulţumit în sinea lui că nu trebuia să meargă prea aproape de ei, tânărul rămase o clipă locului lângă norodul ce stătea înţesat pe marginea drumului. În momentul acela simţi că-l trage cineva de teaca săbiei şi se răsuci înapoi, aplecându-se din şale. Cel care căuta să-i atragă atenţia în felul acesta era un tinerel cu părul negru, cu ochi scânteietori, mărunt, zvelt, delicat şi cu mâinile înmănuşate.

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule? Întrebă călăreţul.

— Să-mi faceţi un bine, domnule.

— Spuneţi, vă rog, dar repede. Vedeţi că sunt aşteptat.

— Trebuie să intru în oraş, domnule, trebuie neapărat, mă-nţelegeţi?… Iar domnia voastră sunteţi singur şi aveţi nevoie de un paj care să facă cinste, fireşte, unui bărbat falnic ca domnia voastră.

— Aşadar?

— Aşadar, o mână spală pe alta. Ajutaţi-mă să pătrund în oraş, iar eu, în schimb, am să fiu pajul domniei voastre.

— Mulţumesc? Spuse călăreţul? Dar nu vreau să fiu slujit de nimeni.

— Nici chiar de mine? Întrebă tinerelul cu un zâmbet atât de ciudat, încât călăreţul simţi topindu-se straiul de gheaţă în care încercase să-şi ferece inima.

— Voiam să spun că nu-mi pot îngădui să am slujitori.

— Ştiu că nu sunteţi bogat, domnule Ernauton de Carmainges? Spuse tânărui paj. Călăreţul tresări, dar, fără a lua în seamă mirarea lui, băieţandrul urmă: Aşa că nici nu poate fi vorba între noi de simbrie; dimpotrivă, domnia voastră, dacă veţi binevoi să-mi împliniţi rugămintea, veţi fi plătit cu vârf şi îndesat pentru serviciile cu care mă veţi fi îndatorat; lăsaţi-mă deci să vă slujesc, vă rog şi gândiţi-vă că cel ce vă roagă acum a avut uneori şi prilejul să poruncească. Tinerelul îi strânse mâna, ceea ce era un gest destul de familiar din partea unui paj, apoi, întorcându-se către pâlcul de călăreţi cu care am făcut mai înainte cunoştinţă, spuse: Eu am găsit cum să trec; ăsta era lucrul cel mai greu; dumneata, Mayneville, caută prin orice mijloc să mă urmezi.

— Nu ajunge numai să intraţi? Răspunse gentilomul? Trebuie să vă şi vadă.

— Fii pe pace, din momentul în care am să intru pe poartă, fii sigur c-o să mă vadă.

— Nu uitaţi semnul de recunoaştere.

— Două degete lipite de buze, nu-i aşa?

— Da. Şi acum Domnul să vă aibă în pază!

— Ei? Spuse stăpânul calului negru? Conaşule paj, pornim?

— Gata, stăpâne? Răspunse tinerelul şi sări sprinten pe crupă în spatele tovarăşului său, care se grăbi să se alăture celorlalţi cinci aleşi, ocupaţi în momentul acela să scoată la iveală documentele şi să-şi învedereze drepturile.

— Sfinte Sisoe! Se minună Robert Briquet, care nu-i slăbise o clipă din ochi. E un adevărat potop de gasconi, să fiu al dracului dacă mint!